~Lucia Olaru Nenati: „Sir Arthur – omul instituţie“

Artur Silvestri, – căruia în corespondenţa mea cu el îmi era mai la îndemână să-i spun probabil dintr-o subconştientă impresie despre un anume aristocratism al lui – Sir Arthur-este de departe unul dintre cei mai originali şi incitanţi oameni pe care i-am cunoscut, chiar deconcertant uneori, dar neasemeni nimănui. După o dispariţie îndelungată din peisajul public românesc, timp în care şi-a concentrat energiile şi priceperile şi a făcut ceea ce puţini au reuşit, adică avere şi situaţie, el s-a întors acolo unde şi-a lăsat inima, adică în zona culturii. Căci, de fapt, se vede treaba, el n-a fost niciodată un autentic om de afaceri, căci aceia nu fac nimic altceva cu banii lor decât să-i sporească sau să-i consume cu delectări proprii.

Or, Artur Silvestri pare că a făcut banii ca să-i cheltuiască în ceea ce l-a pasionat pe el întotdeauna, cultura. Aşadar, el a conceput şi apoi a pornit să construiască un edificiu care, după temeliile turnate, pare a nu fi mai mic decât Casa Poporului, un imperiu on-line, cu numeroase publicaţii culturale, cu edituri, cu biblioteci, dar şi cu cărţi tipărite pe hârtie (Cuvinte pentru urmaşi, Zoe Dumitrescu Buşulenga – Opera încoronată, Mărturisirea de credinţă literară, Al cincilea patriarh – Prea Fericitul Teoctist, s.a), cărţi lansate în cadrul unor mari întruniri de înţelepţi şi oameni de valoare, cei mai mulţi din stirpea celor de regulă ignoraţi de către „cei care contează“, pentru că au fost mereu ocupaţi să producă valoare autentică şi nu să se mediatizeze pe ei, să-şi facă imagine cum fac mai toţi cei vizibili în ziua de azi. Iar Artur Silvestri a ambiţionat să suplinească, să compenseze ca o autoritate publică această lacună profundă, cronică şi metastazică a autorităţii, care trebuia să observe ea, să recunoască şi să răsplătească aceste valori umane. El, singur (dar având-o alături pe Doamna lui Mariana Brăescu) – şi insolit, ambiţios, tenace şi contrariant, a nutrit uriaşul orgoliu de-a deveni marea instanţă de recunoaştere, identificare şi consacrare a valorilor, zidind o adevărată catedrală axiologică , un fel de „Lista a lui Silvestri“ (cu aluzie la „Lista a lui Schindler“!), cuprinzând oamenii meritului profund dar nerăsplătit de societate.

Aşa se face că la întrunirile organizate de instituţia creată de el, ARP, adică Asociaţia Română pentru Patrimoniu, s-au adunat de fiecare dată, ca la un semn, oameni de a căror existenţă nu se mai ştia sau nu le era observată, unii bătrâni şi firavi şi de-abia mişcându-se, dar venind cât de grabnic puteau la chemarea lui, care a fost pentru mulţi singura sau cea mai importantă distincţie pe care au primit-o acei oameni doldora de merite şi săraci în recunoaştere, ba adesea şi săraci la propriu. El nu le-a dat răsplăţi materiale căci probabil ar fi fost prea greu până şi pentru un om bogat, le-a dat premii platonice şi diplome, dar mai ales, le-a dat ceea ce cei mai mulţi nu mai sperau să primească vreodată: o demnitate a meritului proclamat public şi statuat fără tăgadă. Îmi amintesc, iată, aici de cazul vrednicului cercetător Emil Satco de la Suceava, autor de unul singur al unei lucrări realizabile în mod normal de către un întreg institut de cercetări care să primească salariu ani întregi (desigur, trăgând de timp!), Enciclopedia Bucovinei. Premiul pe care l-a primit la Bucureşti, din mâna lui Silvestri în cadrul unei mari festivităţi de premiere a fost singurul şi cea mai mare răsplată pe care a primit-o pentru marea sa operă, într-un moment care avea să fie ajunul sfârşitului său. Nu poţi să nu simţi bucuria că în acest fel el a fost fericit înainte de moarte datorită iniţiativei lui Artur Silvestri, această instanţă de răsplătire a tuturor uitaţilor şi neglijaţilor acestei ţări, pe care i-a mai şi adunat între coperţile unei mari cărţi numindu-i „Părinţi ai Patriei“ şi îndemnându-i să lase câte o mărturie pentru urmaşii de mâine.

Căci, acum îmi dau seama, Artur Silvestri are ca o obsesie aceasta a patrimoniului pentru viitor, izvorând probabil din acea concepţie religioasă hrănită din belşug de marile întâlniri ale vieţii sale cu acei prelaţi ortodocşi, adevăraţi Ava, precum vlădica Antonie Plămădeală a cărui personalitate a căutat s-o pună cât mai revelator şi convingător în lumină în scrisul său.

Şi câte şi câte altele pe care nici nu le poţi cuprinde cu ochiul liber şi nu le poţi reţine pe toate dar care creează imaginea şi impresia unei desfăşurări de forţe impresionante pornite să trezească energiile amorţite, acoperite de mâlul depresiei şi resemnării, într-o adevărată cruciadă a României Profunde.

Din ţară şi din ţările Europei, din Canada şi SUA, din Australia şi, dacă ar fi români şi pe lună, e sigur că cineva dintre ei, cei cu veleităţi de comunicare şi cu apetenţă culturală ori cu curajul opiniei, ar răspunde „prezent“ şi ar da semne că nu suntem o naţie de somnolenţi, oligofreni sau canalii, că există jur-împrejurul lumii, români care gândesc şi cărora le pasă de ceea ce se întâmplă şi încearcă fiecare după puterile sale să contribuie la îndreptarea lucrurilor.

Iar cel ce ne-a reunit pe toţi în acest fel, Artur Silvestri, a construit cu adevărat un imperiu al comunicării românilor cu românii, de fapt, un forum sau o Agora în care oamenii îşi pot părăsi solitudinile angoaselor moderne şi pot ieşi în „bătătura“ lumii unde să comunice cu ceilalţi. Cred că nu este de loc puţin şi că se cuvine să-i mulţumim celui ce ne-a scos din cochiliile singurătăţilor noastre şi ne-a făcut să nu mai fim fiecare „eu“, ci să fim „noi“ împreună, conştienţi de ceea ce reprezentăm. Aşadar, pentru toate acestea şi nu numai, să ne adunăm acum, toţi aceştia gândurile noastre bune într-o rugăciune pentru sufletul său.

LUCIA OLARU NENATI , Botoşani, România