~Cezar Adonis Mihalache: „Seniorul vocaţiei, Artur Silvestri, a păşit în panteonul seniorilor“

Cuvintele se aleg greu… Tristeţea ne împinge însă spre coala de hârtie. Acolo este refugiul unde durerea se alină, iar gândurile prind contur în revolta lor firească faţă de nedreptatea destinului. Cel ce a provăduit o Românie Tainică a plecat întru contopire cu seniorii pe care i-a aşezat în munca sa de restaurare a valorilor într-un panteon naţional. A plecat la dreapta ierarhilor şi a cărturarilor despre care a scris fără a se arăta o clipă ostenit de boala care îl măcina.

Artur Silvestri a păşit în panteonul seniorilor a căror înturnare ca moştenire spirituală o anunţase. A plecat într-o zi sfântă, în dimineaţa Sfântului Andrei, poate ca o recunoştinţă a cerului pentru aplecarea sa spre restituirea către memoria colectivă a contribuţiilor înaltelor feţe bisericeşti la proprăşirea neamului românesc. Cel ce a îngemănat între file scrise cu har vocaţia biblică a poporului român nu mai este printre noi. A plecat devreme, mult prea devreme… Rămâne o operă spre care trebuie să ne îndreptăm ori de câte ori avem vreo îndoială asupra drumului nostru. Rămâne o citadelă cu zeci şi zeci de ucenici dintre care, poate, cândva va izbucni acea scânteie pentru care s-a străduit atât de mult cărturarul Silvestri. A vrut să construiască o redută unde să se exprime cu adevărat vocaţia. Şi a reuşit, deranjând multe conştiinţe prin gestul său de a deschide drumul spre eliberare pentru cei neprinşi între canoanele autosuficienţei. Prin acest curaj, Artur Silvestri poate fi considerat un adevărat mecena. Est trist că nu va fi prezent la momentul izbucnirii acelui talent pentru care a construit o redută a afirmării, dar, de acolo de sus, ne va veghea.

A fost, de fapt, menirea sa… Descendent al familiei de boieri Jianu şi strănepot al ultimului mitropolit al Bucovinei, Tit Simedrea, Artur Silvestri a avut vocaţia duhovnicească şi harul haiducesc în sânge. O combinaţie care a a favorizat aplecarea sa atât de încrezătoare spre valorile protoconismului. Spre acea idee culturală cu adevărat haiducească faţă de tradiţiile scritoriceşti ale anilor ‘70 din secolul trecut, militând cu har şi convingere pentru promovarea capacităţii creatoare locale. O reiterare pe care egoismul breaslei scriitoriceşti o ignora, deşi era dreptul de afirmare al culturilor ce îşi caută şi îşi reclamă dreptul la indentitate.

Era firesc, dară, ca Artur Silvestri să iasă dintre canoane. Era firesc să lupte pentru promovarea simplilor scriitori, cei neatinşi de norocul de a avea un protector. Un binefăcător cu nume atât de important în devenirea literară.

De aceea, din dorinţa de a stimula creaţia locală, Silvestri a iniţiat proiectul “Noii geografii literare”, îndemnând autorii să se manifeste fără teamă, potrivit firii fiecărui creator. “Să înflorească o mie de flori” a fost mai mult decât un crez pentru Artur Silvestri, fiind convins că există o soartă a cărţilor , ”un soroc al apariţiei lor în istorie şi o poveste a felului cum acestea se nasc”. Cărţile lui Silvestri s-au născut sub genericul ”Pomenirea părinţilor”. Aşa i s-a părut firesc. Şi poate că ar trebui să-i urmăm drumul cu aceeaşi dăruire, fără a deveni însă nişte epigoni. Căci nu aceasta ar fi fost dorinţa lui.

CEZAR ADONIS MIHALACHE

Anunțuri