~Cezarina Adamescu: „Un poem numit Artur Silvestri“

-corolar stralucit al unei vieţi de excepţie dăruite culturii şi neamului românesc-

Există oameni, la auzul numelui cărora, inima-ţi tresaltă fără voie şi se umple subit de o bucurie şi o emoţie fără seamăn.

Există oameni care, în clipele cheie ale vieţii tale – apar providenţial, şi-ţi oferă cheia unei mari dileme.

Există oameni – puţini, ce-i drept – care se implică. Şi cărora le pasă. Le pasă de semenul lor.

Există oameni care, fără să şovăie şi chiar dacă nu te cunosc, te iau de mână şi te trec puntea peste hăul căscat sub picioare.

Ei au, aici, pe pământ rol de soulguard – păzitor de suflete sau custode. Ei au o grijă preventivă, ca nimeni să nu cadă.

În mod cu totul gratuit, pentru că harurile nu se pot cumpăra sau vinde.

Şi mai există oameni – şi mai puţini – pe care, dacă-i cunoşti, fie şi virtual, nu mai poţi să te lipseşti de prezenţa lor. Benefică. Stenică. Luminătoare şi luminoasă. Discretă. Ne-ce-sa-ră! Im-pe-ri-oa-să!

Sunt oameni la care te raportezi mereu pentru că, eforturile tale se canalizează spre efortul lor colectiv, uriaş, copleşitor şi te atrag precum „marele fluviu“ care „îşi adună apele“.

Există oameni Modele. Cărora nu le poţi, chiar dacă ai căuta cu lumânarea, să le reproşezi nimic. Oameni-efigii. Oameni-icoane.

Mutatis-mutandis, rolul nostru nu e de a ne închina la aceştia, de a-i idolatriza, ci, de a-i admira, a încerca să-i imităm, să le urmăm exemplul.

Pentru că am avea doar de câştigat.

Averi nemăsurate cu talerul.

Averi depozitate în suflet.

Avuţii pe care, orice terezie, oricât de trainică, nu le poate cuprinde, pentru că se revarsă, dau pe afară.

Dintotdeauna „magiştrii“, au întemeiat şcoli, curente, grupări, cu zeci, sute sau mii de discipoli. Au întemeiat ordine, nu neapărat religioase. Au avut emuli care le-au continuat lucrarea.

Indiferent cât de greu şi-au dus existenţa, indiferent de piedicile imense, indiferent de crucea pe care au purtat-o pe umeri. De câte greutăţi şi pravile s-au lovit, oricâte ziduri au avut în faşă şi oricâţi duşmani i-au atacat prin spate. Eu au reuşit să rămână verticali. Să se ridice din marasmul cotidian şi să se înalţe, odată cu edificiul la temelia căruia şi-au pus inima, sângele, sudoarea şi lacrima. Edificiul menit să dăinuie pentru că se sprijină pe jertfe. Singurul care contează. Singurul trainic, în pofida vulnerabilităţii umane.

Şi nu în zadar, fiindcă numele lor a rămas înscris – arc peste milenii – în memoria neamurilor. Nu numai a neamului. Numele lor a rămas la picior de altar.

Însemnele nobile ale unei astfel de persoane sunt invizibile cu ochiul liber. Îţi trebuie dioptrii speciale.

Există oameni cu vocaţie de martiri, care-şi asumă responsabilitatea faptelor altor persoane, din care cauză se trezesc năduşiţi şi în frisoane. Care suferă alături de cei mulţi şi pentru cei mulţi.

Există oameni care suferă când văd că sub ochii lor este tăiat un arbore falnic; este dărâmată o casă; o biserică; o clădire de patrimoniu. Că se strică echilibrul ecologic, cu distrugerea parcurilor şi a vegetaţiei. Care îşi atrag asupra lor toate exasperările existenţiale legate de un regim strâmb şi distructiv, de o conducere oarbă, surdo-mută şi şchioapă, care diriguieşte soarta omenetului din fotoliu, ghiftuită de toate bunătăţile lumeşti.

Există VOCI AUTORIZATE, CLARE, VOCI DE STENTOR, care nu pot fi înăbuşite. Pentru că, în cele din urmă, adevărul iese precum untdelemnul de mir, la suprafaţă.

E bine de luat aminte, chiar dacă greu poţi să ţii pasul cu ei.

Există oameni care-şi asumă purtatul Crucii precum Simon din Cirene, pe Via Crucis. N-a lepădat-o, n-a refuzat-o. Nu s-a dezis de ea,

Există oameni atât de altruişti încât se dau pe sine drept jertfă-de-ispăşire pentru binele comunităţii, al neamului lor.

Există oameni pe care, dimensiunile temporale şi spaţiale nu-i încap şi spiritul lor se revarsă spre zările, cele patru.

Există. Să ne bucurăm împreună că există oameni, cărora le putem strânge mâinile, mângâia obrazul, şterge lacrima, împărtăşi bucuria ori tristeţea, fiind siguri că ni se vor alătura şi se vor cumineca şi ei cu pâinea şi vinul tristeţilor şi fericirilor noastre.

Există oameni care ne oferă dreptul la APARTENENŢĂ. Dreptul la demnitate umană. Dreptul la conştiinţa de sine.

Există oameni cu inima pe dinafară. Ei pot fi cel mai lesne loviţi, striviţi, vânaţi, ochiţi direct în inima care şi-a deschis uşile – patru –, vraişte – să primească întreaga omenire!

Există oameni care-ţi insuflă curaj atunci când inima ta e cât un purice. Oameni care, ca şi samariteanul milostiv din parabola evanghelică, te ridică din ţărână, te şterg de praf, te conduc la primul punct de ajutor. Îţi plătesc consultaţia, îţi cumpără leacuri, vitamine pentru suflet, şi când văd că te-ai înfiripat cât de cât pe picioare, promit să se întoarcă, să vadă dacă-ţi merge bine. Şi totul din spirit de caritate.

Există oameni care nu te vor părăsi niciodată. Pentru că ei nu ştiu să părăsească.

Există oameni a căror demnitate se asemuieşte cu a bradului care, se înalţă vertical, străpungând cu vârful său verde, a binemirositor, azurul.

Oameni care împrăştie-n jur, bună mireasmă de pace, iubire, speranţă.

Nu sunt cuvinte potrivite pentru aceşti oameni – câţi vor mai fi –, desigur puţini. Însă, faptul că ei există, te îndreptăţeşte să speri că nu e totul pierdut.

Există oameni care-ţi induc o participare emotivă faţă de tot ce se întâmplă în jur. Care te îndeamnă, chiar dacă nu manifest, să iei atitudine.

Există oameni care-ţi transmit fluidul lor cald, freatic, de la inimă la inimă. E o transfuzie de la om la om, o transfuzie cu Lumină. Primeşti, respiri sângele acestei Lumini prin pori, şi o dai mai departe.

Există oameni care privesc dincolo de personalitatea lor, care au dioptrii speciale pentru ceilalţi.

Există oameni care, loviţi de vânturi, de tumultul de ape cu aluviuni, de uragane, rămân precum pietrele de râu, înrădăcinate în albia neamului.

Un râu nu poate fi nicicum strămutat nicăierea.

Există oameni cu rol de ghizi spirituali, înarmaţi cu Lumină care arată de departe drumul în noapte.

Există oameni, aşa cum spunea Pr. Prof. Dr. Alexandru Stănciulescu-Bârda – „condamnaţi la nemurire!“

Există oameni despre care poţi spune cu deplin temei că ţi-au oferit doar clipe de graţie.

Un astfel de om providenţial a fost distinsul Prof. Dr. ARTUR SILVESTRI.

S-au spus/scris atâtea lucruri remarcabile despre acest „Mecena al culturii neamului românesc“ – scriitor, istoric al civilizaţiilor, promotor cultural, personalitate cu activităţi enciclopedice. (Sabin Bodea).

„Umanist de excepţie, cel care din punct de vedere al prolificităţii este asemuit doar cu Nicolae Iorga“ (Alexandru Nemoianu-Michigan, SUA).

„Ne înalţă parcă într-o altă ordine, aceea a miraculosului, a harului“ (Acad. Prof. Dr. Zoe Dumitrescu Buşulenga).

Dar trebuie reamintită, în chip deosebit, în legătură cu personalitatea copleşitoare a Prof. Dr. Artur Silvestri, – în primul rând, MESERIA DE OM.

Există oameni care, prin tot ce fac, în timpul vieţii lor, devin ISTORIE.

Şi, suntem încredinţaţi cu deplin temei, că un astfel de om este şi va fi veşnic Dr. Artur Silvestri.

CEZARINA ADAMESCU, Galaţi, România

Anunțuri