~Cleopatra Lorinţiu: „Artur Silvestri: taină, rânduire şi marele mister“

În flăcăruia lumânării aprinse  zi de zi, dimineaţă de dimineaţă, de când Artur Silvestri a plecat într-un fel ,dintre noi, desluşesc, întâi cu dificultate, apoi un pic mai clar, din ce în ce mai clar, sensurile învăţămintelor pe care ni le-a lăsat.

Ele sunt sublime,dense, pline de dăruire şi de umanitate, de căldură sufletească inegalabilă, de înţelepciune şi de bunătate creştinească, ele sunt pline de încurajare şi de preţuire faţă de valorile adevărate, statornice.Ele sunt lecţii limpezi şi pline de bunăvoinţă, ce conţin o încurajare consubstanţială precum acel « nu te teme » intrinsic Evangheliilor şi fără de care creştinii nu s-ar fi putut simţi întăriţi în sinea lor.

Ele se adună deopotrivă în lecţii profunde de cum să te respecţi pe tine însuţi, profesiunea de credinţă, încrederea în valorile şi rădăcinile neamului tău, cum să-ţi respecţi aproapele şi să îl iubeşti, să îl ajuţi şi să îl aperi, cum să-l ţii de braţ pe cel slab şi să-l răsplăteşti pe cel muncitor, să-l întăreşti pe cel umilit.

Personalitate complexă, fără comparaţie în literatura noastră de azi şi în cultura noastră contemporană,preţuit, adorat, idolatrizat de mulţi, Artur Silvestri a fost, prin însuşi felul său de a fi, de-a se forma şi adăuga în valoare şi complexitate, în virtute creştinească şi în dăruire altruistă, prin însăşi viaţa sa şi mai ales prin cultul pentru carte şi literă scrisă pe care  l-a avut, o mare, enormă lecţie pe care viaţa ne-a dat-o într-o perioadă de confuzii sociale .

Ideea de destin, de “rânduire” scrisă de Mâna nevăzută şi atotputernică e prezentă mai peste tot în scrierile sale. Credinţa în Dumnezeu nu e numai una repetitivă ci una consubstanţială.

Obsesia « marelui mister »cutreieră nevăzut, ca o boare opera lui Artur Silvestri.

M-a urmărit mereu felul în care, de pildă, scriind despre Mitropolitul Ardealului, Antonie Plămădeală, Artur Silvestri e obsedat de măreţia intrinsecă a personajului, de sensul lucrării sale şi de faptul că reprezenta el însuşi, o « instituţie ». « Omul însuşi ce păstorea aceste lungi săli, înalte şi umplute până la refuz de o arhivă aproape habsburgică prin ordine şi cuprindere părea –şi chiar era- o instituţie.  »(din « Modelul Omului Mare » zece Convorbiri de Amurg cu Antonie Plămădeală urmate de « Douăzeci şi opt de scrisori de altă dată » Carpathia Press 2008).

Iată aşadar o altă idee obsesivă a lui Artur Silvestri, aceea a Omului-Instituţie. Profund îndurerat şi marcat de absenţa unor reale instituţii a căror absenţă flagrantă din societatea românească îl mâhnea, autorul avea nostalgia acestui fel de personaje, oameni responsabili şi cu adevărat mari, în stare să acopere golul lăsat de absenţa unor resorturi fie ruginite , fie insuficient dezvoltate ale instituţiilor statului.

O instituţie aspirase să devină Artur Silvestri şi aşa s-a şi întâmplat. În mod paradoxal,el a acţionat nu cu duritate sau sprime ci cu blândeţe, cu altruism dar cu rigoare, cu generozitate dar cu înţelepciune,cu putere de cuprindere.

Lumea noastră de azi se iroseşte în aparenţe. Lumea pe care o simţea Artur Silvestri preocupându-se de modelul Omului Mare, se condensa în idei.

Ce frumos scria doamna profesoară Zoe Dumitrescu Buşulenga despre cartea evocată mai sus : « S-au întâlnit în cartea aceasta doi trimişi de Sus ca să ne scoată din întunericul primejdioasei Uitări. »

O volută oarecum autobiografică din acelaşi text citat mai sus, ne spune că prin 1989 el însuşi încercase să recupereze anumite texte şi anumite pagini necunoscute  hai să zicem străromâne, frecvenţă pe care se întâlnise fericit cu Vlădica Plămădeală. Acesta recuperase multe privitoare la « Cuviosul Gherman » recuperare despre care Artur Silvestri scrie cam aşa : « Vlădica îi ştersese numele,de pe piatră imaginară peste care se aşezase muşchi şi iarbă,altui scriitor de la Dunărea de Jos : Cuviosul Gherman  . Acesta  promisese un studiu şi este clar că există note , dar unde sunt ? Unde se află dosarele de « om vechi » pe care  le întocmise spre « a se lămuri ».

Risipa ne stăpâneşte ! striga de fapt Artur Silvestri, spunându-ne astfel că e păcat, că ne risipim bogăţiile cărturăreşti, că nu dăm ghes îndemnului inimii de a răscoli, de a scoate la lumină.

Această fascinantă, impresionantă dorinţă de a afla trecutul în detaliile lui, este covârşitoare şi reprezintă în fapt o latură a Operei sale : restituirea.

« Sindromul nepăsării abisale » trebuie înlăturat. Aş completa, poate nu doar al nepăsării căci nu totdeauna e vorba de asta, dar acţiunea cere forţă, energie, altruism şi găsirea mecanismelor concrete.

Ceea ce nu e uşor : dar ceea ce Artur Silvestri a făcut în privinţa atâtora.

Mitropolitul Ardealului îşi încheia cuvântul înainte de mulţămire îndreptat către Artur Silvestri , aşa « Eu îl rog pe Dumnezeu să-i dea domnului Artur Silvestri multî sănătate şi multe bucurii, ca aceasta pe care mi-a făcut-o mie. »
… Rugăminţile presfinţilor ierarhi precum cea exprimată în clar de Prea Sfinţia Sa Antonie Plămădeală nu au fost ascultate de Domnul. În loc să se bucure de zile luminoase şi viaţă lungă Artur Silvestri s-a mutat la Domnul.

Fără îndoială aceasta depăşeşte puterea noastră de înţelegere : Sunt taine la care nu avem acces şi tot ce putem face este să ne supunem îndureraţi.

Puţine certitudini avem noi, muritorii, în această viaţă : o certitudine însă există : evocarea operei şi a omului, aşezarea în ordinea firească a recunoştinţei  naţiei , perpetuarea mesajului său şi pătrunderea acestuia în profunzimea sa, pot face ca Artur Silvestri să fie mereu prezent,  în viaţa şi conştiinţa noastră, prin noi şi prin cei ce ne vor urma .Este, sunt sigură, ceea ce el şi-ar fi dorit.

CLEOPATRA LORINŢIU

(La două luni de la trecerea la Domnul a prietenului nostru Artur Silvestri)

Anunțuri