~Cristian Neagu: „Înţelegătorul «TRIMIS» neînţeles – Artur Silvestri“

Evaluând impresionanta operă cărturărească a regretatului confrate Artur Silvestri, (fie-i odihna veşnică, în pacea Dumnezeirii) vom constata încadrarea sa spirituală conceptului filosofic blagian, unde se defineşte – în alternanţă cu mitologicul – suma acelor calităţi umane, care ne permit a-l numi „Cel Trimis“ întru cercetare, întru a lumina, întrebându-ne (conform teoriei lui Hegel) cine dăruieşte mai mult în cultură: omul, ori zeul, sau nu cumva geniile culturii, sunt chiar manifestări ale unei inteligenţe cosmice deoarece, filosofii au descoperit în adâncimile spiritului uman, existenţa unor funcţii stilistice creatoare, (harul) în conţinutul cărora există şi un substrat magic? Orice creator al superlativităţii culturii, este într-o nebănuită legătură spirituală cu Divinul Creator, iar „trimiterea“ sa pe pământ (la naştere, evident) se demonstrează a fi posibilă prin fenomenul Sofianic unde transcendentul coboară devenind terestru, fenomen regăsit în materialul mitologic prelucrat de străvechi colinde (vezi oraţiile cu tema Naşterii Mântuitorului). Susţinută de conceptul filosofic, ideologia emisă ce va defini consistenţa unei opere, încadrată ulterior elitismului cultural demonstrează şi în cazul lui Artur Silvestri că spiritul cunoscător conţine constitutiv forme pure ale intuiţiei intelectului şi raţiunii, forme ordonatoare apriorice. Vom cita un interesant pasaj al scriiturii silvestriene unde vom regăsi – conjunctural la prima vedere – acea acţiune apriorică a spiritului, sub influenţa determinării ontice:

„Pentru mine, care crescusem în prejudecăţi colective ce sunt şi astăzi mai tari decât piatra, era uluitor să aflu, citind pe Monseniorul Tăutu, că noi avusesem, înainte de «cărţile de slavonie» un poet mare, numit Niceta de Remesiana şi un imn ce se cântă de către toţi creştinii: «Te Deum laudamus» ; că avusesem scriitori ce scriau pe latineşte, despre care se vorbea ca „străromâni“ şi că de fapt slavonismul îi înlăturase şi ne obligase să-i uităm. Eram uimit şi indignat, şi nu puteam înţelege de ce tăcerea continuă, şi de ce nu vorbim despre ei, dacă ştiam că-i avem şi există; dar şi înfricoşat, fiindcă începea să se nască, precum o veste rea, bănuiala, că uitarea se produce lesne şi poate fi definitivă.

Când peste aproape zece ani auzisem că un cărturar de la Bucureşti, pe nume Ioan G. Coman îndrăznise nu doar să vorbească iarăşi despre străromâni, ci chiar, să şi scrie o carte despre ei, am căpătat o clipă sentimentul că toate „se aşează la rânduială“ . O „rânduială“ ce, însă, nu s-a produs, şi pentru care încă mai trebuiau multe, poate chiar un război tăcut, pe care, când îl începuse, peste câţiva ani, Nestor Vornicescu, mi-l însuşisem şi eu. Scriu aceste rânduri şi îl revăd, cu o durere ce o încerc din ce în ce mai des, acum, la amintirea celor ce au fost şi nu mai sunt, îl revăd, deci, pe MareleMitropolit, în Palatul Vorvoreanu de la Craiova, socotindu-ne şi noi, în prea puţine fraze – căci, la fel ca în campanie, nu era nevoie de dizertaţii – ce aveam de făcut, când şi cum, şi dacă vom putea să mai înaintăm, urcând încă o treaptă, mai la lărgime; un război de cărturari, ce înţeleseseră târziu că nu era doar un război de cărturari.

Să-mi fi închipuit, în acele nopţi ce petreceam între cărţile din biblioteca de la Potenza, că intrasem în erezie şi începusem să desluşesc taine pecetluite cu şapte lacăte? Nu, nu mi-as fiputut închiput. Citeam noaptea cu grăbire, mult şi din toate. Şi notam, astăzi cred că prea sumar, într-un caiet dictando, subţire, un «caiet de teză» cu coperţile de carton, ce se rătăcise prin bagajul meu, şi mă mirasem când l-am găsit. L-am mai păstrat apoi o vreme; nici nu îmi dau seama ce mă făcuse să nu-l arunc dar, mult mai încoace, când, într-o zi, aflându-l printre hârtii de altădată ce socoteam fără valoare, l-am privit cu luare-aminte. Imaginea mă fascina. Cuvinte, nume, titluri de cărţi, citate, toate neobişnuit de eretice faţă de anul când se aşternuseră, dar depunându-se în memorie, aşezându-se undeva în adânc şi «lucrând» fără să ştiu, ca nişte straturi geologice fluide, având Puteri neîntelese care, poate, mă protejară. “ (Artur Silvestri, Memoria ca un concert baroc, Carpathia Press, 2004, vol. 1 – p. 8-9)

Încă de la început putem observa atracţia cărturarului spre mirajul enigmelor istoriei, (mai cu seamă cele privind originismul Neamului, şi incipienţa scrierii religioase) ce va determina pe mai departe imboldul cercetării, căruia îi va rămâne supus toată viaţa. Cum i-a fost răsplătită această trudă? Aflăm răspunsul, reţinând şi dând continuitate – strict – sublinierilor din citat, de unde ne putem da seama că descoperirile domniei-sale au incomodat extrem de supărător un curent antiromânesc şi antireligios, ce tocmai reuşise a-şi impune punctul de vedere în plan spiritual (amintind aici atât campania antieminesciană, succesul actului denigrator asupra Mitropolitului Vornicescu, şi multe altele). Dacă la marea majoritate a autorilor, geneza unei opere conţine actul imaginarului, la Artur Silvestri constatăm obiectivarea unei atitudini a intelectualului faţă de valoarea elementelor spirituale considerate pierdute, redobândite însă de acesta, chiar conştient de faptul că veritas odium paret, cum a lăsat a se înţelege. După zeci de ani de studiu şi cercetări, ajunge la concluzia că devine eretic desluşind taine bine ferecate, iar când îşi doreşte implementarea lor întru completarea istoriei şi literaturii, conştientizează faptul că această rânduială presupune un război tăcut (pe care l-a preluat consimţit de la Mitropolitul Nestor Vornicescu) un război al cărturarilor şi nu numai.

Personal am constatat o stare conflictuală între adevărul cercetat – demonstrat şi forţa mijloacelor de manipulare a acestuia, analizând esenţa mentalităţii culturale a două curente total opuse. Dacă ne vom referi la cărţi şi autori, vom exemplifica această situaţie amintind titlul „Semne şi peceţi“ (Ed. Carpathia Press 2005, Artur Silvestri) într-o binemeritată şi chiar necesară contradicţie cu titlul „Politice“, (ediţia 1996, H. R. Patapievici) Da, spectrul cultural este frânt, şi fiecare frântură împotriva celeilalte, confirmându-se astfel defensiva datoriei păstrării valorilor spirituale, în fata ofensivei de distrugere a acestora. Artur Silvestri a fost prea incomod pe acest front, căutând să reabiliteze un Mare Adevăr Istoric. Jertfiţii întru autenticitatea spiritualităţii româneşti stau uitaţi pe nedrept în cronici şi istorii scrise (în timp ce ni se bagă pe gât derizoriul frumos ambalat drept cultură). Cine-şi mai aminteşte spre exemplu de strădania păstrării graiului românesc în iureşul cotropirilor altor graiuri, şi ce preţ au plătit pentru aceasta, Inochentie Micu – surghiunit, fiindu-i îngropate rămăşiţele la Roma; Ion Budai Deleanu – surghiunit şi îngropat la Lwow; Gh. Şincai – surghiunit şi îngropat la Sinea, (Slovacia); Samuil Micu şi Petru Maior – întemniţaţi, ucişi, iar mai apoi îngropaţi la Budapesta, (şi mulţi alţii)

Din studiul filosofiei ştim că Platon a preluat de la Socrate concepţia priorităţii raţiunii prin valoarea de conştiinţă, aceasta determinând fenomenul revelator al spiritului uman. Cunoaşterea, în sensul de intuiţie, precede totul, obligând la stilistica limbajului. Odată dezvoltat, limbajul recristalizează intuiţia, omogenizându-se cu spiritul cercetător întru performanţă. Omagiem şi deplângem astăzi personalitatea unui condeier de excepţie în care se reuniseră şi activau ca atare aceste calităţi de înnobilare spirituală. Aşa cum putem constata cunoaşterea obiectivă a lumii perfecţionării limbilor europene, prin operele scrise de Shakespeare, Goethe, Ronsard, Voltaire, Malherbe, Dante, Zola, Eminescu, Blaga, Eliade, Ţuţea, nu vom fi deloc uimiţi să adăugăm acestor nume pe cel al lui Artur Silvestri.

CRISTIAN NEAGU

Anunțuri