~Vlad Pohilă: „55 de ani de rezistenţă prin cultură“

La începutul toamnei lui 1989, am avut o primă  ocazie de a merge la rude în  Ţară… Spre deosebire de Stalin, Hruşciov sau Brejnev, care vedeau în orice tangenţă cu străinătatea (poate cu excepţia Bulgariei şi a Mongoliei) – un pericol pentru edificarea comunismului în URSS, Gorbaciov „ne dădea voie” să mergem, cel puţin în ţările din lagărul socialist, într-un stil cu adevărat liberal, cu o reducere substanţială a formalităţilor şi a umilinţelor. Şi ne mai permitea să schimbăm relativ mulţi bani de cheltuială şi să ducem / aducem destul de multe cadouri… Ştiam de oribila penurie din Ţară, doar că nu puteam să duc într-acolo salamuri sau brînzeturi, iar a lua, în calitate de cadou, nişte icre negre sau de Manciuria era prea de tot scump, în plus, zău aşa, îmi părea că aş recurge la un gest sfidător… Copleşit de dulcele gînd la mult aşteptata vizită în Ţară, mi-am dat seamă că iată se apropie vinerea plecării mele şi nu am nici  umbră de mici atenţii pentru rudele şi prietenii de la Bucureşti. O coadă enormă – căci cozi erau şi la noi, chiar dacă era ceva mai multe libertate! – mi-a dat sugestia salvatoare. Joi dimineaţa, la toate chioşcurile din Chişinău, cele mai lungi cozi nu erau la produse alimentare, ci la… un număr nou al săptămînalului „Literatura şi arta”! Am cumpărat un braţ de exemplare ale acestei reviste; mai aveam o rezervă de exemplare, păstrate „pentru istorie”, ale revistei „Glasul”, ce apăruse clandestin, în acel an, la Riga (Letonia), apoi la Vilnius (Lituania), fiind şi subsemnatul implicat, la modul cel mai direct, în tipărirea primei publicaţii cu litere latine în Basarabia sub ocupaţie sovietică, după interzirea alfabetului latin, în 1945… Cu aceste „daruri spirituale” am şi purces la drum. În dreapta Prutului, în vama de la Nicolina, grănicerii, apoi şi vameşii români, la unison – la un moment dat mă gîndeam dacă nu cumva se înţeleseseră înde ei! – m-au întrebat, mai mult în şoaptă: „Nu aveţi vreun număr de „Literatură şi artă?” Le-am dat cu plăcere cîte o „revistă a lui Nicolae Dabija”, cum îi spuneam noi, încă pe atunci, împreună cu „Glasul”, de care, acei grăniceri şi vameşi, am impresia, încă nu auziseră, sau poate se temeau să nu se trădeze că ştiu, doar tipărirea în ilegalitate a „Glasului” fusese semnalată la Radio Europa Liberă… Mai apoi, la Bucureşti şi pe unde am mai fost – la Sibiu, Sighişoara, Braşov, pe valea Prahovei – am putut să bucur atîţia oameni cu cîte un exemplar din aceste publicaţii! Îmi stăruie şi acum în memoria ochilor o scenă din Parcul Cişmigiu: un intelectual în etate deja, refugiat de la Chişinău în 1944, ca să scape de urgia sovietică, a luat cu mîinile tremurînde exemplarul de „Literatură şi artă”, a sărutat hîrtia, apoi şi-a acoperit cu ea faţa, să nu vadă trecătorii cum plînge, neostoi, aidoma unui copil ce-şi revede mama după o lungă despărţire…

Nu ştiu cîţi studenţi  au scris teze de licenţă pe o temă  intitulată eventual „Rolul revistei „Literatura şi arta” în viaţa noastră”. Nu ştiu dacă au făcut în genere asemenea cercetări, însă este neîndoios că abordarea unui atare subiect ar merita toată atenţia tinerilor noştri studioşi. Mai mult: ar constitui un subiect onorabil şi pentru o teză de doctor, poate chiar pentru cîteva disertaţii, în care s-ar elucida diverse aspecte ale fiinţării acestei publicaţii, în condiţii greu imaginabile – şi sub ocupaţie sovietică, şi în deceniile următoare, cînd, în linii mari, la nivelul cel mai înalt, mai mult s-a mimat, totuşi! – şi reformarea democratică a societăţii, şi ocrotirea idealurilor naţionale, şi atîtea altele pe care ni le-am dorit în memorabilii ani ai mişcării de eliberare naţională, din Basarabia, 1988-1991 şi mai încoace.

Într-un fel sau altul, „Literatura şi arta” constituie – indubitabil – o epocă însemnată, cu adevărat remarcabilă, în istoria presei româneşti din Basarabia cumplitului secol XX şi iată, acum, în acest început de tulbure secol XXI.

Cronologic, ziarul – în formula sa iniţială, din octombrie 1954, cînd se numea „Învăţătorul Moldovei”, apoi „Cultura Moldovei” – a anticipat cîteva evenimente magistrale în existenţa românilor basarabeni băgaţi cu forţa tancurilor în imperiul sovietic: editarea primelor volume din opera marilor clasici ai literaturii române; reforma ortografică din 1957, prin care scrierea, la noi –   chiar dacă mai rămînea sclavă a alfabetului rusesc – , s-a apropiat maximum posibil de cea din Ţară; inaugurarea, în 1958, a Aleii Clasicilor, cu busturile a 12 mari scriitori români – loc ce a devenit, împreună cu monumentul lui Ştefan cel Mare, din preajmă, Putna basarabenilor, privaţi pentru cinci decenii de dreptul natural de a se închina la locurile sfinte ale Neamului nostru românesc.

În cea de-a doua etapă a existenţei sale – anii ’60-’70 ai sec. XX – , săptămînalul „Cultura” a oferit un model de jurnalism românesc într-un spaţiu rupt de la matcă, aflat în condiţii de prigoană pe care o ştiu, o trăiesc numai cei aflaţi sub o stăpînire nu pur şi simplu străină, nedorită, ci chiar demonizată.

A devenit, la noi, în Basarabia, un loc deja comun rolul revistei „Literatura şi arta” în anii de renaştere naţională, de luptă pentru scuturarea jugului comunist de croială sovietică, şovină, kominternistă. Poate că şi din acest motiv unii strîmbă din nas cînd este evocată această etapă de netrecătoare glorie a publicaţiei în fruntea căreia venise, în 1986, poetul şi patriotul dintotdeauna Nicolae Dabija, actualmente membru de onoare al Academiei Române. Or, noi trăim nişte vremuri prea de tot grăbite, multe fapte meritorii se dau uitării repede, inclusiv pentru că unii doresc să pună în prim-plan trecutul cela neguros pentru noi, dar după care ei au puternice nostalgii, iar alţii fac tot posibilul să-şi etaleze plenar, continuu, peste tot, nişte succese sau nişte merite de moment. Tocmai de aceea este cazul, credem noi, să se amintească mereu că „Literatura şi arta” din anii 1986-1991 a fost o porta-voce pe cît de sensibilă, pe atît de repercutantă la aspiraţiile populaţiei româneşti dintre Nistru şi Prut, fără a uita, însă, şi de fraţii din stînga Nistrului, de cei din Nordul Bucovinei şi din Sudul Basarabiei. Mai mult încă – fără a neglija interesele altor etnii conlocuitoare de la noi, căci nu ziarele oficiale de atunci – „Moldova socialistă” ori „Sovietskaia Moldavia” – , ci tocmai „Literatura şi arta” a lansat  pagini-suplimente în limba găgăuză şi în cea bulgară. Alt merit incontestabil al revistei e că în acea perioadă a putut aduna o echipă de ziarişti de aleasă prestaţie profesională, găzduind în paginile sale opiniile celor mai luminate minţi ale Basarabiei. De fapt, aproape toţi scriitorii şi publiciştii noştri – acum consacraţi, unii mai mari, alţii ce se consolează că ar fi mari – au trecut „proba de foc” a meseriei şi magiei scrisului prin „Literatura şi arta”. Totodată, în paginile săptămînalului, s-a găsit întotdeauna spaţiu şi pentru opiniile, respectiv bucuriile sau durerile, a sute de mii de conaţionali: era o perioadă cînd cam fiecare cititor simţea nevoia de a spune ceva, iar „Literatura şi arta” atinsese un număr incredibil de abonaţi – peste 250 de mii! Dacă e să înmulţim această cifră la patru (nu la cinci, potrivit standardelor privind lectura presei periodice, vehiculate de sociologii din Vest), obţinem un milion de potenţiali cititori! Unicitatea acestui fenomen gazetăresc rezida nu numai în tirajul cu adevărat fantastic pentru o palmă de pămînt românesc cu vreo patru milioane de băştinaşi, ci şi în extinderea, din punct de vedere geografic, a numărului celor care aşteptau, citeau, publicaţia numărul unu a Basarabiei înrobite, mai şi scriind pentru ea: fireşte, cei mai mulţi abonaţi / cititori erau din perimetrul RSS Moldoveneşti; urmau nord-bucovinenii din jurul Cernăuţilor lui Eminescu, apoi românii din sudul Basarabiei, şi acesta cedat Ucrainei; apoi moldovenii din Transnistria, pînă hăt la Bug… Dar nu se oprea aici geografia difuzării gloriosului săptămînal de la Chişinău! Avea mii de abonaţi şi la Moscova, Leningrad (Petersburg), Kiev, în republicile baltice, în Kazahstan, în alte regiuni  îndepărtate ale URSS-ului, precum munţii Ural, Siberia, Cercul Polar, Kamceatka, insulele Sahalin… Cu alte cuvinte – în toate colţurile imperiului sovietic, pe unde fuseseră mînaţi, de „artizanii” deportărilor staliniste, de alte vitregii ale sorţii, basarabenii şi nord-bucovinenii sau unde au fost exilaţi ostaşii şi ofiţerii români căzuţi prizonieri la ruşi în cel de-al Doilea Război Mondial.

De atunci, fireşte, multe s-au schimbat, inclusiv tirajele, inclusiv gusturile şi atitudinile. Rămînînd mereu fidelă unei apreciabile deschideri – în contrast cu adoptarea de către unele publicaţii de la noi a spiritului de gaşcă pseudoelitistă, şi totuşi minoritară – „Literatura şi arta” a putut păstra un segment extrem de important de cititori: „talpa ţării”, adică sătenii care, în mulţimea de nevoi ce s-au abătut peste ei, găsesc şi cîteva ore pentru lectură; apoi „fruntea ţării” – intelectualii (consideraţi de unii) „de modă veche” dar care nu au decît marele avantaj de a nu fi fost nici intoxicaţi de propaganda rusească, nici vrăjiţi de splendorile granturilor globalizante. Reprezentanţii acestei categorii de cititori tratează cu indiferenţă apariţia sau dispariţia, la Chişinău, a tot felul de publicaţii „tinereşti”,  în rusă sau chiar în română, însă pentru ei ar fi o adevărată calamitate, o catastrofă naţională, dispariţia revistei „Literatura şi arta”. Cum trăim într-o epocă tot mai egoistă, din fericire pentru noi, asemenea „calamităţi spirituale” ar provoca în sufletele multor conaţionali din stînga Prutului şi lipsa, în chioşcuri, respectiv, în case, a încă vreo cîteva publicaţii româneşti din capitala basarabeană: ziarele „Timpul”, „Jurnal de Chişinău”, „Capitala”, revista „Limba Română” sau tăcerea postului de radio „Vocea Basarabiei”… – iertată să-mi fie graba din a cărei cauză cu certitudine îmi scapă şi alte nume de ziare, reviste, posturi de radio şi TV ce ar trebui amintite, aici. Deie Domnul ca aceste instituţii mass-media – în fruntea cărora punem Literatura şi arta, la aniversarea pe care o marchează acum – să-şi bucure cititorii, respectiv, ascultătorii, printr-o prezenţă continuă, palpitantă, la cota exigenţelor vechi şi noi, la nivelul aspiraţiilor celor care îi aşteaptă joia sau în oricare altă zi a săptămînii.

VLAD POHILĂ

Octombrie 2009

Anunțuri