■ Andrei Vartic

JENA DE A FI ROMÂN?

Dimineata nimeni nu-i spune evreului: sa-ti fie rusine de etnia ta fiindca Trotki si Ana Pauker sunt evrei! Acelea sunt cazuri izolate, nesemnificative, spun rabinii, acei oameni nu reprezinta poporul evreu, nemernicii sunt nemernici de orice nationalitate ar fi. Dimineata nimeni nu-i spune neamtului: “Sede-ti-ar hamburgerul în gât fiindca Hitler este neamt”. Ce are Hitler cu mândria de a fi neamt. Cu ea poporul german a condamnat nazismul, si-a cerut scuze de la poporul evreu si a transformat Germania în una din cele mai civilizate si luminoase tari ale lumii. Dar rusii? Închipuiti-va ca rusilor li se ia si dreptul de a se mândri ca sunt rusi fiindca comunistii au ucis peste 60 milioane de oameni. Închipuiti-va numai ca fiecare suta de grame de vodca este însotita de motivul sumbru al vinei pentru organizarea progromurilor antievreiesti la începutul secolului XX? De ce, asadar, li se aminteste zilnic românilor ca din vina legionarilor, a lui CVT, a coruptilor, a violatorilor din scarile întunecoase ale blocurilor ei nu pot fi mândri de românitatea lor? De ce mândria de a fi român este asociata cu zonele obscure ale fiintarii, caracteristice întregului neam omenesc, zone pe care nu le putem ogoi nici la nivel global, nici la cel national? Poate mândria de a fi arab sa justifice genocidul contra siitilor din Iraq? Poate ura românului Voronin contra poporului român sa-i faca pe românii din Basarabia sa se rusineze de faptul ca sunt români, ca vorbesc limba româna si cânta doinele ca si toti ceilalti români?

Evreul, daca ar fi român, ar spune dimineata: Multumesc lui Dumnezeu ca sunt român, ca ma trag din vita de Basarabi si Musatini, ca Zalmoxis l-a învatat pe Socrate la Potidea, în 432 BC arta lecuirii sufletului omenesc cu ajutorul “rostirilor frumoase”, ca oalele de la Cucuteni sunt dinaintea piramidelor si-s mai frumoase decât cele de la Suza si Samarra, ca neoliticul timpuriu de la Gura Baciului este una din munile lumii etc, etc. Românul, însa, nu spune aceste cuvinte fiindca Noica e de fapt alt Noica, Eliade e alt Eliade, Cioran e alt Cioran si toti trei au fost elevii lui Nae Ionescu, care. Care l-a învatat si pe Mihail Sebastian.

Dar, oare, uriasele temple din Muntii Orastiei, care mai stau si azi în zloata vremii si a muntelui fiindca stramosii românilor le-au construit din andezite taiate la milimetru, nu pot da amârtilor de la Gradistea de Munte macar un dram de mândrie nationala? Oare pictura exterioara a bisericilor din nordul Moldovei nu are dreptul sa reprezinte poporul român în marea galerie de arta a lumii? Oare minunea arhitectonica de la Patrauti, construita de Stefan cel Mare în 1487, nu poate reprezenta omul pestetot în Univers?

Campul de unitate al unei natiuni (amercan nation se rosteste cu mândrie obligatorie în SUA) îl constituie mandria de a fi anume bosiman, japonez sau francez. Câmpul umanitatii ar fi o închisoare strasnica daca nu ar exista diversitatea ei etno-culturala. Echipa de fotbal a Majestatii Sale, premiile Nobel pentru fizica, cosmonautul Prunariu, mersul pe versete de Lao Tzu, cubul sacru de la Mekka, totemurile pigmeilor din Africa eucatoriala, dar si brutele comunisto-fasciste, politicienii corupti, violatorii din scara blocului, fetele de rromi maritate la 12 ani – toate, toate sunt ale oamenilor. Tot ce face omul este umanism, spunea Heidegger în vestita scrisoare adresata lui Sartre. Dar nici un neam nu înhama tot omenescul la carul de slava care îl reprezinta. Fiindca nu exista pe lumea asta padure fara uscaturi. Întrebarea cu privire la “mîndria de a fi român” a fost relansata ziele trecute de catre distinsul intelectual Andrei Plesu. Cam în aceleasi timp si dl Cornel Nistorescu, editorialistul de la “Evenimentul zilei”, se plângea ca România nu are mari personalitati alaturi de care sa intre mândru în UE. Si dl Patapievici declara recent la TVR (la “Masina de tocat”) ca poporul român este unul din cele mai dezlânate popoare ale lumii. Asa s-a întâmplat ca aceste idei au fost mediatizate cu putin timp înaintea aparitiei amendamentului Oostlander. Fara a face vreo legatura între aceste evenimente mediatice si lectiile pe care le are de facut guvernul român ca România sa intre onorabil în UE, unele întrebari se isca, totusi. Oare italienii nu mai sunt mândri de tara lor din cauza afacerii “Parmalat”? Oare belgienii îsi reneaga mândria de a fi belgieni si statutul de tara membra UE din cauza pedofililor, ucigasi în serie?

De ce nu s-ar mândri tot românul cu dnii Plesu, Nistorescu, Patapievici? Iar dl Nistorescu cu mama lui? Iar mama lui de ce nu ar intra în UE impreuna cu toate rudele ei de pe Valea Streiului? Cine, ce sunt tinerii matematicieni si informaticieni români premiati la atâtea olimpiade internationale? Cine, ce sunt uluitorul actor Marcel Iures, misteriosul sculptor Corneliu Baba, magnificul pictor Ion Irimescu, opera enesciana a lui Iosif Conta? Cine, ce sunt taranii de pe Târsa Orastiei care-si ara terasele dacice onomatopeizând vânarea de vânt? Dar impresionantele constructii ingineresti de pe Sebes? Dar portul maritim Constanta? Dar Marea Adunare Nationala a românilor din Basarabia de la 27 august 1989? Dar cea mai lunga retea de cai ferate din Europa? Dar cele 12 stratificari arheologice de la Ripiceni-Izvor, cercetate de arheologul Al. Paunescu, unicale pe tot Pamantul fiindca cuprind peste 100.000 ani de civilizatie mentinuta cu îndârjire sedentara exact pe acelasi loc?
Chiar daca mândria de a fi român si-ar reduce actiunea numai cât tine o lunca unde-si cânta grierii printre frunze de brustur, si se fugaresc copiii printre sânziene înflorite, si suna înalt clopotul bisericilor din Strei sau Butuceni, tot ar trebui sa-i multumim Domnului pentru ca ni-a dat ochi sa
vedem anume asa, româneste, lumea în care traim. Si cu stele-faclii, si cu mori aduse de furia apelor când pe firul vertical, când pe cel orizontal al acestui strâvechi pamânt.

_________________

EMINESCU, MOARTE ŞI SACRIFICIU

“El s-ar spaimanta vazand cum a fost sa se realizeze pe pamantul nostru libertate si lumina”, scria Mihai Eminescu despre Balcescu in “Timpul”, pe 24 noiembrie 1877. Dar el? El ce ar fi trebuit sa faca vazand “parlamente de papusi neroade”, fiind si el “sarac si parasit”?
Incercand sa raspunda la aceasta intrebare tot mai multi cercetatori vorbesc de sacrificiul lui Eminescu, nu de moartea lui. Dar cine l-a sacrificat? Invidiosii? Cei care nu mai puteau accepta ca publicistul Eminescu sa formeze cu geniul sau opinia publica din România? Theodor Codreanu spune: Eminescu a fost sacrificat anume de acestea. Nicolae Georgescu spune: Noi ni l-am sacrificat pe Eminescu. În lumina noilor date se poate da si alta ipoteza: Eminescu s-a sacrificat pe sine insusi.
Acum, la trecerea atitor ani devine tot mai evident ca pasiunea pentru poezie s-a consumat in cazul Eminescu pe la 27 de ani. Incet-incet se afirma Eminescu publicistul şi la 33 de ani (1883) el era cu siguranta unul din cei mai mari publicisti ai lumii (sic!). Tocmai atunci tirajul gazetelor crestea rapid, iar publicistii deveneau in intreaga lume nu numai oamenii care informau, ci si acei care formau opinia publica si influentau nemijlocit rezultatul alegerilor multipartide, adica, in fond, imparteau fotoliile din varfurile piramidelor politice, sociale, economice. La 1883 creste vertiginos si in Romania atat tirajul ziarelor, cat si influenta lor asupa electoratului. Nu e locul aici sa aratam ce, cit, cum si cu ce scop a scris Eminescu in presa vremii. Dar, cu siguranta, de la un timp el incepuse sa incurce in modul cel mai serios celor care trageau pe atunci sforile politicii nu numai la Bucuresti, dar si in citeva capitale importante ale Europei, cum ar fi Sanct-Petersburgul, Viena, Berlinul, Parisul. Interesul geo-politic sau geo-economic al acelor capitale, promovat si de politicieni, si de serviciile secrete, si de oamenii de afaceri erau atacate cu subtilitate, cu batae lunga in sufletul omenesc, si de catre romanul Mihai Eminescu (”Mizeria vietii noastre publice” este chiar mai actuala azi ca la data scrierii). Personalitatea lui urieseasca nu putea fi influentata, scrisul lui de geniu nu putea fi redactat sau cenzurat. Eminescu nu putea scrie, ca multi alti contemporani, la comanda. Fraza lui nu continea numai informatie la zi sau atac la partid si persoana, ci mai era construita in mod adanc, filosofico-poetic (”vezi macar in “Icoane vechi si icoane noua” formidabilul inceput la partea a III-a – “Precum viata consista din miscare, asa si adevarul social, oglinda realitatii, este de-a pururea in miscare. Ceea ce azi e adevarat, maine e indoelnic, si pe roata acestei lumi nu suie si coboara numai sortile omenesti, ci si ideile”) . Ea rezona cu zona subtila a sufletului si provoca schimbari in structura mentalului colectiv pe care nu le putea provoca nici unpolitician al vremii. Si nici un alt ziarist sau scriitor roman de atunci. Fiind in unda cu problemele de moment ale oamenilor scrisul publicistic al lui Eminescu modela tocmai de aceea starile cele mai profunde ale oamenilor. Si ramane, dupa opinia noastra, cel mai important manual al ziaristului roman.
Nu era numaidecit sa-si semneze articolele. Era deajuns sa apara articolul pe prima pagina a “Timpului”, sa fie citit si rezultatul actiunii lui era puternic de la sine: toata cititorimea vorbea de ideile propuse de Eminescu fara a sti de Eminescu. Iar prin vorbit ele se raspandeau pana la cei necarturari sau necititori de gazete (asa s-a propagat, de la sine si anonim, “Miorita”). Cum se simteau in acele conditii proprietarii “Timpului”? Nu e greu de apreciat. Era normal, deci, sa-l umileasca cu saracia, sa nu-i dea premiile pe care le merita si loc la Academie. Si, in fine, sa-l scoata de la gazeta si sa-i propuna sa se ocupe numai de poezie (cum a si facut Titu Maiorescu). Era, insa, prea tarziu pentru cel care intelesese ca România de la finele secolului XIX nu poate fi schimbata prin poezie, ci prin schimbarea mentalitatii oamenilor, prin formarea in mintea si sufletul lor a unui cimp decizional bazat si pe problemele curente ale societatii românesti, in special pe cele politice si economie, dar si pe traditia culturala, si pe referinta istorica, ambele de mare vechime pentru România (Eminescu, cum se stie, a pus Dacia, inclusiv Dacia spirituala, in rindul marilor puteri ale lumii), dar si pe cea moral-ortodoxa (vezi “Insula lui Euthanasios”). Cu siguranta un asemenea formator de opinie incurca nu numai partidelor cu care erau conservatorii in competitie, ci si, poate mai mult chiar, virfurilor politice ale conservatorilor.
Din alta parte vrem sa amintim aici o delicata chestiune filosofica, cea a nemuririi sufletului. Se stie ca Zalmoxis a indicat o cale paradoxala pentru a deveni nemuritor: cel care vroia sa ajunga pe cimpurile nemuririi trebuia sa fie ales dintre cei mai buni, odata la cinci ani, si sacrificat prin tragere la sorti. Sacrificul, insa, era binevol, cel care era sacrificat practic se autosacrifica pe sine, el trebuia sa nu se teama de moarte. Cel care nu murea dupa aruncarea in suliti era considerat un las si se alegea alt pretendent la nemurire pentru a fi sacrificat, trimis adica la Zalmoxis. Deci o orecare moarte, mai ales cea naturala, nu-i dadea drept la nemurire pretendentului la nemurire. Astea au fost cunoascute la timpul lui si de Socrate, puternic influentat de unul din medicii lui Zalmoxis. Socrate s-a sacrificat pe sine la 399 BC pentru a realiza ultima cunoastere a acestei lumi – moartea. El a plecat la Zeul ce l-a indrumat si pentru credinta in care, probabil, a fost initiat la Potidea de catre unul din medicii lui Zalmoxis (a meditat nemiscat intr-o noapte geroasa, apoi s-a inchinat Soarelui care rasarea, a mers descult pe gheata, a aratat un curaj deosebit in lupte, deci, nu i-a fost frica de moarte si, in fine, a refuzat aprecierea militara pentru acest curaj, ordinul pe care il merita a rugat sa i se dea altui luptator).
Ne-am ocupat la timpul cuvenit (vezi Socrate, or 432 BC) de aceste probleme. Aici am vrut numai sa amintim deosebirea esentiala dintre moartea naturala, intimplatoare sau violenta, si sacrificiul binevol. Doar acesta din urma asigura nemurirea la cei vechi. Toti ceilalti care mor au si ei parte de alte vieti dupa moarte (sustin vechile religii), dar de vieti in cicluri, in zonele unde nasterea si moartea se succed: e vorba, de pilda, de metempsihoza egipteano-indiana prin care sufletul miritorului ajunge in gaze, plante, animale, pesti, sau, in cel mai bun caz, in alti oameni (vezi la Eminescu – “Avatarii faraonului Tla”). Din alta parte, ortodoxia nu accepta sacrificiul binevol sub nici o forma. De unde reeasa ca fapta lui Socrate nu poate fi urmata de un crestin ortodox, asa cum era si Mihai Eminescu. Sacrificiul lui putea lua doar forma acceptarii bolii ca drum sigur spre moarte (”Oda in metru antic” arata remarcabil calea suferintei). Se pare ca tocmai acest drum a fost ales de Eminescu. Lipsit si de posibilitatea de a fi asa cum era el, marginalizat si banalizat de catre societatea de la vremea lui, el s-a exilat intr-o fiintare prin suferinta si boala prin care a si murit binevol, adica s-a sacrificat pe sine insusi. El a ars de viu, chinuit ca Nessus, a baut pina la fund cupa mortii neinduratoare si s-a redat astfel pe sine – sie-si. Si, cum arata trecerea timpului, s-a sacrificat mai ales pentru binele României si al poporului roman. Cei care au vrut sa-l treaca pe Eminescu in umbra vietii publice din România si sa-l recalifice intr-un poet boem sau de salon, cei care poate au si provocat boala lui Eminescu, au gresit din start: Eminescu devine, prin disparitia violenta din 1889 (probabil hotarita in 1883) nu doar “axa literaturii române”, ci principala axa a spiritualitatii românesti, adica axa in jurul careia se construieste devenirea poporului român. Nu e de mirare ca si astazi destui incearca sa minimalizeze importanta lui Eminescu atat in planul spiritualitatii românesti. Ce le incurca un “autor mancat de molii”? Le incurca in primul rand faptul repunerii in modernitate a referintilor spirituale, istorice si morale ale poporului roman. Eminescu a armonizat genial acele referinte cu tot ce suie si coboara pe roata lumii, cu revolutiile tehnologice, religioase si geo-politice. Le incurca fiindca Eminescu devine foarte actual mai ales acum, la intrarea reala a României si pe pietele economice, si pe cele culturale, si pe cele politice ale acestei lumi. Le incurca fiindca “Arta guvernarii” este scrisa si chiar daca nu e pusa in manualul scolar participa nemijlocit la crearea zilei de maine a poporului roman.
A existat un complot impotriva lui Eminescu? O cercetare fundamentala, realizata pe un esantion de date cat mai precis, luate zi de zi si, uneori ora de ora, ar putea da un raspuns bun la aceasta intrebare. Dar tot aceasta cercetare ar putea sa ne raspunda si la intrebarea intrebarilor: daca Eminescu a fost ucis sau sacrificat, daca Eminescu a murit natural sau s-a sacrificat pe sine insusi.

________________

TEOCTIST, ZIDITORUL DE DUMNEZEU ŞI DE NEAM ROMÂNESC. PERSPECTIVĂ BASARABEANĂ

Poporul român, creştin prin geneza sa, a avut noroc de Patriarhul Teoctist, un adevărat Ziditor de Dumnezeu, un iscusit apărător al unităţii naţionale în una din cele mai debusolate perioade ale existenţei sale moderne. Fiindcă, dacă e să privim cu seriozitate şi fără mânie în urmă, observăm că vremea marilor schimbări, de fapt a unor fracturi tragice ale fiinţei umane, care a marcat sfârşitul mileniului II nu doar politic, ci şi tehnologic, şi social, şi religios, nu ne-a prins nepregătiţi. Acest om al desăvârşirilor omeneşti şi religioase s-a născut, parcă special, prin pronie dumnezeiască, într-o numeroasă familie de ţărani botoşăneni, la hotarul de est al României, în timpul unui devastator război (care a dus la întregirea politică a poporului român), în preajma unor reforme radicale politice, religioase şi economice. El a urmat atunci chemarea cea mai subtilă a inimii şi a intrat de copil în mănăstire, a cunoscut toate bucuriile vieţii religioase, toate poticnirile urcării treptelor acestei lumi, dar şi toate patimile şi chinurile prin care a trecut poporul român în secolul XX.

Când a fost ales Patriarh, în 1986, timpurile se apropiau, şi acele ale luminii, dar şi acelea care ar fi putut prăbuşi naţia română în dezastrele de tip iugoslav. Avea atunci şi pregătirea teologică necesară, şi pe cea administrativă, şi pe cea politico-socială, dar şi pe cea a apropierii de Dumnezeu fără de care orice ascensiune în ortodoxie este vânare de vânt. Lui şi celor doi patriarhi anteriori, care i-au fost şi părinţi spirituali, Justinian Malina şi Iustin Moisescu, le datorăm şi unitatea bisericii ortodoxe române, şi păstrarea instituţiilor ei administrative şi educaţionale, şi „iscusinţa de a afla soluţii” pentru păzirea şi restaurarea sfintelor biserici şi mănăstiri, adevărate citadele ale ortodoxiei şi poporului român. Cu toată ticăloşia vremilor comuniste, şi în pofida celor care i-au criticat pe cei trei patriarhi pentru pretinsul colaboraţionism cu fostul regim comunist, iată că şi Putna, şi Hurezii, şi Voroneţul, şi Nicula, şi complexul din Dealul Patriarhiei, ca să dăm numai câteva pilde, nu au fost închise, devastate şi distruse din temelii, nu au avut destinul bisericilor şi mănăstirilor din fosta URSS (inclusiv din Basarabia şi Bucovina). Sunt şi meritele de necontestat ale Patriarhului Teoctist că în acele vremi, ticăloase şi satanice mai sub toate aspectele, poporul român a rămas un popor majoritar ortodox, ba chiar biserica ortodoxă română, prin marii ei ierarhi, teologi şi duhovnici, a devenit una din cele mai importante ale lumii.

Să recapitulăm. Fără părticica minţii şi inimii sale nu ar fi fost posibilă canonizarea Sfinţilor Ortodocşi ai neamului românesc, inclusiv cea a lui Ştefan cel Mare şi Sfânt sau a lui Constantin Brâncoveanul. Fără Patriarhul Teoctist, fără meritele lui de decan de vârstă al patriarhilor ortodocşi, nu ar fi fost posibil nici dialogul frăţesc în Biserica ortodoxă, mai ales după destrămările din anii 1989-1991, nici apropierea dintre bisericile creştine, nici vizita Papei Ioan Paul la Bucureşti. Opera părintelui Dumitru Stăniloaie, unul din cei mai mari teologi ai epocii moderne a lumii, editarea monumentală a Bibliei lui Şerban Cantacuzino, dar şi noua redacţie a Bibliei cu cel mai adânc comentariu din toate timpurile ortodoxiei româneşti, realizată de mitropolitul Bartolomeu Anania, apoi zidirile mitropolitului Antonie Plămădeală în Ardeal, de mare perspectivă pentru întreaga ortodoxie, învăţăturile duhovnicilor Cleopa sau Pârvu, dăruirile părinţilor Sofian sau Dobzeu, toate astea, şi multe altele, au devenit flori binemirositoare şi preafrumoase ale ortodoxiei româneşti, fiindcă întâistătătorii ei, şi nu în ultimul rând Patriarhul Teoctist, prezent şi participant la luarea celor mai importante decizii ale Bisericii Ortodoxe Române după cel de al doilea război mondial, adică în cumplitele vremi ale stalinismului şi Internaţionalei comuniste, şi-au asumat şi responsabilităţile politice ale epocii, şi pe cele de interes ortodox şi naţional.

Părintele Teoctist a avut o relaţie specială cu Basarabia. Doi dintre cei trei mitropoliţi care l-au întronat în 1986 erau basarabeni, Antonie Plămădeală şi Nestor Vornicescu. De altfel, anume aceşti basarabeni, la care ar trebui să-l adăugăm şi pe Arhiespicopul Antim Nica, prin vicariatele lor la Patriarhia română, prin alte misiuni şi zidiri ortodoxe şi româneşti, au fost şi stâlpi de nădejde ai Părintelui Patriarh în cele mai grele perioade ale activităţii sale. Patriarhul Teoctist a luptat necontenit, încă din perioada Patriarhului Justinian, pentru salvarea Basarabiei, a clerului şi poporului ei, iar atunci când timpurile au fost mai blânde, a reactivat fără a ezita, şi, din câte se ştie, chiar în pofida deciziilor politice ale acelui moment, Mitropolia Basarabiei, făcând posibilă re-unirea Basarabiei cu Patria prin biserica strămoşească. Marile personalităţi ale Basarabiei, care i-au fost şi prieteni apropiaţi, Ion Ungureanu, Grigore Vieru, Mihai Cimpoi sau Nicolae Dabija, au fost oaspeţi doriţi mereu la Patriarhie, cu ei a discutat cele mai serioase probleme ale lumii, ortodoxiei şi neamului românesc. Şi tot cu ei a pus la cale vizita în Basarabia pe care şi-o proiectase pentru toamna anului 2007.

„Bun, blând, atent”, aşa îl caracterizează cei mulţi pe Părintele Patriarh Teoctist. Inteligent, impozant şi simplu, iubit de oamenii simpli şi iubitor de oameni simpli, slugă a lor şi a lui Dumnezeu, el a ştiut întotdeauna să stea drept şi hotărât în calea distrugerilor politicianiste, nu a cedat nimic atunci când a fost vorba de fundamentele ortodoxiei, de unitatea bisericii ortodoxe române sau de cea a neamului românesc. El a construit şi a învăţat şi pe alţii să construiască biserica ortodoxă română pe terenul dezechilibrat al Globalizării, a zidit contraforturi solide între temeliile cele vechi ale creştinismului şi tendinţele renovatoare din biserică, inclusiv între cele din lumea catolică şi protestantă, a fost conştient de necesitatea înnoirilor, inclusiv pe tărâmul relaţiilor dintre oameni şi structurile lor sociale. Aceste merite, în condiţiile nesigure ale crizelor globale ce bântuie lumea, au fost, se vede, decisive pentru viitorul României şi al poporului român mai ales după 21 decembrie 1989, în perioada tulbure a revoluţiilor şi mineriadelor, a pseudodemocraţiei şi a pseudoeconomiei de piaţă, a pseudovalorilor şi a diversiunilor mediatice care s-au abătut ca uragane nemiloase asupra României şi a întregului neam românesc.

Patriarhul Teoctist, pe numele lui de ţăran român Teodor Arăpaşu (adică tot cu radical dumnezeiesc în nume, dar şi cu cel de păstrător al dorului străbun), nu a reuşit să realizeze cel mai mare vis al său, Catedrala Mântuirii Neamului. Se vede că puterile lui omeneşti, dăruite de el pentru trecerea prăpăstiilor de după 1989, nu au putut birui aiurelile antinaţionale şi antiortodxe ale celor care au luat decizii „arhitectonice” în ultimii ani. Dar, poate, Harul lui Dumnezeu, ne-a trimis supliciul lui pământesc anume în ziua de 30 iulie 2007 pentru a se urgenta şi această lucrare a minţii şi inimii lui întru statornicia dreptei credinţe şi a mântuirii neamului românesc. Dumnezeu să-l odihnească împreună cu toţi drepţii acestei lumi!

Chişinău, 31 iulie 2007

________________

BASARABIA, REDUTA EUROPEI

Se iscă întrebarea: exista naţionalism românesc în Basarabia? Desigur. şi încă foarte mult. De ce? Fiindcă există şi mai mult rasism rusescamestecat şi cu internaţionalism comunist. şi încă şi mai mult mesianism ortodox rusesc. Vladimir Voronin spunea zilele acestea că nu va admite rusofobie in RM. şi foarte bine va face… Dar românofobie (Voronin însuşi a denumit, şi de multe ori, tricolorul „steag fascist”, poporul român „popor de ţigani”, iar România „stat imperialist”)? Dar rasism? Dar apartheid? Dar mesianism?

Cum se manifestă naţionalismul românesc din Basarabia? Prin cultură. Cum se manifestă rasismul rusesc (mai ales cel comunist) în Basarabia? Prin ură. Cum se manifestă apartheidul în Basarabia? Prin umilirea economică, sanitară, educaţională a băştinaşilor de etnie română, care locuiesc majoritar în zona rurală. El se mai manifestă, după 27 august 1991, şi prin faptul că nenumărate fundaţii ruseşti deschid locuri de muncă bine plătite numai pentru rusofoni („rabota dlea ruskoiazâcinih”), dar mai ales prin intoxicarea informaţională. La Chişinău se editează zilnic principalele ziare ruseşti de la Moscova cu pagini locale, apar şi o mulţime de ziare şi reviste locale ruseşti, iar posturile de radio „Russkoie radio”, „Radio şanson”, Avto radio”, „Hit FM”, „Retro FM”, „Serebreannii dojdi”, „Radio na semi holmah” şi multe altele nu au nici un fel de concurenţă în Basarabia din cauza frecvenţelor bune, a dotării tehnice excepţionale şi a salariilor mari pe care le primesc jurnaliştii. Chiar să vrei să scapi de televiziunile ruse, multe cu studiouri chişinăune (în care îşi monteză reportajele şi jurnaliştii de la Bucureşti), nu poţi. Sunt bine dotate, au reporteri, analişti, realizatori şi formatori de opinie profesionali, transmit fluxuri foarte bune de ştiri, inclusiv reportaje on-line din cele mai instabile puncte ale Pământului. şi, desigur, multe filme, dar nu titrate, ci dublate. Omul, animal media, ce să facă? Consumă ce e mai bun şi mai pe degeaba. Consumă, aşadar, şi multă românofobie rusească, injectată direct în subconştient. ar cum se manifestă mesianismul ortodox rusesc? Răspunsul îl găsim într-un citat dintr-un articol apărut zilele astea la Chişinău în media promoscovită: „…sub o formă de confederaţie liberă a ţărilor ortodoxe (din care ar face parte şi o Românie reîntregită!) în frunte cu ţarul Rusiei…”. Paranteza cu „România întregită”, la care trebuie să adăugăm sintagmele „teritoriul Moldovei” şi „mitropolitul României”, folosite recent de Alexei al II-lea într-un interviu, antifiletismul (adică lupta contra bisericilor ortodoxe etnice), cât şi insistenţa cu care este mediatizat termenul „Moldova” de către polit-tehnologii ruşi, arată că scenariul „confederaţiei libere de ţări ortodoxe în frunte cu ţarul Rusiei”, deşi e vechi, e pus anume acum pe rol. Nu trebuie să ne mire, aşadar, insistenţa cu care ideologii lui Vladimir Voronin (Mark Tcaciuc, Victor Stepaniuc, Oleg Reidman) propagă idea Moldovei Mari, a Moldovei Istorice care nu aparţine României, a „dependenţei totale a economiei moldoveneşti de piaţa rusă” (nu doar de cea energetică) şi a dominaţiei înfumurate, gnorante, violente a moldovenismului prorusesc asupra românismului proocidental. acă ţinem cont de faptul că actualmente în Basarabia, cu 3,5 milioane de vorbitori de limbă română, nu se vinde nici un ziar românesc, nici o revistă (măcar culturală) românească, că nu există nici un magazin
de carte românesc (iar cea ruseasca ajunge pentru 10 milioane de oameni) sau de CD românesc, cum se apără săracul român din Basarabia contra acestei invazii năucitoare de gazetă, carte, revistă, radio, televiziune, CD ruseasc? Se apără şi el cum poate. Se apără singur. Se apără cu firea lui românească. Se apără cu tradiţia lui românească, cu hora, cu doina, cu arhitectura „căsniciei lui sedentare” (A. Russo), u Ştefan cel Mare, cu Eminescu şi cu „Tatăl nostru”. Se apără cu limba lui cea română. Ce îi mai rămâne să facă?

Ţăranii români vorbesc la Piaţa Centrală din Chişinău cu „domnule”, „doamnă”, în timp ce ruşii (şi ucrainenii, evreii, găgăuzii, bulgarii, adică rusofonii) folosesc în adresare termenii ridicoli, umilitori ai epocii sovietice „mujcina”, „jenşcina”, „devuşca”. Românul spune: „Nu Vă supăraţi, doamnă, cât costă ceapa?”. Rusul „Po ciom luk?” Dar cel mai important criteriu al „naţionalismului românesc” din Basarabia este faptul că absolut toţi românii vorbesc perfect limba rusă, iar ruşii, practic toţi, deşi trăiesc în Basarabia de zeci de ani, nu vor să înveţe nici măcar „buna ziua”. Şi ei, ruşii, marea majoritate veniţi în Basarabia după 1945 pe roluri de comisari, ofiţeri NKVD şi funcţionari de toate nivelele, reprezintă doar 6 la sută în structura demografică a Basarabiei, primesc cele mai mari pensii şi au dreptul la cea mai solidă protecţie socială. Şi mai interesant este faptul că şi ruşii de la Moscova (în special politrucii din massmedia, chiar şi cei, democraţi) din 1989 încoace nu au mai vorbit de bine românii din Basarabia. Numai de rău. Dacă e să ne luăm după massmedia rusă, apoi românii sunt cel mai înapoiat popor de pe Pământ. Tonul discursului ficial şi neoficial rusesc este atât de urât, încât presa de la Chişinău s-a întrebat de nenumărate ori: „De ce urăsc ruşii atât de tare poporul român?” Recent, până şi un site prorusesc din Basarabia a pus (cu bătaie lungă) întrebarea cu privire la „românofobia rusească”. Ar fi bine să-şi pună această întrebare şi generalii din politica românească. e 21 martie 2006 massmedia rusa (www.kreml.org) a lansat un nou proiect pentru Basarabia – „Novaia Moldova”. Acest proiect scoate completamente Basarabia din contextul ei european şi românesc, aşa de arcă ar fi vorba de o enclavă rusă din sud-estul Europei, orientează devenirea Republicii Moldova spre îndepărtarea de UE şi NATO (România nici nu este pomenită) şi spre dependenţa totală a Basarabiei de piaţa energetică rusă şi ofertele de pe piaţa muncii din Rusia. Este un necruţător proiect rasist, îndreptat contra etniei majoritare din RM (de 80%), împotriva păcii şi stabilităţii europene. Fiindcă, cum am rătat şi în altă parte, zona de contact a Europei cu „pusta rusă” şi Orientul încă multă vreme va destabiliza situaţia social-politică în Europa dacă nu se va stabiliza hotarul ei de sud-est, care acum trece tocmai prin Basarabia cea românească. Acest hotar (practic o jumătate din distanţa dintre Marea Baltica si cea Neagra) are doar o singura şansa pentru a fi bine întărit: reunificarea necondiţionată a Basarabiei cu România în baza votului Sfatului ţării din 27 martie 1918, a Tratatului de la Paris din 28 octombrie, 1920 şi a votului Senatului SUA din 28 iunie 1991. O fi, aşadar, naţionalist poporul român din Basarabia, dar atâta timp cât anume acest popor stă pe linia întâi a hotarului civilizaţiei europene, naţionalismul lui este, de facto, manifestare culturală europeană, bun simţ european, redută întărită europeană. Iar dacă Europa nu vede acest lucru, în ce se transformă Basarabia? În lacrima de sânge a României.

________________

UITUCA DOAMNĂ

Într-un articol din ziarul „Ziua” (nr. 4177, 7 martie 2008) – cu pretenţiosul titlu „Inchiziţia implicită” – doamna Zoe Petre, fostă consilier al, adicătelea, ne-comunistului preşedinte „de dreapta” Emil Constantinescu, se revoltă fiindcă manualul de biologie are altă părere despre apariţia omului pe pământ decât părinţii ateişti ai marxism-lenismului. Distinsa doamna profesor universitar, specialist în istoria şi democraţia grecilor antici, descendentă şi din două familii de vestiţi intelectuali români, Emil Condurache şi Constantin Moisil – ambii afirmaţi pe domeniul cercetării arheologice – se revoltă că în România democrată, post-comunistă, „la orele de biologie nu prea e voie sa vorbeşti pe faţă de evoluţia speciilor”. Chiar dacă revolta doamnei profesor ar fi cuprins doar domeniul evoluţionismului militant, deci ateist

şi fără susţinerea făţişă a acestuia nu era chip după venirea Anei Puker în România pe tancurile sovietice nici să ajungi membru în Academia Română în 1948 sau 1955, nici să fii acceptat la doctorat, fie şi cu tema “Formarea ideologiei democratice în Grecia antică” -,

tot ar fi trebuit ca aducerea în presa centrală de la Bucureşti a unui asemenea subiect, şi încă de către un profesor universitar, să fie susţinută de o documentare ştiinţifică solidă. Or, în articolul despre care este vorba, ţinta nu este disputa contemporană dintre creaţionism şi evoluţionism, ci lecţiile de religie din şcoală, mai precis pretinsele „discriminări religioase” la care este supus copilul în actuala şcoala românească. Deşi arată „cum nici părinţii n-au prea protestat când copiii lor le-au povestit cu spaima cum vor arde ei in focul Gheenei dacă pleacă în weekend la munte în loc sa meargă la biserica”, doamna profesoare conchide, aşa cum este la modă în „lumea bună” a politologilor bucureşteni, că „suntem în faţa unui sindrom ceauşist fara Ceauşescu”, încurcând astfel iţele pledoariei ei pentru evoluţia speciilor cu predarea religiei, nu a biologiei, în şcoală. Fiindcă, dacă am fi „în faţa unui sindrom ceauşist” atunci am fi exact pe temelia evoluţionismului, aşa cum îşi doreşte cu pasiune doamna Zoe Petre, şi nu pe cea a creaţionismului. În al doilea rând, în numele corectitudinii ştiinţifice, trebuie să aducem în probele rechizitoriului anticeuşist şi faptul că doctrina evoluţionistă i-a fost băgată pe gât săracului, needucatului fiu de ţăran de la Scorniceşti de cea mai hâdă fiară a secolului trecut – bolşevismul militant al Kominternului. Legătura dintre Ceauşescu şi ceauşism cu lecţiile de religie şi biologie din şcoala românească de la anul 2008 rămâne un mister în articolul doamnei profesor universitar de istorie şi „ideologie democratică din Grecia antică”. Anume acel mister impune câteva întrebări la care în articolul dnei Zoe Petre nu se pot afla răspunsuri. Ce legătură este între „spaima” copiilor de lecţia de religie şi faptul că părinţii „nu prea protestează” atunci când îşi văd copiii aşa de speriaţi de „taica părintele”? De ce nu protestează în Piaţa Victoriei milioanele de părinţi ai acelor copii? Nu cumva această „spaimă” este fabricată numai de doamna Zoe Petre şi doctoranzii ei? Ce legătură este între statuia lui Galileu, pe care o va ridica în curând Vaticanul – dna Zoe Petre uită să ne spună că Galileu nu a fost niciodată ateu sau evoluţionist – cu faptul că în manualele de biologie din şcoala românească se vorbeşte şi de creaţionism, nu doar de evoluţionism, aşa cum a dictat prin genocid fizic şi spiritual Anca Puker şi Iosif Kişinevski? Nici o legătură. Ce are, dnă profesor universitar, Mendeleev cu evoluţia speciilor? Dacă e pe dreptate, adică matematiceşte, atunci tocmai şirul elementelor lui Mendeleev, mai ales felul cum se unesc ele în codul genetic, fac aproape imposibilă punerea în formulă evoluţionistă şi a apariţiei vieţii, şi a spiritului în Univers. Ce are, mai ales, gramatica limbilor cu evoluţia? Dacă ar fi ca şi copiii românilor să-l studieze în şcoală şi universităţi pe marele Panini – şi acesta este recunoscut drept părinte al gramaticii şi lingvisticii practic de toţi cercetătorii contemporani ai gramaticilor şi limbilor – atunci despre evoluţie nici nu ar mai discuta nimeni. Ba chiar punerea în discuţie a evoluţiei speciilor ar fi considerată o mostră de ignoranţă.

Or, toţi apărătorii actuali ai evoluţionismului ne-marxist – vedem că de la un timp i se spune şi voltairian – uită, ca şi doamna profesoare Zoe Ptere, că punctul primordial al Creaţiei fiinţei umane, apariţia paradoxală a lui homo sapines sapiens pe Pământ, l-a marcat pe om chiar de la apariţia sa acum vreo 40.000-50.000 ani (unii arheologi susţin că vechimea celui mai vechi om modern este chiar mai mare fiindcă în staţiunile musteriane de 60.000-100.000 ani se descoperă instrumente litice ale omului de tip contemporan). Tot ce a lăsat în urmă omul de tip fizic contemporan este metafizică religioasă, anume cu această metafizică a manifestării Divinităţii împreună cu omul muritor a rezistat omul în toată istoria sa multimilenară. Nu e glumă, aşadar, să îngropi – tot cu lopata marxistă – peste 40.000 de ani ai omului şi să susţii, fiind şi istoric de specialitate, că doar ce s-a întâmplat cu omul după revoluţia din 1789 este drept. Nu e glumă să dai – într-un ziar central din România la 7 martie 2008 – termeni argotici bolşevici – vezi „hidra evoluţionistă” – pentru a revigora ateismul militant bolşevic pe care încă nimeni nu l-a putut demonstra. Şi ştiinţa vechilor sumerieni, egipteni, indieni, greci sau chinezi şi cea nouă – hai să-i spunem aşa cum vrea dna Zoe Petre, de după 1789, inclusiv cea biologică şi arheologică -, abia dacă au ajuns la o primă şi atentă concluzie – anume că speciile biologice se acomodează la mediu, inclusiv la cel modelat agresiv, nu evolutiv, de om şi că faptul apariţiei lui, a omului care a creat şi pictura de la Altamira, şi cea din Capela Sixtină – rămâne o enigmă. Chiar un paradox care se manifestă prin „terţul inclus”, vorba lui Ştefan Lupaşcu.

Atunci când doamna profesoare de istorie, arheologie şi democraţie a grecilor antici, Zoe Petre – fiindcă domnia sa are şi studii de arheologie – ne va prezenta măcar zece schelete de „hominizi” care să demonstreze evoluţia spirituală şi fizică a musterienilor spre omul de tip contemporan, ne vom scoate şi noi pălăria şi ne vom închina şi în faţa ei, şi în cea a evoluţiei. Dar aşa cum ştiinţa arheologiei a descoperit până una alta doar schelete de om de tip fizic contemporan – 5 din cele 7 fragmente ale celui mai vechi om de tip fizic contemporan din Europa s-au găsit pe teritoriul României – să avem respect, mult stimată doamnă Zoe Petre, şi pentru paradoxul Creaţiei, şi pentru zestrea spirituală a lui homo sapiens sapiens. Pentru a apărea un om de tip fizic contemporan din genele musterienilor – şi nu mai este cazul să arătăm că de 40.000 de ani nici un hominid sau altă fiinţă biologică nu a mai devenit homo sapiens sapiens prin mutaţia evolutivă a genelor- trebuie ca o monedă pe care o aruncă în clipa asta dna profesor universitar Zoe Petre în sus – atâta cât poate d-ei – să se transforme măcar în ea însăşi. Adică în dna Zoe Petre. Aşa ne învaţă metafizica contemporană a informaţiei. Mai este, însă, şi altă metafizică, cea a lui Socrate, despre metamorfozele Alkionei care se transformă din femeie în pasăre ca să-şi plângă primăvara iubitul care ia murit. Dar această metamorfoză o pot cunoaşte doar cei care au inimă curată şi plină de iubire, cei care, vezi „Charmides”, îşi deschid sufletul, ca un lotus înflorit, anume pentru asemenea destin.

*

Doamna profesor Zoe Petre se teme că în curând ”profesorii de istorie nu vor mai avea voie sa vorbească despre nici o revoluţie”. Un gând foarte interesant. Cum să trăim noi în democraţie şi să nu vorbim despre rivoluţii? Cum să nu aducem mereu în ochii buimaci ai boborului faptele revoluţionarilor? Însă discuţia despre revoluţii – ce drept a mai scris despre acestea I. L. Caragiale! – deconspiră azi mai ales pe îndoctrinaţii cu marxism-leninism. Anume aceştia nu se mai satură de revoluţii şi le înfiinţează chiar şi acolo unde de fapt s-au certat între ele cartierele insalubre din centrul Parisului, breslele londoneze sau vechea clasă de seniori ai Europei. Dacă cei care dirijau destinele Franţei în preajma anului 1789 se dumireau la timp să facă ce a făcut Napoleon al III-lea, adică să reconstruiască Parisul ca să scape de mizeria cocioabelor din zona lui centrală, atunci „vestita revoluţie franceză” pur şi simplu nu avea loc. Şi nu se întâmpla nici supliciul lui Robespiere, nici războaiele lui Napoleon, inclusiv pohodul lui în Rusia, nici ocuparea Moldovei până la Siret de către Armata Rusă în 1789, nici ruperea din trupul Moldovei lui Ştefan – în numele corectitudinii politice de atunci – a unor importante teritorii de către imperiile austro-ungar şi rusesc. Faptul că în multe manuale de istorie a românilor nu se mai scrie adevărul despre acele rapturi chiar este o mare nedreptate. Dar ea nu face parte din cercul de interese ştiinţifice a doamnei profesor universitar de istorie a grecilor antici. Şcoala ei nu poate înţelege lumea şi istoria lumii dacă nu o garniseşte cu vreo revoluţie, dacă nu îl pune pe Karl Marx să înlocuiască religia iubirii cu lupta de clasă.

Or, problema predării religiei în şcoală, ţinta pledoariei dnei Zoe Petre, nu este una nouă. În ultimul timp mulţi pretinşi intelectuali români au sărit în masmedia să apere „săracul copil” de „spaimele religiei”. Definiţia intelectualului fiind la ei una învăluită de mister (de ce nu este intelectual părintele Mina Dobzeu, care a avut curaj să scrie mai multe scrisori drepte lui Ceauşescu; sau de ce nu este un strălucit intelectual părintele Iustin Pârvu, cel care luminează acum mii de suflete încurcate în mrejele globalizării?) – lăsăm pentru altă dată discuţia despre intelectualii lor şi inculţii noştri. Nu ştim, este drept, dacă aceşti intelectuali anti-religioşi sunt rude cu Lazăr Şăineanu, aşa cum încearcă să ne insufle prin învăluire dna Zoe Petre, dar, cu certitudine, mai toţi sunt odrasle ale comunismului militant. Aşa cum, atunci când dai cu sapa în genele rusului dai imediat de mongol, tot aşa, dacă cercetezi măcar puţin de tot CV-ul luptătorilor contra predării religiei în şcoală, dai sau de bolşevici mascaţi sau de odrasle de bolşevici (Paul Goma le spune „pui de bolşevici”). Şi, de fiecare dată, aceştia uită să ne spună că părinţii sau buneii lor au venit în România pe tancurile sovietice, ucigând la dreapta şi la stânga, fără nici un proces – că e revoluţie” -, mii, sute de mii de oameni nevinovaţi, mai ales învăţători, ingineri, profesori, agronomi, preoţi şi călugări, ca „să se teamă ceilalţi” (V. I. Lenin), ca mai apoi tot ei să se critice vehement viciile societăţii rămase fără călugării ucişi anume de ei.

Or, adevărul fundamental pe care „uită” să ni-l spună dna Zoe Petre este că religia – în mod special religia creştină – că asta o doare pe d-ei atunci când se revendică de la Lazăr Şăineanu – nu e o materie oarecare din programul şcolar, ci „şcoala iubirii”. Cum poate, mult stimată doamnă Zoe Petre, să producă „spaimă” în sufletele copiilor religia care este construită pe milă şi iubire? Care este vina tinerilor religioşi ucişi ieri la Ierusalim? Ce rău face copilului „taica părintele”, taica şeihul sau taica rabinul dacă îl învaţă pe copil să nu fure, să nu-şi vorbească de rău mama şi tata, să nu scrie mârşăvii pe pereţi, să nu înjure, să nu fumeze, să nu se destrăbăleze de la 12 ani, să se ferească de traficanţii de fiinţe umane, să nu consume droguri şi alcool? Nu cumva tocmai din cauza binelui care î-l face „taica părintele” cam nu protestează părinţii acelor copii „înspăimântaţi”? Nu cumva tocmai lecţiile lui despre iubirea de aproape îi face pe părinţi să insiste că în şcoala românească să se înfiinţeze „laboratoare de religie” în locul „discotecilor de pornografie”? Ce rău, ce spaime, ce discriminări poate aduce copilului şcoala iubirii, fundamentul învăţăturii creştine? De ce acest fundament al omului de omenie trebuie scos din şcoala românească, fondată de biserică în numele educării şi mântuirii neamului românesc? De ce, aşadar, aproape 2000 de ani de istorie şi tradiţie ale poporului român trebuie scoşi din memoria lui colectivă? Şi înlocuit cu ce? Cu spectacolele monstruoase ale dezgoliţilor şi fardaţilor homosexuali? Ce învaţă copilul de 5, 7 sau 12 ani de la aceste spectacole? Ce deprind ei de la argoul pornografic şi pedofilic din romanele postmoderniste? Acestea oare nu discriminează dreptul naţiunilor europene, dar mai ales al copiilor, de a trăi într-o lume fără violenţă fizică şi verbală? Ce învaţă copilul de la filmele – pretins erotice, dar în fapt pornografice – care se dau pe la televiziuni bucureştene, dar şi în gazetele unor pretinşi politicieni de dreapta – de parcă a şi venit peste noi apocalipsa? Nu e oare mai bine să-i învăţăm pe copii şcoala vieţii din cartea de învăţătură a lui Neagoe Basarab? Nu este mai frumos şi moral pridvorul bisericilor lui Brâncoveanu decât tenebrele discotecilor? Nu e oare de învăţătură şi bucurie – în aceste vremuri ale groazei, multiplicate prin televiziune şi Internet – icoana iubitoare a Maicii Domnului cu Pruncul Iisus în braţe? Ce poate fi mai înalt, mai demn, mai sublim, mult stimată doamnă Zoe Petre, decât chipul unei pământence ţinând cu dragoste în braţe pe Pruncul Dumnezeu? Nu cumva icoana este un semn că în fiece nou născut se naşte acum Bunul Dumnezeu? De ce acest nou născut nu este liber să urmeze drumul de iubire al Mântuitorului? Cu ce înlocuiţi domniile voastre, ideologii alungării religiei iubirii din şcoală, simbolul primordial al fericirii de a fi om, de a cunoaşte iubirea şi de a se mântui prin iubire? Cu haosul? Cu morala divelor dezgolite de la televiziuni care-şi schimbă bărbaţii cum ai schimba guma de mestecat? Cu violenţa bărbaţilor care sunt învăţaţi de mici că lumea se ţine doar pe bani cât mai mulţi? Cu aroganţa şi pustiirea celor care sunt minţiţi cu televizorul că doar jeep-ul, guma de mestecat şi prostituata te pot ferici?

Dezastrul „corectitudinii democratice” (la fabricarea ei a participat şi dna Zoe Petre, fiind consilierul cel mai important al preşedintelui „de dreapta” al României din 1996 până în 2000), provocat poporului român după căderea comunismului militant şi ateist, se vede azi cu ochiul liber. Milioane de oameni în floare vârstei sunt disponibilizaţi fără nici o vină, demoralizaţi, înfectaţi doar cu virusul cinismului şi al criticismului. Nici un cuvinţel despre mândria de a fi român şi de a reconstrui din patriotism ţara devastată de comunişti aşa cum şi nemţii şi-au reconstruit-o după al doilea război mondial. Nimic despre creaţie. Doar despre evoluţie. Dacă anul 1940 (adică ruperea din trupul României a Basarabiei, Bucovinei, Ardealului şi Cadrilaterului) a fost evoluţie de la capitalismul interbelic românesc la comunismul militant bolşevic, atunci spre ce specie de ţară se rostogoleşte evolutiv actuala Românie? Sutele de mii de copii rămaşi pe drumuri sunt rezultatul acestei evoluţii? Zecile de mii de divorţuri şi familii distruse sunt oare fapta politicilor de dreapta, adicătelea creştine, aplicate de regimul lui Emil Constantinescu şi PNTCD în România? Bătrâni abandonaţi în sate părăsite, tineri care se sinucid, pornografie şi droguri, trafic de fiinţe umane, alcoolism infantil, sinucideri, furturi amorale din avutul public, miliardari în euro apăruţi peste noapte din grădina fostului Comitet Central, clanuri mafiote atotputernice care nu ajung în închisori şi hoţi sărăntoci care putrezesc în închisori – asta să fie politica dreptei actuale româneşti? Acesta să fie visul realizat al lui Corneliu Coposu? Nu cumva, doamnă profesor Zoe Petre, tocmai de aceea stă monumentul lui alături de biserica roşie a urmaşilor lui Constantin Brâncoveanu? Nu cumva tocmai de aceea sângerează în centrul Bucureştilor sfânta biserică brâncovenească fiindcă dreapta românească a degradat în politicianismul arogant al unor foşti comunişti?

*

Astea şi multe alte degradări ale fiinţei umane se întâmplă azi, acum, în martie 2008, în statul democrat România, fără ca dnii profesori şi intelectuali de tipul dnei Zoe Petre, unii deveniţi politicieni de dreapta, alţii, după împrejurări, lideri ai societăţii civile, să aibă măcar vreo urmă de remuşcare. Prin gazetă, radio, TV şi Internet ei le insuflă cetăţenilor că religia, adică şcoala iubirii, este spaima copiilor şi că libertatea înseamnă „vsio pozvoleno” („totul este permis”, vestita nebunie a lui Ivan Karamazov), că lumea nu mai poate fi rezidită şi recreată, fiindcă numai evoluţia este motorul ei. Adevărul pe care l-a „uitat” doamna profesoare universitară Zoe Petre este că profunda schimbare prin care a trecut poporul român în anul 1989 – începând cu Marea Adunare Naţională a basarabenilor din 27 august 1989 – nu a fost o evoluţie a structurilor comuniste, ci o ardere a lor, o nouă creaţie, înălţată de poporul român pe zidurile „părăsite şi neisprăvite” după venirea criminală a bolşevicilor ateişti. Doamna Zoe Petre uită special – d-ei este un profesor universitar cu profil enciclopedic – că religia, cea ortodoxă, dar şi cea greco-catolică, a cărei episcop-vicar a fost şi Grigore Moisil, străbunul dnei profesor, este şcoala iubirii, acea magnifică şi primordială învăţătură care ne învaţă adevărata artă a libertăţii, dar a „libertăţii de a nu face rău”, a „libertăţii de a nu păcătui”, a „libertăţii de a face bine”, a „libertăţii de a iubi”, a libertăţii de a fi om, om de omenie cum spune românul, nu fiară.

De la Marx încoace, dar şi de la Voltaire – să nu uităm că în anii când trăia Voltaire în mănăstirile şi schiturile româneşti se traducea în română Filocalia, după ce către 1680 se tradusese integral Biblia – omului contemporan i se insuflă necontenit ideea că „binele personal îl poţi obţine doar cu „rivoluţia”, „lupta de clasă”, „războiul civil permanent”, „critica vehementă a religiei”, „critica vehementă a răului social”, critica vehementă pur şi simplu. În opinia acestor „profesori”ai criticii permanente revoluţiile şi războaiele civile sunt mai bune decât mila şi iubirea creştină. Voltaire, ca să rămânem doar la pilda îndrăgită de dna Zoe Petre, se revoltă împotriva răului social care se instalase pe atunci în Franţa. Aşa e, dar cine spune copilului sau studentului că era vorba de o Franţa secularizată, nu de una profund creştină? Într-o ţară înnebunită de ateism şi, apoi, de evoluţionism pragmatic, criticismul social degenerează numai în revoluţie socială şi război civil. Sutele de mii de francezi morţi în Câmpia Rusă pentru Revoluţie, deci şi pentru Voltaire, nu au fost pudraţi şi înfrumuseţai la chip atunci când au fost redaţi pământului, mult stimată doamnă Zoe Petre, aşa cum îi învaţă azi pe copii „taica părintele”. Acei copii inocenţi ai Franţei libertine nu credeau în Dumnezeu, nu credeau în milă, iubire şi mântuire, ci doar în bietul om Napoleon, ajuns şi el un rob al gloatelor secularizate şi ateiste care au provocat o revoltă într-un Paris al cocioabelor (în ele, repetăm, locuiau aproape un milion de oameni)? Nu cumva atunci, la 1789 – când se rupea în bucăţi poarta Bastiliei – , folosul de la împăcarea creştină şi reconstruirea harnică a Parisului ar fi adus mult mai multe podoabe întregii omeniri? Nu cumva, doamnă Zoe Petre, şi revoluţia bolşevică, şi dezastrul umanitar pe care l-a provocat – războaie civile, foamete, GULAG-ul, nazismul, un necruţător război mondial, un lagăr socialist mondial care a sărăcit miliarde de oameni, mii de biserici şi mănăstiri explodate, dar mai ales cei peste 100 milioane de oameni ucişi de comuniştii ateişti – ultimele milioane fiind pe sufletul khmerilor roşii, ateişti şi ei – au fost posibile fiindcă religia cristică a iubirii a fost înlocuită de nişte iresponsabili, orgolioşi şi ignoranţi, cu îngrozitoarea ideologie a luptei de clasă, a haosului, a războiului permanent şi a evoluţiei necontenite care nu lasă omului nici o şansă pentru lumina zilei sale de mâine?

La 27 august 1989 aproape un milion de români au ieşit cu icoane şi steaguri tricolore în actuala Piaţă a Marii Adunări Naţionale din Chişinău pentru a alunga din Basarabia şi comunismul, şi ateismul, şi ocupantul geopolitic. Dacă adunarea ceea nu a dat rezultatele aşteptate de poporul sacrificat al Basarabiei, dacă şi azi comunismul mai este puternic pe ambele maluri ale Prutului – că nu doar Ion Iliescu, stimată dnă Zoe Petre, îşi face cruce atunci când ajunge în faţa electoratului, ci şi V. Voronin aprinde lumânări în Catedrala din Chişinău după ce se pupă cu monumentul lui Lenin – de vină este postmodernitatea agresivă a celor care batjocoresc tot de atunci, din 1989, religia creştină, istoria şi limba românilor, marile personalităţi ale neamului nostru, propunând în loc doar critică vehementă, doar haos militant şi „vsio pozvoleno!”. Nu întâmplător tot „intelectualii” din familia dnei Zoe Petre au scris, absolut fără nici un reper istoric, o piesă despre sfinţii apostoli şi au şi montat-o anume la Iaşi, în capitala de facto a creştinismului românesc.

*

Mulţimile care împlu duminica bisericile României, inclusiv cele ale Basarabiei – străvechi pământ românesc – demonstrează cât de mare este nădejdea poporului român în Mântuitor. Nimic nu se poate opune iubirii în acest Cosmos. Tot ce vieţuieşte în el are drept la lumina iubirii. Chiar şi fiinţele cele mai pierdute. Chiar şi acei care atacă Biserica Ortodoxă Română fiindcă s-a dus pe apa Sâmbetei binele părinţilor şi buneilor lor, aduşi cu tancul sovietic. Mântuitorul s-a născut om – nu s-a făcut – în una din cele mai întunecate perioade ale istoriei recente (spunem recente fiindcă 2000 ani este mult mai puţin decât 40.000 ani). Obscurantismului Romei, cinismului, violenţei şi corupţiei imperiale, pretinsului multiculturalism roman – de fapt o piramidă a răului – i s-a opus atunci Dumnezeu însuşi. Dar nu cu armele sale mai vechi – cum ar fi potopul sau cele folosite la Sodoma şi Gomora pentru a învăţa minte cetăţile în care nu mai rămăsese nici un om curat şi cinstit. Ci cu arma iubirii. E drept, în secolele care au urmat, chiar de prea multe ori, Crucea Lui a fost folosită – tot de nişte evoluţionişti – ca armă de uciderea în masă. Cu acea strategie s-a reuşit distrugerea Constantinopolului, transformarea Sfintei Sofii în moschee şi mărirea prăpăstiei dintre creştinii Europei, dar şi semiţii Palestinei. Nu cucerirea Ierusalimului şi a Mormântului Sfânt. De altfel, cum ar fi fost posibil ca acel mormânt, care se deschide în inima fiecărui creştin la sfânta liturghie, să fie cucerit cu arma războiului, nu cu cea a iubirii? Mijloacele electronice de informare în masă permit acum tuturor oamenilor să afle din surse sigure răspunsul la această întrebare şi astfel fiece om poate să descopere şi drumul luminos spre Biserică, şi un destin mai bun şi pentru sine, şi pentru copii săi.

*

Este o minune că poporul român nu a dispărut din istorie aşa cum au dispărut practic toate neamurile din timpul Marii Migraţii. Minunea aceasta a fost demonstrată de ştiinţa arheologică anume în anii din urmă, când a dispărut dictatul comunist din cercetare: românii sunt creştini nativi şi nu s-au lepădat niciodată de credinţa lor. De la Sfântul Apostol Andrei şi până în ziua de azi nu a existat măcar o zi, o oră, un minut, o secundă, ca de la Nistru până la Tisa, de la Maramureş şi Crişana până la Marea cea Neagră, poporul român să nu fie popor creştin. Cimitirele creştine din Ardeal din secolul VI-VII, mănăstirile rupestre de pe malul drept al Nistrului din secolele V-VI, poate şi mai vechi, că pentru cercetarea lor, iată, nu sunt fonduri (ele sunt 45 la număr, cu peste 40.000 de chilii, toate distruse de comunişti), bisericile din Dobrogea, formidabilii călugări dobrogeni din secolele IV-V pe care Nistor Vornicescu ia aşezat pe dreptate la temelia literaturii română, bisericuţele creştine din Histria romană (nădăjduim că cele 2 volume ale monografiei despre Histria spun ceva doamnei Zoe Petre), dar şi măreţul stil arhitectonic al Tismanei, Putnei, Hurezilor, Voroneţului, Dragomirnei, Curtei de Argeş etc, vorbesc de la sine despre creştinismul nativ al românilor. Poporul român este puternic la gurile Dunării, la cel mai năpăstuit şi încolţit hotar al Europei, prin religia sa, care este una a iubirii, nu prin doctrina revoluţiilor, războaielor, luptei de clasă, violenţei, mâniei şi urii. Într-un superb studiu monografic, editat la finele anului trecut de Academia Română, arheologul basarabean Gheorghe Postică demonstrează fundamental românitatea locuitorilor sedentari ai Basarabiei în primul mileniu de după Iisus Hristos. Artefactele descoperite de arheologii basarabeni – unul din cei mai importanţi fiind Ion Hâncu – prezintă şi calitatea excepţională a continuităţii româneşti din acele timpuri, de mare cumpănă pentru toată umanitatea. Acei locuitori sedentari ai Basarabiei erau creştini, aşa cum erau creştini sedentarii de pe Siret, Mureş, Argeş. Nici hunii, nici slavii, nici cumanii, nici maghiarii, nici mongolii – ca să dăm numai câteva pilde de popoare migratoare – nu erau creştini în acele vremuri. Aşadar, creştinismul nativ şi sedentar (încă şi casnic, spunea la 1859 Alecu Russo) este una din calităţile cele mai importante care îi deosebeşte pe români de alte naţiuni. Cum să ne lepădăm de creştinismul nostru nativ după ce nu ni l-au putut lua nici migratorii, nici imperialii din secolele XIV-XIX, nici teroarea şi genocidul ateist comunist, poate cel mai agresiv răsunet al Marii Migraţii? Cum să ne lepădăm de vetrele noastre strămoşeşti întemeiate pe credinţă şi iubire? Cum să nu mai fim noi?

Alte naţiuni europene au alte tradiţii. Unele s-au creştinat prin decizie politică, aşa cum a făcut şi Rusia Kieveană în anul 988. Altele şi-au frânt creştinismul în mai multe fragmente pentru că aşa le dicta interesul lor naţional. Altele au creat noi biserici creştine pentru a se păstra ca naţiuni şi a se rupe de dictatul politic al Papei de la Roma. Sunt şi acestea lecţii pe care Europa Unită – dar şi Papa de la Roma – trebuie să le recitească şi să le înveţe dacă doreşte să nu aibă parte doar de un viitor cu incendiatori de case şi automobile. „Point of no return” al acestui proces se pare că e în preajma zilei de azi a Europei. Iar arhitectura iubirii, aşa cum răsare ea din moştenirea culturală a poporului român, alături de cea a rezidirii fundamentului sacru al umanităţii, este, după opinia noastră, mai importantă pentru contextul Globalizării decât pentru cel al Evului Mediu (când aceste arhetipuri au fost puse în cântecul bătrânesc românesc şi în zidirile-arhetip ale primilor nave-biserici de piatră româneşti).

Tehnologiile actuale, pe care se fac a le uită sau de care fac abstracţie ideologii „democraţiei fără religie”, au transformat în simplă retorică întrebarea lui Shakespeare din „Hamlet”. Centurile cu explozibil pe care le poartă teroriştii sinucigaşi la începutul Globalizării pot duce în inima actualei civilizaţii şi bombe atomice, şi bombe chimice, şi bombe bacteriologice şi alte bombe, mai catastrofale decât cele enumerate aici. În imperiul haosului şi al războiului permanent pe care îl propagă ideologii lumii fără religie, adică fără iubire, întrebarea „to be or not to be” are o singură soluţie – not to be! Un singur om, uneori din greşeală, ca şi Hamlet, poate anihila întreaga umanitate cu o bombă, cu un preparat chimic sau cu un virus necunoscut. În aceste condiţii, ale bifurcărilor catastrofale pe care le impune umanităţii şi postcomunismul, dar şi postmodernismul (care nu are nevoie pentru a se afirma nici de lecţiile istoriei, nici de tradiţii, nici de religie, nici de iubire) arhitectura iubirii şi a rezidirii fundamentelor primordiale sacre, dar părăsite, ale umanităţii pe care le propune poporul român Europei secularizate sunt mai importante decât toate ideologiile libertăţilor fără limite şi fără frontiere. Anume acest lucru ni l-a lăsat ca testament şi bătrânul neamţ Heidegger atunci când a murmurat în 1968: „Doar un zeu ne mai poate salva!”. Murmurul lui venea nu după un şir de necruţătoare tragedii ale fiinţării fiinţei care s-a lepădat de iubire, de creaţie, de rădăcinile primordiale – şi pe care grecii antici, după cum se ştie, nu le-au ignorat niciodată -, ci în pragul unor nenorociri mult mai năprasnice. Nu zădarnic tetrada lui Heidegger propune pentru rostul primordial al omului apărarea pământului ca leagăn al fiinţării fiinţei. Anume aici, pe acest pământ, leagăn şi ancoră în acelaşi timp, fiinţa îşi croieşte tragic destinul la un apus de soare (câtă apropiere în vestitul eseu al lui Heidegger de arhetipul paradoxal al Mioriţei?), la izvoarele Dunării, în mijlocul Pădurii Negre. Aici, pe acest picior de plai, omul contemporan re-descoperă sacrul şi iubirea ca destin al fiinţării. Nu haosul, războiul, revoluţia, amoralitatea.

Într-un alt veac, dar tot în spaţiul străvechiului Istru, Negru Vodă anticipa murmurul lui Heidegger coborând pe Argeş în jos pentru a rezidi sacrificial „un zid părăsit şi neisprăvit”. De către cine era părăsit acel zid? Cine l-a lăsat neisprăvit? Nu cumva o lume fără credinţă, nădejde şi iubire? Nu cumva lumea fără milă şi Dumnezeu care a măcelărit omul în Evul Mediu? Nu cumva cei care au transformat războiul cocioabelor Parisului în revoluţie şi război mondial? Nu cumva cei care au pus la cale pactul Ribbentrop-Molotov la 23 august 1939? Nu cumva cei care vor acum să îngroape acel pact fără a sufla măcar un cuvinţel despre consecinţele lui tragice, mai ales despre acelea care au dus la ruperea din trupului României a Basarabiei şi Bucovinei şi a uciderii a peste un milion de cetăţeni români nevinovaţi? Tot religia predată în şcoală a fost vina poporului român la 23 august 1939? Tot plânsul icoanelor şi călugării de la schit au adus acea nenorocire peste România?

Fără rezidirea fundamentelor sale sacre, „părăsite şi neisprăvite” de omul secularizat, umanitatea de azi nu ar mai fi existat demult. Sfânta Sofia este o asemenea rezidire. Tot ea reprezintă şi o tragică părăsire. Capela Sixtină este o asemenea re-zidire. Şi Notre Dame de Paris este o asemenea rezidire. Şi Catedrala din Koln. Şi „Batjocorirea lui Iisus” de la Voroneţ? Şi cea a lui Iisus Mântuitorul, din Moscova, explodată de Stalin tot pentru „libertatea de a nu crede în Dumnezeu” pe care o ascunde implicit în articolul ei şi doamna profesoare Zoe Petre. Însă fără dragostea Anei pentru Manole acea zidire era imposibilă. Tot aşa este imposibilă ziua noastră de mâine – a întregii umanităţi – fără înmulţirea – acum şi prin şcoală, şi prin Internet – a iubirii şi a adevărului despre iubire. Într-un excepţional eseu – „La schit şi la gherlă” – profesorul ieşean Petru Ursache arată recent (Convorbiri literare, ianuarie, 200 Browser-ul nu permite afişarea acestei imagini.cum lumina adevărului se aprinde şi mai intens la schit şi la gherlă – adică la închisoarea comunistă – atunci când ideologii răului pun stăpânire şi pe stat, şi pe sistemul lui educaţional, şi pe mijloacele lui de informare în masă. Chiar dacă eseul domnului profesor universitar Petru Ursache (avem, deci, şi alt tip de profesor universitar) nu a devenit editorial în ziarele centrale din Bucureşti, inimile luminate de el sunt mult mai multe decât cele pe care le întunecă cavalerii spaimei de religie, a „discriminării” prin iubire şi ai lui „vsio pozvoleno”. La schit şi la gherlă apusul de soare ne deprinde profund cu ziua de mâine a umanităţii care, pentru a fi, este obligată să fie religioasă. Acest adevăr, spus la Paris, nu la Bucureşti, chiar este nedemn să nu-l învăţăm la şcoală. Chiar este urât de tot să-l uităm.

________________

VENINUL DE PE FAŢA LUI

El e fericit că urăşte poporul român. Acest venin izvorăşte din inima lui. Acest venin străluceşte pe faţa lui. El nu le scrie şefilor de state din UE despre măsurile extraordinare pe care le ia ca să combată sărăcia (un kilogram de carne de porc se vinde cu nouă dolari la Piaţa Centrală din Chişinău, iar litrul de motorină costă în RM 1,4 dolari şi nu 80 de cenţi, ca în SUA), subdezvoltarea, corupţia şi migraţia economică.
El se jeluieşte pe la Bruxelles că România nu vrea să încheie anume cu el tratate de bază, de graniţă, de identitate, de Moldova Mare, de Komintern, de “Vrem Moldova până la Siret” (aşa cum era afişat la Chişinău şi în iunie 1940). Fericirea de a turna venin peste români îi permite să “nu ştie” că recunoaşterea unui stat de către alt stat înseamnă că acela îl acceptă cu toate atributele lui statale: hotar, drapel, stemă, imn.
Ce mai vrea el de la România după ce la 27 august 1991 anume România a recunoscut prima RM? Vrea ca România să nu pomenească în veci de 23 august 1939.
Ca România să nu ceară în instanţele politice internaţionale să i se refacă hotarele naturale dinainte de 26 iunie 1940. Ca România să nu ceară la Haga (sau în altă instanţă internaţională) condamnarea genocidului comunist din Basarabia (3.200.000 de cetăţeni în 1940, 2.290.000 de cetăţeni la 1 ianuarie 1950). Ca România să nu reconfirme cetăţenia română a tuturor cetăţenilor ei, lipsiţi de ţară, prin teroare, de URSS. Ca Basarabiei să nu i se spună “străvechi pământ românesc”. Ca UE să nu ceară Rusiei ca să întoarcă cetăţenilor toate bunurile confiscate prin crimă după 28 iunie 1940.
Ce timpuri! Nepotul marelui român Isidor Sârbu vrea cu îndărătnicie ca numele lui în istorie să rămână ca al unuia dintre cei mai mari duşmani ai poporului român. Beat de acest venin (el se laudă că a dus personal scrisorile – citeşte denunţurile – contra României pe la toate cancelariile celor 27 state din UE), penibil de incult şi înfumurat, el urăşte, însă, înainte de toate, Declaraţia de Independenţă a statului pe care îl conduce (şi Hitler a ajuns democratic la putere.).
Acolo este decretată şi românitatea lui. Acolo sunt condamnate ocupaţiile ruseşti şi comuniste ale Basarabiei şi Bucovinei şi se cere lichidarea consecinţelor lor. ªi el nu poate schimba nicio buche din Declaraţia ceea. Deci, o batjocoreşte.
Or, acel document de temelie politică universală a fost votat democratic la 27 august 1991, exact peste două luni după ce Senatul SUA a recomandat guvernului SUA “să sprijine eforturile viitoare ale guvernului Moldovei de a negocia paşnic… reunificarea Moldovei şi a nordului Bucovinei cu România, aşa cum s-a stabilit în Tratatul de pace de la Paris din 1920, conform normelor în vigoare ale dreptului internaţional şi principiului 1 al Actului de la Helsinki”.
S-a schimbat poziţia Senatului SUA în această problemă (a reunificării paşnice a românilor de pe cele două maluri ale Prutului)? Din câte ştim, nu. Există altă şansă a basarabenilor de a redeveni europeni decât reconfirmarea cetăţeniei lor româneşti? Nu. Va intra Basarabia în UE cu CSI şi “bandiţii lui Smirnov”, cu economia de corupţie şi monumentele lui Lenin pe Prut? Nu. Se vor dumiri în 2009 cei care votează în RM? Nu .

________________

Anunțuri