■ Dan Brudaşcu

CU MITROPOLITUL ANTONIE CA MINISTRU DE EXTERNE, SANSELE ROMANIEI DE A SE AFIRMA AR FI FOST INFINIT ALTELE

Incerc sa dau curs amabilei invitatii de a incerca evocarea omului, prelatului si carturarului, de pioasa amintire, dr. Antonie Plamadeala, Arhiepiscop al Sibiului si, din pacate, ultimul Mitropolit al Ardealului. L-am cunoscut, inainte de 1989. Participasem la slujba de la Manastirea Sambata de Sus cu Prilejul Izvorului Tamaduirii. In acel an, in care se reintorsese de putina vreme din SUA, s-a ntamplat sa intalnesc la SAmbata un roman american, reprezentant al comunitatii romanesti nord-americane. Dar si pe decanul unei facultati neoprotestante nord americane, aflat, impreuna cu profesori si studenti, in mai multe orase din Romania. Ei au dat curs si invitatiei ce le fusese dresata de inaltul ierarh. La agapa de dupa slujba, am avut bucuria de a sta destul de aproape de mitropolit. Am tradus vecinilor mei de masa atat discursul , rostit intr-o enleza impecabila, prin care isi saluta oaspetii de peste Ocean, cat si raspunsul decanului si al altor universitari americani. lterior, mi-am dat seama ca, desi atent la ceea ce spunea, mitropolitului nu i-a scapat gestul meu. Inainte de a parasi perimetrul manastirii, un calugar, viitorul staret si apoi episcop vicar in SUA, aflat pe atunci in slujba mitropolitului, a venit sa imi spuna ca IPSS ma invita la dansul. Am fost surprins de invitatie. Dar, din politete, in semn de respect, am dat curs invitatiei. IPSS vroia sa stie mai multe despre mine. Repetandu-i numele, si-a amintit ca citise niste articole, nu foarte multe, e drept, pe care le publicasem in Astra sau Orizont, la Timisoara. A urmat o dupa masa absolut incantatoare. Atat eu, cat si alti participanti, au ascultat cu bucurie opiniile sale despre recenta vizita in SUA. Ea avusese loc la scurta vreme dupa incidentele petrecute cu episcopul Valerian Trifa, obligat, in urma dezvaluirilor privind trecutul sau legionar, sa paraseasca tara. Plecarea lui a creat si serioase probleme Bisericii Ortodoxe Romane. Din cate am inteles atunci, IPSS Antonie incercase sa determine pe credinciosii ce fusesera pastoriti de Valerian Trifa sa revina sub ascultarea BOR. Tocmai in timpul in care ascultam relatarile sale, a fost anuntata vizita unui roman american, provenit din partile Fagarasului, factor important in luarea unei decizii in sensul celor discutate. Nu mi mai amitesc numele lui. Cu o abilitate admirabila si cu diplomatie fina, pe care am admirat-o multi ani, IPSS Antonie a pledat pentru intelegere si colaborare. Mi-am permis, din cate imi amintesc, sa atrag atentia oaspetelui, afland de intentia unora de a trece sub ascultarea Patriarhiei Ortodoxe Ruse in exil, ca se face o greseala uriasa. BOR a reusit, nu fara greutati, sa scape de tutela ruseasca, iar ei, nord-americanii, de buna voie intrau intr-o structura controlata discretionar de Moscova. Observatiile mele au placut ierarhului si au pus, mi s-a parut, pe ganduri pe oaspetele
sau romano-american. Inaintea acelei intalniri directe, citeam cu maxim interes fiecare numar din Telegraful roman. Prin implicarea personala a IPSS, publicatia a devenit una din cele mai importante publicatii nu doar teologice, ci si de cultura. Admiram lecturile vaste, din foarte multe domenii, ale ierarhului carturar. Asta mi-a permis, ulterior, sa declar ca IPSS Antonie Plamadeala a fost cel mai cult dintre toti mitropolitii Ardealului, dintre toti ierarhii Romaniei din a II-a jumatate a secolului al XX-lea. Apoi, cu sprijinul unor preoti, am reusit sa citesc romanul sau Trei ceasuri in Iad. Afirm ca este cel mai tulburator roman al obsedantului deceniu. Este regretabil ca istoricii si criticii literari romani inca trec sub tacere meritele exceptionale pe care le-a avut romancierul Plamadeala. Nu e aici si acum locul potrivit pentru a extinde prezentarea acestei carti de mare exceptie. Dupa Revolutie, in calitate de realizator de emisiuni de radio si televiziune pentru Studioul de adioteleviziune din Cluj-Napoca am avut, ani in sir, sansa de a-l intalni pe dr. Antonie Plamadeala. eseori m-am deplasat la Siubiu sau Sambata, la noua sa ctitorie, de care a fost atat de mandru, pentru a inregistra interviuri si declaratii. Timpul alocat emisiunilor realizate era limitat, lucru pe care i-l aduceam la cunostinta. Dar, fara exceptie, niciodata nu am reusit sa inregistrez doar atat cat ar
fi trebuit. Imi vorbea minute in sir, cu o logica si un har absolut uimitoare. De aceea, niciodata nu am reusit sa limitez emisiunile la durata alocata. Era o incantare sa il asculti. Deseori, asista la aceste
inregistrari si consilierul parinte Papuc, pe atunci redactor responsabil al Telegrafului, si el un carturar desavarsit si un om de mare onestitate si omenie. L-am intalnit, de asemenea pe distinsul mitroplit si in afara Sibiului, la Oradea, Cluj, Baia Mare etc., fie la instalarea de noi episcopi, fie la alte evenimente din viata mitropoliei sau a episcopiilor respective. La fel ca si mine, mii de credinciosi ii sorbeau cuvintele de invatatura rostite cu aceste prilejuri. Imi amitesc, de asemenea, de implicarea sa la intalnirea de la Balamand, cu reprezentantii catolicismului pentru reglementarea situatiei Bisericii Greco-Catolice. Dar si de sicanele la care, dupa Revolutie, a fost supus, inclusiv din partea unor persoane care ar fi trebuit sa ii fie colaboratori. Acuzatiile mizerabile, nedrepte, tacurile nerusinate la care a fost supus ani in sir, i-au subrezit sanatatea, i-au adus multa maraciune. dr. Antonie Plamadeala nu a fost doar un stralucit carturar. El a fost si un neintrecut diplomat. Va trebui ca BOR sa incurajeze cunoasterea vastei sale activitati diplomatice, in forurile uropene si internatiuonale in care a reprezentat-o, pentru sustinerea intereselor BOR, dar si ale Ortodoxiei. Intre rezultatele exceptionale ale acestei neobosite si inteligente munci se inscrie si venirea, dupa foarte mult timp, a Patriarului Ecumenic de la Constantinopol la Sambata, in Romania, precum si relansarea unei noi ofensive in relatiiile cu Bisericile crestine din intreaga lume. Cred ca daca in locul unor trepadusi politici mediocri, noile autoritati romane instalate dupa 22 decembrie 1989 i-ar fi incredintat misiunea relatiilor internationale mitropolitului Plamadeala, sansele Romaniei de a se afirma ar fi fost infinit altele. dr. Antonie Plamadeala avea, pe langa un talent inascut iplomatic, si o cultura impresionanta, care i-ar fi permis gasirea celor mai stralucite solutii roblemelor complexe ce reveneau, in noile conditii politice, diplomatiei romane. Va felicit pentru alegerea sa ca model. Cred ca este unul dintre ultimii mari ierarhi si carturari cu adevarat straluciti pe care ii are in prezent BOR. Va fi foarte greu, in viitor, ca el sa poata fi depasit.

________________

DIPLOMAŢIA ROMÂNEASCĂ NU TREBUIE HĂRŢUITĂ

Comunicat

Moartea, în cursul lunii ianuarie a.c., în Polonia, a unui cetăţean român, inclusiv, se pare, ca urmare a unei atitudini insuficient de responsabile a unor diplomaţi români aflaţi în misiune în această ţară, a declanşat, recent, o reală isterie în unele organe de presă la adresa întregului corp diplomatic.

Urmărind, cu totul întâmplător, o asemenea „dezbatere” la OTV, am considerat necesar să intervin şi să încerc să atrag atenţia asupra injusteţei unei astfel de abordări. Am făcut-o şi pentru că, vreme de patru ani, ca secretar al Comisiei de politică externă a Camerei Deputaţilor şi membru al Comisiei de integrare europeană a Parlamentului României, am avut posibilitatea să cunosc destul de bine şi plusuri şi minusuri din activitatea diplomaţiei româneşti.

Este regretabil decesul cetăţeanului român Culic. Cu certitudine, cei cu adevărat vinovaţi vor fi traşi la răspundere.

Este, de asemenea, adevărat că mai sunt destui funcţionari în ambasade şi alte misiuni diplomatice româneşti care dau dovadă de incompetenţă sau insuficientă preocupare în îndeplinirea sarcinilor ce le revin. Dar cei ce lucrează în diplomaţia română sunt un corp de elită al societăţii româneşti. Specialiştii din acest domeniu se formează în ani de zile, în circumstanţe cu totul deosebite. De asemenea, mulţi din diplomaţii români, ca să îşi ducă la bun sfârşit misiunea încredinţată, îşi asumă, conştient, o serie de riscuri, pentru ei şi familiile lor. Mai mult, datorită insuficienţei fondurilor, sunt dese, încă, acele cazuri când diploimaţii români îşi sacrifică propriile lor venituri pentru a organiza diverse evenimente în numele şi în interesul României. O fac chiar dacă ştiu că nu îşi vor mai recupera vreodată banii.

La fel de adevărat e şi faptul că, după 1990, diverşi politicieni au intervenit brutal impunându-şi, pe criterii exclusiv politice, protejaţii proprii în Ministerul de Externe. De aceea, de multe ori, este cu atât mai grea munca diplomaţilor de carieră obligaţi să facă şi treaba celor cu pile politice, să soluţioneze erorile şi gafele acelora, să asigure performanţa pe care o impun prestigiul predecesorilor şi interesele naţionale.

În emisiunea în cauză îşi dădeau cu părerea traseişti politici sau personaje preocupate să se audă vorbind, fără vreo legătură, oricât de mică, cu activitatea diplomatică şi greutăţile ei.

Ca deputat, am adresat numeroase întrebări şi interpelări ministrului de externe, am cerut rezolvarea punctuală a unor situaţii, am semnalat neajunsuri, reale sau invocate de diverşi petenţi, inclusiv în legătură cu presupusa constituire a unei mafii ţigăneşti pe lângă ambasadele sau misiunile consulare româneşti din Italia, Spania, Franţa sau Germania, care bloca accesul cetăţenilor români aflaţi în acele ţări şi impunea plata unei taxe anterior primirii în audienţă la autorităţile diplomatice. Tot ca deputat, am cunoscut direct activitatea multor ambasade ale României din Europa şi de pe alte continente. De aceea, în mai mare cunoştinţă de cauză decât unii din participanţii la amintitul talk show, am apreciat drept gravă şi nejustificată culpabilizarea, pentru incidentul menţionat, a întregului corp diplomatic al României. O asemenea atitudine nu era justificată nici chiar de disperarea pre-electorală a unor trepăduşi sau traseişti politici.

Am deplina convingere că, cu aceeaşi responsabilitate, diplomaţii adevăraţi ai acestei ţări vor gestiona cum se cuvine orice incidente care ar putea arunca, într-un moment excesiv emoţional, oprobiul asupra muncii şi activităţii nobile pe care o desfăşoară în interesul poporului român.

Prin lege, reprezentanţii corpului diplomatic nu pot fi membri ai partidelor politice. Nu exclud dreptul partidelor politice de a analiza activitatea diplomatică, de a-i sublinia neajunsurile, de a se pronunţa asupra ţintelor şi obiectivelor de atins. Dar pentru rezolvarea problemelor ce o privesc direct, diplomaţia românească nu trebuie hărţuită de diverşi politicieni aflaţi în cădere liberă sau în criză vizibilă de idei şi resurse politice pentru a se mai menţine în atenţia electoratului.

________________

GESTUL ADMIRABIL AL LUI ROBERT HORVATH

Am citit, cu reala bucurie si uimire, extraordinarul mesaj al dlui Robert Horvath. Cred ca sunt rare asemenea dovezi de curaj, dar mai ales de patriotism de 24 de carate, printre cei care in prezent au alte rosturi, departe de tara de bastina. Lipsesc aproape cu desavarsire si in randul clasei politice romanesti, inclusiv al celei ce isi asuma rolul de tribuni.
Este mare nevoie de astfel de gesturi pentru a mai stavili demersurile denigratoare si demolatoare la adresa acestei tari, a istoriei si valorilor ei. Proferarea insistenta de falsuri si neadevaruri nu este deloc intamplatoare si nici dezinteresata. Umilirea poporului roman si desconsiderarea trecutului national fac parte dintr-un plan diabolic aservit propagandei revizioniste inca prezenta in multe metropole occidentale.
Necazul autorului acestui exceptional mesaj, pe care il felicit din tot sufletul, este insa ca a gresit fundamental destinatarul. Din păcate, Mihai I de Hohenzollern nu are calităţile necesare pentru a intreprinde ceva in interesul poporului roman. Nu a facut-o niciodata. Dimpotriva, la o analiza obiectiva, sine ira et studio, am putea constata ca multe din faptele lui au produs multe suferinte si drame acestui popor.
Sa nu uitam, apoi, ca, in realitate, Mihai I nu a fost niciodata cu adevarat regele Romaniei. In 1927, după moartea Regelui Ferdinand, minor fiind, ţara a fost condusă, dezastruos, de o Regenţă. În 1930, tatăl său, Carol al II-lea, a cerut ,şi Parlamentul Romaniei a votat, anularea numirii fiului său Mihai ca rege şi considerarea lui ca urmaş direct al lui Ferdinand. Apoi, in 1940, Carol al II-lea nu a abdicat efectiv, iar Mihai I nu a fost declarat rege printr-un act al Parlamentului. Mai mult, până la arestarea şi predarea mareşalului Antonescu ruşilor, ţara a fost condusă de acesta, nicidecum de către Mihai. După instalarea, la 6 martie 1945, a regimului dr. Petru Groza, cu masiv sprijin sovietic, Mihai a fost tolerat, fără a fi recunoscut ca autentic sef de stat.Sa nu uitam, pe de alta parte, ca Mihai nu a fost primul baiat al lui Carol al II-lea. Justitia europeana l-a recunoscut pe Carol-Mircea ca prim născut al regelui.
Cred ca, desi este un extrem de bun cunoscator al istoriei nationale, dl. Horvath a uitat si alte aspecte la fel de importante. “Regele” Mihai, chiar daca ar fi dispus sa vorbeasca in interesul ţării şi al românilor, le-ar aduce, mai degrabă, deservicii, decât folos. Căci el s-a făcut vinovat de o serie de păcate rămase încă în amintirea oamenilor şi a istoriei. Astfel, Mihai apare în documente şi fotografii ca participant la unele evenimente legionare, alături de conducători ai acestei mişcări de extremă dreaptă. În plus, Mihai I a aprobat, la fel, de altfel, ca şi tatăl său, o serie de legi antisemite, care au produs numeroase suferinţe comunităţii evreieşti şi au încurajat atacurile legionare. Cu ce drept moral ar mai putea vorbi Mihai urmaşilor celor care au avut de suferit în timpul “domniei” lui ?
Mihai nu are dreptul moral de a vorbi şi datorită trădării, arestării, iar ulterior uciderii salvatorului ţării într-un moment de grava cumpănă: mareşalul Ion Antonescu.
Înainte de a vorbi ca mesager al românilor, Mihai ar trebui să clarifice indubitabil “meritele” pentru care ruşii i-au acordat înalta distincţie “Pobeda” (Victoria), medalie oferită doar persoanelor de mare încredere pentru interesele expansioniste ale imperiului sovietic.
Mihai nu a clarificat inca nici vânzarea în SUA a unor tablouri din patrimoniul cultural naţional român. Nici acuzaţiile, făcute chiar de la Washington, privind banii pe care, după plecarea în exil, Mihai si familia sa i-ar fi primit din partea regimului comunist din România. Asta să explice oare neimplicarea lui, vreme de aproape o jumătate de veac, în acţiunile anticomuniste ale emigraţiei româneşti?
Nu în ultimul rând, Mihai, ca semnatar, înaintea evenimentelor din ‘89, al actului de vânzare naţională, conceput de Budapesta, nu cred că ar putea reprezenta cu demnitate interesele naţionale ale României.
Iata doar cateva lucruri, desi nu sunt deloc singurele, care pun in adevarata lumina personalitatea si caracterul celui ce se pretinde a fi “regele” Mihai I al României.
Cu siguranta, Romania are, mai mult ca oricand, nevoie de reprezentanţi credibili în războiul împotriva denigratoriilor trecutului ei, a celor ce urmăresc culpabilizarea şi implicit umilirea poporului român pentru fapte ce nu i se pot imputa. În nici un caz însă o asemenea misiune nu poate fi dusă la îndeplinire de Mihai de Hohenzollern.
________________

Anunțuri