■ Elena Buică (Canada)

BUNUL SIMŢ AL OMULUI DIN POPOR

Citind prin ziare ca americanii au reusit sa trimita sonda spatiala Phoenix Mars Lander pe Marte, ca a avut o coborare reusita si ca a si transmis imagini si informatii, ca are un program de cercetare, ba mai mult, ca in viitor vor trimite si oameni acolo, gandul m-a dus in urma cu mai multi ani, la niste previziuni asupra evolutiei Romaniei intrata in “era avantului revolutionar al comunismului”, in comparatie cu America, aflata in plina “putrefactie a imperialismului”. Era cam pe la inceputul anilor `50.

Eram proaspat repartizata in invatamant in comuna Ineu de Cris, o asezare ceva mai retrasa, pe sub poalele unor dealuri, de pe langa Oradea. Fragezimea mintii, dar si nefirescul intamplarilor, caci acesta ne-a bulversat prin instalarea absurdului istoric, m-au facut sa pastrez in minte amintiri, uneori pana la mici detalii.

Ne aflam la o sedinta, la Sfatul popular – cum se numeau primariile atunci – seara, dupa ce oamenii isi terminau treburile din gospodarie. Dupa cum se stie, chiar de la inceputurile instalarii comunismului, era in plan schimbarea mentalitatii oamenilor prin “munca de lamurire”. Venea cate un tovaras activist de la “centru” si ne “ lamurea”. Ne trimitea un convocator de semnat si era “musai” sa ne prezentam la sedintele planificate. In sala mirosea a petroxin, era intuneric si adeseori frig. Era o masa cu nelipsita fata de masa de panza rosie pe care stateau doua lampi numarul 11, cu petrol, care dadeau o lumina chioara si de la o vreme fumegau, umpland sala de miros si mai greu de suportat. “Prezidiul” se aseza la masa si noi stateam pe niste banci lungi, facute din scanduri asezate pe niste pari. Activistul de partid, patruns pana in maduva oaselor, ne vorbea ”cu adanca convingere comunista” despre ideile ce fluturau in acel timp: ”In primul cincinal vom ajunge pe americani, iar in cel de al doilea, ii vom intrece…”. Pe atunci comunismul nu apucase inca sa sape prea adanc in structurile sufletesti ale oamenilor si nici sa tulbure prea mult limpedea si sanatoasa gandire a omului simplu, pornita dintr-o ordine spirituala perfecta, dintr-un echilibru interior in acord cu marile miscari ale Cosmosului. Taranii nostri, inca nu luasera foarte tare frica securitatii. Nici rusii care ne stapaneau in buna masura tara pe atunci, nu ii inspaintau prea tare. Pe rusi ii primisera cu bunavointa ca pe niste eliberatori de sub asuprirea hortista, asa ca nu se temeau prea mult ca sa isi mai spuna uneori si pareri reflectand propriu rationament. Sedintele erau ceva mai lejere, nu aveau rigoarea inscrierii la cuvant cu subiectul transmis vorbitorului planificat pentru a fi “pe linia partidului”. Din fundul salii, unde nu aveai putinta sa strabati cu ochiul, auzim o voce. Cineva vorbea in graiul local, cu voce joasa, taraganat, apasat, asa cum vorbesc ardelenii, uneori “pontos”, lungind vocalele si facand pauze intre cuvinte. (Ce pacat ca nu s-a inventat o tehnica pentru a reda si auditiv vocea cuiva cand e descrisa in cuvinte!) ”Daa paai cee, a-me-ri-ca-nii sunt asa de prosti ca sa stea pe loc?” Tovarasul activist a intervenit promt. Limbajul de lemn inca nu se inscaunase, dar erau multe tipare verbale care il prefigurau. “Tovarasi, clasa muncitoare…, proletariatul in alianta cu taranimea, scapati de exploatare vor lucra cu totii in “campul muncii”, cu “avant revolutionar”, vor munci si cei care au huzurit, burghezii, si toti cei care au invartit condeiul ca sa scrie opere daunatoare poporului, toti acestia vor merge la “munca de jos”…, “cincinalul in patru ani si jumatate”… prin “munca stahanovista” etc, etc, vor duce pe inalte culmi productia, in timp ce proletarii americani, pentru ca sunt exploatati nu vor mai avea de ce sa munceasca…”. “ Paaai da-ca-i asa, cum au a-juns ei sa aiba pri-ma ta-ra din lu-me? “ am auzit iar vocea venind din bezna salii. Activistul: “Americanii au ajuns acolo fiinca au exploatat alte popoare… “. ”Si-acuma ce-o sa se schim-be la ei ca sa stea pe loc si sa ii ajun-gem noi si a-poi sa-i in-tre-cem?” Nu se lasa omul nostru care se simtea agresat de lipsa de concordanta cu legile firii.

De atunci au trecut, nu cinci ani, ci de zece ori atat si timpul ne-a aratat cine a avut dreptate. Americanii nu numai ca n-au stat pe loc, ei vor ajunge chiar si pe Marte si noua ne place sau nu de ei, mai pastram sau nu vechi resentimente cultivate in noi de comunisti, dar este evident ca multe aspecte de viata incepe sa se desfasoare dupa tiparele croite de americani, in timp ce comunismul s-a dovedit neviabil. Nu numai Romania, cea atat de napastuita de comunism, dar chiar Europa, leaganul civilizatiei moderne, n-a mai putut tine pasul in ritmul dezvoltarii pamantului nord-american si modelul de viata de dincolo de Atlantic este tot mai prezent.

Vocea omului de atunci imi suna si astazi ca o marturie a rationamentului plin de bun simt al omului din popor si-mi aminteste de enormitatiile sustinute de comunisti si de tinta straina firii omenesti.

________________

DRUMURILE

Pentru ca imi plac calatoriile, drumurile au fost pentru mine adeseori subiect de meditatie avand importanta celorlalte elementele esentiale ale vietii ca aerul, apa, hrana, temperatura. Drumurile inseamna, de fapt, deplasare, inseamna miscare, iar miscarea inseamna viata. Cum ar fi viata noastra fara miscare si ca atare fara drumuri? Ne miscam pe drumuri vazute si nevazute sau pe drumuri unice ca cel al venirii pe lume si cel din urma drum, cu care ne incheiem viata. Ba mai mult, cei care au apucat sa traiasca vreo cateva momente desprinderea sufletului de corp, spun ca au vazut un drum de lumina intr-o mare de intuneric. Deci si dupa moarte mai avem de facut un drum, si cine stie ce ar mai putea fi, daca nu vom fi nevoiti sa batem drumul intre Rai si Iad.

Tesatura drumurilor in marea lor diversitate e o urzeala incepand cu cele mai mici si mai neinsemnate, pana la cele mai mari si de necuprins, drumuri concrete sau abstracte, in sensul figurat. Incepem cu potecuta, la inceput cea care ne duce pasii sustinuti de parinti printre obiectele din camera, apoi cea care duce in fundul curtii sau prin vecini, peste podetul unui sant, poteca printre ierburi si flori, pe ulite stramte ale satului, pe cararuie sau carare prin poiene si paduri, ori prin grohotisuri, partie prin zapada, pe drumeag sau drum, ulita, linie, cale ferata, cale aeriana, cale maritima, alee, strada, bulevard, pana la uriasele autostrazi ale tarilor cu tehnica avansata, pe drumuri pe ape, si pe sub ape, pe pamant si pe sub pamant, in aer si dincolo de aer, printre stele. Dar drumurile in sensul figurat?! “drum fara intoarcere”, “drum pribeag”, “a batut calea manzului”, “e un fel de du-te-vino”, “merge pe cai ratacite”, “si-a ales un drum de viata…” Cuvantul “drum” insotit de unele substantive capata valente deosebite: bun, rau, intortocheat, neasteptat, ingrozitor… Cu cat un cuvant este mai vechi intr-o limba si cu cat frecventa lui este mai mare, cu atat are variante si determinari mai multe si intra in mai multe expresii verbale. Chiar primul nostru drum de viata, cel scurt, pana pronuntam acel OA! a intrat si el in combinatii pitoresti ale limbajului cand cineva infuriat ne trimite inapoi in locul nasterii printr-o expresie numita injuratura. Si inca ar mai fi de adaugat: numai daca te gandesti la Calea lactee sau drumul robilor, la cararile pe care ratacim in cursul vietii sau cele in care ne avantam mai ales in anii tineretii si prindem aripi spre drumuri inalte.

Oricat de mare e forfota zilelor, oricat de mare este zorul treburilor, ori pe unde ne aflam, viata noastra este marcata de drumuri si sunt adevarate prezente vii. Dar daca la aceste drumuri am mai adauga si drumurile de viata, caci si acelea, tot drumuri se numesc, de la primii pasi si pana la cel mai lung si fara intoarcere…? Dar cararile pe care ratacim in cursul vietii sau cele in care ne avantam si prindem aripi spre tinte indepartate? Dar gandurile si dorurile noastre care alearga pe drumuri lungi, pribegind cine stie pe ce drunuri, uneori adanc tainuite? Dar drumurile care ajung la malul aducerilor-aminte? Dar drumul pe care trebuie sa duci treaba mai departe?

Drumurile au frumuseti vazute si nevazute, frumuseti pe care le traiesti plenar, dar si enervari care iti reduc cheful de viata, sunt drumuri bune, rele, drumuri drepte, incalcite, serpuite ca cele ale descurcaretului prin greutatile vietii, drum la vale, fara intoarcere, sunt drumuri strabatute incet sau rapid, atat de rapid, incat nu le mai vezi, ca cele strabatute cu avionulsau cu racheta. Dar pe Dan Spataru, cat l-am indragit pentru “Drumurile noastre”!

Din larga lor diversitate, dupa ce le cernem prin sita vremii, ne raman luminandu-ne viata, cateva din ele. Un astfel de drum am strabatut nu demult, cand am vizitat locurile natale, drumul ce leaga comuna Tiganesti din judetul Teleorman de Bucuresti. Am strabatut aceasta sosea impletind kilometrii ei cu starile sufletesti traite in copilarie si cele de acum, caci pentru mine, soseaua aceasta are un loc special in adancurile trairilor sufletesti. In primii ani de transformari profunde si dureroase dupa 23 august 1944, biciuit de nedreptatile sociale, de nesiguranta zilei de maine ca toti cei “proscrisi”, cu economia zdruncinata la care contribuise si seceta cumplita a acelor ani, in fiecare toamna, timp de patru ani, tata incarca caruta cu alimente, inhama pe balana noastra si cu mine in varful carutei, strabateam aceasta sosea. Strabateam cu greu distanta de aproape 100 de kilometri de la Tiganesti la Bucuresti, de fapt, in comuna Magurele, unde se afla Scoala Normala “Ion Otteteleseanu”, scoala cu internat, pentru care aveam nevoie de haine si alimente pentru un an scolar. Parcurgeam acest drum urcand si coborand cateva vai si dealuri cu calul opintindu-se din rasputeri. Tata cu o privire indarjita, isi ducea copilul la scoala infruntand mari greutati in vremuri atat de tulburi si de grele. Stand in caruta, nu stiam cum sa ma fac mai mica. Simteam parca un fel de vinovatie ca toate aceste eforturi se fac pentru mine. Mi se parea ca sunt prea mica pentru eforturile prea mari care se faceau. Ma temeam ca poate n-am sa ajung la inaltimea asteptarilor lor. Uneori soseaua sclipea si parca imi aducea un soi de alinare si de nadejde ca toate aceste eforturi nu vor fi in zadar.

Sunt mai mult de 60 de ani departare de aceste imagini, dar e vie si astazi statura ca de piatra a tatalui meu manand calul, cu privirea atintita cine stie cu cati ani inainte. Ma intreb si acum, oare ce au vazut parintii mei in mine ca sa faca atatea eforturi? Si pe nicaieri aceste eforturi nu imi sunt mai vii ca in imaginea aceasta manand calul la drum lung. Soseaua aceasta este inceputul noului meu drum in viata, drum, care s-a prelungit apoi si care m-a purtat chiar si spre apusul vietii in foarte indepartate zari, caci vartelnita oarba a destinului, mi-a croit drumul lung pana in departata Canada. Dar si de aici, daca m-ar auzi, i-as spune tatalui meu un cald “sarut mana, tata”, la fel si mamei. Nadajduiesc ca de acolo, din drumul lor fara intoarcere, din alte zari mai bune, de unde privesc ei acum, sa spuna: “Drumul pe care te-am calauzit nu ne-a dezamagit”. Gandurile acestea invaluindu-i pe parintii mei, care acum pentru ei vin prea tarziu, sunt recunostinta mea pentru ei, pe care intotdeauna am purtat-o in suflet, dar poate nu destul de des le-am spus-o.

________________

PARVENIREA-I BOALĂ GREA

Boala asta veche ca si omul, cu cele doua fete ale ridicolului ei, te face, ba sa razi, ba sa plangi. E un foarte bun izvor de inspiratie pentru scriitorii cu pana ascutita sau plina de umor. O intalnim adeseori si o gustam cu satisfactie, stand de cealalta parte a baricadei, ca si cand, este de la sine inteles, ca pe noi nu ne atinge. Il admiram si astazi pe Grigore Alexandrescu pentru ca ne descreteste fruntile prezentandu-ne “un bou ca toti boii”, ajuns printr-un noroc intr-o pozitie inalta. Vizitat de nepot, “al doamnei vaci fiu”, parvenitul bou, pune slujitorii sa-l alunge, subliniind ca nu are asemenea rude. “Coana Chirita” a lui Vasile Alecsandri, unul din cele mai izbutite personaje comice, intruchipare a micii burghezii cu aere de nobili, ne starneste rasul sanatos. Atinge culmea stralucirea comediilor lui Caragiale cu o multime de personaje stapanite de parvenitism.

Mie, parvenitii din timpul nostru mi-aduc mai rar pe buze rasul sau zeflemeaua. Numai prin simpla lor prezenta ma ravasesc si ma irita. La noi in tara s-a nascut un soi mai nou de parveniti. Imbogatirea rapida dupa lungul sir de ani ai comunismului, cu multe restrictii materiale, a dat nastere la o mentalitate noua. Vechea mentalitate comunista altoita pe graba primitiv-capitalista de a acumula cat mai mult, intr-un timp cat mai scurt, a facut posibila aparitia unor adevarati monstri cu resorturi psihice deosebite si cu o noua filosofie a catararii. Rasturnarile economice fiind profunde, au scos la suprafata un numar mai mare de imbogatiti. “Si daca ai bani, trebuie sa arati ca esti CINEVA, altfel ramai un NIMENI CU BANI. Trebuie sa iesi in frunte, sa faci zgomot ca sa te bage lumea in seama, sa arati ca ai bani si sa privesti lumea de sus. Ca sa te evidentiezi, trebuie sa te raportezi la ceilalti si acestia neaparat trebuie dati la pamant, ca sa-ti creasca tie valoarea”. Sunt vorbe iesite din gatlejuri de imbogatiti, ce se vor acum aristocrati. N-au de unde sa stie ca aristocratia nu se face doar cu un bilet de intrare cu o valoare materiala pusa pe el. Adevarata aristocratie este cea a sufletului, cu alte repere universal valabile. Parvenitismul nu face casa buna cu valoarea. Aerele si fitele se impletesc cu incultura, intoleranta, ipocrizia, intriga murdara si inca s-ar mai putea adauga.

Parvenitismul este mai pregnant la “fiii de bani gata”, pregatiti astfel in timpul celor sapte ani de-acasa.

Cu toate ca imi repugna parvenitii, totusi mi s-au ivit situatii cand sa ma distrez uneori copios. Am intalnit un cuplu de tineri din aceasta categorie stramutat in Canada, desi in tara se lafaiau in bani. Privind cu detasare, m-am simtit ca in fata unui spectacol de teatru, de parca ingerul livresc al dramaturgului a dus la o inspirata si savuroasa comedie. Ea, suferind de mania grandorii, ne vorbea de tatal ei ca fiind de “valoare mondiala” folosind termenii rasuflati ai “savantei”. Pentru ca tatal ei a lucrat intr-un minister, spunea ca a fost chiar mai mult decat un ministru. Averea lui acumulata rapid doar in cativa ani in perioada incetosata a tranzitiei, a facut-o sa piarda contactul cu pamantul. IQ-ul ei, si asa destul de scazut, parca a scazut si mai mult, zdruncinat si de impactul cu lumea complet noua a Canadei.( Oamenii au dreptul sa fie prosti, dar ea parca abuzeaza de acest drept, dupa cum abuza si de alte drepturi.!?!? Ramane la latitudinea Dumneavoastra)

Cand era intrebata ce stie sa faca si ce i-ar place sa munceasca, te privea ca pe cel venit din alta lume. “Nu m-am gandit. Oricum, n-am intentia sa muncesc din greu cum am vazut ca se munceste in Canada. Tata imi va trimite bani pentru un trai mai bun aici, si-mi va cumpara un apartament pe care sa mi-l dea la cheie, e bine?”, isi incheiea fraza ca o punere la punct pentru superioritatea ei si pentru a fi clar cu cine avem de-a face. “Descurcareala” ii este principiul fundamental de viata. “Bine, dar ai facut o facultate, nu te poate ajuta?” “Aaaa, nuuu, nici vorba! Facultatea am facut-o numai pentru diploma”. Desigur, se putea sa nu isi procure “diploma de destept”? “Cum ai sa-ti petreci timpul? Crezi ca vei citi pentru a-ti umple viata?“ “Aaa, nuuu! Cine mai citeste in ziua de astazi? Cum o sa-mi pierd timpul cu asa ceva! N-a mai citit nici sora-mea, nici mama, nici eu, de cand eram eleva. Atunci ma obliga aia de romana sa citesc, dar stiam sa ma descurc, citeam numai cate un rezumat sau vedeam cate un film facut dupa cate o carte. Noi suntem oameni practici, cum o sa ne pierdem timpul cu cititul. Cand vom fi batrani si nu avem ce face, atunci poate vom citi ceva, asa doar, ca sa ne treaca timpul”, marturisea cu importanta in negurosul stil al existentei fara orizont spiritual. “Iti place in Canada? Ce diferente ai remarcat intre Romania si Canada?” “Pai ce diferente sa vad!? Nu m-am gandit. De ce sa imi bat capul cu fleacuri.” Lasa impresia ca efortul de a gandi era ceva daunator, ca i s-ar putea toci creierul prin folosinta. “Uite ceva deosebit aici. Vezi ca intre case se afla cate o frumoasa potecuta care leaga doua strazi paralele? Are un nume amuzant “catwalk” in traducere libera ar fi “pasul pisicii”. “Da, raspunde ea plina de importanta, dar sa stiti ca eu am vazut si oameni mergand pe aici”. “Cum!? Vrei sa spui ca ar fi fost posibil sa se construiaca o astfel de trecere numai pentru pisici si totusi, mai merg uneori si oameni?”. “Aaa, daaa! – raspunde ea cu un gest de copil care se alinta zambind – nu m-am gandit!” N-o sacaia logica neascultatoare si continua sa vorbeasca cu o mare siguranta pe care o poate da numai ignorata grasa.

Evolutia acestui cuplu a fost, dupa cum era de asteptat. El, care se casatorise cu “fata de bani gata”, acum plin de dezgust, s-a asternut pe un profund dispret pentru “aleasa” inimii. A urmat o mare tevatura in viata lor de familie, care te face sa cobori fruntea. Poate asta a fost semnalul ca trebuie sa vireze spre alta directie de viata. Eu totusi, am convingerea ca treptat, modul de viata canadian ii va impinge pe culoarul normalitatii. Nu aceeasi perspectiva o au cei din Romania. Comunismul ne-a facut sa traim un timp deraiat de la istoria omenirii. Acum traim mai ales deraierile dintre malurile bunei cuviinte si ale bunului simt. Ne izbim dureros de parvenitii plini de falosenia prostiei impenetrabile, de aroganta neamului prost care nu stie sa isi poarte cu noblete si distinctie bogatia acumulata peste noapte. Am rade, dar ne arde plansul. “E rasu-plansu” lui Nichita Stanescu.

________________

Anunțuri