■ Ion Coja

CINE  PE  CINE

Stimate domnule Dan Stanca,

În “Aldinele”  din 22 august, în articolul 23 august sub coroana regelui, spuneţi la un moment dat că «nu ştiu care general german mult timp după terminarea războiului a declarat că marea sa ţară nu ne va ierta în veci pentru faptul de a o fi trădat de două ori doar în 50 de ani, prima dată în primul război prin ieşirea din alianţa cu Puterile Centrale, a doua oară, în următoarea conflagraţie, când am trecut de partea sovieticilor. Speculaţiile merg până acolo încât arată că prin rezistenţa noastră URSS nu ar fi reuşit să avanseze atât de repede, iar (…) soarta Europei după 1945 ar fi fost cu totul diferită. Cu alte cuvinte, 23 august nu e o sărbătoare, ci un dezastru. Lucru, fireşte, exagerat.» În calitatea mea de statornic cititor al «Aldinelor» am de  făcut câteva comentarii care sper să intereseze şi pe ceilalţi cititori:

– eu ştiu că acel general neamţ nu există, ci este inventat de …folclorul nostru, românesc. Deunăzi, aceeaşi afirmaţie o făcea şi un fost ministru de externe, Adrian Severin : «Ori de câte ori România a fost slabă a căutat alianţa cu Germania şi ori de câte ori Germania a fost slabă România a rupt alianţa cu ea în numele unei totdeauna auto-apreciate drept inteligente politici de supravieţuire.» Este binecunoscută la unii români uşurinţa – ca să nu-i zic plăcere, cu care găsim sau inventăm argumente pentru a ne declara cum nu mai sunt alţii de păcătoşi, proşti, parşivi, hoţi, criminali etc., etc. Ultimii oameni, pe scurt! …De data asta însă exagerăm. De unde şi până unde să fie vorba de trădarea românilor?!

– ca şi dumneavoastră, nici eu nu sunt istoric, dar cred că nu trebuie să fii mare specialist pentru a aprecia corect anumite fapte. Mai întâi intrarea noastră în primul război mondial a fost o decizie dificilă, luată în condiţii dramatice, căci aveam de ales între Transilvania şi Basarabia. Nu a fost uşor, nici pe departe atât de uşor cum îi fusese regelui Carol să încheie alianţa secretă cu Puterile Centrale şi să decidă astfel ca România să renunţe la orice proiect de unire a Transilvaniei cu Ţara. Dacă a fost cumva trădare, trădarea s-a consumat în 1883 – dacă nu mă înşel, când regele a semnat nefericitul document. Eu nu l-aş numi act de trădare, dar cu atât mai mult n-a fost trădare când  regele Ferdinand a cedat presiunii interesului naţional şi s-a dezis de predecesorul său, alegând să fie român!

– în legătură cu 23 august 1944, mă număr printre românii care cred că într-adevăr a fost «un dezastru, nu o sărbătoare». Un dezastru pentru România, mai înainte de orice. Nu cred că este corectă aprecierea dumneavoastră cum că atunci, la 23 august, românului îi ajunsese cuţitul la os şi a ştiut să întoarcă foaia. Foaia au întors-o câţiva indivizi, o mână de veleitari intriganţi şi iresponsabili, iar dacă atunci a fost trădare, şi a fost !, trădarea a fost faţă de români, pe români i-au trădat cei care au conspirat împotriva lui Ion Antonescu, nu pe nemţi.

– daţi de înţeles – şi regretaţi, că actul de la 23 august le-a permis ruşilor să înainteze mai repede şi să ocupe la sfârşitul războiului o bună parte din Europa, partea ei de Răsărit. Că, dacă nu se producea 23 august, anglo-americanii aveau timp să ocupe ei această zonă… Vă fac cunoscut că Ion Antonescu a avut emisari pe care i-a pregătit pentru a merge în Occident să ceară debarcarea acestora în Balcani tocmai pentru a se evita ocuparea Europei de către ruşi. Nu ştia Ion Antonescu de înţelegerile dintre cei trei, Stalin, Roosevelt şi Churchill, luate cu mult înainte de 23 august 1944, cu privire la Europa noastră de Est. Azi ştim cu toţii că am fost făcuţi cadou ruşilor pentru aproape 50 de ani. Dumneavoastră nu ştiţi ?

– se pare că aţi uitat ce s-a întâmplat la alt 23 august, în 1939, când Germania a plănuit, împotriva României, cel mai criminal scenariu de care am avut parte vreodată ! Nu ştiţi, bănuiesc, că în iulie 1940, când la Chişinău au fost organizate mari sărbători în onoarea Armatei Roşii eliberatoare, alături de trupele sovietice au defilat şi trupe germane… Pactul Molotov-Ribbentrop nu vă spune mare lucru ! Cum contează acesta pe planul relaţiilor dintre noi şi Germania? Cunoaşteţi opinia vreunui general neamţ despre prestaţia Germaniei la acea dată?

– nu ştiu dacă este adevărat, dar unii susţin că regele Mihai nu a călcat niciodată pe pământul Germaniei. Dacă este adevărat, ar merita să ştim de ce. Eu nu am cum să verific această informaţie. Dar aş comenta-o cu plăcere. Căci mi-ar confirma o serie de nedumeriri şi îndoieli legate de prestaţia regelui Mihai ca personaj istoric. Voi menţiona una singură: în 1944, văzând cum evoluează lucrurile, Ion Antonescu şi-a dat seama că România va fi ocupată de ruşi care vor impune la Bucureşti un guvern străin de interesele neamului românesc. Nu i-a fost greu să prevadă că mulţi dintre fruntaşii vieţii politice româneşti vor apuca calea exilului, iar în exil fiind aceştia vor încerca să facă ceva pentru ţară. Cu gândul la ei, mareşalul a constituit un depozit substanţial la o bancă din Elveţia, spre a fi la dispoziţia emigraţiei româneşti, eventual a unui guvern românesc din exil. Când regele Mihai a abdicat şi a ajuns în Occident, toată lumea a fost convinsă că Mihai se va pune în fruntea luptei anticomuniste, drept care fondurile respective au fost puse la dispoziţia majestăţii sale. Că n-a făcut nimic majestatea sa pe frontul anticomunist, o ştim cu toţii. Nimeni însă nu ştie ce a făcut Mihai cu banii lui Antonescu, adică ai românilor, ai noştri, domnule Stanca… Nu este târziu ca acum măcar să aflăm de aceşti bani, dar mai ales să aflăm de ce regele Mihai s-a ţinut departe de orice activitate anticomunistă, lăsându-i pe alţii să …rişte. Pe cine n-a vrut majetatea sa să supere şi de ce?

– un capitol semnificativ pentru relaţiile dintre români şi «marea ţară» Germania îl constituie legionarii. Corneliu Codreanu declara înaintea alegerilor din 1937 că, dacă ajung la guvernare, legionarii se vor alia imediat cu Germania nazistă. Se pare că această declaraţie a plătit-o cu viaţa. Şi, tot aşa, se pare, că asasinarea sa a intervenit la câteva ore după ce regele Carol al II-lea a avut o lungă discuţie cu Hitler, după care regele poltron şi asasin a telegrafiat la Bucureşti ordinul de suprimare a Căpitanului. Legionarii, prin mesajul lor creştin, erau destul de incomozi pentru Hitler, căruia nu-i convenea prea mult o guvernare legionară la Bucureşti. În rezumat, se poate spune că legionarii au fost trădaţi de Hitler, că loialitatea lor – vezi şi Guvernul legionar de la Viena, nu s-a bucurat de reciprocitate.

– lăsând deoparte multe altele, să luăm în serios şi următoarea ipoteză : dacă nu se producea 23 august 1944, Germanii aveau de câştigat un singur lucru: prelungirea războiului cu câteva luni – unii experţi vorbesc de şase luni. Caz în care, foarte probabil, bomba de la Hiroşima ar fi primit altă destinaţie: Germania!… Că doar pentru Germanina şi fusese, de la bun început, programată. E posibil ca beneficiarii principali ai «trădării» de la 23 august 1944 să fie chiar Germania, deoarece la 9 mai, când Germania capitulează, americanii încă nu aveau bomba… O vor obţine după câteva săptămâni, prea târziu ca s-o folosească acolo unde se gândiseră ei la început. Ca de obicei, nu este pentru cine se găteşte, ci pentru cine se nimereşte…

– în sfârşit, să ne aducem aminte că România a intrat în al II-lea război mondial fără a avea cu Germania vreo înţelegere, vreo convenţie referitoare la obligaţiile şi aşteptările fiecărui stat. A existat o înţelegere mai degrabă personală, între Hitler şi Antonescu, care însă nu angaja statul, Ţara, cu atât mai puţin poporul! Iar Antonescu a fost un om care şi-a respectat angajamentele într-un mod exemplar ! Nu, românii nu au trădat Germania, căci, din principiu, unui popor nu i se poate cere să nu trădeze alt popor! Este un non sens! Un popor nu poate trăda decât menirea şi şansa sa de a conta în istoria lumii ca subiect, iar nu ca obiect!

__________________

WILHELM FILDERMAN ŞI ALEXANDRU ŞAFRAN – DOI EVREI PĂMÂNTENI VREDNICI DE VEŞNICA NOASTRĂ POMENIRE

În raportul Comisiei Wiesel – pe care am făcut greşeala să nu stric până mai ieri nici o privire, măcar în treacăt aruncată, sunt pomenit, citat şi comentat pe îndelete în capitolul Distorsionarea, negarea şi minimalizarea Holocaustului în România postbelică în subcapitolul Negaţionismul deflectiv. (Ce-o fi aia „deflectiv”?!) Mai întâi se consemnează, corect, teza unui „politician post-comunist, Adrian Păunescu”, ca fiind reprezentativă pentru poziţia celor inventariaţi în acest capitol: „Nimeni dintre românii care au luptat pentru Reîntregirea Neamului (de la Mareşalul Antonescu la ultimul soldat) n-a acţionat în felul sângeros în care războiul îi pune pe oameni să acţioneze, împotriva vreunui inamic, pentru că era evreu. Singura – şi îngrozitoarea – raţiune a crimelor din Basarabia a fost pedepsirea bolşevicilor.(…) România nu a ucis evrei pentru că erau evrei.” (s.n.) Iar apoi sunt înregistrat şi eu, subsemnatul, cu o parte din argumentele pe care le-am invocat de-a lungul anilor pentru a „distorsiona, nega şi minimaliza holocaustul”.

Ce am eu de obiectat la textul acesui capitol? Mai înainte de orice pretind ca în titlu să se facă precizarea că toţi cei citaţi neagă nu Holocaustul, ci holocaustul „din România”, din Transnistria! Nici Păunescu, nici Buzatu şi nici subsemnatu’, nu am distorsionat, negat ori minimalizat Holocaustul şi punct! Fără nici un determinant! Adică Holocaustul de pretutindeni! Inclusiv cel de la Auschwitz şi alte sumbre locaţii, aşa cum s-ar înţelege din titlul bietului capitol! Ci l-am negatără numai pe cel pus în cârca românilor! E drept, eu, unul, am făcut în mai multe rânduri apel la inteligenţa evreilor holocaustizanţi, nu puţini şi nici puţină, şi le-am atras atenţia cât sunt de imprudenţi atunci când ne acuză pe noi de holocaust în ciuda tuturor evidenţelor, căci nouă, românilor, ne este atât de uşor să ne disculpăm, iar dovezile noastre de nevinovăţie, imbatabile, cu sau fără voia noastră, vor fi imediat invocate de alţii pentru a nega, distorsiona etc. însuşi în întregimea sa Holocaustul şi punct! Deci şi cel de la Auschwitz etc. Că, deci, obligându-ne pe noi, ca români, să ne apărăm, argumentele noastre vor servi, în final, cauza „infamă” a celor care neagă Holocaustul şi punct! Ceea ce ne sincer displace! …Dar, deh! Tu l’as voulu, George Dandin!

Deci, cât de cât corect, titlul capitolului ar fi fost Distorsionarea, negarea şi minimalizarea holocaustului din România. Iar propriu zis corect ar fi să fie scos din titlu măcar cuvîntul distorsionare. Sub un tilu ca Negarea Holocaustului din România eu, unul, recunosc, mă înscriu oricând! Cu amândouă mâinile!…

În rest, e mult mai mult de corectat. Căci, după regula „cine zice ăla este”, capitolul respectiv chiar cu asta se ocupă: cu distorsionarea, negarea şi minimalizarea argumentelor celor care contestă holocaustul din Transnistria, din România. Dacă încerc acum, prin rândurile de faţă, să îndrept ceva, nu am în vedere persoana mea, ci a celor doi evrei citaţi în titlul acestor rânduri: Wilhelm Filderman şi Alexandru Şafran, pe care eu i-am pus în centrul de greutate al argumentaţiei mele.

Au fost cei doi, la vremea aceea, liderii evreilor din România. Despre primul, se spune că evreii din Statele Unite îl considerau a fi „cel mai important evreu din Europa”. Amândoi au cunoscut în modul cel mai nemijlocit cu putinţă situaţia evreilor din România acelor ani şi nu au stat indiferenţi la tragedia coreligionarilor. Să-i luăm pe rând:

Mai întâi, Wilhelm Filderman. Sunt bine cunoscute scrisorile sale trimise şefului statului, Mareşalul Ion Antonescu, pentru a protesta faţă de vexaţiile, împinse până la ucideri, de care – se plângea Filderman, aveau parte evreii evacuaţi în Transnistria. Este binecunoscut şi răspunsul Mareşalului. Este însă puţin cunoscută împrejurarea că la un moment dat, adunându-se mai multe motive, Mareşalul Ion Antonescu l-a deportat în Transnistria chiar şi pe Wilhelm Filderman, nu pentru că acesta ar fi întrunit condiţiile care determinau acest gest administrativ extrem, ci pentru că în felul acesta Mareşalul a vrut „să-i închidă gura”! Adică ştiindu-l pe Filderman om de onoare, Mareşalul a socotit că de îndată ce liderul evreu va vedea la faţa locului cum sunt trataţi evreii în Transnistria, va înceta să mai umble cu memorii disperate că piere evreimea din România! Că sunt ucişi şi batjocoriţi evrei nevinovaţi! Etc., etc… De fapt, nu se ştie exact-exact din ce pricină a fost Filderman dus să locuiască câteva luni printre evreii „strămutaţi” în Transnistria, dar cunoaştem foarte exact efectul acestui exil: Filderman nu i-a mai scris Mareşalului nici un rând de protest faţă de soarta evreilor din Transnistria şi n-a mai produs nici un text despre „holocaustul” din Transnistria. Nici măcar după 23 august 1944. Ba chiar a fost de acord, în primăvara lui 1944, ca alături de alţi evrei, inclusiv lideri sionişti, să facă loby în Occident pentru ca Aliaţii să menajeze interesele României şi să evite ocuparea României de către Armata Roşie, eventual printr-o debarcare anglo-americană în Balcani, răsplătind astfel poporul român pentru „oaza de linişte” oferită evreilor în anii 1938-1944. (Expresia „oază de linişte” aparţine altui mare evreu martor al evenimentelor: Moshe Camilly Weinberger…)

Scurt timp după instalarea evreilor comunişti la putere în România, Wilhelm Filderman a emigrat în America. Anti-comunist fervent, Filderman a emis principiul potrivit căruia un evreu, în măsura în care este comunist şi se ataşează de marxism, încetează a mai fi evreu!… A fost atât de sincer în această atitudine încât nu a pregetat ca în 1955 să depună mărturie în favoarea tinerilor români care atacaseră ambasada română de la Berna, de unde au sustras documente extrem de compromiţătoare pentru comunişti. Din păcate, fără să le fi fost în intenţie, atacul lor s-a soldat cu uciderea nepremeditată a lui Aurel Şeţu. La procesul care a urmat, Wilhelm Filderman a trimis o declaraţie în sprijinul tinerilor luptători anticomunişti, declaraţie înregistrată la un notariat din New York – unde locuia, iar declaraţia, avântat anticomunistă, face un succint portret al României ultimilor 15 ani, prilej de a vorbi şi despre Mareşalul Ion Antonescu. Iar Filderman o face în termeni clari şi extrem de pozitivi. De atunci acest text circulă cu un fel de supratitlu, „Testamentul lui Filderman”, cam nepotrivit. Eu am citat deseori din acest text, pe care l-am şi publicat integral într-una dintre revistele lui Adrian Păunescu. Citez fraza cheie: „Mareşalul Antonescu a făcut tot ce a putut pentru a îmblânzi soarta evreilor expuşi la persecuţiile germanilor nazişti”. Raportul Wiesel exprimă îndoieli asupra autenticităţii acestui text, afirmând că sursa sa ar fi un articol din revista „Baricada”. Repet, declaraţia lui Filderman apare citată, uneori integral, în lucrările dedicate „atacului de la Berna” şi procesului care a urmat, la al cărui dosar a fost depusă declaraţia lui Filderman. Iată şi fraza de început a declaraţiei: „Subsemnatul Wilhelm Filderman, Doctor în Drept la Facultatea din Paris, fost Preşedinte al Uniunii Comunităţilor Evreieşti din România şi Preşedinte al Uniunii Evreilor Români, domiciliat actualmente în New York, USA, Hotel Alameda, Boradway at 71 St, declar următoarele…” Aşadar, documentul există! Pot face trimitere chiar şi la biroul de avocatură unde s-a înregistrat declaraţia lui Wilhelm Filderman. Mă pun la dispoziţia comisiei Wiesel cu această informaţie.

Autorii raportului Wiesel, în măsura în care au monitorizat corect prestaţia mea pe ogorul distorsionării şi al negării, ar fi trebuit să înregistreze şi cea mai importantă referire pe care am făcut-o la persoana lui Wilhelm Filderman, precum că este autorul unor Memorii despre anii petrecuţi în România. Preţiosul manuscris a fost lăsat în grija secretarului său, cu indicaţia de a fi predat Academiei Române de îndată ce va cădea comunismul, spre a fi publicat. Din păcate, Memoriile lui Filderman nu au ajuns la destinatar, iar în momentul de faţă manuscrisul se află în arhiva de la Yad Vashem „sub cheie”. Expresia „sub cheie” am preluat-o de la Teşu Solomovici, dintr-un text al acestuia care confirmă existenţa şi soarta „Memoriilor” lui Filderman. Răposatul Jean Ancel, cât era el de dedicat Holocaustului, nu a avut voie să consulte acest document. A avut onestitatea să i se plângă colegului său Gheorghe Buzatu pentru acest afront. Eu am aflat prima oară de aceste Memorii pe la începutul anilor 90, direct de la Eugen Simion, care le-a şi văzut la Paris, acasă la executorul testamentar al lui Filderman. Întreb: de ce Comisia Wiesel nu a încercat să consulte acest document? Şi afirm: Memoriile lui Filderman au toate şansele să fie documentul cel mai important cu privire la aşa zisul Holocaust din România. Iar faptul că accesul la acest document este blocat chiar de cei care ne acuză de holocust nu poate fi interpretat decât într-un singur fel: Memoriile lui Filderman contrazic acuzaţia de genocid adusă Mareşalului Ion Antonescu şi României. Recomand comisiei Wiesel să ia urma Memoriilor lui Filderman printr-o discuţie cu fostul preşedinte al Academiei Române. Eugen Simion mai ştie şi altele… De la Nicolae Cajal îndeosebi.

Despre Alexandru Şafran, care a fost Marele Rabin al evreilor din România aceloraşi ani, am povestit de mai multe ori cum, cu ocazia vizitei în România, în 1995, s-a întâlnit cu dl Şerban Alexianu, fiul lui George Alexianu, cel pe care Ion Antonescu l-a numit guvernator al Transnistriei şi pe care toată istoriografia holocaustizantă îl acuză că este principalul vinovat de „holocaustul din Transnistria”. George Alexianu a fost condamnat la moarte pentru aceste crime şi executat odată cu Mareşalul, în 1946. În 1995, după o jumătate de secol, Alexandru Şafran, lider spiritual al evreilor din România, s-a întâlnit cu feciorul celui ce a ucis vreo două sute de mii de evrei şi i-a înmânat următorul înscris: „Lui Şerban Alexianu, amic din tinereţea noastră, în amintirea ilustrului său părinte, care în întreaga-i viaţă şi activitate profesională şi mai ales în perioada neagră a războiului a făcut din inimă şi total dezinteresat atât de mult pentru comunitate. A plătit la comanda comunistă cumplit şi total nedrept. Întreaga-i suferinţă să-i fie izbăvită.”

Am publicat de mai multe ori acest text care mi s-a părut atât de clar şi de …definitiv, capabil să pună punct discuţiilor despre crimele din Transnistria! L-am publicat cu mare grabă, temându-mă ca nu cumva bietul rabi Şafran să se prăpădească şi să nu apuce să autentifice, măcar şi prin tăcere, preţiosul înscris. Alexandru Şafran a mai trăit după 1995 ani buni şi nu a dat nici un fel de dezminţire. I-am făcut şi o scrisoare deschisă, publicată în „România Mare”, despre care nu avea cum să nu afle. Aflu din raportul Wiesel că eu, subsemnatul, nu am prezentat prea mare încredere, drept care „unul dintre autorii acestui raport, politologul Michael Shafir, l-a contactat pe nepotul bătrânului (91 de ani la acea dată) rabin, Dan Şafran, pentru a ajuta la clarificarea autenticităţii dedicaţiei. Rabinul Şafran a răspuns că roagă să fie recitite rândurile pe care le scrisese despre Alexianu în memoriile sale. Guvernatorul este menţionat o singură dată, fiind descris ca „renumit pentru cruzimea sa”… Aşadar, marele rabin nu dezminte că s-a întâlnit cu dl Şerban Alexianu şi nu dezminte nici cele declarate în scris în faţa şi pentru uzul acestuia. Sunt convins că Dan Şafran, ca nepot şi persoană interesată de subiect, s-o fi mirat de întâlnirea prietenească dintre bunicul său şi fiul celui care a ucis sute de mii de evrei nevinovaţi şi l-o fi întrebat pe Alexandru Şafran mai înainte de orice dacă este adevărat că s-a întâlnit cu Şerban Alexianu şi de ce s-a întâlnit? A adus Dan Şafran la cunoştinţa dlui Michael Shapir răspunsul primit?

Per total, este însă de neînţeles comportamentul Comisiei, căreia îi reproşez următoarele:

(a)Comisia nu a verificat ea însăşi existenţa şi autenticitatea textului. Era foarte simplu şi uşor să mă convoace la comisie şi să-mi ceară toate lămuririle. Eu, altminteri, m-am oferit în mod public să colaborez cu Comisia deoarece la Vatra Românească există un grup de cercetare a Holocaustului, care a ajuns la anumite rezultate, deţine unele documente interesante etc. Nimeni nu ne-a căutat. Nici măcar „politologul” Michael Shafir… Le-a fost mai uşor să-l contacteze, în Suedia, pe Dan Şafran. Nu m-aş mira să aflu că acesta s-a deplasat în Elveţia ca să stea de vorbă cu bietul rabin. De ce „bietul”? Pentru că ulterior marele rabin a fost atacat pentru declaraţia dată lui Şerban Alexianu, câţiva experţi în Holocaust declarându-l senil, oportunist etc. Nepotul său nu i-a sărit în apărare… Precizez eu: declaraţia rabinului a fost dată în 1995, când a venit în România, a ţinut un frumos discurs în Senatul Ţării, a dat numeroase interviuri etc. şi nimeni n-a zis că n-ar mai fi întreg la minte!

(b)Comisia nu a binevoit să ia legătura cu însuşi dl Şerban Alexianu şi să-i ceară să vadă înscrisul. În plus, dl Şerban Alexianu, ca fiu al guvernatorului Transnistriei şi ca persoană care de ani de zile se luptă cu justiţia română, pretinzând că tatăl său, George Alexianu, în 1946 nu a avut parte de o judecată dreaptă şi de un proces corect, e de presupus că deţine nişte informaţii şi documente care ar putea interesa o comisie ea însăşi interesată de aflarea adevărului. Parte dintre aceste documente Şerban Alexianu le-a depus la Tribunal, măcar acestea să fi fost cercetate de Comisia Wiesel. Această omisiune – după mine foarte gravă, dovedeşte, cel mai probabil, lipsa de interes pentru aflarea adevărului, dovedeşte că Comisia Wiesel a ştiut dinainte la ce concluzii va trebui să ajungă şi n-a mai pierdut vremea nici măcar ca să se facă că caută adevărul…

Mă simt obligat să suplinesc acest dezinteres şi să enumăr eu câteva lucruri pe care Comisia Wiesel le-ar fi aflat de la dl Şerban Alexianu. Primul lucru de mirare este că Alexandru Şafran, marele rabin de Geneva şi fost rabin şef al evreilor din România, venit în România numai pentru câteva zile şi suprasolicitat de toată lumea, de la Vlădică până la opincă, şi-a făcut timp să se întâlnească cu dl Şerban Alexianu, fiul, repet, al celui condamnat la moarte şi executat în 1946, pentru genocid, pentru uciderea în tragica Transnistrie a două sute de mii de evrei. De-a ne mirare şi mai tare este locul unde s-a produs întâlnirea: acasă la Nicolae Cajal, preşedintele Federaţiei Comunităţilor Evreieşti din România!… Ce să caute fiul asasinului de evrei în casa lui Nicolae Cajal?

Explicaţia ne-o dă chiar înscrisul lui Alexandru Şafran: „amici din tinereţea noastră”. Toţi trei se cunoşteau din anii războiului. Se întâlneau de obicei la Alexianu acasă, acasă la asasinul de evrei, aşadar! Nicolae Cajal venea cu taică-su, medic care îngrijea de copiii guvernatorului Transnistriei… Venea Nicuşor Cajal şi se juca cu copiii asasinului, cu care a legat astfel o prietenie care a durat toată viaţa, până la moartea sa, regretată de toată lumea bună… Cum se împacă această prietenie dintre liderul evreilor din România şi fiul lui George Alaxianu cu ideea că George Alexianu poartă răspunderea a sute de mii de vieţi evreieşti?!… Alexandru Şafran, mare rabin, era ceva mai în vârstă, nu venea la Alexianu acasă ca să se joace cu copiii acestuia, ci ca să le dea lecţii de limbă germană! În fapt, aceste lecţii erau un bun pretext pentru rabin ca să păstreze, fără ştiinţa nemţilor, un contact permanent cu guvernatorul Transnistriei, prin care a făcut o sumedenie de aranjamente şi intervenţii pentru a ameliora situaţia evreilor evacuaţi în Transnistria. La toate astea se va fi gândit bonomul rabin când a zis despre George Alexianu că „a făcut din inimă şi total dezinteresat atât de mult pentru comunitate”. Nimeni nu putea şti asta în 1995 mai bine decât rabi Şafran!

Aşadar, la iniţiativa marelui rabin cei trei s-au întâlnit la Cajal acasă, revederea lui Şafran cu dl Şerban Alexianu petrecându-se după 50 de ani. Cât va fi fost de emoţionantă!… La un moment dat, Nicolae Cajal, gazdă perfectă, i-a lăsat singuri pe musafirii săi, poate au ceva mai deosebit să-şi spună. Atunci s-a produs momentul de graţie, clipa astrală când rabinul şef al Genevei a decis să-şi răscumpere deceniile de tăcere deloc nevinovată! Va fi înţeles cum i-a fost copilului să (supra)vieţuiască purtând povara de a fi fiul unui criminal de război executat împreună cu marele criminal Ion Antonescu. Din adâncul sufletului său s-a iscat curajul ce i-a lipsit până atunci, a apucat, la întâmplare, o bucată de hârtie de pe biroul lui Nicolae Cajal, şi pe coperta interioară a unei cărţi a consemnat pentru eternitate mărturia sa despre George Alexianu în postură de mare binefăcător al evreimii din România, postură pe care nimeni nu o putea cunoaşte la fel de bine ca Eminenţa Sa. I-a înmânat fostului său elev înscrisul, l-a lăsat să-l citească, bucurându-se de ce putea citi pe chipul copilului septuagenar din faţa sa, şi atât i-a mai spus: „Îţi dau acest înscris ca să-l publici, dar am o singură rugăminte: să-l publici după moartea mea. Nu mai am mult de trăit…” După care s-a îmbrăţişat cu fostul elev, cu gazda, şi a plecat pe unde era aşteptat de atâta lume. În urma sa, dl Şerban Alexianu s-a simţit dator să-i arate şi lui Nicolae Cajal ce a primit, iar acesta citind înscrisul a înmărmurit, căci şi-a dat seama bine de importanţa mărturiei. Dar a avut onestitatea să nu distrugă petecul de hârtie, poate că nici nu i-a trecut prin minte. Cert este că dl Şerban Alexianu a ajuns acasă cu comoara întreagă, neatinsă. Asta până când a avut ghinionul să se cunoască cu subsemnatul şi să-mi relateze cele petrecute la Cajal acasă. L-am întrebat: „Şi aveţi de gând să nu publicaţi acest text decât după moartea Eminenţei sale? Negreşit, aşa i-am promis! Dar dacă nu moare mâine sau poimâine, ci moare după dumneavoastră?! Asta e!”, a ridicat din umeri domnul Alexianu. „Măcar aţi facut nişte copii xerox ale textului?”, am întrebat. Da, făcuse, aşa că la plecare am luat şi eu una, am băgat-o în buzunar şi i-am spus: „Domnule Alexianu, eu nu i-am promis nimic rabinului Şafran!” Şi m-am grăbit să public de mai multe ori acel înscris, am avut grijă să afle şi Eminenţa sa de publicarea textului, m-am bucurat să văd că a mai trăit ani buni după aceea şi că nu a avut de formulat nici o dezminţire, nici un protest etc.

Trebuie însă să mărturisesc gândul cel mai ciudat pe care mi l-a stârnit comportamentul rabinic: cerându-i dlui Alexianu să publice textul numai după moartea sa, bietul rabi mi s-a părut că dovedea o tare firavă şi precară credinţă în Dumnezeu. Nu cumva o fi ateu?!, m-am întrebat, căci acest comportament este tipic pentru cine nu crede în viaţa şi judecata de apoi. Mă rog, dacă rabinul Şafran chiar se închină la acelaşi Dumnezeu ca şi mine, mi-am zis, înseamnă că mai mult se teme de oamenii de aici decât de Dumnezeu de dincolo, ceea ce pentru un rabin mi se pare grav de tot! Fireşte, normal, adică creştineşte şi onorabil, era ca acea declaraţie Alexandru Şafran s-o fi dat în 1946, la proces! Probabil că o asemnea declaraţie l-ar fi salvat pe George Alexianu de la condamnarea la moarte, l-ar fi salvat şi pe „amicul din tinereţe” de la viaţa pe care a dus-o sub comunişti! Cu toate acestea, mai bine mai târziu decât niciodată: declaraţia rămâne extrem de utilă, căci mai salvează ceva, ceva foarte important: Onoarea familiei Alexianu şi a Neamului românesc. Dar nu mă împac nici azi cu cererea rabinului: mărturia sa să-şi producă efectele numai după moartea sa, când nimeni nu-i mai poate reproşa că a pus principiile morale mai presus de orice… De orice interese naţionale sau cum le-or fi numind cei care, după publicarea declaraţiei, într-adevăr au şi sărit la bietul rabi, încă de pe când mai trăia, cu jigniri şi acuze netrebnice. Zău că-mi pare rău că m-am băgat, dar de unde era să ştiu eu că bunul Dumnezeu îi va da destule zile dlui Alexianu?! Şi mai ales de unde să ştiu că declaraţia rabinului şef, a marelui rabin, nu va avea nici o urmare printre mercenarii Holocaustului?! Crezusem, naivul sau imbecilul de mine, că în felul acesta, cu un document atât de clar şi de autorizat, se va pune capăt balivernelor inventate de toţi specialiştii în istoria PCUS, reciclaţi în istorici ai holocaustului. Dar de unde?!… Nimic nu-l tulbură pe alde Mihai Ionescu & comp. Lya Benjamin şi toţi ceilalţi, toţi o apă şi-un pământ, nimic nu-i abate din a susţine mai departe minciuna transnistreană!…

…Trebuie spus că publicarea textului „rabinic” nu a afectat relaţiile dlui Şerban Alexianu cu Nicolae Cajal. (De altfel, cineva din familia unui prim ministru cu ascendenţi evrei binecunoscuţi şi ştiuţi, mi-a povestit că în particular Nicolae Cajal nici nu vroia să audă de vreun holocaust în România. Făcea în public vorbire de aşa ceva foarte rar şi numai cât să nu se expună la criticile exaltaţilor din Comunitate. „Avem şi noi Vadimii noştri”, obişnuia Cajal să spună…)

Cei doi, Alexianu şi Cajal, au mai avut o discuţie ceva mai deosebită, despre care Comisia Wiesel ar fi trebuit să fie interesată. A fost cu ocazia vizitei istorice a Papei Ioan Paul al II-lea. La recepţia dată de Papă, a fost invitat şi Nicolae Cajal. Până aici nimic de a se mirare cineva! Dar ce a căutat la recepţie dl Şerban Alexianu? Căci da, onorată comisie Wiesel, din dispoziţia Papei la recepţie, printre invitaţii români cei mai reprezentativi şi mai vrednici de o asemenea cinste, s-a numărat şi dl Şerban Alexianu!… Repet: dl Şerban Alexianu a fost invitat la recepţia pe care Papa Ioan Paul al II-lea a dat-o la Bucureşti în onoarea celor mai vrednici români!

Se pun în mod logic două întrebări: (1) Care merite deosebite ale dlui Şerban Alexianu îl recomandau pentru această onoare? (2) Papa şi Vaticanul nu ştiau al cui urmaş, al cui fiu este dl Şerban Alexianu? Nu ştiau adică cine a fost George Alexianu? Cele două întrebări au un singur răspuns: Ba ştiau foarte bine! În 1943, celebrul Papa Pius al XII-lea a dispus ca nunţiul papal Andrea Cassulo să efectueze o inspecţie umanitară în Transnistria, ca să verifice acele zvonuri potrivit cărora evreii erau ţinta fără apărare a unui regim de genocid etc. Inspecţia s-a efectuat aproape concomitent cu o anchetă similară a Crucii Roşii Internaţionale. Cele două atât de onorabile instituţii au ajuns la aceeaşi concluzie, pe care noi o putem deduce din faptul că prin dispoziţia aceluiaşi papă profesorul George Alexianu, guvernatorul Transnistriei, a fost decorat cu cea mai înaltă distincţie acordată de Vatican în acel an: ordinul „Orbis et Urbis”. Este şi cea mai mare distincţie papală primită vreodată de un român! Un român pe care mai apoi „noi” l-am condamnat la moarte pentru exact aceleaşi fapte: felul cum s-a purtat faţă de evrei în calitatea sa de guvernator al Transnistriei. („Noi”, adică justiţia din anul 1946.) Aşadar, la acea recepţie atât de selectivă, prin dl Şerban Alexianu a fost invitat, de fapt, George Alexianu, guvernatorul criminal de război din Transnistria… Iar dacă iei seama la faptul că la recepţie dl Şerban Alexianu a fost mereu în preajma prietenului său Nicolae Cajal şi vice-versa, poţi spune că la recepţia dată de Papă au participat braţ la braţ guvernatorul Transnistriei şi preşedintele Federaţiei Comunităţilor evreieşti din România. Cum de a acceptat Nicolae Cajal această postură şi însăşi prietenia de-o viaţă cu Şerban Alexianu? Simplu de răspuns: Nicolae Cajal cunoştea foarte bine adevărul despre ce a fost în Transnistria! De aceea nu s-a simţit un trădător al neamului său evreiesc atunci când, din copilărie şi până la moarte, a rămas un fidel prieten al familiei Alexianu! Altă explicaţie nu există! Este o explicaţie logică, cu prisosinţă acoperită de realitatea faptelor.

…Structura vădit literară a celor povestite aparţine strict faptelor relatate. Coincidenţele produse şi semnalate dacă poartă un sens, un mesaj, acela nu aparţine subsemnatului, ci Marelui Scenarist care, pentru a lega mai strâns cele două nume din titlul acestor pagini a făcut ca în acea clipă de uitare de sine, când rabi Şafran s-a uitat în jur după o foaie de hârtie, mâna, inspirată din Înaltul Cerului, să apuce o cărticică, pe a cărei copertă interioară, cum spuneam, să lase preţioasa inscripţie. Merita, aş zice, s-o sape în piatră sau aramă, pentru a-i da şi eternitatea materială. Dar şi mai bine S-a gândit ca mâna rabinului să apuce taman cărticica, cunoscuta, semnată de Wilhelm Filderman (în colaborare cu Sabin Mănuilă), unde, în concluzia celor prezentate, se afirmă că – şi citez din memorie, „România este ţara în care au supravieţuit cei mai mulţi evrei!” Coincidenţă mai semnificativa e greu de imaginat!

O ultimă punte între cei doi: amândoi proveneau din vechi familii de „evrei pământeni”, categorie azi uitată, lichidată nu de holocaust, ci de ravagiile şi nebunia sionismului… Dar despre aceşti admirabili evrei, evreii pământeni, cu altă ocazie.

____________________

DE CE ÎL SUSŢIN PE SEVER MUREŞAN

Banca Dacia Felix a fost concepută de câţiva membri de frunte clujeni ai Uniunii Vatra Românească. Printre ei ADRIAN MOŢIU, JUSTINIAN PETRESCU şi alţi oameni de mare ispravă. Rostul Băncii Dacia Felix a fost să apere şi să consolideze capitalul românesc în perspectiva trecerii la o economie de piaţă. În mod deosebit zona Ardealului trebuia protejată de infiltrarea capitalului maghiar. Existau informaţii, – dar nu ne era nici nouă greu să bănuim, că Budapesta şi diaspora maghiară vor face toate manevrele posibile pentru a dobândi controlul economic asupra Transilvaniei. Acum, după aproape două decenii de când tandemul ION ILIESCU & PETRE ROMAN au desfiinţat Comitetul de Stat al Planificării şi însăşi ideea de planificare a economiei româneşti, introducând în România metoda guvernării după planurile făcute în alte capitale ale lumii, este clar oricui că aceste planuri ungureşti, evreieşti, ruseşti etc. au existat încă dinainte de 1990 şi că ele au fost îndeplinite cu un succes total, peste cele mai optimiste estimări ale celor care le-au conceput. Da, noi românii suntem populaţia cea mai veche a Ardealului, suntem majoritari din punct de vedere demografic, suntem elementul uman care a dat consistenţa cea mai mare istoriei Ardealului, dar din punct de vedere economic alţii sunt cei care azi deţin controlul economic, inclusiv financiar, asupra Transilvaniei. Încet, încet, Transilvania, ba chiar România în întregime se palestinizează, adică românii rămân – deocamdată !, majoritari, majoritari însă ca populaţie exploatată, ca proletari, ca sărăcime, iar proprietarii de active, de mijloace de producţie şi de bunuri imobiliare sunt majoritatatea de altă etnie… Îndeosebi maghiari, unguri, în Transilvania! Cum s-a ajuns la această situaţie ? Printre altele, şi prin desfiinţarea băncilor româneşti, îndeosebi a băncii Dacia Felix…

…Pe la mijlocul deceniului 1990, întâmplarea a făcut ca un prieten, român-neamţ din Germania, să asiste la Viena într-un club mai …discret, adică masonic, la o discuţie spontană pe teme româneşti. Subiect la ordinea zilei atunci. În final atenţia convivilor masoni s-a concentrat asupra băncii Dacia Felix, despre care s-a spus că încurcă multe calcule în Occident şi că trebuie făcut orice pentru a o scoate din joc. S-au propus, într-o manieră extrem de profesionistă, mai multe «soluţii», toate preconizând acelaşi final: desfiinţarea băncii, lipsirea de suport financiar pentru orice politică de protejare a intereselor româneşti în Transilvania. În acest context s-a discutat şi despre Vatra Românească, cu aceeaşi «propunere» de a o ajuta să fie trasă pe o linie moartă. Acel prieten neamţ a făcut un drum special în România ca să-mi spună ce aflase, ştiind că mă cunosc bine cu conducerea băncii Dacia Felix, că fac parte din conducerea Vatrei etc. Las alte detalii pentru altă ocazie, acum menţionez numai faptul că atunci când i-am relatat dlui ION SIMA, preşedintele băncii Dacia Felix, cele aflate, acesta mi-a spus că ştie şi el de aceste planuri şi că le-a adus la cunoştinţa celor în drept şi obligaţi să cunoască asemenea lucruri şi să acţioneze în consecinţă : guvernatorului Băncii Naţionale a Românie şi preşedintelui României. Dumnealor MUGUR ISĂRESCU şi ION ILIESCU. În timp, planurile pritocite la Viena şi alte conclavuri oculte cu privire la Dacia Felix au devenit realitate, crudă şi dureroasă pentru români, cu consecinţe previzibile extrem de dure pentru România de mâine… Dacă va mai exista un mâine pentru România!

…L-am invitat de două ori pe dl ION SIMA, fostul preşedinte al băncii, să vorbească în faţa membrilor mai de frunte din Vatra Românească de la Bucureşti despre dedesubturile dispariţiei băncii noastre, Dacia Felix. Ne-a vorbit, lărgind contextul la reţeaua de bănci româneşti, cu proprietari şi acţionari români români, Credit Bank, Banca Internaţională a Religiilor, Albina etc., care a căzut toată, a dispărut, astfel că în momentul de faţă întreg sistemul bancar din România este ne-românesc… Evident, în producerea acestui cataclism, vinovăţia românească, adică lăcomia românaşilor noştri, care au îndeplinit diverse funcţii în conducerea băncilor falimentate, nu este deloc de neglijat. Ba chiar, la prima vedere ea pare a fi determinantă. Dar de îndată ce laşi deoparte informaţiile oferite de presa noastră şi mai ales de posturile de televiziune, şi capeţi informaţii nemijlocite de la persoanele direct implicate – în cazul de faţă un Ion Sima sau un Sever Mureşan, perspectiva se schimbă radical. Afli bunăoară de persoane politice foarte onorabile care, abuzând de funcţia lor publică, au constrâns banca să susţină financiar, cu costuri foarte mari, fantezii publicitare penibile. Afli de credite de milioane şi milioane de dolari a căror returnare nici azi nu s-a produs… Evident, credite luate tot aşa, de persoane bine cunoscute! Dar mai ales afli de personaje politice cu responsabilităţi maxime în apărarea interesului naţional care au făcut urechea toacă la semnalele şi avertismentele privitoare la intenţiile malefice ale « finanţei mondiale » faţă de Dacia Felix!… Adică faţă de finanţa românească, naţională.

Banca Dacia Felix nu a dat faliment, aşa cum crede aproape toată lumea. Nici un depunător la Dacia Felix nu a fost prejudiciat. Ea a fost preluată, adică cumpărată de un bancher evreu, unul Robinson. Preţul a fost ridicul de mic, mai mic – zic unii, decât suma aflată în seifurile băncii, astfel că celelalte active – zeci de sedii dintre cele mai pricopsite şi alte proprietăţi, au fost făcute cadou acestui veritabil Robinson, care s-a mişcat în România chiar ca pe o insulă nelocuită.

Numai că banca Dacia Felix avea un acţionar principal şi majoritar în persoana domnului Sever Mureşan, pe care nimeni nu l-a întrebat ce pofteşte, dacă este de acord cu tranzacţia respectivă. Evident, Sever Mureşan nu avea cum să fie de acord. Dar ca să nu conteze părerea sa, lui Sever Mureşan i s-au anulat drepturile de proprietar al pachetului majoritar de acţiuni în urma unor abuzuri şi înscenări la care justiţia din România şi alte câteva ţări vest europene a pus botul în chipul cel mai ruşinos şi nedemn. După ani buni de luptă cu magistraţi corupţi şi ticăloşiţi, români şi eurocomunitari, Sever Mureşan îşi revine, începe să i se facă dreptate, justiţia franceză decide că banii depuşi de Sever Mureşan la Dacia Felix erau bani curaţi şi că pe nedrept dumneaei justiţia Franţei, mama dreptului civil modern, l-a condamnat pe Sever Mureşan pentru evaziune fiscală, confiscându-i chiar şi averea agonisită în Franţa vreme de douăzeci de ani…

Deunăzi, Sever Mureşan s-a întors în ţară după 11 luni petrecute, nevinovat, în temniţele Franţei. Printre altele îşi revendică drepturile de acţionar majoritar la Dacia Felix. Foarte concis spus, timpul poate fi dat inapoi de Sever Mureşan şi procesul de înstrăinare al băncii Dacia Felix poate fi anulat, iar banca reînfiinţată. Cum a fost la început : cu capital majoritar românesc. Se va regăsi acolo şi suma depusă de mine la Dacia Felix, prin 1992-3, bani pe care eu nu i-am retras exact cu această nădejde, cu convingerea chiar că Dacia Felix nu trebuie lăsată să moară şi nu va muri. Nu ştiu care sunt intenţiile şi nădejdile dlui Mureşan, dar eu îl susţin cu nădejdea că, dacă se va face dreptate pentru Sever Mureşan, atunci se va ivi şi prilejul ca Dacia Felix, rediviva, să-şi reia şi să-şi ducă până la capăt misia cu care au imaginat-o iniţiatorii ei, colegi de-ai mei din Vatra Românească. Îi chem şi pe ei alături de Sever Mureşan.

____________

=========================

ION SELEJANUL “DE LA COZIA”

Uniunea Vatra Românească

COMUNICAT

Uniunea Vatra Românească urmăreşte cu îngrijorare şi mâhnire campania de presă care, sub pretextul comentariilor pe marginea alegerii Patriarhului successor al Marelui Creştin şi Român care a fost Prea Fericitul Teoctist, se dedă – a câta oară?, la un atac incorect şi insidios la adresa Bisericii Ortodoxe Române, a ierarhilor noştri, a înseşi valorilor creştine fundamentale. Nu ne arogăm nici o competenţă în domeniul vieţii bisericeşti din România, cu atât mai puţin în ale teologiei, ci doar ţinem ca, în contextual amintit, să facem o menţiune specială pentru unul dintre ierarhii cei mai vrednici cu care Dumnezeu a binecuvîntat Biserica noastră: Prea Sfinţitul IOAN, episcop al Harghitei şi Covasnei. Cine nu cunoaşte dificultăţile atât de mari cu care s-a confruntat PS IOAN în episcopia pe care o păstoreşte de ani buni, cu rezultate însă atât de îmbucurătoare pentru inima oricărui creştin autentic?! Cine nu-şi aduce aminte de rolul salvator pentru liniştea Ţării jucat de “părintele IOAN” la Cozia, în 1999, când s-a fost vădit că Biserica Ortodoxă Română are potenţialul cu care ar putea juca un rol decisiv şi benefic chiar şi în viaţa noastră politică, în momentele de cumpănă ori de restrişte, aşa cum a făcut-o de nenumărate ori şi în trecut?! La data aceea Uniunea Vatra Românească a deplâns intervenţia abruptă, abuzivă şi ilegală, a lui Emil Constantinescu în actul de justiţie, prin care s-a produs nu numai condamnarea la ani grei de temniţă a unui om nevinovat de faptele pentru care a fost condamnat, ci şi anularea unor consecinţe benefice pentru societatea românească, care puteau impune în viaţa noastră publică “spiritul de la Cozia” ca un reper constant şi întremător! Deplângem şi azi faptul că intervenţia atât de neinspirată şi de păgubitoare a fostului preşedinte a împiedicat spiritul de la Cozia să devină model de comportament public! Încă de atunci s-a văzut că printre ierarhii Bisericii noastre, personalităţi cu o înzestrare atât de aleasă, Părintele Ioan este totuşi un veritabil primus inter pares. Drept aceea ne adresăm clerului, publicului românesc, în mod deosebit Sfântului Sinod şi celor care vor avea de dat votul lor la alegerea noului Patriarh, să ia aminte şi la posibilitatea ca meritele şi calităţile dovedite de Prea Sfinţitul IOAN al Harghitei şi Covasnei să facă din Părintele IOAN un posibil candidat la demnitatea şi restriştile scaunului patriarhal.

Credem că nu se pune problema ca vreunul dintre Înalţii Bisericii Ortodoxe Române să fie incompatibil cu candidatura la funcţia de Patriarh, să nu o merite. Printre ei însă Părintele Ioan are ceva în plus. Cu ani în urmă Dumnezeu l-a ales să-i dea spre păstorire ţinutul românesc cu cele mai grele probleme. E greu de imaginat cum s-ar fi descurcat cineva mai bine. În momentul de faţă şi pentru mulţi ani de aici înainte, România este o ţară care are a se confrunta cu cele mai grele probleme. Biserica nu poate lipsi de la rezolvarea acestor probleme. Poate şi pentru că nu-i cunoaştem la fel de bine pe ceilalţi posibili candidaţi, îndrăznim să credem că Părintele IOAN este cel mai potrivit să ne păstorească în vremurile grele care ne aşteaptă. Sunt tot mai multe şi mai apăsate semnele că în curând vom fi puşi în cumpănă cu pieirea, cu disoluţia ca neam, ca ţară, ca stat. Avem nevoie de ierarhi care să ţină Biserica aproape de Neam, trează la suferinţele poporenilor şi la uneltirile neprietenilor, una cu nădejdea noastră de mai bine. Dintre toţi ierarhii, Părintele IOAN se luptă deja de ani de zile cu neprieteni de ai noştri. Cu sabia smereniei creştineşti şi a înţelepciunii, Părintele IOAN pe mulţi duşmani a ştiut să-i câştige pentru un comportament corect întru Domnul, convingându-i să lepede ura şi răutatea faţă de Celălalt! Convingându-i să fie oameni !

Nădăjduim să nu supărăm pe nimeni cu cele de mai sus. Să ne ierte în primul rând Prea Sfinţitul IOAN că, fără a-l întreba şi fără a-l avertiza, ne-am îngăduit totuşi să facem gestul de faţă.

Pe cât de mare a fost jalea noastră pentru dispariţia Patriarhului Teoctist, pe atât de vie este speranţa noastră că bunul Dumnezeu le va da electorilor din BOR mintea limpede şi inima generoasă cu care să-l aleagă patriarh pe acela dintre toţi candidaţii care este cel mai drag şi mai plăcut lui Dumnezeu Însuşi.

Bucureşti, 15 august 2007

Comitetul Director al Uniunii Vatra Românească

Pentru conformitate, Ion Coja

____________

DESPRE PATRIARHUL TEOCTIST NUMAI ADEVĂRUL !

<!–[if !supportEmptyParas]–> <!–[endif]–>

Printre minciunitorii care, la moartea Prea Fericitului Teoctist, au găsit de cuviinţă să iasă în lume cu puţinătatea lor sufletească, s-a numărat şi (dl) Şerban Orescu. Spre marea noastră dezamăgire, ne-a pus dinainte un text prost informat şi rău intenţionat, publicat într-unul din ziarele cele mai citite, ceea ce înseamnă că sunt multe persoanele care au fost contaminate de textul cu pricina. Creştineşte vorbind, ne îngrijorează vârsta autorului: mai avea-va oare timpul necesar ca să-şi dea seama de ceea ce a făcut, ca să se căiască şi să se îndrepte pe calea adevărului? Mi-aduc aminte de ce ne spunea Petre Ţuţea: «Sunt prea bătrân ca să mai spun vreo prostie. Nu mai am timp ca să mă corectez !…» Ce vârstă aveţi, domnule Orescu?

Aţi scris un articol neserios, care se întemeiază pe o declaraţie a Mitropolitului Banatului dată de înaltul prelat agenţiei Newsin la aflarea tristei veşti: «Mare pierdere pentru Biserica Ortodoxă Română… Regretăm moartea lui… Iertaţi-mă, dar atât vă pot spune…» Şi din acest «atât vă pot spune», care putea fi rostit cu zeci de înţelesuri complet diferite, iar cel mai probabil este că sensul acestei propoziţii, pentru orice om normal, era că «în acest moment de şoc şi durere, nu pot spune prea multe!», Şerban Orescu se crede îndreptăţit să deducă că ar fi, iată, adevărate toate inepţiile, toate răutăţile şi insanităţile pe care, de-a lungul anilor, fel de fel de nevrednici, le-au pus în circulaţie publică, încercând să păteze astfel obrazul Patriarhului Teoctist şi al înseşi Bisericii. Încearcă, iată, şi numitul Şerban Orescu. Nu va fi ultima încercare de acest soi, căci lucrarea de dincolo de moarte a Prea Fericitului Teoctist cu siguranţă că va fi încă şi mai incomodă pentru netrebnicii în viaţă.

Şerban Orescu începe prin a-i reproşa Patriarhului părerea despre Nicolae Ceauşescu, «gânditor genial şi om de stat excepţional». În 1989, la data când Prea Fericitul Teostist a emis aceast apreciere, m-aş fi încumetat şi eu să fac opinie separată, contrară chiar. Dar acum, în 2007, mai degrabă zic şi eu ca Petre Ţuţea: «Îl bag în p…. mă-sii pe ăl care l-o mai înjura pe Nicolae Ceauşescu !» Numai că Petre Ţuţea, cu un cap-două mai deştept ca noi toţi, spunea asta în primăvara lui 1989, atunci când «Europa Liberă» a lui Şerban Orescu ne informa că România lui Ceauşescu dobândise capacitatea de a produce oricând bomba atomică. Păi pentru isprava asta Nicolae Ceauşescu nu poate fi numit «un om de stat excepţional»? Ca «istoric al ceauşismului», cum se consideră Ş.O., cunoaşte desigur laudele aduse lui Ceauşescu chiar la cel mai înalt nivel politic al planetei, la Casa Albă, la Buckingham, la Elisée, mai puţin la Kremlin… Sunt mult mai elogioase decât cele la care, foarte probabil, Patriarhul a subscris doar, cedând astfel imperativului biblic : «Daţi Cezarului ce este al Cezarului»!

Alt neadevăr: cică «Ceauşescu intenţiona să dărâme şi Patriarhia şi obţinuse, în acest scop, consimţămîntul Patriarhului Teoctist»!… După câte ştiu eu – dar istoricii ceauşismului se feresc s-o spună pe a dreaptă, intenţia lui Ceauşescu a fost să mute Patriarhia, atât de înghesuită în spaţiul de care beneficia înainte de 1989, şi să-i construiască un sediu nou, alături de Mănastirea Văcăreşti care urma să fie reabilitată, atribuind în acea zonă a Capitalei spre folosinţa Patriarhiei un spaţiu generos, reprezentativ pentru BOR, oarecum după modelul Vaticanului. Nu e prea tărziu să aflăm detaliile acestui proiect, proiect care, se pare, contrazice imaginea unui Ceauşescu demolator diabolic de biserici! Dar cui îi convine azi adevărul despre Ceauşescu?!

Culmea lipsei de profesionalism pentru un istoric român este să emită opinii întemeiate pe raportul, jenantul raport al comisiei Tismăneanu. Şerban Orescu nu se jenează să facă carte de căpătâi din această mizerie. Patriarhul Teoctist, zice Ş.O., «a ajuns în fruntea BOR datorită loialităţii dovedite faţă de conducerea Partidului Comunist», adevăr indiscutabil devreme ce aşa «stă scris în Raportul Comisiei Tismăneanu din decembrie 2006». Nota bene, majusculele R… şi C… îi aparţin respectuosului Ş.O…. Respectuos şi servil cu toate haimanalele comuniste şi cominterniste, Şerban Orescu este nemulţumit că «până azi nu s-a spus clar dacă defunctul Patriarh a colaborat sau nu cu Securitatea». Nu pricep de ce ar trebui să ni se spună asta, când este la mintea oricui să ştie ori să-şi imagineze că dacă România are duşmani, şi are !, acei duşmani nu pot ocoli Biserica Ortodoxă Română ca ţintă prioritară a acţiunii lor distructive! O fi făcut Securitatea multe greşeli, crime chiar, dar va fi făcut şi lucruri bune. Ştim bine bunăoară că a existat o secţie a Securităţii pentru combaterea iredentismului maghiar, alta anti-KGB. Multe diversiuni anti-româneşti s-au petrecut prin mijlocirea unor sectanţi, a unor culte sectante, a căror existenţă şi activitate a fost să îngrijoreze deopotrivă Biserica şi Securitatea! Numai puţină minte să ai şi oleacă de bunăvoinţă de român, şi e destul ca să înţelegi că Securitatea avea motive să colaboreze cu Biserica, nu ca să bage la puşcărie oamenii, ci ca să apere efectiv interese româneşti vitale! Şerban Orescu nu are de unde să cunoască aceste lucruri? Nu cunoaşte nici că Biserica, prin anii 60, i-a încredinţat Părintelui Teoctist o importantă funcţie şi răspundere în diaspora românească? Ca istoric, Şerban Orescu ar putea să se intereseze de ce Securitatea nu i-a dat ierarhului Teoctist viză de plecare spre misiunea sa printre românii din străinătate. Poate află şi ne spune şi nouă care Gogu Rădulescu sau Miron Constantinescu s-a opus misiunii pe care Biserica i-o încredinţase vrednicului ierarh Teoctist. Pe cine din conducerea de atunci a PCR l-o fi deranjat informaţia că, în tinereţea sa, călugărul Teoctist «ar fi făcut parte din Mişcarea Legionară». «De odioasă aducere aminte», nu uită să precizeze Şerban Orescu, pentru care azi, în anul de graţie 2007, această eventualitate îl descalifică total pe Patriarh!… Păi sigur că este important să afli dacă Patriarhul va fi fost în tinereţea sa camarad de idei cu Noica, cu Eliade, cu Cioran, cu Mircea Vulcănescu, cu Ernest Bernea, cu Ţuţea, cu Nae Ionescu, cu Rebreanu, cu Blaga, cu Puşcariu, cu Ion Barbu, Arghezi şi alţi legionari sau simpatizanţi ai Mişcării… Mai presus de toate acest detaliu te face să înţelegi mai bine uriaşa personalitate a Prea Fericitului Patriarh Teoctist! Dar asta cu condiţia să evaluezi corect datele problemei. Comuniştii, care s-au temut atâta de legionari şi i-au persecutat ca pe nimeni alţii, i-au evaluat corect atunci când au apreciat, încă din 1946, că «jumătate din România a fost în Mişcarea Legionară!» Şi trebuie spus că preoţii şi călugării au fost în Mişcarea Legionară într-o proporţie şi mai mare! Informaţie care face şi ea parte din adevărul şi numai adevărul despre Prea Fericitul Patriarh Teoctist!

____________

CARE LIBERTATE, DOMNULE GÂDEA? ŞI CARE DEMNITATE?!

În urmă cu vreo săptămână, pe Antena 3, la emisiunea moderată de tînărul domn Mihai Gâdea, au fost invitaţi domnii Paul Niculescu Mizil şi Ştefan Andrei să-şi depene amintirile şi impresiile legate de persoana şi “epoca” Nicolae Ceauşescu. Prestaţia celor doi domni tovarăşi a fost aproape fără cusur, prezentând într-o manieră convingătoare o sumă de “părţi pozitive” ale tovarăşului, ale epocii. Nu le comentez. Ci mă opresc la reacţia moderatorului, vizibil stânjenit de laudele aduse de cei doi vechi activişti ai CC al PCR, pe care totuşi, în final, i-a taxat sever amintindu-le că anii aceia, când s-or fi construit ele sute de mii de apartamente şi sute de kilometri de metrou şi canal, au fost totuşi anii în care ne-au lipsit din plin şi demnitatea, şi libertatea!.. Cei doi invitaţi nu au mai avut timp să răspundă la această obiecţie «majoră», cum ar zice fostul lor tovarăş Iliescu. Păcat! Era interesant să vedem ce ar fi putut ei spune în apărarea lor. Eu, ca unul care am trăit din plini acei ani, pot confirma: Da, domnule Gâdea, ne-a lipsit libertatea! Deseori, de cele mai multe ori, ne-am simţit lipsiţi de libertatea de a vorbi şi de a acţiona după voia inimii noastre şi a cugetului nostru! După puterile minţii noastre! Iar şi mai des ne-am simţit umiliţi şi jigniţi, atât ca oameni, cât şi ca români de ceea ce se întâmpla în ţară! Vă felicit că aţi avut prezenţa de spirit de a nu lăsa uitate aceste aspecte, probabil cele mai importante atunci când faci evaluarea unei epoci, a unor conducători de ţară!

Dar, vă întreb, cum rămâne cu libertatea şi demnitatea noastră cea de azi? Păreţi tare mulţumit de ceea ce faceţi şi puteţi face ca cetăţean şi ca gazetar. Chiar sunteţi? Vă simţiţi liber? Liber liber?

De demnitate ce să vă întreb? Este o chestiune mai mult personală, o lăsăm pentru puţin mai încolo şi mă întorc la libertate, la libertatea presei mai întâi, cea de care beneficiaţi dumneavoastră şi colegii dumneavoastră, şi vă bucuraţi mai mult decât noi, ceilalţi, consumatorii de presă şi de dezbateri televizate. Vedem că nu vă scapă nici un prilej de a lovi în putere, în guvern sau în preşedinte, semn evident că sunteţi nişte gazetari liberi! Nu mai departe deunăzi când cu toţii, toată mass media, l-aţi atacat şi demascat de ministrul mincinos şi sperjur, cel cu accidentul de circulaţie. Bine i-aţi făcut! Pe lângă toate cele idividul mai este şi mitocan! Prost crescut! Ştiu bine ce spun şi o spun dintr-o experienţă personală, de care nu vreau să fac prea mult caz!… Aşadar, pe toate posturile TV, zile în şir pe prima pagină a ziarelor, numai despre asta s-a vorbit! Până când, saturat de atâta vehemenţă gazetărească şi incontinentă, am băgat de seamă că insistenţa aceasta este neruşinat şi stupid de disproporţionată faţă de multe alte subiecte, infinit mai importante, şi cărora cinstita noastră mass media, în frunte cu emisiunea pe care o moderaţi, nu le acordă nici cea mai mică atenţie! De ce? Cumva pentru că nu aveţi voie să le discutaţi? Ar fi cu putinţă aşa ceva?!

La ce mă gândesc când îmi permit să vă trag de mânecă atunci când vă lăudaţi cu libertatea de azi?

Mă gândesc în primul rând la dumneavoastră, care aţi omis să puneţi câteva întrebări invitaţilor dumneavoastră. Bunăoară când aceştia, super-informaţi cum se vedeau a fi, au declarat că procesul Ceauşeştilor a fost un asasinat, dumneavoastră, domnule Gâdea, nu aţi intervenit prompt şi gazetăreşte întrebând cine este asasinul şi ce a urmărit prin această crimă! Cumva pentru că dumneavoastră cunoaşteţi răspunsul? Dar noi, telespectatorii, nu ştim, căci la nici una dintre emisiunile dumeavoastră nu s-a dezbătut acest subiect nici măcar pe sfertul sfertului din timpul pe care l-aţi alocat imberbului ministru!

I-aţi lăsat pe cei doi invitaţi să-i acuze pe beneficiarii zisei revoluţii cum că au furat miliarde de dolari din vistieria Ţării, că au distrus capacitatea de producţie a Ţării, că au furat şi au vândut flota Ţării, şi nici n-aţi clipit! De parcă cei doi vorbeau despre fleacuri, ocolind subiectul : libertatea şi demnitatea noastră, recuperate şi intrate în funcţiune abia după 22 decembrie 1989! Care libertate ? Libertatea de a fura nepedepsit milioane de dolari din averea statului, adică şi a mea un pic ?! Căci unii au avut şi au mai departe această libertate! Care demnitate? De a asista la carnagiul din decembrie 1989, când fără nici un motiv au murit trei mii de tineri nevinovaţi, numai ca să creeze aparenţele unei situaţii scăpate de sub control şi să ofere astfel o motivaţie asasinatului din 25 decembrie 1989, când asupra noastră a tuturor s-a abătut ruşinea cea mai mare din istoria acestui neam?! Vă simţiţi mai demn, ca om şi ca român, după acel asasinat? În câte emisiuni aţi discutat inadmisibila situaţie – inadmisibilă sub raportul demnităţii umane, de a nu da nimeni socoteala nici până azi pentru acei 3000 (trei mii) de bravi concetăţeni ucişi unii la nimereală, alţii cu adresă precisă, după un plan deopotrivă de criminal şi de tembel făurit cu mult înainte de 22 decembrie 1989! Al cui plan ? Până când adevărul despre decembrie 1989 nu va fi liber să iasă la lumină se mai poate vorbi de libertate în România? Care libertate? Libertatea lor de a fi noi minţiţi pe faţă, fără nici o reacţie propriu zisă a presei în apărarea adevărului ?! Sau trăiţi oare cu iluzia că acest adevăr a expirat demult ?!

Măcar dacă ruşinea şi minciuna din acel decembrie nenorocit s-ar fi răscumpărat prin ce a urmat! Dimpotrivă, e floare la ureche decembrie 1989 faţă de ce ne-au rezervat guvernările post-decembriste! Faţă de noianul de minciuni şi nenorociri ce s-au abătut asupra Ţării şi nu apare nici un semn că vor conteni!

Da, domnule Gâdea, avem o presă liberă, ceea ce denotă cât suntem de liberi cu toţii. Avem o presă liberă să scrie tot ce vrea şi mai ales liberă să nu scrie nimic despre ce nu vrea patronul să se scrie ! Patronul sau patronii patronului ! Sau poate, prea tînăr fiind, încă nu cunoaşteţi această instanţă : patronii patronului ?!

Încerc să fiu mai exact, chiar didactic. Şi vă ofer, ca-ntr-o dezbatere televizată, părerea mea despre democraţie şi despre democraţia de azi. Democraţia se manifestă, în principiu, prin două forme extrem de vizibile: (1) pluralism politic şi alegeri libere pentru Parlament ; (2) referendumul, ca formă de consultare a poporului, a demos-ului, asupra unor probleme esenţiale, decisive, de importanţă istorică.

La toate alegerile de după 1989 s-au petrecut ilegalităţi crase şi furturi de voturi. În 2004 însuşi Traian Băsescu, după primul tur, a reclamat furtul la urne şi a cerut intervenţia procuraturii. A tăcut după aceea, şi nu avea dreptul să tacă. Dar mai ales presa avea obligaţia să ceară ancheta procuraturii! Din păcate nimeni nu vorbeşte despre îndatoririle presei, ci numai de libertatea presei, libertatea de a se abţine de la …obligaţiile ce-i revin, dreptul de a-şi alege subiectele etc. Dreptul de a ocoli subiectele… Trucarea şi fraudarea alegerilor, a tuturor alegerilor de după 22 decembrie1989, este un subiect tabu în mass media noastră. Inclusiv la emisiunea dumneavoastră. Nu aţi avut nici o emisiune pe acest subiect, domnule Gâdea! Or, toată viaţa noastră politică, tot pluripartidismul nostru două parale nu face dacă se fură la număratul voturilor, fie prin lege, fie prin încălcări ale legii. Repet: “se fură la număratul voturilor prin lege”! Căci legea electorală, ca şi legea partidelor, sunt deliberat croite ca să împiedice accesul la actul legiuitor al unor autentici reprezentaţi ai poporului. Popor care simte aceste strâmbătăţi ale legii şi nu mai acceptă ca prin prezenţa sa la urne să legitimize o clasă politică şi un preşedinte în care nu se mai recunoaşte. Ce democraţie este aceea în care importante decizii se iau cu acordul a 10% din populaţia Ţării ?!

Cât priveşte referendumul, dacă am fi trăit într-un regim democratic, ar fi trebuit să ţinem până acum câteva zeci de referendumuri, prin care să decidem cu toţii asupra unor chestiuni de importanţă vitală, bunăoară asupra privatizării, o facem sau nu? Şi cum? Le dăm investitorilor străini dreptul să cumpere cât vor din pământul Ţării ? Le dăm voie să facă ce vor cu proprietăţile funciare ? Le dăm voie străinilor sau privatizaţilor autohtoni să se facă proprietari pe bogăţiile subsolului românesc? Le dăm voie să taie pădurile şi să exporte lemn brut, aşa cum odiosul regim ceauşist nu permitea? Desfiinţăm irigaţiile şi-i lăsăm pe ţigani să fure şi să topească ţevile de aluminiu ca să aibă ce exporta în Turcia? Cedăm străinilor sistemul bancar, sistemul energetic? Le vindem străinilor fabricile noastre, pe care ei să le demonteze, să le vândă la fier vechi şi să trimită în şomaj eroica noastră clasă muncitoare, obligând astfel milioane de români să plece în bejenie prin ăle ţări străine?! Repet, după 22 decembrie 1989 societatea românească s-a confruntat cu zeci de probleme la a căror rezolvare nu a fost nimeni dintre noi întrebat, soluţia venind în plic, de la FMI, de la UE şi alte «oficine», ne-româneşti şi anti-româneşti. Nu v-aţi întrebat, domnule Gâdea, nici dumneavoastră şi nici ceilalţi făcători de talk show-uri, de ce în România nu s-a ţinut un referendum pe tema intrării noastre în Uniunea Europeană! Un subiect atât de important nu a fost pus niciodată în dezbatere publică! S-a organizat în 2003 un referendum la care s-a furat pe faţă, cu neruşinare şi cu acceptul întregii noastre mass media, liberă prin Constituţie să nu ştie de nici o obligaţie faţă de Dumnezeu, faţă de adevăr, faţă de cititori ! Asta înseamnă libertatea cu care ne-am pricopsit după 1989 ! Libertatea de a deveni slugile Europei, de a pleca peste mări şi ţări, unde să ne umilim cerşind un loc de muncă, de cele mai multe ori mizer şi prost plătit. Dar decât sărăcia de acasă, sărăcia de după 1990, sărăcia provocată cu multă metodă de emanaţii revoluţiei, e bună orice slujbă în Occident, căci înseamnă supravieţuirea ta ca persoană…. Dar nu şi supravieţuirea noastră ca neam, ca naţiune, ca stat, ca ţară !

Până şi numele de român ni l-am pierdut, iar asta cu concursul asumat pe faţă al presei noastre, al întregii mass media, care nu mai face deosebirea dintre români şi ne-români decât atunci când românii trebuie daţi la o parte sau demonizaţi! Aţi făcut, domnule Gâdea, vreo emisiune despre dreptul românilor de a fi şi de a rămâne români ?! Despre strategiile, în plină desfăşurare, care urmăresc destructurarea socială şi etnică a românilor ? Despre dezavantajele condiţiei de etnic român, dezavantaje bine stipulate în legile româneşti de după 1990 ?! Căci, din nou, ca pe vremea ocupaţiei cominterniste (1945-1964), în România de azi, încăpută iar sub dominaţia cominternistă, este mai bine să fii sau să te declari orice altceva, numai român nu ! Da, după 1990 am căpătat mai multă demnitate şi mai ales am căpătat libertatea de a nu mai ţine la propria demnitate ! Nici ca persoană, nici ca popor ! Devii suspect şi anacronic dacă mai nutreşti asemenea sentimente !

Să nu mai lungesc vorba : am sau nu dreptate ? M-aş bucura să nu am dreptate ! M-aş bucura să-mi puteţi demonstra că mă înşel ! Să-mi puteţi dovedi că la Sinteza Zilei aţi vorbit despre toate cele de mai sus şi încă alte subiecte la fel de importante, de dureroase pentru tot românul ! Că le-aţi discutat pe îndelete cu oamenii cei mai avizaţi să-şi facă publice opiniile !

Dar ştiu bine că nu puteţi face această demonstraţie… Nu este vina dumneavoastră, ci a sistemului ! A sistemului aşa zis democratic, care mimează existenţa tuturor partidelor posibile, înscenează şi regizează un proces electoral fraudulos din start ş.a.m.d… Dar pentru ca această mascaradă să ţină, este mare nevoie de o presă liberă ! Liberă să facă din ţânţar armăsar şi să-şi năucească cititorii ori telespectatorii cu toate prostiile şi mizeriile, cu toate fleacurile şi cancanurile, cu scandalurile cele mai penibile, împiedicându-i pe bieţii oameni să vadă şi mai ales să înţeleagă nenorocirile, la scara istoriei mari, care se petrec ori ni se pregătesc, atât fiecărui individ în parte, cât mai ales la nivel comunitar, naţional ori planetar !

Sunteţi prea tînăr ca să fiţi vinovat de această stare de lucruri. Păreţi un om de bună credinţă ! (Altminteri nu v-aş fi scris aceste rânduri…) Nu ştiu câtă dreptate îmi veţi da în sinea dumneavoastră ! În public, ca răspuns la cele de mai sus sunt sigur, aproape sigur, că nu veţi avea nici un răspuns. Vă veţi face că plouă aşa cum face toată mass media românească atunci când miza este Adevărul. Căci există o demnitate a Adevărului, nu orice conformitate cu realitatea merită să fie numită adevăr. Că dl ministru era sau nu beat la volan, că alt domn ministru a trucat sau nu o licitaţie, acestea sunt fapte, nu adevăruri. Adevărul este deasupra faptelor şi le subsumează unor sensuri, unor semnificaţii generalizatoare. Bunăoară, în cazul de faţă, adevărul despre acel Ludovic este să ne întrebăm şi să înţelegem cum este cu putinţă ca în România să ajungă miniştri nişte neica nimeni pe care un regim politic cât de cât responsabil nu i-ar fi promovat în nici o funcţie de decizie ori de reprezentare ! Acesta trebuia să fie subiectul dezbătut la Sinteza zilei… Căci de la bun început trebuia să vă miraţi de numirea lui şi a altora ca el în funcţii atât de importante – repet: nişte neica nimeni, pe care nimic, nicio performaţă profesională nu-i recomanda să li se dea Ţara pe mână ! Trebuia să vă miraţi şi să demascaţi impostura, căci Ţara asta a noastră de această boală suferă : impostura ! O boală cronică ! A fost impostură cu carul şi înainte de 1990, iar sentimentul nostru de demnitate era lezat pe atunci mai ales de impostura din fruntea piramidei sociale ! Părea că e de neimaginat mai multă impostură ! Ne-a bătut Dumnezeu ori şi-a rîs diavolul de noi, că după 1990 ne-am trezit conduşi de impostori şi mai mari, mai găunoşi, mai falimentari, singura schimbare fiind aceea că impostorii cei noi sunt şi criminali sau hoţi, ori amândouă !

Vă propun un exerciţiu, în legătură cu cei doi invitaţi pe care i-aţi avut : puteţi numi un ministru de externe post decembrist care să reziste unei comparaţii cu Ştefan Andrei sau un ministru de la învăţămînt care să calce cât de cât pe urmele lui Paul Niculescu Mizil ? În legătură cu dl Paul Niculescu Mizil am o amintire foarte exactă de pe vremea când domnia sa era ministru peste toţi profesorii din România. Unul dintre aceşti profesori, răposata Teodora Popa, a lăsat-o corigentă la latină pe una din fiicele domnului ministru, studentă la Facultatea de limbi străine. S-a prezentat domnişoara Niculescu Mizil la «Olimpiada» din toamnă, a luat nota meritată – nu nota 10, iar pe colega mea am întrebat-o dacă a venit vreo pilă de la cineva. Mi-a răspuns cam aşa : «Norocul fătucei că nu s-a pus nici o pilă, căci n-aş fi trecut-o nici dacă ştia de 10 !»

De-aşa vremi se-nvredniciră cronicarii şi rapsozii… Căci, dacă tot am intrat în vorbă, vă fac o mărturisire: suport tot mai greu minciunile care se spun peste tot, inclusiv la emisiunea dumneavoastră, despre ce a fost înainte de 1990. Cred că nu se mai poate continua aşa. Cer deci cuvîntul, nu la o emisiune a dumneavoastră, ci la mai multe, căci s-au adunat prea multe minciuni şi o singură emisiune nu ne-ar ajunge. Poate că nu mă veţi invita, dar vă sfătuiesc să încercaţi, măcar ca să vedeţi dacă există sau nu instanţa amintită mai sus : patronii patronului… Căci dacă nu voi primi invitaţia solicitată, nu pe dumneavoastră voi da vina.

Bucureşti 26 decembrie 2007

____________

CINE PE CINE, SEVERINE?

Multă răbdare a mai avut Adrian Păunescu în discuţia sa cu Adrian Severin ! Un munte de răbdare ! Sau, altfel spus, servituţile inerente posturei de gazdă ! Numai că miza a fost deseori detot impersonală, astfel că mă bag şi eu în vorbă, deşi nu am citit interviul decât pe sărite şi trebuie să spun că de fiecare dată am nimerit din lac în puţ… Aşa bunăoară am trecut, perplex şi îngândurat (deci aşa gândesc ministeriabilii noştri !!), de la ideea de « naţiune cosmopolită europeană » la gravele acuzaţii aduse României, cum că şi-a părăsit mereu aliaţii « la prima cotitură a istoriei ». Nu am cum corecta o previziune, a lui Adrian Severin, referitoare la acest homo europaeus, variantă de rezervă a lui savietschii celavec, discuţia nu poate fi decât teoretică şi pătimaşă, exprimând nu ce ştie fiecare, ci ce vrea, ce-i doreşte pipota ! Se vrea Adrian Severin european cosmopolit ? Nu am să-l descurajez eu. Poate că mai sunt şi alţii ca el ! Voia la dumnealor ca la Banul Ghica !, ca să-l citez pe bunul nostru coleg Alec Hanţă, a cărui pomenire o voi face în mai multe rânduri în paginile acestei « Flacăre » generoase. Deocamdată atât.

În ce priveşte istoria însă, faptele petrecute deja, acolo nu mai este după voia sau urechea fiecăruia, ci avem obligaţii elementare de a nu ocoli adevărul, mai ales atunci când acesta ni se arată cu evidenţă. Pentru Adrian Severin însă evident este că românii i-au cam trădat pe nemţi «ori de câte ori» le-a convenit s-o facă : «Ceea ce voiam să spun şi ceea ce Kinkel a înţeles perfect (…) era faptul că ori de câte ori România a fost slabă a căutat alianţa cu Germania şi ori de câte ori Germania a fost slabă România a rupt alianţa cu ea în numele unei totdeauna auto-apreciate drept inteligente politici de supravieţuire». Am încheiat penibilul citat… Aşadar, ori de câte ori România… Adică de câte ori, domnule ministru, a căutat România alianţa cu Germania ? De trei ori, de şapte ori sau de n ori ? Şi de câte ori a rupt-o ? Nu cumva a fost cel mult o singură dată ?! Zic «cel mult» pentru că dacă stai să pui pe tabla de şah toate piesele aflate în joc s-ar putea ca să nu se potrivească nici măcar o singură dată să spui cum că noi ne-am fi trădat aliaţii germani, cum declara ministrul nostru de externe la întâlnirea sa cu omologul său german. Mă mir de neamţ că nu l-a pus la punct, corectându-l, dar nici nemţii nu mai sunt ce-au fost odată, la fel cum nici miniştrii noştri de externe ! Auzi la el, cum se prezintă la o întâlnire diplomatică : cerându-şi scuze pentru potlogăriile celor care l-au precedat, ale României, spus foarte pe scurt ! Deci, îl invit pe Adrian Severin, în virtutea obligaţiilor ce le are faţă de cititori, să enumere măcar în parte acele « ori de câte ori » când România, laşă şi sperjură, şi-a abandonat aliaţii germani ! Iar eu, din aceleaşi obligaţii faţă de cititori, enumăr motivele pentru care resping spusele bietului nostru ministru :

Probabil că A.S. a avut în vedere actul de la 23 August 1944. Nu ştiu care altă împrejurare poate să fie mai uşor interpretată ca « rupere a alianţei » cu Germania. O rupere ruşinoasă, jenantă. Fireşte, mă mir ce curaj a mai avut Severin al nostru să mai dea ochii cu omologul său neamţ ! Şi mă mir cum de s-a mai uitat neamţul la Severin ca la un omolog ?! Nici măcar eu nu m-aş uita ! Deşi am şi eu o părere foarte proastă despre 23 august 1944. Dar nu m-am ferit să-mi fac publică această părere, chiar şi înainte de 1989. Din câte ştiu, domnul nostru ministru nu a spus nimic în acest sens, făcând mereu parte din partide şi guverne care au arătat mare preţuire pentru « ruperea alianţei » cu Germania nazistă. Ceea ce, logic gândind, ar însemna să cred că nu este vorba de 23 auguat 1944.

O fi vorba de alt 23 august ? Cel din 1939 ? Când Germania s-a făcut aliată, dar nu cu România, ci cu Rusia?! Ce a urmat pentru România după acel prim 23 august se pare că A.S. nu ştie sau nici că-l pasă, nici că-l doare că a urmat iunie 1940, a urmat moarte şi suferinţă pentru milioane de români! După care alt august, 1940, cu binecunoscutul şi uitatul Diktat de la Viena, la un loc putând consemna o ţară întreagă bulversată şi băgată în doliu de cei pe care alianţa cu Germania îi făcuse peste noapte împuterniciţi să lovească în noi, să ne prade, să ne tâlhărească fără nici un risc! Cum ar fi arătat oare o discuţie cu Kinkel în aceşti termeni? Ce ar mai fi zis neamţul dacă Severin al nostru şi-ar fi făcut ca lumea temele, mai punea mâna şi pe alte cărţi de istorie decât cele de pe vremea utecerlîcului său, şi i-ar fi povestit omologului său că în iulie 1940, când Armata Roşie a defilat biruitoare în Chişinău, la paradă au participat şi trupe germane, considerându-se că Victoria asupra cotropitorilor români este comună! Alt sens nu putea avea!…

Episodul legionar: Corneliu Zelea Codreanu declară în 1937 că dacă legionarii ajung la guvernare vor face imediat alianţă cu Germania. (Unii consideră că de aici i se trage « condamnarea » sa la moarte în cercurile mafiote ale politicii internaţionale. Declaraţia Căpitanului trebuie însă interpretată nu ca imprudenţă, ci ca gest de supremă loialitate faţă de alegători, pe care se simţea obligat să-i avertizeze, să le spună deschis ce avea de gând să facă, iar aceştia să-l voteze sau să-l respingă ştiind bine despre ce este vorba.) Un an mai tîrziu, Carol al II-lea, regele canalie, ordonă asasinarea Căpitanului, dar o face numai după ce are o întrevedere cu Hitler… Hitler ştia bine ce planuri îi bântuie prin scăfârlie şi ştia bine că oameni ca legionarii, atât de idealişti şi de buni creştini, îl vor încurca, va ajunge cu ei la conflict. Lumea nu ştie că după lovitura de stat (sau rebeliune legionară) din ianuarie 1941, legionarii refugiaţi în Germania au fost imediat băgaţi în lagărele de concentrare, alături de comuniştii din Germania, majoritatea evrei. Regimul de recluziune al legionarilor la Dackau sau Buckenwald a fost aspru cu osebire, adică mai aspru ca al celorlalţi, inclusiv al evreilor. Da! În două rânduri au fost scoşi legionarii din dormitoare pentru a fi executaţi – căci aşa venise ordinul de la Berlin, şi numai hazardul i-a salvat pe tinerii legionari de atunci, dintre care unii mai trăiesc şi azi, şi nu au cui povesti cum au dus-o în acele lagăre. Adică, tovarăşe Severin, află că « Germania » are mari datorii morale faţă de acest segment românesc care se cheamă lumea legionară. Cu care liderii nazişti s-au considerat aliaţi numai atunci când au avut nevoie de ei… Numai până la prima cotitură… (Pun ghilimele pentru că eu nu aş amesteca într-o asemenea discuţie entităţi supreme, ca poporul sau Ţara. De fiecare dată este vorba de persoane particulare, fie ei chiar şi cancelari sau miniştri !)

Revin la 23 august 1944, când tot neamţul ştie că “România a trădat Germania”. Nici Severin al nostru nu are mai multă minte şi crede la fel. Numai că neamţul are o scuză : berea consumată zilnic ! (Nota bene : berea nu se bea, se consumă. Vinul se bea !) Am impresia că lui Severin încă îi mai ţiuie în urechi sloganurile cu insurecţia armată a întregului popor şi alte bazaconii ! Nu a aflat încă cui îi revine meritul integral : regelui Mihai, cam german după arbore, dar nu şi după genealogia cea genetică… Aşa că dacă este de discutat pe acest subiect, al trădării alianţelor, subiectul se reduce la Mihai şi un cerc minuscul de funcţionari pe care Antonescu făcuse greşeala de a-i discrimina sexual… Ba îi mai şi dispreţuia, ca tot românul cu genă ciobănească. Raportat la ideea de demnitate, loialitate etc., valahul Antonescu a avut altă conduită decât germanul de Hohenzollern ! Poate să-l raporteze Severin – atunci când se va mai întâlni cu vreun ministru german, să-l raporteze pe Antonescu la mareşalul von Paulus, cel care, după înfrângerea de la Stalingrad, a intrat foarte prompt în colaborare cu inamicul… Dacă a venit vorba de Stalingrad, Severin poate să afle că românii nu prea s-au simţit acolo aliaţi cu germanii… Nici armamentul, nici proviziile nu s-au împărţit frăţeşte, nici şansele de a scăpa din încercuire. Care nemţi au scăpat, au scăpat împiedicându-l pe soldatul român să urce şi el în camionul sau avionul salvator ! Care români au scăpat, au venit de jos de la cotul Donului până acasă ! Pusă la proba de foc, alianţa noastră cu Germania a scârţâit zdravăn cu mult înainte de 23 august.. Iar dacă a scârţâit dintr-o singură parte – ceea ce e puţin probabil, n-a fost din partea românescă, domnule Severin !

Cunosc bine mentalitatea ciocoiască a celor care nu scapă nici o ocazie să pună pe seama poporului român, a României, a Neamului românesc, fel şi fel de păcate, crime, laşităţi, compromisuri neruşinate etc. Mai ales când sunt şi ceva străini de faţă, vreun ministru de externe, bunăoară. Nu e loc aici să discutăm acest subiect, dar măcar atât voi preciza : că din stirpea acestor complexaţi nu este admisibil să ne alegem reprezentanţii. Cu precădere miniştrii de externe şi diplomaţii !

Revin la temă, temă pentru acasă, pentru numitul Adrian Severin, care pretinde, doct şi intransigent, că România a trădat Germania de mai multe ori. Vrem detalii şi în primul rând precizarea numerică: de câte ori ? Şi, mai ales, cine pe cine a trădat?

*

Închei cu o amintire, de pe vremea când eram senator şi am avut o discuţie cu fratele Ioan Alexandru: pleca într-o delegaţie oficială în Germania şi avea să aibă o întrevedere cu cancelarul marelui stat. Şi-a pus fireasca întrebare: ce să-i transmită acestui înalt personaj din partea noastră, a românilor? Am întors “istoria relaţiilor bilaterale” pe toate feţele şi am ajuns amândoi la următoarea încheiere, la următorul mesaj umil românesc către marele popor german: Noi, românii, suntem foarte dezamăgiţi de ce se întâmplă în Germania. Sute de ani, cu sacrificii de tot felul, românii au apărat Europa de invazia musulmanilor. Iar în zilele noastre asistăm la musulmanizarea Europei care se produce mai ales prin Germania, ale cărei calcule meschine de eficienţă şi prosperitate economică i-au făcut pe nemţi să-i invite pe musulmani în inima Europei, pe deasupra României, astfel că noi nu am mai putut face nimic… Guvernanţii Germaniei de azi reduc astfel imperativele istoriei la unul singur : contul din bancă, profitul imediat, de azi pe mâine, după o gândire în care noi nu mai recunoaştem rigoarea şi idealismul german… Ceea ce ne dă un sentiment foarte straniu privind înapoi în timp, sentimentul că strămoşii noştri au făcut degeaba istorie… Nu mai este nevoie de ea, de opera lor! Că Brâncovenii nu ştiau de fapt pe ce lume trăiesc !… Nişte caraghioşi !

Din păcate, puţin după ce s-a întors, Ioan Alexandru a păţit accidentul care l-a făcut din om neom, aşa că nu am mai aflat cum a decurs discuţia sa cu neamţul. Mesajul lui Ioan Alexandru a fost însă cel de mai sus. Cu totul altul decât al dlui ministru care se pricepe la diplomaţie numai atât cât să evite un răspuns clar la întrebările care privesc isprăvile sale vecine cu trădarea.

____________

LEGIONARII ŞI COMUNIŞTII

<!–[if !supportEmptyParas]–> <!–[endif]–>

Iată un subiect asupra căruia s-ar fi cuvenit să avem cel puţin un raft de cărţi. Nu avem nici una. Avem în schimb două idei care circulă destul de mult pentru a ne obliga să le luăm în seamă. Prima, cum că, pe plan politic, în evantaiul de ideologii politice ale acestui veac, comuniştii şi legionarii au pus între ei distanţa cea mai mare, diferenţa principială cea mai greu de conciliat, prăpastia cea mai adâncă.

A doua idee, mai populară şi mai superficială – dar care poate invoca în favoarea ei „metoda” intuitivă la care au recurs cei ce o împărtăşesc, ar fi că lucrul cel mai uşor este să te faci din legionar comunist (cum s-ar fi întâmplat cu unii legionari după 23 august 1944), sau din comunist legionar (sens urmat de multe persoane, tineret îndeosebi, după 22 decembrie 1989). Vorba cântecului: Căpitane, nu fi trist, Garda merge înainte Cu partidul Comunist!…

Ca unul care, în mai multe rânduri, am încercat să trec dincolo de portretul robot al legionarismului imaginat de literatura oficială şi înregimentată, cântând urmele adevărului, atât cât mai poate fi el reconstituit, mă simt dator să particip la o discuţie pe acest subiect – o comparaţie între legionari şi comunişti – precizând câteva din punctele de reper care ar putea să-i dea discuţiei propuse profunzimea şi complexitatea dorită.

Fireşte aceste repere nu sunt altceva decât punctele sau momentele în care legionarii şi comuniştii se aseamănă ori se deosebesc mai mult. Conform uzanţelor, voi începe prin a identifica câteva asemănări. Fac în acest sens următoarele „propuneri”:

a) şi unii şi alţii, au în programul lor, în discursul lor, ideea de lume nouă, de om nou, ideea de revoluţie, de radicală schimbare, din temelii, a societăţii româneşti (omeneşti, la comunişti), schimbare reclamată de starea de decădere generală a societăţii;

b) unul din defectele majore ale lumii care nu merită să supravieţuiască este exploatarea omului de către om, de neconceput şi de netolerat atât pentru legionari, cât şi pentru comunişti;

c) eliminând exploatarea, vor dispărea şi efectele ei: sărăcia celor mulţi şi parazitismul în lux şi bogăţie al unei oligarhii corupte şi venale.

Asemănări s-ar putea să mai fie câteva, fie teoretice, fie practice (cum ar fi încrederea în efectul pe plan moral, educativ, al taberelor de muncă voluntară în interes obştesc), dar cele de mai sus sunt deja suficiente pentru a înţelege de unde, din ce s-a putut naşte sentimentul că cele două partide (ideologii) fac figură aparte faţă de celelalte partide, tradiţionale, „clasice”. Aici ar intra şi împrejurarea că ambele mişcări s-au confruntat cu perioade de timp în care au fost obligate să activeze în ilegalitate, în conspirativitate. Ele au produs aşadar un efect de respingere din partea clasei politice, a partidelor politice clasice. Ajunşi la putere, comuniştii vor desfiinţa celelalte partide şi vor proclama superioritatea sistemului politic întemeiat pe partidul unic. Legionarii la rândul lor, au fost cei mai îndârjiţi şi mai demolatori critici ai politicianismului ca stare în care decade aproape inevitabil democraţia.

În ce priveşte deosebirile, mult mai numeroase şi mai importante, mai definitorii, iată câteva:

1) Mişcarea Legionară este o idee şi o construcţie politică imaginată şi realizată în România, de români şi pentru români, născută din sentimentul primejdiei în care se află naţiunea, neamul românesc, această primejdie venind dinspre ideea (şi lumea) comunistă, bolşevică, învingătoare în Rusia vecină şi ameninţând să se reverse şi asupra României, conform unei strategii imperialiste la scară planetară pe care ideologii comunismului nici măcar nu se osteneau s-o ascundă, ci o declarau, o recunoşteau deschis, ca iminentă şi legitimă revoluţie a internaţionalismului proletar. Dacă ideea internaţionalismului proletar este azi definitiv compromisă şi înmormântată, ideea legionară, dimpotrivă, parcă tinde să „acapareze” tot mai multe teritorii spirituale noi, încetând să fie o ideologie imaginată numai „pentru români”. Ea este descoperită cu interes de grupuri tot mai semnificative de polonezi, italieni, spanioli, englezi, irlandezi etc.

2) O diferenţă esenţială, pe plan teoretic, între legionari şi comunişti, o evidenţiază atitudinea lor faţă de idealul de „egalitate”. În vreme ce comuniştii afirmă, cu demagogie sau inconştienţă, că vor să instituie egalitatea deplină între oameni pe pământ, legionarii, fundamental lucizi, recunosc că egalitatea este o himeră, că încercarea de a o institui înseamnă să supui nedreptăţii şi silniciei o mulţime de oameni, deoarece inegalitatea este o fatalitate, este naturală, lăsată de la Dumnezeu. În vreme ce comuniştii vor proclama egalitatea, dar în practică vor considera că unii „sunt mai egali decât ceilalţi” instituind astfel faimoasa „burghezie roşie”, legionarii vor recunoaşte că este imposibil să construieşti o lume, o societate pe principiul egalităţii: „nimic nu este mai nedrept decât să institui egalitatea între oameni care e lăsat de la Dumnezeu să se nască inegal dotaţi pentru viaţă”, afirmase Aristotel în urmă cu mai bine de 2300 de ani. Pentru legionari, existenţa unei elite este inevitabilă, iar singura problemă care se pune propriu-zis este ca această elită să se constituie pe anumite criterii şi principii moral acceptabile, riguros păzite, cum ar fi capacitatea de jertfă, de sacrificiu, onestitatea, competenţa şi altele. Pentru legionari a fost o problemă dintre cele mai importante felul, corect, firesc, acceptabil din punctul de vedere al moralei creştine, potrivit căruia să se facă selecţia liderilor, a conducătorului, a elitei. Numai că această elită îşi asuma prin însuşi actul ei constitutiv (vezi Cărticica şefului de cuib) distincţia unei vieţi cumpătate şi austere sub aspectul material, al luxuriei. Scurta guvernare legionară, de numai patru luni, nu o putem considera edificatoare pentru sinceritatea acestui angajament, dar ea nici nu ne oferă motive să punem la îndoială, la nivelul liderilor, idealul legionar de a nu face din politică o trambulină pentru a te realiza materialiceşte. Nota bene: în toată lumea se face politică mai ales cu această motivaţie! Legionarii au exclus-o prin statut!

3) Poate că diferenţa cea mai mare o face religiozitatea legionarilor, în opoziţie cu ateismul comunist. Credinţa în Dumnezeu, în viaţa de apoi, în mântuirea sufletului ca scop al existenţei pe pământ, creştinismul activ al legionarilor, într-un cuvânt misticismul legionarilor a dat Mişcării acestora un caracter de profundă şi autentică moralitate, o capacitate de jertfă (vezi nicadorii) dusă până la martirajul acceptat cu seninătatea primilor creştini. Spiritul cavaleresc medieval a renăscut în Mişcarea Legionară, determinând gesturi memorabile absolut unice, fără pereche. Cuvântul dat de legionar a avut o greutate pe care şi adversarii lor au cunoscut-o, iar atunci când acestora le-a convenit, au mizat pe ea. Relatez, în acest sens, o întâmplare extrem de edificatoare: în vara lui 1944, când frontul se apropia de Iaşi, la penitenciarul din Suceava se aflau câteva sute de legionari, condamnaţi după „rebeliunea” din ianuarie 1941. Se punea problema transferării acestor deţinuţi la Aiud, dar nu existau efectivele de jandarmi şi soldaţi care să asigure paza deţinuţilor pe parcursul acestei dificile transbordări. Comandantul legionarilor din penitenciarul Suceava, aflând de această problemă insolubilă cu care se confruntau autorităţile, s-a prezentat la directorul penitenciarului şi i-a raportat că nu e nevoie de nici un jandarm pentru transferarea sutelor de legionari de la Suceava la Aiud. Îşi dă el, comandantul legionar, cuvântul de onoare că toţi camarazii săi vor ajunge la Aiud la termenul pe care îl vor stabili împreună, termen care să includă şi dreptul fiecărui legionar de a se abate din drum pentru 48 de ore pe care să le petreacă acasă, în familie. Directorul penitenciarului, care ştia bine cu cine are de-a face, a fost de acord şi, după câteva zile, conform înţelegerii, toţi legionarii din penitenciarul Suceava erau la Aiud. Cu o singură excepţie, un legionar mai tânăr, care a întârziat o jumătate de ceas!…

După 23 august 1944, deşi erau deţinuţi politici ai regimului antonescian, legionarii au rămas mai departe în închisoare, până în 1964! De Crăciunul lui 1944 însă, legionarii de la Aiud au cerut, din nou pe cuvânt de onoare, să li se permită o pauză de câteva zile, pe care s-o petreacă în familie. Nu mai ştiu care director general din Ministerul de Iterne, care cunoştea şi întâmplarea din vară, cu transferul legionarilor de la Suceava la Aiud, a aprobat cererea legionarilor, cu de la sine putere, fără să ceară aprobarea noului ministru de interne. Noul ministru de interne era însă comunist: îl chema Iosif Chişinevschi. Numele real, de la naştere, era altul. Aflând de învoirea căpătată de legionari a făcut o criză de nervi, cum de-a putut subalternul său să-i creadă pe legionari pe cuvânt de onoare?!… Ce-i aia cuvânt de onoare?!… Atitudine, zic unii, tipic bolşevică… Legionarii, mereu anticomunişti, au infirmat convingerea comunistului Chişinevschi şi s-au întors în infernul detenţiei din nou cu toţii, fără nici un minut de întârziere! Dar directorul „complice” a fost , fireşte, destituit.

4) Pentru comunişti, motorul istoriei este lupta de clasă. De aici şi ideea de solidarizare a celor exploataţi, a proletarilor, solidarizare pe deasupra graniţelor, în binecunoscuta internaţională socialistă, a proletarilor din toate ţările („Uniţi-vă !”). Ideea solidarizării de clasă are oarecare temei în ceea ce priveşte clasa aflată la putere, ai cărei membri doresc să rămână în interiorul clasei. Celelalte clase se solidarizează vrând-nevrând, în adâncul sufletului său, însă, fiecare proletar visând să fie şi el, într-o bună zi, patron! Acesta este motorul intim al prestaţiei sociale a proletariatului, dorinţa de a-şi părăsi clasa, de a trece de partea cealaltă a baricadei (sau, mai exact spus, de partea cealaltă a tejghelei). Tocmai de aceea, liderii proletarilor nu întârzie să se transforme în „burghezie roşie”, adică să creeze o stratificare socială în interiorul proletariatului. Această binecunoscută duplicitate comunistă se află însămânţată în mintea oricărui proletar, a oricărui sărăntoc, a oricărui nemulţumit de existenţa sa. El nu este propriu-zis nemulţumit de existenţa claselor, a diferenţelor de natură economică etc., ci este nemulţumit de faptul că el nu s-a născut şi că el nu a ajuns (încă) în clasa suprapusă, deţinătoare de privilegii mult râvnite de cei care nu le au! Proletarul râvneşte la privilegiile şi bogăţia patronului capitalist şi numai atunci când se convinge că nu le va putea dobândi niciodată, îmbrăţişează ideea luptei împotriva privilegiilor, a desfiinţării acestora odată cu clasa care le deţine. După 1990, comuniştii cei mai activi s-au transformat în mari patroni fără nici o cenzură morală. Fuseseră, dragii de ei, comunişti câtă vreme nu li s-a dat voie să fie capitalişti!

Legionarii, dimpotrivă, consideră lupta de clasă ca fiind extrem de păguboasă pentru neam. Conceptul de neam lipseşte din gândirea comunistă, iar în cea legionară neamul este unul din reperele fundamentale. Lupta de clasă se duce în interiorul societăţii, al ţării, al naţiunii, al neamului, având drept rezultat slăbirea coeziunii naţionale. Legionarii, prin teoria elitei, prin acceptarea senină a inegalităţii, punând însă condiţia ca inegalitatea să rezulte din muncă şi talent, identifică o altă tensiune socială, un alt conflict: conflictul dintre generaţii. Un conflict şi el „lăsat de la Dumnezeu”, căci se manifestă şi în lumea vie a plantelor şi animalelor şi se face uşor vizibil în orice familie.

Acest conflict, între persoane legate şi prin puternice motive de solidaritate (a familiei, a clanului, a naţiunii), nu degenerează în erupţii sociale, nu pune în discuţie temeliile societăţii. În mod natural. Acest conflict se stinge şi se reaprinde, odată cu trecerea timpului, odată cu moartea şi naşterea cea rânduită de Dumnezeu. Acest conflict este stimulativ la nivelul persoanei şi face ca între cei ce participă la acest conflict să nu se instaureze ura devastatoare („ura este motorul istoriei”, spuneau eroii literaturii realist-socialiste), ci să palpite aceeaşi iubire care a vegheat la naşterea fiecăruia dintre noi. În esenţă şi redus la expresia cea mai sintetică, conflictul dintre generaţii este conflictul, atât de natural, care apare între tată şi fiu, atunci când fiul începe să se maturizeze. Durata acestui conflict este, de obicei, egală cu durata maturizării, a trecerii prin şcoala vieţii, a trecerii de la gândirea în termenii logicii formale la gândirea suplă, mlădiată de înţelegerea a ceea ce unii au numit „logica naturală”. În termeni obişnuiţi, e vorba de dobândirea experienţei, de înţelegerea faptului că orice încercare de a face lumea mai bună, mai raţională, are un revers, are consecinţe pe care nu le mai poţi stăpâni şi care riscă să amplifice răul din lume. Sigur că lumea în care trăim nu este cea mai bună, nu este nici măcar bună. Dar pentru a o face mai bună, nu e nevoie de nici o revoluţie propriu-zisă. Revoluţia s-a făcut, o dată şi bine, atunci când Dumnezeu s-a întrupat în Iisus şi a dat omenirii preceptele vieţii creştine. Răul pe lumea asta, cât există, vine din neascultarea noastră faţă de legile Dumnezeieşti. În esenţă, revoluţia legionară a însemnat asumarea cu metodă şi însufleţire, cu sinceritate, a moralei creştine. De aici, comportamentul cristic al multor legionari, în frunte cu Căpitanul lor. Prin asta, legionarii erau mai degrabă conservatori, nu revoluţionari!

(De altfel, după părerea unora – şi îl citez în primul rând pe Simion Ghinea, pe eşichierul politic românesc Mişcarea Legionară s-a instalat, parţial, în spaţiul lăsat liber prin dispariţia Partidul Conservator, care s-a autodesfiinţat după Marele Război. Dacă Partidul Conservator ar fi continuat să existe, probabil că soarta Mişcării Legionare ar fi fost alta…)

Legionarii au gândit şi ei la o „Internaţională”. Şi au propus conceptul de „internaţionala naţionaliştilor”, al cărui viitor este mult mai sigur şi mai promiţător decât al internaţionalei proletare. În plus, conceptul de neam are un caracter natural, organic, indiscutabil, validat de istorie, istorie care este, ca şi judecata lui Dumnezeu, o istorie, o judecată a neamurilor în primul rând. A naţiunilor, a etniilor.

Legionarii au dat naţionalismului expresia politică până azi cea mai eficientă. Tocmai de aceea au fost (şi sunt) ţinta cea mai vânată de agenţii internaţionalismului, de bodyguarzii mondializării.

5) Sub aspect moral, prestaţia legionarilor a fost cu mult deasupra tuturor partidelor politice. În laboratoarele bolşevice, la Aiud şi Gherla, la Canal şi la Jilava, puşi oarecum în aceleaşi condiţii, ale unui regim de exterminare, legionarii au avut, de departe, comportamentul cel mai demn, lucru vădit şi în faptul că majoritatea deţinuţilor care, în timpul detenţiei, şi-au schimbat crezul politic şi apartenenţa politică, au fost ne-legionarii care s-au făcut legionari. Precum, să zicem, un Marcel Petrişor, care a intrat în temniţă naţionalist-ţărănist şi a ieşit legionar, adică vindecat. Cazul lui Nicolae Steinhardt este şi mai grăitor, sub aspectul comportamentului în mod pragmatic moral, ireproşabil, al legionarilor. Că realitatea nu a confirmat în toate cazurile programul asumat, desigur, e lucrul cel mai firesc.

6) Comuniştii au apărut în cadrul unei vaste manipulări, la scară planetară. Comunismul – adică înfiinţarea partidelor comuniste, accesul lor la puterea politică şi constituirea unui bloc comunist pe aproape 1/3 din suprafaţa Terrei, constituie cea mai mare cacialma din istorie. În ciuda milioanelor de naivi care au crezut în comunism şi unii s-au jertfit chiar pentru comunism, acesta a căzut atunci când, undeva, s-a decis abandonarea experimentului comunist. (Măcar de-ar fi fost numai un experiment!) În 1989, când se împlineau 200 de ani de la Revoluţia franceză, care a inaugurat marile mistificări ale istoriei trăite, partidele comuniste din mai toate ţările comuniste au acceptat să dispară. Au mai rămas în viaţă partidele comuniste din ţările capitaliste, aflate în opoziţie şi fără nici o şansă de a ajunge la putere…

Dimpotrivă, legionarii sunt expresia sigur autentică a unor realităţi naţionale (româneşti). Existenţa lor, ca mişcare politică, a început prin a fi spontană, apoi s-a organizat în virtutea unei organicităţi naturale pe care n-a mai avut-o nici un alt partid politic, toate partidele fiind, în fapt, forme politice importate şi, prin asta, sortite să fie şi unele chiar să rămână mereu nişte forme fără conţinut. Mişcarea Legionară, dimpotrivă, face impresia unei forme neîncăpătoare pentru prea plinul conţinutului.

*

Ideea comunistă, detaşată de mizeria istoriei trăite, va mai amăgi multă vreme mintea unor oameni de bună credinţă. Cei care vor avea inteligenţa să priceapă lipsa de realism a acestei idei vor mai avea o şansă: să descopere că la distanţa cea mai mică de ei se află legionarii şi ideea legionară, iar celelalte idei politice luminează nesigur şi ezitant la o distanţă greu de străbătut într-o singură viaţă, viaţă de om cinstit cu sine însuşi.

Poate un comunist să devină legionar? Poate! Cu o condiţie însă: să nu fie sau să nu rămână ateu! Descoperirea lui Dumnezeu îl pregăteşte pe orice comunist „autentic” pentru intrarea în lumea legionară! De aceea, ideea legionară are viitor, nu numai în România, ci pretutindeni unde spiritul cavaleresc al vechilor creştini, prin excelenţă indo-european, mai poate să reînvie.

Fundamental, comuniştii şi legionarii au în comun (1) nemulţumirea faţă de cum arată lumea şi oamenii care trăiesc în ea, precum şi (2) voinţa de a se implica într-o acţiune organizată pentru mai binele acestei lumi. Restul – căi, metode, strategii şi însăşi înfăţişarea acestui mai bine, poate să fie trecut în plan secundar, stabilind între legionari şi comunişti, la nivelul persoanei umane, un anumit grad de asemănare şi de compatibilitate pe care, bunăoară, nu-l vom înregistra între oricare dintre ei, legionari sau comunişti, şi liberali, să zicem, sau social-democraţi etc. Genul proxim al legionarilor nu sunt însă comuniştii, ci conservatorii. Fireşte, tot cei autentici. Şi asta pentru că esenţa revoluţiei legionare este încercarea de a retrăi, mai profund, mai autentic, învăţătura creştinească, de a trezi, în sufletul românului modern, capacitatea de a comunica cu marile valori spirituale ale tradiţiei româneşti, naţionale, ale neamului.

*

Cei care apără ideea Comunistă – şi nu m-aş feri să mă număr printre ei – fac distincţia între comunism şi bolşevism. Comunismul ar defini idealitatea, conceptul în puritatea aspiraţiei teoretice, construcţia mentală, vizionară, care precede săvârşirea, execuţia proiectului. În vreme ce bolşevismul ar trimite la istoria păţită, la „ce s-a ales” din comunism atunci când în Rusia s-a încercat transformarea profeţiei în realitate palpabilă. Diferenţa între comunism şi bolşevism ar fi, în mod evident, enormă, încărcând conştiinţa Rusiei de vina de a fi compromis ideea cea mai generoasă din istoria ideilor politice. (Cf. D.Caracostea: „Oriunde o idee s-a împământenit în Rusia, aceasta s-a săvârşit printr-o lipsă de măsură care conţinea în sine prăbuşirea.”)

Distincţia comunism – bolşevism, simplu spus, între teorie şi practică, o regăsim peste tot, la orice idee politică, nefiind însă niciodată atât de mare ca diferenţa între ce au gândit Karl Marx şi Friederic Engels şi traducerea în ruseşte, semnată de V.I.Lenin şi I.V.Stalin, a textului doctrinar. Se merge chiar până la afirmaţia că, din toată Europa, Rusia era cea mai puţin potrivită ca patrie a experimentului comunist! Marx şi Engels imaginându-şi că Anglia ar fi cea mai potrivită pentru a fi prima ţară care va înfăptui comunismul…

Se pare însă că strategii de pe Wall Street, care au decis data şi locul experimentului comunist, au urmărit cu totul altceva prin „Marea Revoluţie din Octombrie”. După Petre Ţuţea, ţelul cel mai important, pentru care s-a pus în joc pasiunea cea mai încrâncenată, a fost distrugerea, inclusiv fizică, a ultimei mari aristocraţii de spadă. Concomitent cu lovitura dură, aproape mortală, dată Bisericii Ortodoxe… După alţii, Marea Revoluţie din Octombrie a avut drept scop să împiedice punerea în aplicare a proiectelor, absolut realiste, prin care ţarul Nicolae al II-lea îşi propusese să valorifice potenţialul economic extraordinar al Rusiei şi s-o modernizeze, s-o europenizeze propriu-zis. Oricum, unul dintre rezultatele obţinute prin instalarea bolşevismului a fost acela că Rusia fusese, până în 1917, cel mai mare exportator de grâu, iar URSS a ajuns cel mai mare importator de grâu. De unde atâta grâu? Din Statele Unite!… Toate astea slăbesc legătura dintre ideea comunistă şi tot ce s-a întâmplat în Rusia, în URSS, iar mai apoi şi-n Europa de Est.

Aceste circumstanţe – şi altele, vor face ca ideea comunistă să mai aibă trecere pentru mulţi oameni. Nu e nimic grav în faptul că ea nu dispare, că se vor găsi mereu persoane de cea mai bună calitate care să o ia în serios o vreme! A trece „prin” ideea comunistă mi se pare un lucru firesc pentru procesul de maturizare politică a oricărui cetăţean. E aproape anormal ca evoluţia inteligenţei politice, civice, să ocolească, să evite sau pur şi simplu să nu dea de ideea comunistă şi să nu se confrunte cu tentaţia, cu ispita de a o realiza, de a-i da viaţă. Nefiresc este să nu-i vezi, în cele din urmă, gradul de inadecvare la realitate, la „posibilităţile” acesteia.

La legionari, se invocă mai puţin diferenţa între ce au vrut legionarii să fie şi ce s-au învrednicit propriu-zis să facă şi să se facă. Diferenţa mare este între ce au fost legionarii până în 1938-39, şi ce au făcut după aceea, îndeosebi după moartea Căpitanului. Vina nu cade pe Horia Sima. Oricine i-ar fi urmat lui Corneliu Zelea Codreanu, diferenţa ar fi fost la fel de copleşitoare. În aprecierea performanţei practice a legionarilor va trebui să ţinem seama de faptul că atunci când ei vor ajunge la putere, să arate tot ce pot, legionarii s-au prezentat nu numai fără cel care le dăduse identitate, ci şi fără 300 (trei sute) dintre fruntaşii Mişcării, asasinaţi de Gavrilă Marinescu din ordinele superiorilor săi, Armand Călinescu şi Carol al II-lea. E destul să ne gândim că fără cei mai buni 300 de membri, nici unul dintre partidele de atunci sau de azi nu ar mai conta în viaţa politică, ar fi practic desfiinţat, pentru a înţelege forţa pe care o reprezentau legionarii dacă în septembrie 1940 ei îşi mai puteau asuma răspunderea guvernării. Intenţiile cu care au venit legionarii la guvernare se vădesc în faptul că au dorit să organizeze imediat alegeri după modelul democraţiei occidentale. Acestei intenţii i s-a opus Antonescu. De asemenea, pe cei care se făceau vinovaţi de moartea celor 300 de legionari, legionarii au încercat să-i judece după toate regulile justiţiei europene… Adică s-au angajat la guvernare decişi să nu-şi încalce promisiunile prin care câştigaseră încrederea unei părţi importante a electoratului român.

În ciuda handicapului reprezentat de absenţa Căpitanului şi a celor 300 de fruntaşi legionari, prestaţia legionarilor în toamna lui 1940 nici pe departe nu a fost o dezicere de teoria de la care s-au revendicat. Din păcate, performanţele guvernării legionare încă nu au fost cercetate şi puse în lumină cu obiectivitate, sine ira et studio. Astfel că mă pronunţ asupra acestei chestiuni uzând de ceea ce am înţeles, în subtext, din documentele rămase de la adversarii legionarilor în primul rând. (Am în vedere cărţi precum cea a lui Matatias Carp, violent antilegionară. Citite atent, documentele publicate pot fi interpretate şi în favoarea legionarilor. De cele mai multe ori…) Sigur că s-au făcut greşeli mari, prin care legionarii au arătat un chip care nu era propriu-zis al lor. Două sunt cauzele acţiunilor şi activităţilor prin care Mişcarea Legionară a riscat să se compromită definitiv în perioada guvernării: mai întâi, numărul mare de agenţi diversionişti, ai siguranţei sau comunişti, infiltraţi în rândurile Mişcării. Cazul Iorga-Madgearu pare că aşa se explică. La fel, violenţele şi crimele din ianuarie 1941 par a fi şi ele diversiune curată anti-legionară (vezi cazul Constantin David). În al doilea rând vin greşelile săvârşite de noii veniţi, după septembrie 1940, în Mişcare. Noii aderenţi nu au mai fost supuşi selecţiei şi pregătirii severe practicată până atunci în mod statutar. Deschiderea largă a porţilor pentru efectivele de care Mişcarea avea nevoie ca să poată guverna, a făcut posibilă intrarea în Mişcarea legionară a unui număr mare de persoane care nu aveau nici o şansă să ajungă vreodată legionari. Acestor nou veniţi se pare (citez deci opinia unui comandant legionar, Simion Ghinea) că le putem imputa crimele de la Jilava, din noiembrie 1940, al căror număr a fost ţinut sub un relativ control de membrii propriu-zişi ai Mişcării, limitându-se astfel proporţiile masacrului. Vechii legionari, nemulţumiţi de prestaţia noilor camarazi, i-au şi numit pe aceştia „septembrişti”. Un fel de bolşevici ai ideii legionare! Printre aceştia s-au numărat însă şi persoane de calibrul lui Petre Ţuţea! Astfel că nu putem insista prea mult pe această diferenţă. Cei ce au intrat în Mişcarea legionară după septembrie 1940, chiar dacă nu-şi făcuseră până la capăt ucenicia, au avut, posibilitatea de a-şi încheia „studiile”, de a se desăvârşi ca legionari, în închisorile pe care le-au umplut după ianuarie 1941 şi mai ales după 23 august 1944, până târziu, în 1964. Cu aceste nuanţări, eu aş conchide că legionarii, mult mai conştienţi decât ceilalţi de neputinţele firii omeneşti, de slăbiciunile proprii, au fost cei mai preocupaţi de a micşora distanţa dintre ce au vrut să fie şi ceea ce reuşeau să fie! Iar când spun ceilalţi nu-i am în vedere numai pe comunişti, ci toate felurile de partizani ai unei idei, ai unei teorii politice.

*

În urmă cu câteva luni, invitat la un club de discuţii politice al unui partid „socialist”, ai cărui membri, în decembrie 1989, nu şi-au ars nici unul carnetul de membru PCR (situaţie în care se află şi subsemnatul), am fost interpelat în legătură cu legionarii, de ce le iau apărarea şi scriu de bine despre ei. Le-am răspuns cam aşa: „din pricina lui Nicolae Ceauşescu. Vă amintiţi, când a fost alungat şi arestat cum s-au lepădat de el toţi tovarăşii? Vă amintiţi, în acele zile, cum am acceptat, cu toţii, să se desfiinţeze Partidul Comunist Român? Din 4.000.000 (patru milioane) de comunişti, nici unul nu a crâcnit, nu a protestat! Şi în primul rând şefii noştri au tăcut!… Atâta laşitate e de neimaginat la legionari! Felul cum s-au purtat legionarii faţă de liderii lor şi faţă de propriul partid dovedeşte că au fost, ca legionari, autentici. Adică sinceri! Legionarii nu au minţit când s-au înscris în Mişcare, aşa cum, obligaţi fiind să ne înscriem în PCR, noi ne-am înscris fără să credem! O făceam din comoditate, ca să nu pierdem ce era de pierdut dacă rămâneai în afara PCR-ului! Eventual să mai şi câştigăm câte ceva, mici privilegii sau înlesniri.

Legionarii, întrând în Mişcare, devenind legionari, au crezut în Mişcare, în camarazi, în ei înşişi! Comuniştii, nu! Nu au crezut nici în Dumnezeu, nici în ei înşişi, ca comunişti! De aceea, comuniştii nici nu aveau cum să nu dispară, lamentabil, din istorie! Legionarii, dacă vor reuşi să revină în istorie, au destule motive ca să revină cu fruntea sus! Comuniştii, din nou, nu!”

_______________

SECURITATEA A COLABORAT CU BISERICA, ŞI NU INVERS!

Am vrut de mai multe ori, după 1990, să intervin în discuţiile purtate în jurul şi mai ales împotriva Bisericii, discuţii care de cele mai multe ori vădeau reaua credinţă şi neştiinţa ori chiar nerozia participanţilor. Atacurile din ultima vreme pe tema „dosarelor de securitate” ale unor prelaţi îmi înfrâng lehamitea şi reţinerile (nu sunt teolog!), împins de convingerea (sau măcar speranţa) că mă pot face util unor cititori de bună credinţă, să nu se lase „sminţiţi” de la calea cea dreaptă de energia şi zelul demigrator al unor critici năimiţi, mercenari ai scrisului sau numai rătăciţi în mass-media ori chiar în guvern. Cazul aşa zisului ministru al Culturii şi Cultelor, care prin declaraţiile sale nefericite a dovedit un singur lucru: că nu are habar de felul cum se desfăşoară actul(taina) spovedaniei. Le ofer ztuturor acestora următoarele păreri:

1. O bună parte din aceste atacuri şi critici aţintite asupra Bisericii Ortodoxe Române sunt (par a fi) expresia unei strategii ad-hoc concepute, conştientă de însemnătatea Bisericii în societatea românească, de rolul ei ca instituţie de ultim şi cel mai puternic reazem spiritual. Sondajele au pus mereu în evidenţă încrederea constantă a publicului românesc nu în partidele politice, nu în ideologii, nu în guvern, parlament sau preşidenţie, ci în Biserică, Şcoală şi Armată. Dacă există adversitate instituţionalizată faţă de noi, românii, şi faţă de România – şi există această adversitate, ea nu putea să ocolească Biserica, ba chiar a vizat-o cu predilecţie. Aşadar, o bună parte din aceste atacuri la adresa Bisericii se explică prin angrenajul la care sunt articulate: propaganda antiromânească, anti-românismul ca politică instituţionalizată.

2. Prestaţia Bisericii Ortodoxe Române sub regimul comunist nu poate fi judecată în sine, ci numai prin raportare la celelalte biserici ortodoxe supuse şi ele aceloraşi „probe”. Adică prin comparaţie cu ortodoxia bulgară, albaneză, rusă, ucraineană ş.a.m.d. Aceste biserici ortodoxe, spre deosebire de suratele lor catolică, protestantă etc., sau de alte culte (mahomedan sau mozaic), au fost în situaţia de a supravieţui numai şi numai prin puterile proprii, fără ajutor din afară. Numai şi numai prin osârdia clerului şi puterea de credinţă a poporenilor din fiecare ţară socialistă! Cu acest preţ s-a plătit autocefalia de care se bucură ortodocşii din toată lumea.

Or, din această perspectivă privind lucrurile – şi nu văd de ce ar fi mai corect alt punct de vedere!, ortodocşii români şi preoţimea ortodoxă română au reuşit mai bine ca oriunde în altă parte a „lagărului socialist” să păstreze credinţa, să practice ritualul şi tradiţia ortodoxă, creştină, să sporească numărul şi frumuseţea semnelor după care pământul românesc se arată a fi, fizic vorbind, o ţară creştină, ortodoxă. Şi când spun semne, am în vedere bisericile şi mănăstirile din Ţară. Oricât se vor mira unii şi oricât ne doare amintirea bisericilor „demolate”, să fim cinstiţi şi să recunoaştem că în decembrie 1989 numărul bisericilor din România era mai mare decât în 1944! Informaţia mi-a furnizat-o Ioan Alexandru în 1988, când mi-a spus şi numărul exact al bisericilor ridicate din temelie sau renovate după 1965. Mărturisesc, nu mi-a venit să cred, dar nu puteam nici să nu-l cred pe fratele Ioan… Aştept să fiu corectat în această chestiune de persoane mai avizate asupra subiectului.

Mai important este însă că puterea credinţei a fost aşa mare la români încât au cedat înfrânte şi ruşinate toate stratagemele oficiale care au încercat să-i lipsească pe români de taina botezului sau a cununiei, de mângâierea troparilor de înmormîntare sau de binefacerile spovedaniei. Şi asta spre deosebire de toate celelalte spaţii ortodoxe trecute prin calvarul ateismului de stat. Cunosc direct, de la preoţii Bisericii Adormirea Maicii Domnului din Constanţa, care au slujit toţi patru la cununia mea, că deseori veneau la ei, în mare taină, aşa zişi turişti bulgari, cerându-le să-i cunune ori să-i boteze. Sau chiar amândouă slujbele, pe rând, în acelaşi pătrar de oră. Şi asta pentru că în Bulgaria, vechi teritoriu ortodox, viaţa creştinească a scăpătat sever în anii comunismului atotbiruitor.

Se impune să efectuăm o comparaţie riguroasă în acest sens, inclusiv la nivelul învăţământului teologic ortodox din ţările fost-comuniste, şi sunt convins că se va ajunge astfel la concluzia că în România comunistă s-a produs un veritabil miracol. Personal aş zice că diferenţa faţă de celelalte ortodoxii trecute prin comunism a făcut-o autenticitatea credinţei la români, organicitatea acesteia, credinţă care nu putea ceda sau slăbi decât „odată cu viaţa”. Nu sunt vorbe goale aceste aprecieri. Cred în ele şi, deocamdată, nu am altă explicaţie pentru faptul că românii şi-au păstrat credinţa mai bine decât fraţii lor ortodocşi bulgari sau ruşi, albanezi (şi greci din Albania) sau ucrainieni, armeni etc. Când spun însă români, îi am în vedere şi pe preoţi, clerul ortodox, precum şi cinul monahal, mănăstiresc. Pe scurt, Biserica Ortodoxă Română.

3. În privinţa relaţiilor cu Securitatea, poate că nu ar strica să pornim de la detaliul că foarte mulţi securişti şi-au botezat copiii. Unii, pe ascuns. Dar nu se ascundeau de Partid sau de … Securitate, ci de publicul larg, să nu le dea un „prost exemplu”. Se pare că astea erau directivele reale, cele propriu-zis practicate. La fel se petreceau, în mare secret, şi cununiile la activiştii de partid şi la securişti. Era însă un secret al lui Polichinelle…

Alt detaliu: ziariştii care şi-au imaginat că preoţii ortodocşi turnau la Securitate tot ce aflau de la credincioşi în timpul spovedaniei nu fac decât să se dea de gol că habar nu au ce înseamnă actul spovedaniei. Că prin biserică nu prea au dat aceşti acuzatori închipuiţi. Ca şi ministrul Iorgulescu. Vorbesc din ce au văzut în filme…

În principiu, între Biserică şi Securitate era exclus să nu existe anumite relaţii. Chiar şi o colaborare. Dar trebuie văzut sensul acestei colaborări şi scopul urmărit. Bunăoară, dacă eu, subsemnatul, sunt pus în faţa clasicei „indiscreţii”: aţi colaborat cu Securitatea?, eu voi răspunde nu. Un nu hotărât!

Aş răspunde însă afirmativ la întrebarea Securitatea a colaborat cu dumneavoastră? Da, Securitatea a colaborat cu mine! S-a întâmplat după ce am publicat cartea lui Dumitru Mărtinaş despre Originea românească a ceangăilor din Moldova. Plecând la Cluj-Napoca împreună cu Mircea Mâciu, directorul editurii, în avion l-am cunoscut pe „nea Ionică”, un ofiţer de securitate (colonel?), însărcinat să asiste la lansarea cărţii. De la Mircea Mâciu am aflat că acel „nea Ionică” era specialist în iridenţa maghiară. Mi-a spus „nea Ionică” cine va participa din partea adversă şi cam ce întrebări îmi vor pune. Adică el, securistul, m-a informat pe mine! Nu eu pe el!…

Mi-e uşor să-mi imaginez situaţii şi probleme cu care Biserica se confruntă de sute de ani, cum ar fi problema sectelor, de interes şi pentru vremelnica securitate comunistă. În mod evident în asemenea chestiuni Securitatea s-a subordonat Bisericii şi amândouă s-au manifestat în slujba interesului naţional, al oamenilor, al cetăţenilor. Nu-mi închipui că securitatea nu avea habar de sovieticii şi bulgarii care veneau să se creştineze în bisericile româneşti. Dar are vreo importanţă cum a aflat Securitatea de ei? Nici-de-cum! Ci definitoriu este că spre deosebire de ceea ce se întâmpla în celelalte ţări socialiste, Biserica Ortodoxă Română a asigurat dreptcredincioşilor ei accesul integral la binefacerile ortodoxiei. Cine are interes şi pune atâta patimă ca acest adevăr să nu fie ca lumea conştientizat de societatea românească?

În fine, dacă se va produce o deblocare totală a arhivelor securităţii, trebuie luat în calcul şi alt efect, cel mai neaşteptat: vom descoperi că Securitatea nu a făcut numai poliţie politică („nu-i dracul chiar aşa de negru!”), că a făcut şi lucruri bune, iar atunci când vom da peste reversul pozitiv al maleficei instituţii, probabil că vom consemna momente de colaborare a securităţii cu Biserica. Colaborare care, sunt convins, continuă şi azi. O colaborare a SRI şi SIE la opera Bisericii Creştine. Sper!…

4. Recunoaşterea autocefaliei Bisericii Ortodoxe Române, petrecută în 1885 şi ridicarea la patriarhat a întâistătătorului ei (1925), au fost în urmă cu un an sărbătorite de societatea românească cu sentimentul că prin cele două consfinţiri se împlinea „desăvârşirea instituţiilor necesare existenţei naţionale absolut independente”. Sentiment „anacronic”, clama în 2005 un ziarist fără noroc, raportând aceste aniversări la perspectiva iminentă şi irevocabilă a aderării noastre la Uniunea Europeană, o Europă – ne explica nefericitul – „fără naţiuni, formată numai din culturi şi limbi diferite”. Şi asta deoarece, urmând exemplul celorlalte guverne europene, „statul român se pregăteşte să renunţe (sic!) la o parte însemnată din formele suveranităţii naţiunii române şi este foarte probabil (s.n.) să renunţe cu desăvârşire la ideea de suveranitate naţională dacă (s.n.) proiectul de federalizare europeană se va impune în noua structură politică a Uniunii Europene”. După cum se vede, Petre Guran descoperă posibilitatea de a fi anacronic în raport cu o stare de lucruri inexistentă, dar previzibilă, posibilă. Anacronic faţă de viitor! Un viitor în care sunt tot mai mulţi românii care nu mai cred…

Greşeala cea mai mare însă, şi mai descalificantă, este conţinută în aprecierea că „dacă în urmă cu 127 de ani poporul român se arăta dispus să plătească cu sânge pe câmpul de luptă suveranitatea politică a statului care îl reprezenta, astăzi acelaşi popor, în marea sa majoritate, se arată a fi pregătit să pună capăt acestei suveranităţi”. Apreciere bazată pe o premiză falsă: Constituţia din 2003. Ignora domnul ziarist răspunsul adevărat pe care l-au dat românii în 2003 la referendum. Cinstit vorbind, în octombrie 2003 românii au respins Constituţia şi noile prevederi, inclusiv cele referitoare la integrarea noastră în acea Europă, fără naţiuni. În faţa lui Dumnezeu, poporul român a răspuns negativ la referendum. De ce dl ziarist şi toţi colegii săi, toată presa, toată mass media, nu consemnază adevăratul rezultat al Referendumului trucat la ordinul Lui Adrian Năstase?!

Cu prima ocazie, când la Bucureşti vor guverna persoane alese într-adevăr prin vot democratic, liber exprimat şi corect înregistrat, vom avea posibilitatea şi motivele necesare ca să declarăm nul referendumul din 2003. Şi presa românească, inclusiv domnul Petre Guran, căci pe dînsul îl cităm, dintr-un articol publicat în „Ziua”, va afla astfel că nu există în România acea nici urmă de „mare majoritatea” de români dispuşi „să pună capăt suveranităţii naţionale”. Nu există nici ca minoritate cât de cât semnificativă!

Teza domnului Petre Guran este că Biserica Ortodoxă Română, ca biserică legată de ideea naţională, intră astfel în contradicţie şi în dezacord, în disensiune cu această „mare majoritate” de bezmetici inexistenţi, inventaţi de Petre Găvan, indivizi care ştiu, speră sau cred că „în mai puţin de doi ani naţiunea politică română va fi istorie”. Eu, asemenea români nu am întâlnit însă decât ca muncitori cu gura prin presa românească!

Pledoaria acestor ziarişti sună ca un ecou brusc resuscitat al cominternismului, care s-a clădit ca ideologie şi strategie pe speranţa bezmetică în dispariţia de pe o zi pe alta a naţiunilor, pe credinţa că internaţionalismul proletar va vindeca toate rănile şi neajunsurile societăţii umane, ale omului, în general. Că acest proiect bolşevic de anihilare şi extirpare a simţământului naţional era absurd şi contra naturii, a firii umane, s-a văzut din aceea că exact sub presiunea sentimentelor naţionaliste (ale balticilor, ale românilor din Basarabia, ale caucazienilor etc.) s-a prăbuşit şandramaua sovietică internaţionalistă, cominternistă.

Trebuie să fii orb să nu vezi că proiectul cominternist nu a fost abandonat odată cu dispariţia statului sovietic, ci este reluat din direcţia opusă, venindu-ne acum din Occident promisiunea unei lumi „eliberate” de povara conştiinţei naţionale. Propagandiştii acestei noi ordini mondiale sunt deseori descendenţi biologici ai cominterniştilor de odinioară. Nu ştiu în ce situaţie se află dl Guran al nostru şi nu încerc să pricep din detalii biografice de unde-i vine aversiunea faţă de ataşamentul Bisericii Ortodoxe Române la valorile naţionale („cuvîntul naţional acţionează pe faţa Bisericii ca un vitriol care desfigurează”!…), dar poziţia sa, mărturisită în „Ziua”, este şubredă prin faptul că mizează pe perenitatea proiectului unei Europe comunitare „în care naţiunea nu mai are vocaţia de a întemeia o putere politică”. Dimpotrivă, chiar dacă acesta ar fi proiectul, o Europă comunitară nu va rezista decât ca organizaţie a naţiunilor europene unite, ca State(le) Unite ale Europei, aşa cum a fost preconizată încă de la început: o Europă a Patriilor.

Dacă românii, intrând în U.E., vor constata că aceasta încearcă să transforme Europa „într-un continent fără naţiuni, ci format din culturi şi limbi diferite”, românii se vor simţi păcăliţi, minţiţi, şi putem fi siguri că vor fi primii care se vor grăbi să iasă din monstruoasa combinaţie. Au mai făcut-o ei o dată, când cu CAER-ul. Din exact aceleaşi motive: atentatul la suveranitatea şi identitatea naţională, pentru români inacceptabil şi intolerabil.

Altminteri, textele dlui Guran şi ale altor breslaşi trebuie citite ca dovezi ale neputinţei unora de a accepta realitatea şi binefacerile naţionalismului, ale românismului. Din seria de articole care au dezbătut prestaţia „activistului” Paul Goma, activist al românismului şi al intransigenţei morale, ne facem datoria să-i recomandăm lui Petre Guran textul semnat de Dan Culcer, rezident în Occident de zeci de ani. Citez deci, spre uzul şi în folosul lui Petre Guran. Dixit deci Dan Culcer către Guran & co., eiusdem farinae: „să înceteze să atace românismul, patriotismul şi naţionalismul ca pe nişte plăgi. Să nu uite că naţionalismul, sau, dacă vreţi, „românismul” este constructor de identitate statală. Că naţionalismul (…) este o reacţie naturală contra dominaţiei străine sau hegemoniei unui grup etnic în sânul aceluiaşi stat (…) Dizolvarea sau simpla slăbire a statului-naţiune nu pot fi acceptate atâta vreme cât cetăţenii României se află în faţa celei mai dizolvante acţiuni anti-identitare la care au fost supuşi vreodată. Statul este apărătorul şi garantul păstrării identităţii naţionale”.

Din păcate pentru acest soi ciudat de ziarişti, aceeaşi funcţie, de apărător şi garant al identităţii naţionale, şi-a asumat-o şi Biserica Ortodoxă. Şi nu de ieri, de alaltăieri, ci dintotdeauna, încă de pe vremea când nu exista un stat român, dar exista un popor român şi o biserică românească. O numim biserică naţională căci a avut rolul cel mai important în constituirea şi afirmarea românilor ca naţiune cu o identitate proprie inconfundabilă.

_______________

<!–[if !supportEmptyParas]–> <!–[endif]–>