■ Ion Marin Almăjan

UNDE SUNT MARILE CONŞTIINŢE ROMÂNEŞTI?

Un alt ” voievod secret”: Coriolan Buracu

În prefaţa la volumul Un ” prinţ popular”, apărut la iniţiativa domniei sale, Artur Silvestri scrie referindu-se la protopopul colonel k.u.k Pavel Boldea :” La drept vorbind, pentru poporenii ce au venit, de peste şapte sate, să pomenească pe unul dintre ei care le-au făcut „ cinstea şi modelul” toţi cei care se includ în această categorie sunt un fel de „ voievozi secreţi”, un soi de căpetenii înnăscute şi recunoscute, „ înfăptuitori” de proporţii mari la proporţiile ţinutului unde au apărut şi care de fapt ilustrează însăşi imaginea şi întinderea „ lumii care are importanţă”.

Un alt „voievod secret”, o altă 2 căpetenie înnăacută şi recunoscută” ce se trage din aceeaşi familie glorioasă Boldea din Borlovenii Almăjului a fost protopopul maior k.u.k Coriolan Buracu, fiul al Călinei Boldea căsătorită Buracu soră cu prot. col. Pavel Boldea. Coriolan Buracu s-a născut în 15 mai 1888. În 1894 a fost luat de unchiul său protopopul militar Pavel Boldea ce avea garnizoana la Budapesta, unde şi-a făcut primele clase primare, În 1897 şi-a urmat unchiul la Viena. A dat examen de admitere la şcoala reală militară din Treis Kirchen. Cu toate că a obţinut calificative bune, n-a fost admis . A urmat primele cinci clase la liceul românesc din Blaj, între anii 1899-1904. De aici s-a transferat la Braşov unde a absolvit liceul. Cum ziua bună se cunoaşte de dimineaţă, Coriolan Buracu a jucat teatru românesc alături de Zaharia Bârsan, a recitat versuri la aproape toate serbările şcolare, a fost membru al corului mixt dirijat de Gheorghe Dima cu care a luat parte la expoziţia naţională din Bucureşti din 1906, a pus tricolorul pe mormântul lui Arpad de pe Tâmpa şi simţind chemarea sângelui s-a încadrat în organizaţia secretă ce-şi propunea cu orice mijloace să împiedice maghiarizarea românilor din Ardeal şi Banat. În vara anului 1907 a organizat prima asociaţie românească a studenţilor din Almăj, seri culturale la Bozovici şi în timpul nedeii de la Pătaş. După absolvirea liceului se înscrie la Institutul teologic din Caransebeş luând parte la toate manifestările culturale şi politice organizate de liderii românilor bănăţeni, liceu pe care îl absolvă în 1911. Coriolan Buracu organizează primul cor bărbătesc la Borlovenii Vechi şi prima serbare culturală. Cu banii obţinuţi se pictează iconostasul bisericii din localitate. A fost sfinţit ca diacon în capela reşedinţei episcopale, la 19 iulie 1912, chiar de către episcopul Miron Cristea, viitorul Patriarh al României, şi instalat preot în localitatea Pătaş, dar şi ca administrator parohial al Mehadiei. Buracu s-a bucurat de protecţia a două din personalităţile importante ale Banatului acelui timp: dr. Ioan Sârbu, autorul a două lucrări: „Românii sub Mihai Vodă Viteazul”, care a obţinut în 1906, premiul Năsturel al Academiei Române, şi „Politica externă a lui Matei Basarab”, generalul Nicolae Cena, fondatorul muzeului de istorie al Băilor Herculane. Obsedat de ideea contrabalansării acţiunii de maghiarizare iniţiată de autorităţile austro-ungare, şi-a concentrat atenţia asupra orelor de religie, procurând manuale şcolare în limba română pentru toţi elevii, a fondat biblioteca parohială şi organizat comitetul local al societăţii culturale „Astra”. A adus corurile: Doina din Turnu- Severin şi Armonia din Craiova care au susţinut concerte la Mehadia. Considerate provocări de către autorităţile maghiare, toate acestea n-au rămas fără urmări. A fost ridicat de la Sf. Liturghie , din Altar, de către jandarmii unguri, anchetat şi acuzat de spionaj în favoarea României şi agitator pentru descompunerea monarhiei austro-ungare. A fost întemniţat la Caransebeş. Declanşarea primului război mondial a făcut posibilă eliberarea sa şi convocarea ca preot militar de rezervă pe frontul din Serbia, iar de aici pe frontul rusesc din Galiţia. A stat pe câmpul de luptă până la 7 ianuarie 1915 când a fost transferat la garnizoana din Debreţin, unde erau spitale şi sanatorii pline de ostaşi răniţi sau bolnavi de ciumă şi o tabără de prizonieri ruşi. Tot la Debreţin erau evacuate unităţi militare din Bucovina, printre care se găseau şi mulţi români. Făcând apel, prin ziarul „Românul” din Arad, la toţi intelectualii din Ardeal şi Banat să-i trimită cărţi şi ziare în limba română, a ţinut cursuri de alfabetizare cu soldaţii români. Alergând între serviciile religioase ţinute în spitale, în tabăra ruşilor, în aer liber,împărtăşirea a mii de soldaţi şi înmormântarea celor decedaţi, preotul Buracu a răspândit credinţa în Dumnezeu şi în biruinţa dreptăţii pentru neamul românesc. Aflând că poliţia din Debreţin se interesează la Mehadia despre trecutul său politic, Buracu îl roagă pe unchiul său Pavel Boldea să-l transfere pe frontul italian, unde a ajuns la 6 august 1916 spre marele regret al celor pe care îi părăsea, dovadă scrisoarea celor 27 de ofiţeri ruşi care şi exprimau mulţumirile pentru rolul pe care preotul Buracu l-a avut în mângâierea sufletelor ostaşilor ruşi, ordinul de zi al garnizoanei semnat de generalul Okolicsanyi în care îşi exprima mulţumirile şi recunoştinţa pentru serviciile aduse pe timpul holerei etc. Aici continuă opera de deşteptare naţională şi de culturalizare a soldaţilor organizând biblioteci,cămine ostăşeşti săli de lectură procurând cărţi de rugăciune şi ziare româneşti, aducându-le la cunoştinţă soldaţilor principiile preşedintelui american Wilson referitoare la dreptul de autodeterminare al popoarelor, sugerând soldaţilor români că a venit timpul împlinirii aspiraţiilor naţionale. Pe timpul serviciului militar a fost distins cu brâul roşu de episcopul Caransebeşului, Miron Cristea, a primit : Crucea de argint clasa a II-a pentru merite preoţeşti,Crucea de campanie Carol,titlul de cavalier al Ordinului Francisc I etc.

Reîntors de pe front, la 4 noiembrie 1918 organizează Consiliul naţional român şi Gărzile Naţionale în districtul Mehadiei şi în localitate, după îndrumările Consiliului Dirigent de la Arad, fiind ales preşedinte, respectiv comandant al acestora. La 26 dec. 1918 a primit în gara Mehadiei pe generalul francez Berthelot căruia i-a predat un memoriu în problema Banatului, revendicându-l în întregime pentru România. La 1 martie 1919 au fost întâmpinate cu mare entuziasm trupele franceze. Noaptea un soldat din armata sârbă, român din Valea Timocului, îl anunţă că a doua zi trupele de ocupaţie sârbeşti îl vor aresta. Se hotărăşte să fugă la Sibiu, unde se găsea un alt unchi al său, Iosif Serafim, care era şeful clerului militar român din Ardeal şi Banat, pe care îl roagă să-l mobilizeze pentru armata română. Este numit preot militar al unui regiment aflat la Braşov. Şi aici organizează cămine culturale pentru ostaşi, biblioteci volante etc. În urma apelului pe care îl publică în Gazeta de Transilvania s-au adunat bani cu ajutorul cărora a fost tipărită broşura „Cartea ostaşului român” cu calendar istoric, rugăciuni , broşură ce a fost distribuită soldaţilor. L a 10 mai a fost organizată din iniţiativa preotului Buracu o mare adunare naţională la care au asistat toate unităţile militare dar şi locuitorii braşoveni. Din piaţa „Câmpia poştei” s-a defilat în coloane spre cimitirul „Groaveri” unde se află mormântul poetului Andrei Mureşan, autorul celebrei poezii „Deşteaptă-te române”. La 1 iunie a organizat o altă manifestare populară în problema Banatului . Moţiunea votată cu acest prilej a prezentat-o seara la gară regelui Ferdinand.

C. Buracu a fost cel dintâi director al Palatului cultural din Turnu Severin, precum şi al Bibliotecii I.G. Bibicescu. În această calitate a înfiinţat prima fanfară ţărănească din vechiul regat, după modelul celor din Almăjul natal, la Vânjuleţi. A organizat expuneri la care a invitat personalităţi de seamă ale culturii române, precum : Nicolae Iorga, George Enescu, Liviu Rebreanu etc a creat muzee bisericeşti, iar în calitatea sa de director al Bibliotecii I. G. Bibicescu a înfiinţat 14 biblioteci în Almăj, 47 în localităţi din Iugoslavia unde trăiau români, trimiţând cărţi şi dulapuri pentru acestea . A expediat 60.000 de volume în America. În anul 1928, venind la guvernare Partidul Naţional Ţărănesc, cel care s-a considerat urmaşul Partidului Naţional Român din Banat şi Transilvania, C. Buracu candidează pentru locul de deputat în judeţul Caraş. În timpul mandatului său a reuşit să realizeze obiectivele promise alegătorilor: un nou local de şcoală la Prigor, un spital de plasă la Bozovici, trei circumscripţii medicale la Prigor, Bănia, Dalboşeţ,, două circumscripţii veterinare, grădiniţă de copii la Bozovici,local de şcoală primară în cătunul Stăncilova de la Şopotul Nou, autobuz al poştei Bozovici- gara din Iablaniţa, a organizat aducerea osemintelor lui Eftimie Murgu de la Budapesta şi înhumarea lor cu mare solemnitate în cimitirul din Lugoj, a reorganizat Societatea culturală „Astra” şi a înfiinţat Muzeului Almăjului la Bozovici, muzeu desfiinţat în timpul regimului comunist, a înfiinţat Societatea „ Cultul eroilor şi a avut iniţiativa construirii Monumentul Eroilor Almăjului la Bozovici, a înfiinţat la Progor un cămin cultural pe care l-a înzestrat cu scenă şi culise, a obţinut fonduri pentru: crearea fanfarei din Prigor, pentru Palatul cultural din Turnu Severin, pentru Episcopia Râmnicului etc. A făcut demersuri pentru refacerea drumului Iablaniţa-Bozovici –Oraviţa, singura cale de penetraţie în Almăj,proiect care s-a realizat cu ocazia vizitei regale din 2 iunie 1933.

La toate acestea se mai pot adăuga editarea, în colaborare, a ziarului „Tribuna graniţei” în paginile căruia au fost publicate biografiile generalilor din graniţa bănăţeană: Traian Doda, Ion Al. Dragalina, Moise Groza, Al. Guran , a cărturarilor dr. Eftimie Murgu şi dr. Ioan Sârbu. A tipărit tabloul nominal al tuturor eroilor din fiecare sat din Almăj, carte de rugăciuni pentru fraţii din Iugoslavia. Mandatat de Dimitrie Gusti a procurat o gospodărie completă ţărănească de la Borlova precum şi o văială, pe care meşteri populari le-au restaurat la Muzeul Satului din Bucureşti. După studii temeinice, C. Buracu a înaintat un vast program pentru realizarea unei căi ferate, construirea unei uzine electrice şi introducerea luminii electrice în întreg Almăjul, construirea de cămine culturale, şcoli, dispensare etc. Se pensionează pe data de 1 dec. 1945

În ziua de 14 octombrie 1948, de Sf. Paraschiva, când familia sa avea praznicul casei, a fost ridicat de organele de siguranţă din Oraviţa şi condamnat la un an de închisoare. Eliberat, a fost rearestat la 19 august 1952, condamnat, dus la Canal, de unde a fost eliberat la 27 aprilie 1953. A decedat la 11 februarie 1964.

Coriolan Buracu a desfăşurat şi o merituoasă activitate publicistică, strânsă în cărţi şi broşuri :Muzeul general Nicolae Cena în Băile Herculane şi Cronica Mehadiei ( 1924 ), Heracle, Hercules, Iovan Iorgovan şi Băile Herculane ( 1924), Din istoria Banatului de Severin (1932),Din trecutul Almăjului şi Rudăriei (1932), Cetatea şi castelul Făgăraşului (1937)

Este acesta o prezentare sumară a vieţii şi activităţii protopopului Coriolan Buracu, una din marile conştiinţe ale românilor bănăţeni, aşa cum reiese din cartea „Amintiri” realizată de Editura „Învierea” a Arhiepiscopiei Timişoarei sub îngrijirea lui Mihai Buracu, ultimul fiu în viaţă al celui ce şi-a dedicat viaţa deşteptării neamului şi propăşirii românilor bănăţeni în vremuri grele de robie dar şi în timpul României mari.

_________________

BOLNAVULUI DE LA TRIANON I-AU SPORIT SPERANŢELE

„…Sindromul Trianonului este presiunea asupra nervilor şi sufletelor care defineşte existenţa maghiarimii de peste 70 de ani, consecinţa nedreptăţii îngrozitoare săvârşite de marile puteri…” ( Text aparţinând lui Süto Andras, preluat de scriitorul Radu Theodoru în volumul „Urmaşii lui Attila”. Din aceeaşi carte reproducem cuvintele lui Csöri Sandor, fost(poate şi actual?!) preşedinte al Uniunii Mondiale a Maghiarilor:” Acum 75 de ani istoria, prin efracţie, a schimbat viaţa , lumina soarelui, bătaia vântului, transformând totul în decădere şi pustiu”. Asemenea jelanii au bântuit, imediat după Tratatul de la Trianon, şi bântuie şi astăzi, cu furie greu de imaginat,pentru statutul nostru de membri ai casei comune europene, de o parte importantă a intelectualităţii maghiare din România. Sentimentul nu este resimţit doar de bătrânii unguri, cei ce au fost martori maturi sau juvenili ai actului reparator făcut de 17 ţări semnatare ale Tratatului de la Paris, ci şi de cei ce au fost părtaşi la holocaustul săvârşit de trupele horthyste, ba chiar şi de reprezentanţi ai populaţiei civile, împotriva locuitorilor români din Ardealul cedat Ungariei prin Diktatul de la Viena. Mai aberant este faptul că nutresc o ură neîmpăcată împotriva românilor visând la refacerea Ungariei mari, cunoscută ca o temniţă a popoarelor, tocmai cei ce s-au născut în România, au crescut aici şi s-au bucurat de drepturi egale cu cele ale populaţiei majoritare. Tökes Lazslo, „ eroul revoltei” de la Timişoara, n-a fost născut în Ungaria. Conflictul lui cu autorităţile comuniste româneşti s-a ivit din alte pricini decât cele clamate după 1990. Pastorul, azi episcop, a fost apărat, în decembrie 1989, cu propriile trupuri, de către timişoreni, ceea ce nu l-a împiedicat ca la scurt timp după evenimentele din decembrie 89 a început să-şi dea arama pe faţă, acuzându-i pe români că îi lipsesc de drepturi pe conaţionalii unguri, suspinând în fond după Transilvania pierdută. La vremea aceea, am scris împotriva manifestărilor şovine, iredentiste ale lui Tökes, cu sentimentul că incursiunile sale pe la curţile europene, înscrierea în Partidul Transnaţional de la Roma, al cărui membru era şi fostul rege Mihai, ne vor aduce, în timp, mari prejudicii, cunoscând perseverenţa diabolică cu care ungurii au continuat, după Trianon, să bată la porţile europene şi să ceară repararea „nedreptului act, dar şi netrebnicia conducătorilor români care n-au ştiut sau n-au vrut să apere interesele noastre naţionale. Nu mi-am imaginat însă că va veni un timp în care duşmanul nostru de moarte, Tökes Lazslo, va fi ales în România, de către populaţia maghiară dar şi cu contribuţie românească, deputat în Parlamentul European. Ceea ce mă oripilează cu adevărat este faptul că preşedintele României i-a promis şi sprijinul privind cooptarea lui de către Partidul Popular European. Mergând mai departe, în prostia şi ticăloşia dumisale, dl. Băsescu, spun comentatorii politici, ar fi fost de acord să susţină ideea de autonomie a zonei secuimii. Autonomie nu doar culturală, cum fariseic susţinea până mai ieri UDMR, ci şi teritorială. O autonomia, pentru cei ce nu cunosc definiţia acesteia, presupune dreptul unei subdiviziuni teritoriale de a se guverna politic şi de a se administra prin unele organe proprii, în anumite domenii, cu excepţia celor de competenţa organelor centrale ale statului. O situaţie deloc spăimoasă dacă nu am cunoaşte visurile bolnavului de la Trianon şi nici ceea ce declara de curând presei preşedintele Ungariei, necesitatea creării unui stat naţional maghiar.

Sunt gata să pun pariu cu toţi cei ce se inflamează la auzul glasurilor „naţionaliste”, susţinând că nu există nici un pericol maghiar în Transilvania, că, începând cu prima şedinţă a Parlamentului European, Tökes Lazslo nu va obosi să acuze România şi să formuleze cele mai aberante pretenţii privitoare la existenţa maghiarilor din Transilvania.

ION MARIN ALMĂJAN

PS. Textul acesta a fost scris în decembrie anul trecut. Între timp, Tökes a şi făcut primele mişcări. A semănat de la Bruxelles şi până în Transilvania, după propria-i mărturisire, un şir de birouri personale, de unde îşi va împrăştia veninul. Liderii politici din secuime îl doresc pe episcop şef de partid, ceea ce probabil se va întâmpla. Dacă soluţia privitoare la Kosovo va fi una favorabilă desprinderii acestei provincii de Serbia, cutia Pandorei va fi deschisă iar glasul bolnavului de la Trianon va fi unul foarte ferm .O spun deja liderii maghiari, fără ca nimeni din parlament, guvern, preşedinţie să se sesizeze şi să aplice prevederile Consituţiei. Tăcerea, complicitatea noastră de acum va fi plătită cu sânge şi suferinţă de către românii ardeleni.

_________________

ECUMENISMUL MITROPOLITULUI NICOLAE

Imi vin in minte celebrele cuvinte din Popa Tanda, a lui Slavici:” popa-i omul dracului”, acum cand multa lume incearca sa explice gestul mitropolitului Nicolae Corneanu.Si, rugandu-ma de iertare pentru gandul meu pacatos, nu pot sa nu il suspicionez pe Inalt Prea Sfintitul, cu care de altfel am o relatie politicoasa,cum se cuvine intre oameni civilizati, de duplicitate si de oportunism.Inaltul Nicolae a recunoscut , printre primii, relatia sa cu Securitatea. Cat de adanca a fost acesta nu am de unde stii. Probele aduse de ziaristi nu sunt totdeauna cele mai corecte.Dar ceea ce m-a uimit, dupa marturisirea Inaltului, a fost atitudinea pe care a avut-o in acei ani dupa 1990. Toate Pastoralele erau pline de demascarea si infierarea regimului comunist. In loc sa-si puna cenusa in cap, sa se retraga, eventual, Inaltul a trecut repede de partea “anticomunistilor”. Nemaiputand suporta i-am adresat atunci o scrisoare particulara rugandu-l sa inceteze cu inveninarea credinciosilor si sa ne lase intreaga bucuria sarbatorilor,Apoi,in spiritul ecumenismului promovat de vechiul papa, mitropolitul Nicolae a facut o seama de slujbe alaturi de episcopul catolic, de popa Tokes si de altii.Mie imi place armonia si intelegerea si as fi privit cu simpatie acest demers daca la mijloc nu ar fi fost unul din cei mai mari dusmani declarati ai romanilor, un mare mincinos, o canalie, Tokes. I-am spus acesta Inaltului Nicolae si s-a aratat mirat,daca mirarea nu i-a fost trucata, ca Tokes a facut acele declaratii, acele demersuri, impotriva romanilor.Acum, eu cred ca se poate vorbi de o anumirta consecventa in conduita mitropolitului.De altfel, in gazeta locala Fruncea, se consemneaza explicatia data de mitropolit, a gestului sau, care ar fi fost unul simbolic si ca Inalt Prea Sfintia Sa nu s-ar fi impartasit in fapt. Fotografia cu potirul de impartasanie in mana a fost explicata de inaltul ierarh tot ca un gest simbolic” Voiam sa le arat credinciosilor din Biserica Greco-Catolica faptul ca formam , in fapt, o singura biserica si ca apartinem aceluiasi Hristos…” Personal nu cred ca sunt alte dedesubturi in acest gest al mitroplitului Nicolae, dar necunoscutele sunt caile Domnului.As mai spune ca ecumenismul este o himera a carturarilor.Dealtfel noul stapan al Vaticanului a avut grija sa precizeze raporturile dintre biserici ceea ce exclude orice fel de intelegere si fratietate. Una singura este biserica lui Cristos declara noul papa ( grafiez astfel special ) si acesta este Biserica Catolica.Restul pleava si vant. Ceea ce explica totul.

_________________

EU CU CINE ŞI PE CINE SĂ VOTEZ?

Timisoara, ca dealtfel intreaga Romanie, da in clocotul alegerilor.Fostul nostru primaral Timisoarei isi doreste a patra legislatura pentru a-si putea ispravi proiectele incepute, fostul presedinte al Consiliului judetean, de asemenea.Nici unul dintre ei nu vorbeste despre angajamentele asumate la alegerile trecute, despre promisiunile facute si neonorate.Cantitatea de nesimtire, de cinism pe cap de locuitor pare sa depaseasca, in Romanie, orice inchipuire.Iar naivitatea alegatorului roman depaseste orice inchipuire.Scriind naivitate, simt o strangere de inima si ma intrteb eu cu cine votez? Partidele,in orice combinatie vor fi ele sunt aceleasi, precum aceiasi sunt si liderii lor. In cei 18 ani cati s-au scurs de la razmerita din 1989, au stat fiecare, partid si lider, in jaltul puterii.Tara n-a prosperat, nu s-a desprins din mlastina saraciei, n-au fost facute drumuri si autostrazi, n-au fost ridicate diguri la marile si micile rauri,ca apele sa nu ravaseasca la fiecare umflare gospodariile oamenilor,distrugandu-le sarmana avere obtinuta intr-o viata,taranii n-au fost ajutati sa-si gaseasca rostul pamantului, dupa ce viata le-a fost bulversata de tot felul de legi si teorii,nu s-a realizat nimic in turism, ba dimpotriva zestrea veche, cata a supravietuit lacomiei harciogilor,a fost ruinata cu intentie ticaloasa, padurile, sfintele paduri au cazut si cad sub drujbele marii ticalosi nationale,ale rechinilor aciuiati in Parlament, in guvern, in alte organisme, sau pur si simplu ale marilor banditi nationali asupra carora ochiul somnolent al legii nu se opreste,sabia ciobita si ruginita a justitiei nu se abate.Noi suntem, cred, singura tara din Europa plina pana la refuz de mari corupti care nu are dovediti de lege nici un asemenea monstru.In ast timp, scolile din mediul rural functioneaza ca acum o suta- doua de ani.Apa se aduce tot cu galeata de la fantana, focul se face tot cu lemne, daca sunt, in cuptoare harbuite ce ameninta viata copiilor, toaletele sunt in stilul cunoscut, jalnice latrine in care copiii pot sa-si gaseasca moartea.De altfel in majoritatea satelor noastre situatia este aceeasi. Lipseste apa curenta, canalizarea, toaletele igenice, civilizate.Se afirma si pe buna dreptate ca sapunul si hartia igienica folosite dovedesc gradul de civilizatie a unei tari si a unei natiuni.Vorbeam de perioada in care s-a tot amestecat in cazanul democratiei dupa diverse retete si cu felurite ingrediente, si ma simt indemnat sa afirma ca in fond, dincolo de libertatea de a injura pe oricine, de a navali peste alte neamuri taind, jefuind si violand, majoritatea romanilor nu a progresat, dimpotriva a regresat.Material,dar si moral.Prea multe sunt semnele degradarii, abdicarii de la morala crestina, de la demnitate si onoare.De toate acestea si de multe altele inca cine este vinovat? Destinul nostru inscris in cartea neamurilor, noi insine sau pleava acesta adusa de vanturile de dupa 1989? Si atunci cu cine sa votez, pe cine sa votez ca sa-mi reinvie speranta pierduta?

_________________

HOMO EUROPAEUS ŞI HOMO RUMANUS

„ Este istoria Europei suma istoriilor ei particulare? Există o contradicţie ireconciliabilă între idealul pacifist şi cosmopolit al secolului luminilor şi mythosul naţional, separatist, al romanticilor? Ce pondere are ideea naţională în societatea contemporană a Europei ? Au fost depăşite consecinţele tragediilor secolului al XX-lea? Este multiculturalismul o politică a recunoaşterii? Cum anume contribuie dialogul plurilingv la definirea lui homo europaeus? Ce înseamnă asumarea ambivalenţelor culturale? Are homo europaeus o identitate multiplă ? Dacă da, ce semnificaţii incumbă conceptul de identitate multiplă ? Este necesară remodelarea conceptului de naţiune în contextul în care aspiraţia politică proclamă unitatea Europei ? „ sunt acestea întrebări pe care le pune istoricul Victor Neuman în broşura „Homo europaeus şi conceptul de identitate multiplă- O idee despre avangarda viitorului” apărută la Editura Universităţii de Vest din Timişoara, o continuare a preocupărilor reputatului cărturar reflectate în cartea „Tentaţia lui homo europaeus-Geneza ideilor moderne în Europa Centrală şi de Sud-Est”, distinsă cu premiul „A.D. Xenopol” al Academiei Române.

Cu privire la prima întrebare, răspunsul, după credinţa mea, trebuie să fie afirmativ. Istoria Europei nu poate fi altceva decât suma istoriilor naţionale ale ţărilor aflate pe teritoriul geografic al Europei, summum ce nu poate fi amalgamat, amestecat într-o retortă de către oamenii politici sau de străluciţii intelectuali ai Europei şi prezentat ca o bilă compozită, strălucitoare, egală pe toate părţile. Nu este un lucru nou faptul că ţările europene s-au născut, s-au dezvoltat, şi-au trăit evenimentele interne în mod diferit. Fiecare s-a manifestat pe arena internaţională după mărimea teritoriului şi a populaţiei, după puterea economică şi nu în ultimul rând după aşezarea pe harta continentului şi conform destinului ei. Franţa, Italia, Germania, Anglia, Austria (şi legat de ea Ungaria), Suedia, Rusia şi-au trăit epocile de putere, de expansiune. Într-un moment istoric sau altul, au declanşat războaie, au anexat teritorii, şi-au impus populaţiilor din teritoriile anexate,civilizaţia, stilul de viaţă,obiceiuri, tradiţii. Emil Cioran scrie, în volumul „Ispita de a exista”, carte la care voi reveni mereu, că „dacă vrem să ştim ce a fost un popor şi pentru ce nu-şi merită trecutul ( sau pentru ce şi-l merită, n.m.) nu trebuie decât să studiem figurile care l-au marcat mai mult. Ce a fost în Anglia o spun cu prisosinţă portretele marilor ei bărbaţi”. Dar nu doar Angliei i se poate asocia această constatare. Franţa îl merită poate cu mult mai mult, Germania la fel, chiar şi România, în pofida tratamentului jalnic de care se bucură din parte lui Cioran, se poate lăuda cu asemenea bărbaţi.

Este de netăgăduit că scrierea istoriei naţionale s-a făcut totdeauna conforma interesului celui,(lor) ce au condus la timpul respectiv ţara. La acest adevăr dar şi în plan filosofic, făcea trimitere primul cronicar român spunând că:” nu sunt vremurile sub om, ci bietul om sub cârma vremurilor”. Dacă am trăi într-o lume în care o aparatură sofisticată ar putea judeca obiectiv, dincolo de interesele celor ce au proiectat-o, istoria neamurilor, atunci aş cădea de acord cu istoricul V. Neuman care susţine că : „Istoricul devine nu doar mediator, evaluator şi interpret critic-corectiv al trecutului unei colectivităţi, ci şi descoperitor al similiarităţilor social-culturale, capabile să compare şi să integreze particularităţile sociale într-un întreg, adică în cazul nostru , într-un context cultural acceptabil tuturor europenilor.”Cum însă istoricul, fie el şi „critic-corectiv” sau poate tocmai de aceea, face parte dintr-o clasă socială, dintr-o grupare politică, este partizan al unor idei şi orientări, are chiar şi unele obsesii de political correctniss, judecata sa asupra istoriei poate să fie distorsionată, neconformă cu realitatea. Deci nu doar „perspectiva naţională, cum scrie dl Neumann,a indus ideea unui partizanat obligatoriu”, deşi asemenea intruziuni au fost posibile şi reale, ci şi toate câte le-am enumerat mai înainte.

Istoria românească a fost influenţată puternic de neamurile cu care s-a învecinat, de cele trei imperii care au subjugat Modova, Valahia, Basarabia, Bucovina de Nord, Ardealul şi Banatul. Nici contribuţia populaţiilor migratoare care au trecut sau au zăcut pe acest teritoriu şi ne-au lăsat urme clare de la toponimie, la obiceiuri şi până la sângele ce curge în vinele noastre, nu poate fi neglijată. Nici neamurile mai făloase decât românii nu au fost scutite de acest fenomen. După cum ştim, nu există decât în capetele bolnave, o rasă pură. Germanii au plătit cu milioane de morţi ideea arianismului datorată lui Rosenberg.

Ajuns aici, mă voi opri asupra textului lui Cioran ce tratează istoria românească şi destinul nostru, întrucât de la Cioran s-au adăpat toţi cei ce au ajuns la concluzia că s-au născut într-o ţară de rahat, cu o mioriţă retrogradă, jalnică, dintr-un popor oarecare pe care au urinat toate neamurile, după cum susţine H.R. Patapievici. Deci: „ Paradoxul de a fi persan ( român în cazul nostru) este un chin pe care trebuie să-l ştii să-l fructifici, un cusur de care trebuie să profiţi. Mărturisesc că am privit cândva ca pe o ruşine apartenenţa la un popor oarecare, la o colectivitate de învinşi, cu origini asupra cărora nici o iluzie nu-mi era permisă. Credeam şi poate nu mă înşelam,că ne iviserăm din drojdia barbarilor, din deşeurile marilor invazii, din acele hoarde care, incapabile să-şi continue drumul spre Vest, au eşuat de-a lungul Carpaţilor şi Dunării, ca să se pripăşească acolo şi să somnoleze, gloată de dezertori la fruntariile Imperiului, scursură boită cu o brumă de latinitate. La aşa trecut, aşa prezent. Şi aşa viitor pl.(…) Detestându-i pe ai mei, detestându-mi ţara, cu ţăranii ei atemporali, îmbătaţi de toropeala lor şi parcă plesnind de buimăceală, roşeam pentru această ascendenţă, îi renegam, refuzam veşnicia lor de mâna a doua, le respingeam certitudinile de larve pietrificate, reveria geologică. Degeaba căutam pe chipurile lor zvâcnirea sau măcar maimuţăreala revoltei: maimuţa vai agoniza în ei.(… )Şi nu încetam să blestem întâmplarea ce făcuse să mă nasc printre ei.

O mare idee îi stăpânea: ideea destinului;eu o respingeam din toate puterile, vedeam în ea doar viclenia laşului, o scuză pentru toate renunţările, o expresie a bunului simţ şi a funebrei sale filosofii. Ce reazem să-mi fi găsit? Ţara mea a cărei existenţă vedeam limpede că n-are nici o noimă, îmi apărea ca un rezumat al neantului sau ca o materializare a imposibilului, ca un soi de Spanie fără secol de aur, fără cuceriri şi fără nebunie, fără un Don Quijote al amărăciunilor noastre. Să-i aparţii –ce lecţie de umilinţă şi sarcasm, ce urgie, ce lepră!”

După aceste aberaţii, într-un final autorul recunoaşte că „ eram prea insolent, prea plin de mine însumi pentru a-i intui originea, profunzime sau experienţele,sistemul de dezastre pe care le presupunea. Aveam s-o pricep doar mult mai târziu.(…)

Pentru a nu fi nevoite să acţioneze, popoarele împilate se lasă-n voia soartei, mântuire negativă şi totodată mijloc de a interpreta evenimentele: filozofie şi istorie de uz cotidian, viziune deterministă cu temei afectiv, metafizică şi circumstanţă…”

Dacă şi germanii cred în Schicksal, destin, „pentru a-l concepe exterior nouă, atotputernic şi suveran, un foarte vast ciclu de dezastre devine necesar. Condiţie pe care ţara mea o îndeplineşte cu asupra de măsură. Ar fi o necuviinţă să creadă în efort, în utilitatea actului. Aşa că nici nu crede în ele şi, din respect pentru datină, se supune inevitabilului. Îi sunt dator că mi-a dat ca zestre, odată cu codul disperării, acest tact, această dezinvoltură în faţa Necesităţii, precum şi nenumărate situaţii fără ieşire şi arta de a mă deprinde cu ele.( …) Îi datorez nu numai cele mai strălucite, cele mai categorice eşecuri ale mele, dar şi priceperea de a-mi ascunde laşităţile şi de a-mi tezauriza remuşcările”.

Toate acestea sunt spuse, în paralel cu:„ Strălucirea omniprezenţei lor ( a evreilor n.m.) mă făcea să simt şi mai bine mediocritatea ţării mele, sortită, o ştiam, să fie sufocată şi chiar să dispară; în vreme ce ei , ştiam la fel de bine, aveau să supravieţuiască în veci şi oricui, orice s-ar fi întâmplat”.

Încerc să înţeleg resorturile intime ce au declanşat la un om atât de inteligent, presupun cu o bună cunoaştere a istoriei ţării sale, născut dintr-un spaţiu ce respiră puritate şi bune idealuri umanitare şi naţionale, asemenea enormităţi, asemenea grozăvii.”În tot ce am urât, m-am urât pe mine însumi, mi-am visat cu delicii propria nimicire, mi-am spulberat şansele,am experimentat pervertirea intelectului”, scrie într-alt loc Cioran. Nihilismul profesat de Cioran ca mod de existenţă a intelectualului poate explica mizeriile pe care le-a scris despre România în care s-a născut. Să ne amintim că şi alţii, mari nume ale culturii europene, au criticat vehement stări de lucruri negative din ţara lor, defecte ale neamului lor. Heinrich Heine a scris în poemul Deutschland ein Wintermärchen nu foarte laudativ despre Germania lui, după cum nici filosofii Art. Schopenhauer şi Fr. Nietzsche nu au fost prea blânzi cu nemţii lor, dar nici unul dintre ei nu l-a egalat pe Cioran în duritate şi orbire. Sălişteanul consideră o umilinţă, o lepră să aparţină României, românilor, care după opinia sa sunt o scursură boită de latinitate. Preaiubitul fiu al maicii noastre căuta pe feţele ţăranilor îmbătaţi de toropeală izbucnirea sau maimuţăreala revoltei. Şi n-o găsea. Vedea doar maimuţa ce agoniza în ei. Oricât aş fi de frenetic admirator al marelui Cioran nu pot să nu mă întreb ce au fost răscoala lui Horea, Cloşca şi Crişan, războaiele ţărăneşti din Transilvania şi Banat, răscoala de la 1907? Simple încremeniri vegetale, grimase de maimuţe? Cioran descoperea în istoria Anglei portrete ale unor personalităţi de asemenea anvergură încât dădeau măsura istoriei britanicilor. Aceştia îl aveau inclusiv pe Hamlet, Spania pe Don Quijote, ambele personaje faimoase literare, creaţii ale unor mari scriitori, pe când românii nu se puteau lăuda cu asemenea repere. Desigur, noi nu-l avem nici pe Shakespeare, nici pe Cervantes, dar acesta nu înseamnă că se poate şterge cu buretele, cum a făcut-o Cioran, galeria de portrete ale istoriei româneşti. Mircea cel Bătrân, Ştefan cel mare, Mihai Viteazul, Vlad Ţepeş, Ioan de Hunedoara, Dimitrie Cantemir, Nicolae Iorga, Eminescu, Brâncuşi, Vuia, Coandă, Mircea Eliade, şi atâţia alţii „atleţi ai lui Hristos” în faţa invaziei Semilunei, fără prezenţa cărora aici, la Carpaţi, Franţa, Germania şi atâtea alte ţări glorioase ar fi fost musulmane, sau inventatori de talie mondială, coloşi ai artei europene şi universale? Sunt acestea aberaţii naţionaliste, pe care să le trecem uitării, pentru ca Europa să ne vadă altfel decât suntem?! Ne sunt necesare câteva dezastre ( parcă nu am cunoscut destule ?!) pentru ca să ne trezim şi să fim pe placul lui Cioran şi al altor europeni ?!

Revenind la studiul d-lui Victor Neuman care-l citează pe Hervey Siegel, am fi obligaţi să ne asumăm o existenţă multiculturală şi „ în funcţie de contextul în care ne aflăm, să trăim alte culturi ca pe a noastră proprie, iar pe membrii acestora cu deplin şi justificat respect”. Nimic mai simplu, aş zice dacă multiculturalitatea înseamnă şi interculturalitate, dacă membrii respectivei colectivităţi sunt dispuşi să comunice real, pe baze egale, cu ceilalţi. Din nefericire, în realitate lucrurile, stau altfel. Comunităţile existente pe teritoriul unui stat de mai mult timp sau venite în ultimele decenii închid toate canalele de comunicare cu populaţia majoritară, ba mai mult urzesc planuri de distrugere a legilor şi normelor nescrise ale celor ce i-au primit cu largheţe, făuresc planuri de desprindere a teritoriului pe care s-au aşezat etc. şi astfel multiculturalitatea închisă devine un ferment al răului, un duşman al celui de alături căruia îi va lua în condiţii propice chiar şi gâtul. Exemple sunt suficiente astăzi în lume. Se pot găsi în Irak, în Fâşia Gaza, în Serbia,în Germania, chiar şi în suburbiile Parisului etc.

Este dat Banatul drept exemplu de spaţiu în care comunităţile naţionale au trăit în bună înţelegere în lungul timpului .Dar nici măcar în paradisiacul Banat n-a fost totdeauna „ pace sub măslini”. Mă refeream la răscoalele ţărăneşti, care au ţintit deopotrivă drepturi sociale dar şi naţionale, în condiţiile în care această regiune se afla sub dominaţia austro-ungară. Este mult mai uşor să vorbeşti de multiculturalitate în cazul regiunilor de graniţă, acolo unde prin jocurile hazardului s-au aşezat mai multe neamuri. Îmi vine automat în minte un film cu genialul actor Fernandel trăitor, ca personaj, între două graniţe care despărţeau oraşul natal în două. Deşi subiectul filmului trimitea la Alsacia, el s-ar fi putut inspira foarte uşor din Banatul nostru istoric, din Bucovina, din Ardeal etc. Nu tot atât de simplu stau lucrurile în cazul acelor regiuni unde masa compactă a unei populaţii de aceeaşi naţionalitate va fi mai greu permisibilă ideilor de multiculturalitate şi cu atât mai puţin de plurilingvism. Este cunoscut bancul cu cei doi olteni care stăteau pe şanţ la vorbă. La un moment dat , în dreptul lor, s-a oprit un Mercedes şi din el a coborât un domn. I-a întrebat în germană, engleză, franceză dar n-a primit nici un răspuns. După ce străinul a plecat, unul din olteni a zis celuilalt: ai văzut câte limbi străine ştia neamţul ? Şi la ce i-a folosit !? a răspuns celălalt. Oricât de vie va fi Europa de mâine, nu cred însă că ea va putea desfiinţa monoculturalismul şi nici valorile etno-naţionale. Prin lărgirea posibilităţilor de a circula în spaţiul european dar şi dincolo de acesta, de a descoperi pe celălalt, de a cunoaşte civilizaţiile şi culturile altor neamuri, românii vor împrumuta inerent, sper numai

pe cele bune, renunţând în schimb la obiceiuri primitive, dăunătoare, pe care le-au moştenit din strămoşi. Introducerea apei curente, canalizarea satelor, asfaltarea uliţelor, a drumurilor care duc spre tarlaua proprie, accesul electricităţii, respectiv televiziunii, până şi în cel mai îndepărtat cătun etc. vor determina un salt enorm în modul de viaţă, de comportament.Se va produce chiar o pieptănare a tradiţiilor din mediul rural care vor fi mutate din planul vieţii de toate zilele în planul sărbătorilor, al arhivelor şi muzeelor.

Dl. Victor Neumann scrie::” identitatea unui homo europaeus trimite în primul rând la tradiţiile mixte, adică la ceea ce este definitoriu cultural dincolo de limba maternă, de geografia locului şi de istoria grupului”.Desigur că familiile mixte, deci şi tradiţiile mixte, pot accede mai simplu la calitatea de homo europaeus, dar numai dacă acceptăm teoria conform căreia „similiarităţile vor surclasa pretenţia unicităţii lingvistice şi istorice a popoarelor europene”, ca să-l citez pe acelaşi autor. Ceea ce eu nu cred că se va întâmpla. Nu cred că neamurile vor renunţa la limba şi istoria lor de dragul nimănui, nici măcar în perspectiva devenirii homo europaeus. Cum spuneam, vom împrumuta unii de la alţii multe lucruri, vom învăţa, sper, să ne respectăm reciproc demnitatea naţională, teritoriul naţional, vom căuta să ne apropiem pe baza a ceea ce ne adună şi nu pe ceea ce ne dezbină. Casa comună a Europei va fi o casă a tuturor neamurilor, cu caracteristicile, cu specificitatea lor, care se obligă să respecte pe fiecare în parte şi pe toţi laolaltă sau va eşua ca multe din experienţele istorice ale europenilor.

_________________

Anunțuri