~Ion Mischeva: „Înainte de săptămâna patimilor a fost cea a protestelor“

Republica Moldova este unul dintre cele mai democratice state, pentru că la noi şi morţii pot să voteze. Şi încă ne miră faptul că, din informaţiile furnizate de CEC, reiese că fiecare al 2-lea alegător a votat pentru comunişti. Calculele sunt simple: 3 femei au fost la vot – 2 moarte, una vie, câte voturi o să fie?…

Dacă rezultatul anunţat de exit-poll părea exagerat (44% PCRM), atunci datele alegerilor au arătat că cineva se ţine şi cu dinţii de fotoliu. Scăderea evidentă în sondaje, dar şi în alegerile din 2005 şi 2007, demonstrează cum s-a încercat îngrăşarea porcului în ajun. În timp ce toţi candidaţii, oponenţi ai partidului de guvernământ, participau la dezbaterile televizate, cineva lucra pe la spate.

Oricine îşi dă seama că nu opoziţia controlează organele de forţă şi de securitate din ţară. Ea nici măcar nu a fost în stare să-i controleze pe protestatari. Cine a fost în piaţă atât luni, cât şi marţi, a observat cât de mult se deosebeau cele două manifestaţii de protest – ca de la cer la pământ. Dacă luni tinerii s-au adunat spontan, frustraţi şi nemulţumiţi de rezultatele alegerilor, răspunzând apelului anunţat pe internet tot de către semenii lor, atunci marţi am fost martorii unui plan diabolic, a unei manipulări în masă.

De ce luni mitingul nu a degenerat în violenţă şi în distrugeri? Poate pentru că cei care se aşteptau la o reacţie din partea cetăţenilor, nu credeau că aceasta avea să fie atât de promptă. Tinerii au luat prin surprindere atât partidele de opoziţie, cât şi pe cel de guvernământ. Luni nu a existat niciun cordon de poliţie, niciun fel de provocatori, şi totuşi, mulţimea a ajuns în faţa preşedinţiei, a scandat „Afară”, „Jos comuniştii”, „Refuz, rezist – sânt anticomunist” fără a avea nici cea mai mică intenţie de a devasta clădirea instituţiei respective. După cca o jumătate de oră, protestatarii paşnici s-au retras în Piaţa Marii Adunări Naţionale, acolo unde au apărut Filat şi Chirtoacă, vădit şocaţi de rezultatele alegerilor, dar şi nepregătiţi de a lua în mâini frâiele manifestaţiei. Până şi ideea de a ne întruni în ziua următoare la ora 10:00 a fost una spontană: unii strigau să stăm „până la 10” (adică ora 22:00), iar alţii să venim „mâine la 10”.

Ceea ce s-a întâmplat marţi a fost un teatru bine regizat. Aş fi vrut ca liderii de opoziţie să-i organizeze pe cei aproximativ 20 de mii de manifestanţi, dar nu apăruse nimeni la orele dimineţii. Lumea s-a mobilizat, exact ca şi în ziua de luni, prin intemediul internetului. O întrebare nevinovată: de ce unele site-uri, inclusiv sociale (odnoklasniki, facebook, twitter), nu au fost blocate de luni spre marţi, ci de marţi spre miercuri? Poate pentru că cineva avea nevoie de o mulţime dezorganizată în ziua de 7 aprilie şi vroia să profite de furia necontrolată a acelora care înţeleg că a ajuns cuţitul la os. Doar cine a fost atunci în piaţă poate să confirme că un grup de tineri, care venise dinspre Botanica, s-a îndreptat spre preşedinţie, iar ceilalţi i-au urmat, pentru că n-avea cine să-i oprească. Şi aici cred că e vina tuturor, că nu ne-am dat seama de scenariul planificat, dar mai ales, e vina opoziţiei, care nu a prevăzut cum avea să escaladeze situaţia şi nu ne-a dirijat.

Să fim serioşi, dacă opoziţia ar fi organizat mulţimea, nu s-ar fi ajuns aici. Să ne gândim cui îi este convenabilă situaţia actuală. Cine trage foloasele? Cine încearcă să împuşte mai mulţi iepuri de-odată, anihilând concurenţa economică, învinuind statul vecin, încercând să discrediteze opoziţia şi băgând frica în oameni?… De 20 de ani luptăm să scăpăm de frica moştenită de la sovietici şi în 2 zile ne întoarcem mai rău decât de unde am pornit.

Totodată, dacă tinerii ar fi intrat în cele două clădiri, fără a distruge ceva, ar fi blocat intrarea şi ar fi declarat guvern provizoriu, atunci asta ar fi însemnat lovitură de stat. Dar ei nici nu s-au gândit la aşa ceva, ei practic nu gândeau, pentru că au acţionat ca o gloată. Cei care s-au dedat actelor de vandalism, au fost instigaţi de provocatorii infiltraţi printre ei.

Se încearcă formularea acuzaţiei de tentativă de puci, dar întrebarea este: ce i-a împiedicat pe cei intraţi în clădirile instituţiilor respective să realizeze aşa-zisa tentativă? Materialele video dovedesc că poliţiştii au părăsit edificiile la intrarea protestatarilor, care i-au lăsat să plece în timp ce strigau „poliţia e cu noi”. Există posibilitatea ca scutierii să fi avut rol de momeală, de a-i atrage pe protestatarii furioşi în clădiri. Nu încercăm să-i acuzăm în niciun fel, doar că orice om întreg la cap îşi dă seama că dacă ar fi existat mai multe rânduri de poliţisti, dacă nu ar fi puşi să disperseze mulţimea pe str. Sfatul Ţării, aţîţând-o mai tare, în Preşedinţie şi în Parlament nu ar fi intrat nici tancul şi nici nu ar fi existat victime. Cred că ştim cu toţii cine se face vinovat de vătămarea poliţiştilor, dar şi a tinerilor prinşi în capcană.

Să-mi explice cineva cum poţi să ajungi pe acoperişul instituţiilor statului în câteva minute, în condiţiile în care lumina este deconectată, iar calea de acces până acolo nu îţi este cunoscută? În acelaşi timp, cum e posibil ca majoritatea uşilor să fie descuiate, iar seifurile să fie deschise doar cu bucăţile de piatră care erau la îndemână?

De ce, după aflarea rezultatelor exit-poll-ului, s-a declarat că nici nu se va încerca a se ajunge la o înţelegere cu opoziţia? S-a făcut aluzia că, în cel mai bun caz, se vor asigura câteva voturi necesare alegerii preşedintelui. Asta în condiţiile în care ştim cât de şantajabili sunt mulţi dintre concetăţenii noştri.

Reiese că cineva nu dorea stabilitate, ci monopol. Acum, când societatea este polarizată mai mult ca oricând, e inuman să stigmatizezi tinerii, creându-le imaginea unor huligani. Câte dintre televiziuni, şi mai ales cea finanţată din banii publici, au arătat că cea mai mare parte a protestatarilor s-a întors în piaţă, fără a se implica în devastarea clădirilor Parlamentului şi Preşedinţiei? Câte dintre instituţiile mass-media au relatat că şi în zilele următoare au avut loc proteste, în totalitate paşnice. Şi asta în ciuda unei propagande psihologice, cum că organele de forţă ar putea utiliza armele din dotare. Cred că am văzut-o cu toţii pe doamna prim-ministru în ziua de joi la televizor. Dar unde era dumneaei miercuri, ca să nu zicem marţi? Dacă tot a cerut pedagogilor să le interzică elevilor şi studenţilor să se ducă vineri în piaţă, de ce nu şi-a arătat îngrijorarea faţă de tinerii reţinuţi şi bătuţi prin subsoluri?

Pe lângă cca 200 de tineri reţinuţi şi maltrataţi, fără ca măcar părinţii să ştie de soarta lor, alţii sunt speriaţi cu posibile exmatriculări din instituţiile de învăţământ, nefiind exclus datul afară din cămin, retragerea bursei – măsuri ce sunt pe cât de aberante, pe atât de eficiente în a băga frica în tineri.

În ceea ce priveşte drapelul României, se ştie că acesta a fost şi drapelul statului nostru timp de câteva luni, până a fost adoptată stema ţării (de pe 27 aprilie până pe 3 noiembrie 1990). Nemaivorbind că ambele au la bază cele 3 culori naţionale: albastru, galben, roşu.

Plus la aceasta, un drapel costă între 150 şi 225 de lei moldoveneşti. Aproape oricine putea cumpăra dintr-o librărie sau dintr-un magazin drapelul, să zicem, al Federaţiei Ruse, să-l ţină ascuns în geantă (pentru că altfel nu cred că ar fi fost lăsat să treacă prin mulţime) şi dacă cunoştea drumul până pe acoperişul Preşedinţiei – să-l arboreze. Sunt de acord că drapelul are cea mai puternică valoare simbolistică şi o semnificaţie deosebită, dar trebuie să ne gândim la conjunctura în care este arborat şi de către cine. Fie că e un tânăr ce crede şi simte româneşte, fie că e o persoană care a vrut să destabilizeze situaţia dintre R. Moldova şi România, cert este că acest fapt nu poate fi o dovadă a amestecului statului vecin în ceea ce a fost doar o revoltă imprevizibilă a tinerilor. Dacă, ipotetic, România s-ar fi implicat, nu cred că am fi în situaţia în care suntem astăzi.

Trebuie să recunosc că am fost martorul mai multor zvonuri, care mai de care. Conform unuia plauzibil, cică în ultimile două luni, Ministerul Dezvoltării Informaţionale a emis mai multe fişe de însoţire ale buletinelor de identitate decât în ultimii doi ani. Din câte am înţeles, dacă această informaţie este veridică, atunci observatorilor internaţionali, dar şi locali, le-ar fi fost imposibil să depisteze fraudarea în acest mod a alegerilor. Un cetăţean, având mai multe fişe de însoţire pentru buletinul său, putea vota de mai multe ori, la diferite secţii de votare. Iată de ce este importantă nu renumărarea voturilor, aşa cum vor unii, ci verificarea listelor.

Totodată, am aflat de la o persoană ce locuieşte în apropierea unei închisori că, în ziua de marţi, a observat o maşină de penitenciar deplasându-se la locul protestelor şi întorcându-se înapoi.

Un alt zvon circulă, cum că edificiile Preşedinţiei şi Parlamentului urmau a fi reparate din bani europeni, nefiind reconstruite de când au fost date în exploatare, adică de la sfârşitul anilor ’80. De partea cealaltă, gura satului spune că cele 300 de mln de lei, necesare reparaţiilor, vor cauza neachitarea pentru o perioadă îndelungată de timp a salariilor şi pensiilor, cu toate că această sumă, exagerată din punctul de vedere al unor agenţi economici, constituie nici mai mult, nici mai puţin de jumătate din banii pe care-i primesc salariaţii bugetari pentru o lună, nu şi pensionarii, nu şi angajaţii privaţi. Stai şi te gândeşti: cine a fost dispus să plătească un asemenea preţ, pentru a ieşi uscat din apă şi pentru a-şi discredita definitiv adversarul.

În fine, dacă luni a fost „ziua uşilor deschise” la multe dintre instituţiile statului, atunci marţi a fost, din păcate, „ziua geamurilor sparte” la Preşedinţie şi Parlament. Ai impresia că oficialităţile sunt tentate să lase cât mai mult timp devastate aceste clădiri, pentru a a-i arăta poporului la ce sacrificii s-a recurs pentru binele acestuia. Înţeleg că nici turiştii nu prea au ce vedea în ţară şi de aceea lăsăm Preşedinţia şi Parlamentul pe post de muzee, dar trebuie să realizăm că aceste clădiri nu sunt simboluri ale poporului, aşa cum este Arcul de Triumf sau monumentul lui Ştefan cel Mare, ci ale statalităţii, ale puterii de stat.

Multă apă va curge pe Nistru până ne vom da seama de tot ce s-a întâmplat. Cert este că în săptămâna de dinaintea patimilor, înainte de învierea lui Hristos, poporul şi, în special, tinerii „s-au trezit din somnul cel de moarte”. Altceva e că din această trezire s-a făcut un coşmar, care sperăm să nu se mai repete.

ION MISCHEVCA,

Facultatea de Istorie şi Filozofie, USM, Chişinău

Anunțuri