■ Ionuţ Ţene – arhiva

„ROMÂNIA FĂRĂ ANTICORPI!“

Ţara noastră a ajuns în ultimii ani ca un „sat fără câini”, ca un organism bolnav fără anticorpi. Disoluţia statului în România este la cote alarmante. România dispare demografic datorită scăderii natalităţii şi a migraţiei economice. Clasa politică, care ar trebui să fie garanţia statului de drept, este o adunătură coruptă malignă, ca un cancer în trupul României. Interesul personal, egoist şi individualist promovat de clasa politică în dauna interesului naţional şi general duce România pe cale de dispariţie. Ţara noastră a ajuns o simplă hartă în Europa. Românii datorită deznădejdii, lipsei speranţei şi a proiectului naţional de viitor se transformă, pe zi ce trece într-o populaţie. Ei mai merg la vot dacă primesc bani ca la Ştefăneşti sau au interese directe sau de familie, altfel preferă să stea în casele lor, în locuinţele disperării şi deznădejdii. În timpul acesta baronii politici locali îşi dau frâu i nstinctelor de înavuţire. Româ nia e acum mai mult ca niciodată în „calea lupilor”. Nu se întrevede nici o rază de speranţă. În ritmul acesta putem dipărea în 100 de ani ca şi popor. Am ajuns la 18 milioane de români în ţară. Economia naţională nu mai există. E vândută en gros la companii din SUA, Austria, Germania, Rusia şi…ironia sorţii Kazahstanului. Armata e desfiinţată. După Divizia 4 Infanterie din Ardeal urmează un regiment. Apoi un etc… SRI e urmaşul fostei Securităţi ce a deposedat naţiunea de proprietate, ajutând ca aceasta să ajungă pe mâna oligarhilor şi apoi să fie vândută ieftin în străinătate. Mai nou SRI mai are tupeul să se organizeze şi după o organigramă SUA. Le mai rămâne să primească instrucţiunile…Şi România a rămas orfană. O boală morală ne macină crunt şi anticorpii vindecării se lasă aşteptaţi. Până când? Nu cred că poporul român a fost uitat de Dumnezeu. Avem atâtea exemple în istoria noastră, de renaş tere naţională după dezastre Å Ÿi epoci întunecate. Mai nou şi Biserica Ortodoxă trece prin grele încercări. Dihonia scindării şi schismei se face simţită în rândurile unor ierarhi dornici de popularitate catolică. Şi totuşi reacţia dreptei credinţe nu s-a lăsat aşteptată. Societatea civilă creştin-ortodoxă şi mănăstirile reacţionează hotărât în legătură cu încercările de slăbire a Bisericii noastre. Poate de acolo se va arăta românilor razele speranţei şi a unei noi regenerări naţionale…Zilele acestea, în milocul „mlaştinii deznădejdii” mi-a sunat telefonul şi un lider al tineretului creştin m-a invitat vara aceasta undeva într-un loc retras în munţii „de dincolo de zăpadă”, unde se adună familii de urşi şi lupii singuratici, să particip la o tabără a societăţii civile creştine. Am acceptat să particip fără să clipesc…

___________________

ZIUA DEZBINARII NAŢIONALE: ROŞU, GALBEN ŞI…PORTOCALIU

E prima dată în istoria României moderne, când ziua de 24 ianuarie – Ziua Unirii Principatelor Române s-a sărbătorit la Iaşi în huiduieli şi ţipete partinice. Partidele au avut proasta idee de a-şi mobiliza membrii în spiritul gloatei, pe criterii politice. În loc să le dea în mâini membrilor de partid steaguri tricolore şi la gât fulare colorate în roşu, galben şi albastru, liderii partidelor au preferat să-i înarmeze cu noile culori ale dezbinării naţionale: roşu-PSD, galben-PNL şi portocaliu- PD-L. E tragic că, datorită urii existente între Băsescu şi Tăriceanu, ce se sfâşie între ei ca doi câini turbaţi, o zi sfântă ce simbolizează unitatea naţională a fost pervertită politic. Şi Hora Unirii s-a dansat separat ca o Horă a Dezbinării Naţionale. După această penibilă întâmplare, mulţi prieteni mi-au spus că nu vor mai merge la vot până nu vor apărea oameni politici noi, responsabili, care urmăresc promovarea i nteresului naţional. Tot mai mul ţi cetăţeni se îndepărtează de politică datorită anarhiei şi urii viscerale promovate de actualii lideri politici. Absenteismul de la europarlamentare ne-a dat un periculos semnal de alarmă de care politicienii nu ţin cont. Pentru ei, nu democraţia şi unitatea României e importantă, ci promovarea propriilor interese partinice şi de grup. Poate va veni şi ziua aceea când o sărbătoare naţională va îmbrăca pentru politicienii noştri culorile tricolorului: roşu, galben şi albastru. Deocamdată culorile României politice, ale României lor sunt: roşu, galben şi portocaliu.
O speranţă de mai bine am simţit în seara zilei de 24 Ianuarie 2008, când la Cluj-Napoca, după focurile de artificii, clujenii au dansat o singură Horă a Unirii şi un singur tricolor a fluturat în Piaţa Avram Iancu: roşu, galben şi albastru. Ardelenii au dovedit, încă o dată, că simbolurile naţionale nu pot fi obiect de troc şi combinaţii politicianiste.


______________

CAZUL ISTORICULUI CONSTANTIN DAICOVICIU

Indiferent de compromisul făcut faţă de comunişti, istoricul Constantin Daicoviciu – (n. 1 martie 1898, Căvăran, Caraş-Severin – d. 27 mai 1973, a fost un renumit istoric şi arheolog, profesor, rector al Universităţii Babeş-Bolyai din Cluj-Napoca. A fost membru al Academiei Române. Din anul 1973 satul natal poartă numele istoricului) – a fost perceput de către contemporani ca o personalitate care a încercat să salveze zestrea universitară interbelică într-un moment dificil al ereziilor intelectuale şi distrugerii valorilor culturale româneşti. Această salvare a unor elite universitare nu se putea face decât făcându-se compromisul cu puterea comunistă. Mulţi se întreabă dacă Constantin Daicoviciu nu s-ar fi aliat cu comuniştii, inevitabil aceştia ar fi epurat şi eliminat ultimele valori profesionale şi culturale din cadrul Universităţii clujene, ceea ce ar fi dus la deprofesionalizarea mediului academic ardelean. Istoricul Dănuţ Dobo ş are opinii tranşante despre c auzele lipsei de solidaritate publică a universitarilor cu profesorii epuraţi. „Un prim aspect îl reprezintă atitudinea rectorului Alexandru Borza în calitatea sa de preşedinte al Comisiei de epurare, atitudine neobişnuită şi fără echivalent. Aceasta explică, pe de o parte, numărul mic de universitari epuraţi, înregistraţi în anul 1945 la Cluj, iar, pe de altă parte, reacţia guvernului comunist, care în martie 1945 l-a sancţionat pe rectorul conciliant cu demiterea din funcţia de conducere a Universităţii „Regele Ferdinand I”. În al doilea rând, propunerile de licenţiere din serviciu s-au făcut de cele mai multe ori cu majoritate, iar nu cu unanimitate de voturi, ca la celelalte două Universităţi. Atitudinea rectorului Alexandru Borza a determinat acutizarea disensiunilor dintre acesta şi profesorul Emil Petrovici, ultimul fiind liderul de opinie al curentului care milita pentru radicalizarea procentului de epurare a corpului profesoral u niversitar. Ca urmare, a propuner ilor de eliberare, Ministerul Educaţiei Naţionale a aplicat, la 28 iulie 1945, sancţiunea licenţierii din serviciu pentru profesorii Traian Herseni (Drept) şi Onisifor Ghibu (Litere), pentru asistentul Al. Olteanu (Drept) şi epurarea temporară din serviciu a profesorilor Iuliu Haţieganu şi Titu Vasiliu (Medicină), respectiv a asistentului Grigore Popa (Litere). Anticipând schimbările structurale în spirit comunist, pe care urma să le sufere învăţământul superior, noua conducere a Universităţii (rector, Emil Petrovici, prorector Liviu Rusu) a promovat după aprilie, în spirit militant, procesul de radicalizare a conflictului cu vechea elită universitară. Guvernul Groza schimbase însă tactica răfuielii cu universitarii anticomunişti, în sensul trecerii, până la comprimările din toamna anului 1947, la o serie de arestări în rândul membrilor corpului profesoral, fără a mai proceda la simulacrul victimizării acestora în comisiile de epurare. Nu cunoaştem la această dată, fapt regretabil, din nici o sursă documentară, punctul de vedere al membrilor comisiei de epurare din 1945 – cu excepţia rectorului Al. Borza, ale cărui memorii le-am descoperit în arhiva familiei, la Cluj. În ceea ce priveşte reacţia celor epuraţi, aceasta s-a materializat în trimiterea de memorii justificative rectoratului universităţii, respectiv Ministerului Educaţiei Naţionale. Spre deosebire de celelalte două Universităţi româneşti, unde s-a manifestat o extraordinară solidaritate a corpului profesoral cu universitarii epuraţi de la catedre, la Universitatea clujeană au prevalat disputele universitare. Vechi conflicte de natură academică sau politică au fost reiterate în perioada imediat următoare lui 23 august 1944, contribuind la alimentarea membrilor comisiei de epurare cu informaţii care au constituit suportul licenţierilor politice din anul 1945. Au existat şi alţi factori de presiune asupra comisiei de epurare, care aveau să direc ţioneze propunerile de licenţie re, între care se detaşează activitatea ziarului comunist „ România Viitoare”, condus de decanul Facultăţii de Medicină, pr. Kernbach. Ziarul a funcţionat ca oficiosul Uniunii Patrioţilor, grupare condusă de profesorul Gh. Vlădescu Răcoasa. O concluzie a capitolului dedicat epurărilor este aceea că membri corpului profesoral universitar nu au conştientizat, în anul 1945, adevăratele intenţii ale iniţiatorilor legislaţiei epurării. Acest fapt explică, cu mici excepţii, lipsa de solidaritate a grupului de profesori anticomunişti, majoritar, cu victimele procesului de epurare. De asemenea, în faţa ofensivei iniţiate cu diferite mijloace de către adepţii fenomenului epurărilor, mobilizarea celor dintâi a fost aproape nulă. O excepţie o constituie accentele contraofensive ale ziarului anticomunist „România Nouă” (Sibiu), condus de Zaharia Boilă. Mult mai active, ziarele comuniste au bombardat pur şi simplu comisia de epurare cu informaÅ £ii variate privind biografia cel or vizaţi cu licenţierea din extrase din două articole mai vechi, de nuanţă naţionalistă sau de altă natură. Membrii grupului de universitari epuraţi, dintre care unii aveau să împartă locurile de detenţie, au manifestat o anumită coeziune, relaţiile corecte dintre ei păstrându-se mulţi ani după consemnarea tragicului eveniment. Principalele ministere, care au declanşat şi condus procesul epurărilor, au fost girate de către comunişti sau acoliţi politici ai acestora, chiar şi în guvernele Sănătescu şi Rădescu. Acest fapt a condus la ipoteza falsă a caracterului democratic al epurărilor şi la absenţa demersurilor universitare către miniştri anticomunişti din guvernele post 23 august 1944, în problema protecţiei contra abuzurilor şi ingerinţelor politice şi a activităţii comisiei de epurare. Acestei premise false i-a căzut pradă şi un minuscul grup de studenţi care militau pentru scoaterea din Universitate a unor profesori compr omişi în opinia lor din punct d e vedere politic – cazul Onisifor Ghibu”. Era clar faptul că comuniştii s-au folosit de vechile animozităţi dintre profesori. Încă în 1945 nu aveau forţa necesară să-i înlăture pe profesorii incomozii. Numeroşi politicieni oportunişti ai vechiului regim mai acţionau în structurile de stat. După 1947, când şi Monarhia a fost înlăturată, comuniştii şi-au impus planurile nestingherit şi în Universitatea clujeană. Conform lui Dănuţ Doboş „principalele probleme abordate de noi au fost discuţiile din Senatul Universitar pe tema comprimărilor universitare, implicarea sindicatelor comuniste în procesul comprimării personalului didactic şi administrativ din anul 1947 (a se vedea, de exemplu, celebru caz al secretarului general Ioan A. Vătăşescu, eliminat în urma conflictului cu rectorul Emil Petrovici), listele aferente publicate în Monitorul oficial, cu suprimările temporare sau definitive de posturi, persoane, catedre, în octombrie 194 7, aspectul particular privind co mprimarea profesorilor Al. Borza, Nicolae Mărgineanu, Florian Ştefănescu Goangă, gravele deficienţe provocate în funcţionarea facultăţilor şi laboratoarelor Universităţii în urma acestor epurări politice. Acest capitol indică cu claritate amestecul direct în procesul comprimărilor al autorităţii universitare, în calitate de colaboratoare a partidului comunist şi a securităţii clujene. În acelaşi timp, unele mărturii de arhivă prezentate confirmă, pentru prima dată, unele fapte spectaculoase cunoscute din memoriile unor universitari clujeni. Ne referim în special la cazul prorectorului Universităţii, Alexandru Roşca, implicat, conform afirmaţiilor profesorului Nicolae Mărgineanu, în propria sa epurare şi în cea a profesorului Fl. Ştefănescu Goangă. Referindu-se strict la cazul profesorului Fl. Ştefănescu Goangă, prorectorul Al. Roşca declară în anul 1952: «Am făcut greşeala să susţin să i se prelungească lui Ştefănescu �€ ” Goangă rămânerea la catedră . Întrucât el fusese împuşcat de legionari, credeam că nu mai poate fi de folos. M-am înşelat însă în probabilitatea de a-l influenţa. Când am aflat de la tov. Vaida Vasile că în parlament a ţinut o cuvântare în care Goangă şi-a continuat vechea lui linie burgheză, am luat legătura cu tov. Daicoviciu, care era ministru adjunct la Instrucţie, să i se sisteze prelungirea, ceea ce s-a mai făcut.». La începutul anului 1948, Ministerul Educaţiei Naţionale a fost obligat să accepte revenirea în universitate a unor cadre didactice, în special cu funcţii mici, după ce se constataseră gravele deficienţe în desfăşurarea procesului de învăţământ”. Şi fostul student Viorel Soran îl vede pe Daicoviciu un oportunist. „Daicoviciu ştiam că s-a plimbat prin toate partidele. El a fost şi la liberali şi la legionari. A fost o mişcare a unor evrei să-l detroneze pe Daicoviciu de la Rectorat şi a venit cu o fotografie în care el era cu o di agonală. Poza nu era color şi n u se vedea dacă cămaşa era verde sau de altă culoare. El cu aplomb a zis că era cureaua de la port-hart, pe un şantier arheologic, când lucra la Sarmisegetuza.” Până în prezent persistă ideea unui Constantin Daicoviciu aflat pe balanţa dintre oportunism şi salvator al universităţii clujene. Depinde dinspre ce unghi îi priveşti activitatea. Oricum, genul uman de tipul Constantin Daicoviciu este specific în perioade de restrişte la români. El a fost un mare istoric, care şi-a dat seama că opoziţia cu tancurile sovietice în ţară nu-şi avea rostul şi folosindu-se de prietenia cu Gh. Gheorghiu Dej a încercat, şi în beneficiu propriu, să fie un tartor absolut al universităţii clujene şi să protejeze ce se mai putea salva din axiologia interbelică. Mulţi istorici de azi de la Cluj sunt foşti studenţi şi discipoli ai lui Constantin Daicoviciu. Ei sunt oameni de valoare, deoarece au avut ocazia să înveţe istoria direct de la maestru. Dacă Daicoviciu mergea prin puşcări i, astăzi marii istorici clujeni ar fi învăţat istoria de la istorici stalinişti de genul lui Mihai Roller. Şi istoriografia română ar fi avut de suferit. În concluzie, de multe ori opoziţia prin cultură în faţa dictaturii salvează elitele şi le pregăteşte pentru vremuri mai bune când se pot afirma în libertate şi democraţie. Nu e moral şi nici o scuză în faţa oportunismului lui Daicoviciu, dar noi care nu am trăit acele vremuri crunte ne e greu să oferim azi, în libertate, judecăţi de valoare absolute. Mă bucură faptul că istorici clujeni ca şi Doru Radosav, Nicolae Bocşan sau Liviu Maior au învăţat istoria cu mentorul Constantin Daicoviciu şi pot duce mai departe profesionalismul şi valorile indubitabile ale şcolii istoriografice transilvane. Poate numai pentru aceasta, Constantin Daicoviciu merită reverenţa noastră, a celor mai tineri istorici ardeleni.

______________

CONCLUZII DUPĂ 15 MARTIE 2008

Clujul este un butoi sub presiune civică, gata să explodeze. Manifestările din 15 martie de anul acesta au dovedit că tensiunile inter-etnice acumulate în ultimii ani şi puse sub preşul convieţuirii multiculturale de către autorităţile locale, judeţene şi naţionale, nu şi-au găsit, încă, rezolvarea. Încercarea autorităţilor clujene de a şterge tăios cu buretele 12 ani de naţionalism funariot, fără nici o compensaţie, pentru majoritatea românească din urbea de pe Someş, a dus la incidentele din 15 martie 2008. A evita manifestările româneşti din oraş, alături de lăsarea în degradare a monumentele naţionale şi dispariţia plăcilor comemorative de pe clădirile renovate, ce amintesc trecutul cultural românesc, nu a fost cea mai bună soluţie aleasă de autorităţi în implementarea unui model multietnic, uniformizator şi standardizat pentru municipiul Cluj-Napoca. Atacurile virulente ale unor radicali maghiari în vederea dez membrării UBB au iritat la culme tineretul clujean. Din păcate, pentru unitatea şi multiculturalismul UBB s-au bătut numai elita universităţii în frunte cu Andrei Marga, Nicolae Bocşan şi Doru Radosav şi câteva ong-uri marginale, fără ca autorităţile locale să intervină ferm în apărarea celei mai importante universităţi din România. Toate acestea au dus la o stare de neîncredere în oraş, care a culminat cu manifestările din 15 martie 2008. Totuşi, primarul Emil Boc a avut înţelepciunea, în al 12-lea ceas, să aprobe o manifestare pentru unitate naţională a unui organizaţii non-guvernamentale româneşti la statuia lui Mihai Viteazul. Orice cedare faţă de presiunile unor lideri UDMR pentru interzicerea acesteia ar fi adus la violenţe fără precedent în municipiul nostru, care ar fi adus aminte de tragicul Târgu-Mureş al anului 1990. M-am implicat personal, ca şi invitat la această manifestare, tocmai de a da un caracter legal şi demn acesteia. Pe lângă aceasta, mi- am pus influenţa în joc pentru a stopa din faşă orice acţiuni extremiste, care ar fi putut compromite ideea manifestării „Tinerii clujeni spun NU separatismului” şi ar fi dat „apă la moară” radicalilor maghiari că ar fi persecutaţi în ţara noastră. La manifestare au participat peste 250 de tineri, care au depus o jerbă de flori, din partea „Tineretului Clujean” la statuia primului unificator de Ţară, Mihai Viteazul”. Tinerii au fluturat steaguri tricolore şi ale Asociaţiei „Noua Dreaptă”. S-au ţinut trei scurte alocuţiuni punctuale, care au demascat dorinţa de autonomie din partea unor lideri radicali maghiari şi s-a subliniat importanţa art. I din Constituţia României privind caracterul unitar, indivizibil şi suveran al statului român. La final s-a intonat vocal, de către participanţi, Imnul Naţional, ceea ce n-am mai auzit de mulţi ani să se fi cântat în stradă de către tinerii clujeni. După ce organizatorul a declara t închisă manifestarea, din pă cate câţiva tineri din galeria unei echipe de fotbal au strigat o lozincă nefericită, ce nu ar trebui niciodată scandată în ţara noastră, deoarece românii sunt un popor tolerant şi creştin. Imediat organizatorii s-au delimitat de acel grup şi au cerut acestora să plece acasă.
Între timp, în drum spre o altă manifestare, am auzit despre tragicul incident în care un tânăr maghiar a fost bătut, lângă o staţie de autobuz, de către un grup de tineri necunoscuţi. De la început am ştiut că agresorii nu au fost participanţi la mitingul din Piaţa Mihai Viteazul. Faţă de orice agresiune produsă cu violenţă sunt împotrivă. Cercetările poliţiei au dovedit că au fost membrii unei galerii de fotbal. Tânărul maghiar s-a expus reacţiilor, având în mână steagul cu stema Ungariei Mari, încălcând şi Legea nr. 75/1994 privind arborarea Drapelului Naţional. Bineînţeles că am declarat imediat public că resping orice act de violenţă. D eplâng soarta tânărului maghia r, dar de acum trebuie să fie, pe viitor, mai atent când va mai merge cu steagul Ungariei Mari pe străzile Clujului, că nu va şti de ce reacţie poate să aibă parte din partea trecătorilor. De asemenea, exagerată mi s-a părut şi reacţia poliţiei şi SRI Cluj, care la comanda politică a PNL şi UDMR au tăbărât în miez de noapte asupra a doi tineri minori, ducându-i la anchetă cu ameninţarea închiderii pentru tâlhărie. Noroc că justiţia, încă, mai funcţionează în România şi judecătorul clujean a refuzat să închidă doi puşti de 17 ani şi să le distrugă viaţa numai să-i facă pe plac prefectului de Cluj, Platon. Ce-ar fi dacă poliţia clujeană ar aresta adolescenţi care se mai pălmuiesc în pauzele între ore? Ar însemna ca jumătate din liceele Clujului să fie prin puşcărie. Dacă sunt aşa de energici cei de la Poliţie şi SRI Cluj le dau o temă de cercetare, care să o rezolve aşa de prompt, ca şi în cazul tânărului mag hiar agresat: Să cerceteze surse le de finanţare ale unor politicieni clujeni şi să le facă publice?
Pentru a trăi cu adevărat într-un oraş european este nevoie să respectăm şi să promovăm valorile fiecăruia. Pentru asta, românii clujeni şi istoria lor nu mai trebuie ocultată de către autorităţi în numele unui multiculturalism prost înţeles şi prost aplicat. De maine, românii trebuie să se simtă în Cluj-Napoca nu în gazdă, ci ca la ei acasă. O casă, care trebuie să fie pe sufletul lor, curată şi primitoare, pentru toţi cei care doresc să trăiască în ea.


______________

O POLITICĂ FĂRĂ MĂŞTI ÎN ROMÂNIA

Participarea redusă la vot a românilor la alegerile europarlamentare şi la referendum dovedeşte falimentul clasei politice actuale. Scârba românilor faţă de politicianism a ajuns la cote maxime şi alarmante pentru democraţie în România. Această grevă electorală a românilor poate avea două consecinţe:1. Instaurarea unei dictaturi personale a unui demagog popular; 2. afirmarea şi radicalizarea unei mişcări politice anti-sistem, care să ne arunce din Europa. Indiferent de „câştigul” uneia dintre aceste opţiuni, România şi românii vor pierde. De aceea, societatea civilă şi membrii lucizi din cadrul partidelor politice trebuie să acţioneze pentru o responsabilizare a clasei politice actuale. Primul pas de „responsabilizare” ar putea începe cu organizarea de alegeri prezidenţiale şi parlamentare anticipate, care să propulseze pe scena politică oameni noi şi necompromişi. La un scor sub 30% de participare a românilor la votul din 25 noiembrie 2007, atât preşedintele Traian Băsescu, cât şi premierul C.P. Tăriceanu ar trebui să-şi dea demisia din funcţii, deoarece nu mai au sprijinul şi încrederea cetăţenilor. Această situaţie ar duce la alegeri prezidenţiale şi parlamentare anticipate care vor propulsa partide şi politicieni noi, responsabili faţă de ţară şi de angajamentele europene. Această boală a politicianismului în România va fi stârpită, numai când cei aproximativ 50 de politicieni, care conduc România din 1990 vor dispărea de pe scena politică. Ei sunt mereu aceeaşi, dar cu alte etichete politice şi, care păcălind poporul, se perindă periodic la putere sub alte măşti. Recenta grevă electorală a dovedit că românii s-au săturat de ei. Acum e momentul să-i aruncăm pe politicienii post-decembrişti la coşul de gunoi al istoriei. Toţi ne-am săturat de „aceeaşi Mărie cu altă pălărie”. E timpul unui nou partid, fără „vechituri”, să preia mesajul moral şi responsabil al reformării clasei politice şi construirii unui proiect pentru România europeană. Politicianismul de tip dâmboviţean trebuie să dispară definitiv, tocmai pentru ca România să poată supravieţui în Uniunea Europeană. Cealaltă alternativă ar reprezenta dictatura sau haosul, fapt ce ne-ar arunca în braţele pofticioase ale ursului rusesc.

______________

ORIGINILE INTELECTUALE ALE MEMORANDUMULUI (1892)

Memorandumul din 1892 al elitei intelectuale româneşti din Transilvania către împăratul Imperiului Austro – Ungar nu a fost un act istoric aleatoriu sau o acţiune de tip reactiv. El a fost un instrument elaborat de-a lungul a zeci de ani de gândire şi acţiune în laboratoarele ideatice ale fruntaşilor mişcării naţionale ardelene după revoluţia de la 1848.

Dacă zilele revoluţiei române din Transilvania anilor 1848 – 1849 au însemnat o oportunitate istorică de a lupta deschis, cu arma în mână, pentru afirmarea drepturile naţionale împotriva opresiunii, mai târziu, în preajma înţelegerii oportuniste între aristocraţia reacţionară maghiară şi Curtea de la Viena pentru salvarea imperiului sub un condominium coercitiv, românii au folosit arma petiţiei şi memorandumul în vederea apărării şi afirmării propriilor drepturi.

Cartea Precursorii Memorandumului 1866 – 1882, (Editura Argonaut, Cluj-Napoca, 2006) a istoricului Gelu Neamţu face această analiză unei perioade frământate, plină de căutări şi modalităţi de luptă politică, în care elita intelectuală românească reacţionează la dualismul austro-ungar. Istoricul clujean trece în revistă resorturile intelectuale ale partidei naţionale ardelene de a evolua în acţiunile sale de la simpla petiţie la complexitatea unui memorandum. Dacă petiţia este numai o expunere a unor doleanţe naţionale mai restrânse, care nu neapărat aşteaptă răspuns direct, memorandumul este o lucrare tematică complexă, ce are un caracter impunitiv reprezentând o cerere-protest, solicitând obligativitatea unui răspuns de rezolvare a problemei ridicate, în speţă naţionale. Fruntaşii românilor, prin dr. Ion Raţiu şi George Bariţiu, s-au mobilizat foarte repede, încă din timpul tratativelor pentru formarea dualismului austro-ungar, trimiţând o petiţie în anul 1866 (unii din epocă au numit-o memorandum) către împăratul Franz Josef. “Petiţia celor 1493″ surprindea în esenţa ei un protest la unirea Transilvaniei cu Ungaria, “contopirea acestui Mare principat cu regatul Ungariei ar fi tocmai pe atâta de fatală pentru monarhie, pre cât ar fi ea de ruinătoare pentru pururea credincioasa naţiune românească”. Pe această petiţie-cadru s-a construit întregul eşafodaj al acţiunii româneşti din Transilvania. Istoricul Gelu Neamţu urmăreşte cu acribie de detectiv toate elementele arhivistice care creionează dinamica luptei naţionale de tip “memorandist”. El continuă şi abordări pe o temă similară a istoricilor Nicolae Bocşan, Liviu Maior sau Ioan Chindriş. În centrul acţiunii stă, ca ideolog, George Bariţiu, urmat de dr. Ion Raţiu din Turda ca om de acţiune şi punere în practică a ideilor. S-au implicat şi Visarion Roman, A. Densuşianu sau I. Măcelariu (acesta fiind adeptul unei alte tactici, parlamentare, mai pragmatice. Gradual s-au redactat mai multe petiţii şi memorandumuri: proiectul din 1867, pronuciamentul de la Blaj din 1868 (cu intentarea unui proces al autorităţilor maghiare), memorandumul adresat Europei din 1868 (care confirmă puterea intelighenţiei româneşti de a sincroniza lupta naţională cu preceptele şi cancelariile europene), memorandumul “pierdut” din 1869, conferinţa de la Turda (1870), care pune bazele pasivismului politic (personal o consider o tactică greşită – retragerea tactică te poate scoate din istorie, eroare care a fost îndreptată mai târziu de “activismul” lui Iuliu Maniu), memorandumul lui Iosif Hodoş (1871), cel de la Blaj (1872), şi memorialul din 1882 cu implicaţii europene. Aceste modalităţi civice şi politice cristalizează în timp profesionalizarea elitei politice româneşti în războiul de “gherilă” intelectuală împotriva guvernului oprimant privind apărarea şi promovarea drepturilor românilor. Gelu Neamţu subliniază problematica subtilă a dezbaterilor intelectuale înaintea publicării unei petiţii sau memorandum, fapt ce atestă o preocupare teoretică de înalt nivel intelectual şi patriotic. Curajul şi inteligenţa lor a fost pe deplin confirmată prin memorandumul din 1892, care a adus elitei intelectuale româneşti ani grei de puşcărie din parte magistraţilor maghiari, dar şi simpatia a milioane de europeni şi implicarea mai incisivă a Bucureştiului în lupta naţională. Elita românească a învăţat lecţia istoriei după 1848, aplicarea principiului că numai prin persuasiune şi diplomaţie de tip european se pot obţine, în contextul istoric grav de atunci, dacă nu drepturi, măcar un cadru teoretic şi politic de a da speranţă tuturor românilor. Era momentul când oportunitatea istorică pliată pe drepturile milenare va duce la unirea Transilvaniei cu România, fapt petrecut în mirabilul decembrie 1918. Analizând textele memorandumurilor vom vedea continuarea unei tradiţii româneşti petiţionare prin Micu-Klein, Şcoala Ardeleană şi din discursul naţional a lui Simion Bărnuţiu de la Blajul anului 1848. Există în subsidiarul textelor şi influenţe europene prin Fichte şi Jules Michelet.

Cartea lui Gelu Neamţu ne prezintă cu pasiunea cercetătorului patriot o pagină de istorie clasică românească despre drumul intelectual şi fără întoarcere al realizării Marii Unirii.


______________

POLITICIENII DE LA BUCUREŞTI TRĂDEAZĂ ROMÂNIA?

Kosovo: Cutia Pandorei

Proclamarea independenţei provinciei Kosovo, cel mai probabil după 10 decembrie 2007, creează un precedent în dreptul internaţional, şi mai ales în Europa, după cel de-al doilea război mondial. O minoritate naţională din componenţa statului sârb, în cazul de faţă cea albaneză, îşi declară dreptul la autodeterminare şi suveranitate prin forţa armelor. În urma războiului din 1999, albanezii cu sprijinul SUA, care a bombardat sălbatic Serbia, au obţinut un statut de provincie autonomă sub administrarea ONU. Logic de aici mai e un pas până la independenţă, datorită faptului că rezoluţia ONU 1224 lasă deschisă, intenţionat, o astfel de interpretare. E ciudat că şi acum, ca în 1995, SUA a sprijinit constituirea celui de-al doilea stat musulman, Kosovo, după cel al Bosniei în zona de influenţă strategică a Uniunii Europene. Să fie oare o strategie americană pe termen lung de a pune o bombă cu ceas în inima Europei Unite pentru a o detona la momentul oportun, când noua confederaţie poate să strice socotelile Unchiului Sam de supremaţie mondială? Până atunci, acest precedent al independenţei Kosovo, prin forţa armată, se va răspândi ca un flagel în întreaga Europă.

Vladimir Putin a şi avertizat Occidentul că precedentul Kosovo va crea probleme în Spania, Belgia şi în Transilvania. Putem continua scenariul în Irlanda de Nord, Scoţia, Corsica etc. Ceea ce ne interesează pe noi nu este neapărat proclamarea independenţei Ţării Bascilor sau a Corsicii, ci înfiinţarea unei entităţi autonome pe teritoriul României, Ţinutul Secuiesc, care după modelul Kosovo, îşi poate proclama independenţa într-un viitor nu prea îndepărtat. Un scenariu similar cu organizarea de trupe paramilitare în Secuime – deja existente, şi incidente armate vor duce la o monitorizare ONU a Ţinutului Secuiesc şi apoi la autodeterminare. Graba cu care autorităţile române sprijină, prin întâlniri la cel mai înalt nivel, pe euro-deputatul independent Laszlo Tokes să-şi construiască o platformă politică de autonomizare a Ţării Secuilor arată disoluţia statului naţional român, datorită incapacităţii clasei politice corupte din România de a se opune radicalilor maghiari. Pigmeii politici de la Bucureşti nu înţeleg nimic din situaţia românilor ardeleni din Harghita, Covasna şi Mureş. Pe ei îi interesează numai împărţirea caşcavalului politic între Preşedinţie şi guvern şi nu păstrarea integrităţii teritoriale a Transilvaniei în cadrul României. Singura şansă a păstrării unităţii teritoriale o reprezintă implicarea imediată a românilor ardeleni lucizi în decizia politică naţională şi trecerea pe “banca de rezerve” a actualei clase politice, care s-a dovedit incapabilă să împlinească destinul naţional al României. Independenţa Kosovo va deschide cutia pandorei în Europa. Pentru România pământul transilvan va deveni cheia păstrării unităţii naţionale. De aceea, destinul Transilvaniei nu mai poate fi amanetat de politicienii corupţi de la Bucureşti, care, orbiţi de interesele lor pecuniare, încalcă articolul 1 din Constituţia României.

______________

SERVICII SECRETE DIN ROMÂNIA ÎMPOTRIVA POPORULUI ROMÂN

Citesc năucit o ştire de ultimă oră că dl. Sarkozy, mai nou Don Juanul Franţei- un preşedinte ce cred că şi francezilor le este ruşine că l-au votat, va semna un decret de graţiere a “marelui spărgător” de bănci Sever Mureşan. Nu ştiu dacă îl va semna sau nu decretul, dl. Sarkozy, dar ştirea mi-a adus aminte de rolul unor membrii ai serviciilor secrete româneşti din anii 90, care au lucrat din greu împotriva poporului român şi au pus umărul la crearea miliardarilor autohtoni de carton. Originea răului în economia românească vine din partea acestor securişti deveniţi peste noapte proptelele îmbogăţiţiilor post-decembrişti. Abia acum, după atâţia ani, am înţeles de ce o parte din membrii fostei Securităţi comuniste au pus la cale s-au au permis asasinarea odiosului dictator Ceauşescu, nu de grija românilor care doreau libertate şi democraţie, ci datorită faptul ui că se încheia anul bancar ş i trebuiau să rămână cu banii poporului în propriile buzunare. L-au ucis în ziua de Crăciun să murdărească cu fapta lor şi această Zi Sfântă a Naşterii Domnului, cu profunde semnificaţii în inima poporului român. Apoi a început “epoca jafului naţional”, numită de politicienii corupţi “tranziţia economică de la socialism la capitalism”. De fapt aruncarea poporului român într-un haos economic fără precedent, o perdea de fum creată special de către unii dintre foştii securişti pentru a subevalua averea naţională, care apoi prin fraudă a fost trecută în proprietatea unei caste economice născute în laboratoarele Şcolii de la Băneasa. Povestea cu “nu ne vindem ţara” a fost special creată pentru a opri la început pătrunderea marelui capital străin în România. De ce? Pentru ca noua elită de sorginte securistă să aibă posibilitatea să devină, cu “acte în regulă” proprietară pe averea statului, ca apoi să o vindÄ ƒ pe sume astronomice la companii multinaţionale. Bineînţeles, profitul nu a mai intrat în visteria ţării, ci în propriile buzunare ale noilor miliardari, care şi-au pus la adăpost banii în conturi din state şi insule exotice. Modelul Patriciu poate fi studiat la ASE, cum un om cu acces la resurse financiare în perioada comunistă, poate deveni în capitalismul românesc, un veritabil om de de afaceri de succes. Rafinăria Petromidia, construită de poporul român pentru România, a devenit cu ajutorul d-lui Patriciu un veritabil complex petrolier al statului kazah. E un exemplu clar de disoluţie a statului român. Exemplele pot continua. Sunt o mulţime şi românul le ştie. Acest fenomen nu a fost specific numai României în anii 90, ci s-a încadrat în situaţia complexă din perimetrul fostului lagăr socialist. Vreau să mă întorc la cazul Sever Mureşan la Cluj-Napoca, în perioada când se devaliza Banca “Dacia Felix”, cu ajutorul fostelor structuri de securitate locale. Nu pot s ă uit, în acea perioadă, cum S RI Cluj (la vremea aceea încă înţesat de foştii) se ocupa de vânătoarea de “fantome”, aşa zis extremiste, legionare şi nu mişca un deget să informeze autorităţile statului şi să avertizeze opinia publică despre jaful care se petrecea la Banca “Dacia Felix” sau despre fenomenul de hoţie naţională organizată, numit “Caritas”. Culmea tupeului, fostul comandant al SRI Cluj, colonelul Carada (dacă mai ţin minte aşa îl chema) publica un interviu la ziarul local “Mesagerul”, prin 1994, în care vorbea despre pericolul la siguranţa naţională în judeţul Cluj, datorită Societăţii Culturale “Zalmoxis”. Pentru cine nu ştie, în acea perioadă, Societatea Culturală “Zalmoxis” organiza cenacluri literare, tipărea cărţi despre istoria dacilor şi îşi exprima public poziţia despre anumite fenomene antiromâneşti ale iredentiştilor maghiari. În viziunea SRI Cluj, în anul de graţie 1994, pericolul pentru siguranţa naţionalÄ ƒ la Cluj-Napoca era un grup de t ineri poeţi şi istorici idealişti şi nu Sever Mureşan, care falimenta Banca “Dacia Felix”, şi nu Stoica, care a creat structura financiară de tip mafiot “Caritas”, ce lucra pentru îmbogăţirea noilor structuri de putere post-decembriste după metoda “neo-haiduceasă”, adică luăm de la săraci şi dăm la bogaţi.
Nu ştiu de ce, aproape nu mă mai miră ştirea că dl. Sarkozy va semna decretul de graţiere a lui Sever Mureşan, pentru a ieşi din puşcăria franceză. Se pare că membrii fostelor structuri secrete lucrează acum înlocuind vechea lozincă comunistă “Proletari din toate ţările, uniţi-vă!, cu cea mai actuală şi mai capitalistă, “Corupţi din toate ţările, uniţi-vă!” Totuşi, doresc să închei într-o notă mai optimistă – cred că la Băneasa sunt tineri, care mai iubesc cu adevărat ţara asta şi poporul român şi se vor scutura de corupţii din sistem, aşa cum s-a lepădat Iisus de Satana.

______________

Anunțuri