■ Luchian Deaconu

DE CE DISTRUGEŢI VIITORUL ROMÂNIEI??

“La politique est un mécanisme qui sert à empêcher les gens de prendre part à ce qui les concerne directement.”

Paul Valéry (1871-1945), poet si autor francez

In urmà cu 18 ani, românii au avut sansa unui nou început. Reusiserà sà scape din chingile regimului totalitar adus de tancurile sovietice si erau hotàrâti sà construiascà o tarà a democratiei si prosperitàtii. Aveau conditiile, forta, capacitatea, pregàtirea si determinarea sà porneascà pe un drum nou. Tara nu mai avea datorii.

Ce asteptau ? Un program de dezvoltare economicà.

Cine trebuia sà stabileascà, sà aprobe si sà asigure realizarea programului ?

Presedintele, parlamentul si guvernul, alese în mod democratic, prin votul majoritàtii electoratului.

Românii si-au fàcut datoria. Au votat, nu o datà, de mai multe ori.

Alesii, « noul val al populismului nàscut din comunism si fosti comunisti”, a fluturat în fata unui electorat fàrà experientà, sloganurile democratiei si speranta prosperitàtii la standarde Occidentale.

”Marii economisti” ai FSN-ului, ai “Conventiei Democratice” si ai “Aliantei DA” s-au întrecut în promisiuni. Orice sugestie venità din exteriorul « clanuri de interese» a fost respinsà si pusà sub obroc.

Academia, « INTELEPTUL » recunoscut si acceptat de toate popoarele, a fost marginalizatà, nu a fost consultatà.

Oferta benevolà si dezinteresatà de expertizà economicà venità de la unul din economistii de recunoastere mondialà, de la academicianul Anghel Ruginà din S.U.A., a fost înmormântatà în tàcere. Proiectul prezentat de savantul român a fost împiedecat sà ajungà în atentia opiniei publice, a fost sabotat chiar din momentul lansàrii. De aceea, numàrul de exemplare editate a fost foarte mic iar difuzarea limitatà. Românii nu trebuiau sà ia cunostintà de existenta acestui proiect de dezvoltare economicà.

De ce ?

Pentru cà, academicianul Anghel Ruginà i-a avertizat pe Presedintii si Premierii care au stabilit màsurile economice si sociale ale programelor de guvernare riscau sà împingà România spre o crizà de proportii. Atentionarea reiese cu claritate din urmàtorul paragraf dintr-o scrisoare deschisà pe care a adresat-o tuturor specialistilor care doreau sà colaboreze la elaborarea unui proiect economic adaptat cerintelor si resurselor României, acum 10 ani.

“Eu – scria Anghel Ruginà – nu disput cà situatiunea economicà din Polonia, Cehia si Ungaria este mai bunà decât cea din România, dar asta nu se datoreste faptului cà tàrile în cauzà ar avea legàturi strânse cu Biserica Catolicà (Cehia chiar mai de loc). Eu numai contestez stiintificeste, nu numai analitic dar si practic (stiinta aplicatà) cà drumul capitalistic occidental pe care îl urmeazà cele trei tàri numite, la care s-a angajat si regimul nou Constantinescu din România care a promis « schimbare » (lumea a crezut spre bine !), desi în principiu si regimul Iliescu dorea acelas lucru (o imitare cu orice pret si fàrà conditii a Apusului) nu va duce la o relansare cu efecte pozitive imediate, adicà o prosperitate de duratà pentru toate clasele sociale care sà punà capàt la efectul de tutelà sau vasalitate (în fond o subjugare economicà si financiarà deghizatà la umbra unei democratii formale de care nu te mai poti apàra de îndatà ce ai intrat sub umbrela ei) venind din Occident prin credite si împrumuturi, inclusiv investitii din afarà sub conditii oneroase, inevitabile într-o tarà debitoare.”

Asa dar, Presedintii si Premierii României au fost avertizati unde vor duce “programele de guvernare” aprobate de Parlamentele din 1990 si 1995.

Au trecut 18 ani de « experientà » postdecembristà.

Care este bilantul acestei perioade ?

Nu de alta, dar regimul anterior, cel comunist, a vietuit 45 de ani si niciun român resposabil n-ar trebui sà riste sà-si condamne copiii si nepotii tot la sàràcie, la incluturà, la mizerie, la demagogie, la statutul de cetàtean de rangul al doilea al Uniunii Europene, de slugà la bogatii din tarà sau de afarà.

Istoric fiind, îmi revine obsedant în minte întrebarea adresatà, în octombrie 1857, deputatilor din Divanul Ad-hoc de fostul domnitor Gheorghe Bibescu.

“M-am întrebat – spunea alesul Craiovei – ce ne-a lipsit nouà, românilor, de nu am putut sà ne dezvoltàm fericirea materialà si viata cea moralà deopotrivà cu a altor popoare?”.

Si, ràspunzând, continua:

STABILITATEA, « care singurà face rodul de astàzi sà se poatà adàuga la rodul zilei de ieri si celei de mâine »,

UNIREA, « càci fàgàduieste puterea » « care pàzeste si apàrà de acele necontenite ràsturnàri, la care din veacuri am fost supusi ».

Intrebându-i pe parlamentari, pe presedinte si pe premier, dacà românii au, acum, STABILITATE si UNIRE, ce pot sà ràspundà ?

Dacà si dupà 150 de ani din momentul când o clasà politicà responsabilà a pus “diagnosticul” maladiei care a màciant veacuri în sir fiinta neamului, urmasii continuà sà comità aceleasi greseli, urmàrindu-si numai interesul propriu, cum poti sà-i califici pe politicienii respectivi?

Sà-i întrebàm, de pildà, pe liberali. Au învàtat ceva din experienta propriului partid, din întelepciunea pàrintilor lor ?

Unul din marii economisti din perioada desàvârsirii unitàtii nationale, profesorul universitar Nicolae Dànàilà, liberal, i-a atentionat în 1919 pe politicieni cà planul de dezvoltare a economiei românesti trebuia sà fie însusit si urmat de toate partidele.

Ca program de stat – afirma Nicolae Dànàilà- , acesta va trebui sà fie urmat de toate partidele noastre politice. Ezitarea si, mai ales, lipsa de continuitate în activitatea diferitelor guverne n-ar avea, spunem de la început, nici o ratiune de a fi.

Pânà în prezent guvernele românesti fiind formate fiecare de un singur partid, adeseori se întâmpla ca opera economicà a unui guvern sà fie abandonatà de altul. Pânà în prezent, guvernele românesti fiind formate fiecare de un singur partid, interesele tàrii puteau fi sacrificate intereselor partidelor. Acel pericol era cu atât mai mare dacà partidul de la putere dispunea de aproape totalitatea membrilor sài în parlament. Se întelege cà în aceste conditii, controlul parlamentar nu era decât o simplà fictiune…

Este absolut indispensabil ca în activitatea vremelnicà a diferitelor guverne, continuitatea sà fie asiguratà prin organe permanente, constituite din specialisti competenti si în afarà de orice fluctuatie politicà. Un ministru pleacà, altul vine si adeseori acesta pleacà, de asemenea, atât de repede încât n-a avut timp nici màcar sà ia contact cu departamentul sàu: un organ permanent va ràmâne totdeauna la postul sàu.

Odatà realizatà continuitatea în activitatea economicà, de aceastà manierà sau în alta, libera concurentà pe piatà fiind asiguratà, nu mai ràmâne guvernelor decât sà execute, unele dupà altele si fàrà nici o ezitare, diversele articole ale programului economic de stat.

Trist, dar dureros de acceptat, politica economicà promovatà de toate guvernele de dupà 1990 au adus tara în starea deplorabilà a bocetului din versurile poetului secolului al XIX-lea: „Muntii nostri aur poartà/ Noi cersim din poartà-n poartà”.

Confuzia si debandada absolutà care domnesc în viata politicà aratà cà seful statului, parlamentul si guvernul n-au învàtat nimic din greselile politicienilor de dinainte de 1940 si din propriile greseli, cà ei continuà sà pericliteze libertatea si bunàstarea celor multi si pe aceea a generatiilor viitoare.

Despre „calitatea” profesionalà a clasei politice, rezultatele guvernàrilor din ultimii 18 ani vorbesc de la sine.

Si, într-o anumità màsurà, este explicabil !

Pentru cà nici unul dintre „alesii” de dupà 1989 n-a fost coleg de liceu, de facultate sau la doctorat, asa cum au fost Take Ionescu, Thoma Ionescu, Ioan I. C. Bràtianu, dr. Ioan Cantacuzino, Paul Bràtàsanu, dr. N. Lupu, Nicolae Romanescu, cu Raimond Poyncaré, presedintele Frantei, cu Stephen Pichon, ministrul de externe, cu Victor Berard, vicepresedintele Senatului francez.

Politicienii români nu cunosc si n-au auzit nici màcar de sfaturile propriilor stràmosi, liberali sau national-tàrànisti, pe care si-i revendicà.

Ei au coborât în ridicol notiuni si principii sacre, ca solidaritatea si unitatea unei natiuni, asa cum au fàcut-o domnii Traian Bàsescu, Càlin Popescu Tàriceanu si ceilalti sefi de partide în spectacolul sinistru de la Iasi, din 24 ianuarie curent.

In aceste conditii, ce se poate spune despre politicianul anilor 1990-2008 ?

Pentru cà o apreciere asupra elementului fundamental al unei societàti democratice, POLITICUL, explicà împlinirile sau esecurile unei tàri. Pentru cà de aici decurg toate consecintele bune sau rele ale unei guvernàri.

Niciodatà în istoria sa, România nu a avut o perioadà atât de lungà in care partidele care s-au perindat la cârma tàrii au schimbat continuu programele economice, sociale si culturale. Fiecare guvern a venit cu alt program. România a început cu trei pasi spre stânga, apoi trei spre dreapta, din nou trei pasi spre stânga si iar trei spre dreapta… La fiecare patru ani, ce a gândit si a fàcut guvernul de dinainte a fost considerat gresit si abandonat.

Dupà 18 ani, românii nu stiu încotro va coti drumul tàrii, în directia dorità de îmbogàtitii « tranzitiei » sau în cea asteptatà de « infima » clasà mijlocie.

Politicienii pe care-i avem sunt « personaje » dintr-o istorie ce precede generatia lui Alexandru Ioan Cuza. Sunt càzuti din alte sfere.

Omenirea este preocupatà de mondializare iar ei au comportamentul sefilor de triburi din unele state africane. Lupta, care pe care, pentru « ciolanul guvernàrii », se duce în Ciad cu arma, iar în România cu minciuna, cu promisiuni neonorate.

O luptà care a transformat ultimele douà decenii într-un cataclism politic prelungit, fàrà precedent în istoria României, încoronândul pe presedintele Traian Bàsescu ca model românesc absolut al discordiei politice.

Semnalele îngrijoràtoare pe care le dà criza economicà care amenintà lumea motiveazà cercuri tot mai largi ale opiniei publice sà facà un bilant al modului cum au ràspuns institutiile postdecembriste cerintelor de dezvoltare economicà a tàrii si de asigurare a unui regim democratic real, functinonal si performant.

Numai cà, pentru a întelege dimensiunile « contraperformantelor » guvernelor care au administrat România între 1990-2007, este nevoie sà ne raportàm atât la performantele statelor din jur dar si sà precizàm cà domnii Ion Iliescu, Petre Roman, Teodor Stolojan, Nicolae Vàcàroiu si urmasii lor au respins Proiectul de Stabilizare Generalà propus de academicianul Anghel Ruginà, care îsi propunea ca : “Dupà ce se atinge punctul optim, aproximativ un an sau cel mult doi ani, economia româneascà nu mai are probleme, este independentà desi în mod liber dar organic este legatà prin tranzactii libere dar echitabile cu economia internationalà de pe tot globul. Atunci economia româneascà nu va mai fi la periferie ci la CENTRU, un Centru Nou cu mult mai solid decât CENTRUL de care vorbesti referitor la Occident. Mai mult decât atâta, economia româneascà devine imunà la orice fluctuatii abrupte venite din afarà. »

In 1990 s-a nàscut un vis frumos, poate cel mai frumos din istoria românilor.

Un vis care i-a speriat pe cei care doreau sà punà mâna pe avutia creatà ce-a lungul celor patru decenii de regim totalitar.

Dar academicianul Anghel Ruginà a fost marginalizat iar proiectul lui a fost clasat.

Rezultatele se vàd si le resimt mai mult de jumàtate dintre români.

România a avut un regim democratic nefunctional, ale càrui efecte nefaste i-au cauzat pierderi mai mari decât cele produse de cele douà ràzboaie mondiale la un loc.

Democratia formalà din România s-a transformat în anarhie. Conflictele dintre institutiile statului desfiinteazà autoritatea si anihileazà legea. Segmentele societàtii functioneazà la întâmplare.

Când Presedintele, Parlamentul si Guvernul sunt în « ràzboi politic » permanent, existenta Statului este în pericol.

Ce se poate spune despre perioada anilor 1990-2007 ?

Din punct de vedere economic, înregistràm o curbà descrescàtoare bruscà, prelungità, haoticà, în toate sectoarele de productie.

România nu a avut si nu are un proiect de dezvoltare economicà propriu. Industria si agricultura au intrat în colaps, au fost sufocate de concurenta externà, au fost decimate si pràduite de cercurile de interese stràine si de profitorii interni nesàtiosi.

Patrimoniul industrial a fost supus unui rapt monstruos, nelegal, tembel, dirijat de cercurile monopoliste internationale si acceptat de infantila si corupta clasà politicà prin presedinti, parlamente, guverne si justitie.

A fost adoptatà o legislatie comandatà si cu adresà, s-a asigurat complicitatea justitiei.

Dezastrul economic în care a ajuns România se datoreazà tuturor institutiilor statului : Presedinte, Parlament, Guvern, Justitie. Ironia sortii, institutii alese democratic de electoratul românesc, manipulat de o masmedia dirijatà de patronii marilor companii si de asa-zisa « societate civilà » condusà de « bursierii » lui Sörös.

Deliberat si planificat a fost jefuit tot ce se putea sustrage din « avutia nationalà »

Legislatia directionatà si deliberat laxà, « toleranta » si « complicitatea » la jaf a justitiei, procuraturii, politiei, a senatorilor, deputatilor, ministrilor au favorizat furtul, ca mijloc de îmbogàtire, pentru un îngrijoràtor de mare numàr de oameni. De la furtul de gazolinà cu canistra al cetàteanului sàràcit de inflatia galopantà, cu complicitatea politistilor, la tunurile bancare ale generalilor, coloneilor, demnitarilor si parlamentarilor, la falimentarea întreprinderilor, la înstràinarea bogàtiilor vitale ale tàrii, totul a fost planificat si urmàrit scrupulos de cei care au guvernat si distrus economia.

Unii aruncà vina pe cercurile stràine, interesate sà elimine România din concurenta pe care ar fi fost capabilà s-o facà, dacà ar fi urmat un proiect economic calat pe resursele si oportunitàtile pe care le-a avut în momentul schimbàrii regimului comunist.

Dar, nu doar « stràinii » sunt vinovati de dezastrul tàrii. Vinovatii principali sunt « alesii nostrii » : presedinti, senatori, deputati, primari, consilieri si « numitii lor » : ministrii, judecàtori, procurori, politisti, functionari.

Ei au adus România la « plugul de lemn ».

Ei si-au însusit roadele muncii mai multor generatii obligate sà trudeascà pentru a crea industria si agricultura anilor ‘970, capabilà sà producà si sà exporte produse în cantitàti impresionante.

Ei sunt profitorii si îmbogàtiti prin speculà, santaj, furt, falsuri si incredibile încàlcàri ale legilor.

Ei sunt cei care troneazà pe ecranele tuturor posturilor de televiziune pe care le detin, mintindu-ne, intoxicându-ne cu promisiuni, aruncând vina pe cei care au guvernat înainte, luptându-se asemeni haitelor de sacali nesàtui pentru a apuca ciolanul guvernàrii.

Au trecut 20 de ani de când ne guverneazà. Ce ne-au promis si ce ne-au dat ?

Ca si în 1990, pensiile si salariile imensei majoritàti a populatiei sunt de 20 de ori mai mici decât minimum de existentà al fuctionarului din Vest.

In schimb, capitalistul sàlbatic, devenit stàpân absolut în România, dornic sà se îmbogàteascà nu în decenii si secole, ca cel din Occident, ci în ani, luni sau zile, a fàcut ca preturile la produse si servicii sà le ajungà si chiar sà le depàseascà pe cele din Vest.

Ne-am revoltat împotriva regimului muncii în fabrici si pe santiere pentru ca acum, peste 2.000.000 de români sà accepte un loc de muncà, la negru, suportând un tratament inuman, comparabil, în multe situatii, cu cel al sclavilor, în Spania, Italia, Grecia, Anglia, Germania.

Ne-am revoltat împotriva cozilor pe care eram obligati sà le facem noapte de noapte, pe ger si ploi, pentru un litru de lapte, pentru o pâine sau pentru un kg de picioare si aripi de pui.

Am ajuns sà stàm la cozi pentru medicamente, pentru bilete de tratament, pentru a ne plàti impozitele care ne sufocà, sà închidem caloriferele pentru a nu ni se vinde locuintele fiindcà nu reusim sà plàtim întretinerea si costul càldurii.

De concedii de odihnà la munte sau la mare, cei mai multi români nu-si mai aduc aminte. Ele au ràmas doar amintiri din vremea regimului comunist, pe care cei mai în vârstà le povestesc nepotilor.

Sfidarea, ofensa si lipsa de bun simt ne inundà de pe toate ecranele televizoarelor, pe care îsi prezintà burtile si fàlcile, hotii bogati întorsi din Caraibe, din Dakar, din Malta, Grecia, Spania, Egipt.

Cine-i de vinà cà s-a ajuns pânà aici ?

CLASA POLITICA.

Clasa politicà care ne conduce, începând din 1990, este cel mai grav cataclism care i s-a putut întâmpla României. Din 1859 pânà astàzi, România nu a fost lovità niciodatà de un fenomen mai nociv, mai periculos, mai neînduràtor, mai agresiv si mai dàunàtor decât guvernàrile postdecembriste.

Românii au trecut prin ràzboaie nimicitoare, au suportat cataclisme naturale, secete, România a fost în momentul instauràrii bolsevismului în Rusia si Ungaria, în 1918, la un pas de a fi stearsà de pe hartà, dar s-a salvat, pe ea si Europa, prin armata si clasa politicà de atunci.

Niciodatà, România n-a avut guvernàri mai ostile, mai neperformante, mai incapabile, mai inconsecvente si mai corupte decât cele din ultimii 20 de ani.

Guvernàrile de dupà 1990 au efecte economice, sociale, morale, existentiale, mai periculoase, de duratà si de o amploare care le depàseste pe cele care au fost înregistrate în primul ràzboi mondial, când si-au pierdut viata 336.000 de soldati si tot atâtia civili, când jumàtate de tarà a fost ocupatà si devalizatà sistematic de trupele inamice.

Atunci au murit 800.000 de români. In ultimii 20 de ani, au plecat din tarà 2 milioane de români.

Atunci, dupà 6 ani de la ràzboi, cu guvernàri responsbile si eforturi nationale sustinte si directionate, economia româneascà a recuperat pierderile suferite iar nivelul de trai al românilor a început sà creascà.

Astàzi, tot mai multe voci pun la îndoialà forta, capacitatea si dorinta de redresare si revigorare a neamului, însàsi fiinta poporului român fiind amenintatà.

Cât va trebui sà mai astepte marea majoritate a românilor pentru a simti cà nivelul lor de trai începe sà se apropie de cel al occidentalilor ?

Procentul de 1-3 % dintre români a càror avutie întrece pânà si visele magnatilor din Occident nu are nimic de a face cu românul cinstit, onest, muncitor, credincios, cumpàtat, omenos, respectuos, mândru, întelegàtor, sàritor, îndatoritor, iubitor de neam si tarà, solidar cu semenii sài, ajuns muritor de foame în tara lui sau slugà pe santierele si culturile de càpsuni de lângà Pacific si Mediterana.

Nu împàrtiti tara în 3% prea bogati si aproape 30% prea sàraci, pentru cà îi obligati pe copiii si nepotii nevoiasilor pe care-i creati sà-si aminteascà de comunism si de « lupta de clasà ».

Ii împingeti, cu inconsitentà si din avaritie fàrà limite, sà repete tragica experientà de care ne-am despàrtit în urmà cu 18 ani.

Românul este fàcut sà tràiascà din munca lui, nu din mila statului sau a bogatului. Oricàrui cetàtean trebuie sà i se asigure minimum pentru existentà.

Spre ce limanuri miscàtoare îndeptati România ?

Presedintii României, parlamentarii, guvernantii si cei 3-5% miliardari si milionari în euro sunt cei care au respins, au alungat si au aruncat în uitare una dintre mintile românesti cele mai luminate ale epocii si proiectul economic propus de aceastà personalitate de amplitudine internationalà, domnul academician Anghel Ruginà.

Ei au fost cei care, pe fatà sau din umbrà, au sabotat aplicarea proiectului economic pe care România ar fi trebuit sà-l urmeze în anii 1990 pentru a atinge visul marii majoritàti a cetàtenilor sài de a deveni cetàteni liberi, demni si egali cu toti cetàtenii Uniunii Europene.

De ce, domnule Ion Iliescu, domnule Emil Constantinescu, domnule Petre Roman, domnule Teodor Stolojan, domnule Nicolae Vàcàroiu nu ati pus în dezbaterea opiniei publice Proiectul economic propus de academicianul Anghel Ruginà ?

Atunci ar fi trebuit organizat un Referendum, pentru cà se hotàra destinul unui popor, nu functia unui om, fie el si Presedinte al României.

De ce dumneavoatrà, actuali si fosti parlamentari, actuali si fosti ministri, nu ati acceptat acest proiect care oferea României sansa istoricà de a deveni într-un ràstimp extrem de scurt un model de dezvoltare economicà ?

Academicianul Anghel Ruginà v-a cerut un ràgaz de doar doi ani pentru a se înregistra primele efecte economice ale proiectului propus.

Dumneavoastrà ati avut la dispozitie douà decenii, iar consecintele politicii pe care ati dus-o sunt mai grave si mai îngrijoràtoare decât în 1990.

Dumneavoastrà, domnule Traian Bàsescu si Càlin Popescu Tàriceanu, ati pierdut ultimii trei ani în conflictele politice, meschine, nesfârsite si cu efecte negative majore în plan intern si inernational.

Sàditi, cu inconstientà, Ura si Conflictul, în mintea si inima românilor.

In fapt, Dumneavoastrà îi negati pe pàrinti si bunici, pe cei care s-au jerfit pentru libertate si democratie, pe cei 336.000 de soldati care au càzut pentru unitatea românilor în urmà cu 90 de ani.

Pentru cine guvernati, pentru românii care v-au ales sau doar pentru interesele dumneavoastrà si ale grupurilor pe care le reprezentati ?

Amintiti-và discutiile pe care le-ati purtat cu domnul academician Anghel Ruginà si sà ràspundeti la întreabarea : DE CE DISTRUGETI VIITORUL ROMANIEI ?

Sunteti cel mai cumplit ràu ce se putea abate asupra poporului român.

Ati distrus pânà si speranta în mai bine.

Ati secàtuit, ati vândut si ati izolat tara. I-ati stirbit demnitatea.Ati ràstignit-o în plutonul statelor si popoarelor cele mai sàrace si mai înapoiate.

Recititi invitatia la dialog pe care domnul academician Anghel Ruginà a adresat-o acum 10 ani tàrii, dupà ce presedintii Iliescu, Constantinescu, premierii Roman, Stolojan, Vàcàroiu au respins Planul economic propus, si explicati românilor de ce n-ati crezut în proiectul de redresare si relansare economicà, socialà si culturalà de care Tara era capabilà.

Obligatia, pe care Constitutia o stipuleazà, era sà aveti încredere în cei care v-au ales si nu sà jerfiti imensa majoritatea a românilor pe altarul capitalismului primitiv si al orgoliilor nemàsurate în lupta politicà pentru putere, pe care le-ati întronat în România din 1990 si pânà astàzi.14 Februarie 2008

_________________

DE SFINTELE PAŞTI 2008, UN OMAGIU ADUS CELOR CARE S-AU JERTFIT PENTRU ROMÂNIA ACUM 90 DE ANI

ANGAJAMENTELE SOLEMNE ALE “NEMURITORILOR” FRANTEI, FLORILE RECUNOSTINTEI PENTRU SOLDATII ROMANI CARE-SI DORM SOMNUL DE VECI LA SOULTZMAT, DIEUZE, EFFRI, ASSEVENT, HIRSON SI RETHEL.

« In secolele care vor veni, cu seninàtatea vremii, istoricii vor scrie marea tragedie a popoarelor, mari si mici, ne vor contopi în acelasi sentiment de pioasà recunostintà”.

Din discursul rostit de deputatul Justin de Selves la receptiile organizate în onoarea României la Paris, la 24 ianuarie 1918, de Parlamentul Frantei.

Departe de a fi un mod de a gândi si o tràsàturà a comportamentului majoritàtii europenilor, « spiritul european », invocat încà din veacul al XIX-lea ca una din cerintele modernitàtii, ràmâne un ideal pe care zidul care a despàrtit timp de o jumàtate de secol Estul de Vest l-a îndepàrtat si mai mult. El lipseste, adeseori inexplicabil si nemotivat, în cercurile cele mai informate. Nu întâmplàtor, cercetàtoarea Anne-Lise Barriere întreba, într-un studiu publicat în 2005: “Când vor înceta istoricii francezi sà fie “franco-francezi”?

Redarea dialogului dintre doi fosti colegi de liceu, un francez si un român, Victor Berard, savantul care a tradus “Iliada”, si doctorul Ioan Cantacuzino, membru al Academiei Române, purtat în urmà cu aproape un secol, evidentiazà pregnant dimensiunile faliei creatà de anii 1944-1990, explicà, în parte, perceptia pe care Occidentul continuà s-o aibà asupra Europei de Est.

«Và aduceti aminte de anii 1880 la Liceul Ludovic cel Mare, frecventat de provinciali ca mine si de români ca dumneavoastrà; de ceata de adolescenti din provincie care duminicà de duminicà dàdea bratul grupului de români, plimbându-se melancolici în Parcul Montsouris, discutând tot felul de lucruri, francezii de revansà iar românii de viitor. Suntem, acum – îi spunea Victor Berard colegului român -, la vârsta cea mai frumoasà pe care o poate trài un om, pentru cà vedem visurile tineretei noastre împlinindu-se! Si noi si voi am obtinut revansa deplinà si întreagà – si nu doar revansa de sânge, ci si revansa Dreptàtii! Am ajuns la prima etapà a cuceririi noastre : am pus bazele statelor nationale.»

Un dialog colegial, între douà personalitàti ale Europei, un exemplu de luat în seamà îndeosebi astàzi.

Intr-un studiu anterior, am abordat problema « cliseelor otràvite» din trecut care sunt resuscitate insistent de o anumità propagandà externà ostilà, si de obligatia ce revine autoritàtilor statului român de a actiona pentru adevàr si pentru apàrarea demnitàtii nationale.

Unul din acele « clisee otràvite », acuzatia cà « România a tràdat » în primul ràzboi mondial, porneste de la « Pacea de la Bucuresti », din 24 aprilie/ 7 mai 1918 dintre Guvernul român si Puterile Centrale.

De la evenimentul respectiv, ca si de la semnarea Armistitiului de la Compiègne, se împlinesc 90 de ani. Pregàtirile pentru comemorarea momentului care a marcat sfârsitul primului ràzboi mondial au demarat deja. Franta va organiza o suità de manifestàri la care au fost invitate toate statele care au contribuit la obtinerea victoriei.

Manifestàrile preconizate vor reconstitui ultimele zile ale Marelui Ràzboi, vor celebra pacea, fraternitatea, întelegerea si solidaritea care guverneazà azi statele Europei. Omagiindu-i pe cei càzuti pe câmpul de luptà în 1914-1918, generatia anului 2008 îsi exprimà recunostinta fatà de milioanele de soldati din a càror jertfà si suferintà s-a nàscut marele vis al pàcii, s-au creat statele nationale, a apàrut Uniunea Europeanà, odatà cu angajamentul de a consolida si dezvolta mostenirea primità.

Pornind de la aceste consideratii, din cele 40 de zile de manifestàri, americanilor li s-au rezervat 11 zile, britanicilor 5, australienilor 3, canadienilor 3 si italienilor 3.

Românilor nu li s-a acordat, nici de data aceasta, o zi a lor, cu toate cà, la 24 ianuarie 1918, deputatul Justin de Selves i-a asigurat cà « In secolele care vor veni, cu seninàtatea vremii, istoricii vor scrie marea tragedie a popoarelor, mari si mici, ne vor contopi în acelasi sentiment de pioasà recunostintà”.

Consideràm cà este normal sà dorim sà aflàm, de ce nu li s-a rezervat românilor o zi în suita manifestàrilor prilejuite de împlinirea a 90 de ani de la semnarea Armistitiului de la Compiègne.

Pentru cà toate argumentele istorice pledeazà pentru acest drept al românilor. România a fost aliatul Antantei. Ea si-a câstigat libertatea si unitatea sacrificând a 10-a parte din populatia pe care o avea în 1914. Dupà Germania, cu 1.800.000 de soldati càzuti în lupte, vin Rusia cu 1.700.000, Franta cu 1.400.000, Austro-Ungaria cu 1.200.000, Imperiul Britanic cu 900.000, Italia cu 650.000 si România cu 336.000.

« Dintre toate tàrile care au participat la ràzboi – scria istoricul Alexandre André în 1919 -, România a avut, în raport cu populatia sa, pierderile cele mai grele.»

Generalul Auguste Pélécier preciza : “Jertfa României reprezintà, raportatà la populatia ei… o cifrà colosalà care îti dà fiori…Poporul care dà aceastà probà de vitalitate este un popor care stie ce vrea».

Academicianul Georges Lacour-Gayet comparà actiunea militarà românà cu « un paratràsnet ». « In fapt – declara el -, formidabilele divizii ale lui Mackensen, în loc sà atace Franta si armatele de la Salonic, au fost retinute între Carpati si Dunàre. »

Iar ambasadorul Frantei la Bucuresti, de Saint-Aulaire, afirma : « Franta nu va uita niciodatà cà, atunci când Germanii bombardau Verdunul, România a obligat Germania sà retragà 20 de divizii de pe frontul francez. Astfel, România a ferit Franta de un mare pericol. »

In plus, profesorul Oreste Tafrali a consemnat un eveniment cu o semnificatie care iese din obisnuit, momentul când « lumea politicà francezà, într-o miscare de solidarizare spontanà » si-a exprimat simpatiile profunde si admiratia totalà pentru poporul român. Evenimentul s-a petrecut în perioada când evenimentele din Orient se precipitau, când revolutia rusà evolua rapid spre bolsevism, când armata taristà se destràma, când « România ràmàsese izolatà si înconjuratà din toate pàrtile de vràjmasi », când tot Occidentul privea cu inima strânsà aceastà tragedie si când «nicàieri durerea si compasiunea nu erau mai mari ca în Franta ». La 24 ianuarie 1918, cei 40 de parlamentari si peste 30 de profesori universitari români care erau în misiune sau în refugiu la Paris, au fost invitati la douà receptii, una la Clubul parlamentarilor si alta la Palatul Camerei deputatilor. Receptiile au fost onorate de presedintele Senatului, Antonin Dubost, de presedintele Camerei deputatilor, Paul Deschanel, de presedintele Consiliului de ministrii, Georges Clemenceau, de senatori, deputati, ministrii, ziaristi. La receptia de la Senat, presedintelui Comisiei afacerilor stràine, Franklin Bouillon, a precizat cà reuniunea oferà « parlamentului francez ocazia sà afirme legàturile de fraternitate care unesc cele douà natiuni si sà arate admiratia sa càtre aliata sa » , încheind : « Ce pot sà spun de sentimentele de admiratie stârnite în Franta de atitudinea României în orele atât de dureroase prin care trece acum ? Armatà, guvern, popor, toate elementele natiunii merità elogii. Eroismului incomparabil al soldatilor îi ràspunde energia comandantilor si resistenta stoicà a maselor. Amenintatà din toate pàrtile, natiunea rezistà, refuzà sà cedeze nenorocului. E o paginà pe care nimeni nu o va putea sterge din istorie.” La receptia de la Camera deputatilor, presedintele Paul Deschanel întàrit aprecierile senatorilor, adàugând: “Armata românà, aruncatà în plinà luptà pe un front enorm si fàrà ajutorul promis al rusilor rezistà mai multe luni trupelor germane, austriace, bulgare si turcesti, cu o bravurà si o tenacitate eroicà, usurând astfel celelalte fronturi. Zàpada, frigul, foametea, bolile ajutà pe nàvàlitori. Tifosul ucide mai mult de 18000 de oameni pe lunà. Si totusi, nici un strigàt, nici o plângere. E datoria. E patria în pericol. Sublim exemplu înaintea càruia Germania însàsi se înclinà, iar Franta îl oferà respectului lumii întregi, pe care câtiva, din nenorocire, nu l-au înteles încà… Domnilor parlamentari, oricare ar fi peripetiile acestui ràzboi, Franta si România, unite în comunitatea de sacrificiu, sunt de acum înainte douà surori nedespàrtite. »

@ Mai mult decât aprecierile elogioase ale înaltilor demnitari francezi, istoria a retinut argumentele nationale, politice, demografice, etnografice, geografice si economice care i-au determinat pe români sà accepte aceastà imensà jertfà de sânge.

Evolutia anterioarà aràtase României cà sosise momentul pentru a actiona în vederea opririi imediate a politicii de deznationalizare fortatà promovatà de imperiile vecine împotriva conationalilor care se aflau sub stàpânirea lor. « Legea nationalitàtilor » si Legea învàtàmântului, adoptate în 1868 de Budapesta au intensificat politica de deznationalizare. Maghiarizarea fortatà si persecutiile, îndreptate împotriva presei si intelectualitàtii românesti, au transformat Ardealul într-un mit national, într-o obsesie a constiintei colective a tuturor românilor, « Ardealul, Ardealul, ne trebuie Ardealul », devenind deviza celui mai cunoscut mars al epocii. Intrarea în ràzboi, trecerea Carpatilor, eliberarea pàmântului stràbun al Ardealului era dorinta si vointa tuturor românilor.

« Nu stiu cum se va desfàsura ràzboiul – nota Ion I. C. Bràtianu la 8 august 1916 – putem avea soarta Serbiei (care era ocupatà), dar vom fi confirmat, în mod imprescriptibil, drepturile noastre asupra pàmântului nostru. Momentul de fatà este hotàrâtor . » Exprimând aceesi idee fundamentalà a istoriei românilor, Take Ionescu, declara: « Stiam cà tara noastrà trebuia sà intre în ràzboi ; am stiut acest lucru de când ne-am nàscut, de acum zece secole. Timp de o mie de ani, toti românii au venit pe lume cu aceastà credintà. Noi nu consideràm ca pe un merit sacrificiile pe care le-am fàcut ; le-am fàcut pentru idealul nostru, pentru datoria pe care am contractat-o timp de zece secole fatà de generatiile trecute si fatà de cele viitoare.

Victoriosi sau înfrânti, trebuia sà luptàm. Un singur lucru ar fi fost un dezastru pentru români, acela de a nu participa la ràzboi. »

Tot astfel se pronunta si academicianul francez, Emille Boutroux, care avertiza delegatiile la Conferinta de Pace cà : « A làsa Transilvania la Austro-Ungaria înseamnà sà làsàm cale liberà procesului de maghiarizare completà a acestui trunchi al natiunii române, a însesi ràdàcinilor românismului, înseamnà sà condamnàm la moarte sufletul României”.

Intrarea României în ràzboi alàturi de Antantà a ràspuns unui comandament secular si sacrosant, eliberarea românilor de sub stàpânirile stràine.

« Poporul românesc va vesti mâine lumii prin grai de tun începutul jertfei sale de sânge, scria Octavian Goga în articolul « Ultima zi în România micà », apàrut în « Epoca » din 15 august 1916. Fiecare suflet si fiecare trup îsi va aduce picàtura lui de foc sà se uneascà cu râul de vàpaie care din douà brate înfricosate va curge pe crestele Carpatilor si de-a lungul Dunàrii…Inchegarea unui singur trup se hotàràste astàzi. Amurgul cade cea din urmà oarà pe vechile noastre hotare, ca mâine, soarele ràsàrind rosu din foc si din sânge sà lumineze în România Mare ».

Asa cum preciza academicianul Barbu Stefànescu-Delavrancea : « Noi n-am intrat în haosul acestui màcel pentru cuceriri, ci pentru dezrobiri…Noi nu vrem ce nu este al nostru, ci vrem unirea cu fratii nostri din Ardeal, din Banat si din Bucovina…Noi nu ne croim cu sabia o patrie nouà, ci ne-o întregim…Duhul adevàrului, al dreptàtii si al fraternitàtii mânà vitezele noastre ostiri ».

Confirmarea legitimitàtii acestor concluzii este datà, dupà 90 de ani, de evenimentele istorice care au urmat si de realitàtile prezentului. Ele demonstreazà cà, prin eliberarea si unirea Basarabiei, Transilvaniei si Bucovinei cu România a fost oprit procesul de deznationalizare fortatà, care s-a reluat în teritoriile cedate dupà Pactul Molotov-Ribentrop din septembrie 1939, ori a continuat si s-a accentuat împotriva sutelor de mii de români de la sud de Dunàre, de la est si nord de Prut care nu au, nici astàzi, dreptul sà învete si sà se roage în limba maternà.

Toate aceste argumente conferà participàrii României la primul ràzboi mondial alàturi de Franta, Anglia si Rusia statutul si dimensiunile uneia din cele mai importante, memorabile, dramatice si glorioase decizii nationale din istoria românilor.

@ La 15 / 27 august 1916 Romania a declarat ràzboi Austro-Ungariei. Trupele române au fortat trecàtorile muntilor Carpati, pàtrunzând în Transilvania.

Evenimentul a avut urmàri majore asupra derulàrii operatiunilor militare si dispunerii trupelor, decizia României provocând o “aspiratie masivà de trupe” de pe fronturile existente si o slàbire considerabilà a fortei asaltului german asupra Verdunului în vestita bàtàlie a celor 300 de zile si a celor 700.000 de morti.

« In 1916, atunci când Germania era agàtatà total de Verdun si înainta spre Vilna si Riga – scrie istoricul Alexandre André -, armata românà a nàvàlit în Transilvania. Am vàzut în acel moment o schimbare radicalà de tablou. Falkenhein a fost trimis pe frontul român. Ajuns seful suprem, Hindenburg a schimbat planurile germane. A format 12 corpuri de armatà din cele mai bune trupe luate de la Verdun, de pe Sommes, din Italia si Rusia de nord. A trecut în defensivà pe fronturile Occidental si Septentrional si a atacat România cu o fortà formidabilà.

Intrarea României în ràzboi a schimbat si planurile lui Mackensen, care se pregàtise sà trimità trupele pe frontul din Salonic. A atacat Dobrogea cu 100000 de soldati, incluzându-i si pe bulgari. Frontul românesc avea acum o lungime de 1350 km iar cel anglo-francez 800.”

Dupà ce pàtrunsese adânc în Transilvania, fiind coplesità de superioritatea numericà si ca dotare a trupelor inamice si în conditiile lipsei munitiei si armamentului promis de Aliati si a ajutorului militar rusesc, în pofida rezistentei eroice din trecàtorile Carpatilor, de pe Neajlov si Arges, armata românà a fost nevoità sà se retragà în conditii cumplite si sà cedeze prin lupte grele 2/3 din teritoriul tàrii.

Aceste consecinte ale atacului concentric al Puterilor Centrale fuseserà anticipate de Aliati, dar ele au fost ignorate de comandamentele militare. La trei sàptàmâni dupà ce România intrase în ràzboi Lloyd George, primul ministru britanic, declarase : “Sper cà nu vom accepta ca, din lipsà de prevedere, o catastrofà asemànàtoare Serbiei sà se abatà asupra României… Echiparea armatei române nu poate sà tinà piept mult timp unui atac austro-germano-bulgar… Cer încà odatà cu insistentà Statului Major sà combine cu grijà o actiune colectivà imediatà împreunà cu Franta si Italia pentru a aduce ajutoare României în cazul cà un atac formidabil va fi declansat împotriva ei”.

Cu toate acestea, România nu a primit tehnica militarà si munitia promise si nici ajutorul armatei ruse.

“Pentru mine – màrturisea generalul Auguste Pélécier – mai este un lucru neclar. Sunt conditiile în care a avut loc retragerea armatei ruse si române, este bàtàlia din Dobrogea de la sfârsitul lui 1916 si împrejurarile în care s-a retras armata rusà. Va trebui sà analizàm dacà generalul Alexeiev a fost obligat sà opereze retragerea asa cum a fàcut-o sau dacà… generalul n-a càutat frontul cel mai scurt si cel mai solid predând inamicului tot teritoriul românesc.” Aceeasi supozitie o gàsim si în „Politica externà a României si chestiunea Banatului”, a lui Take Ionescu, care leagà opozitia generalului rus fatà de intrarea României în ràzboi, în toamna lui 1915, de întârzierea cu care armata rusà a venit în ajutorul României în 1916.

Sub presiunea fortelor superioare numeric si mai bine dotate, armata românà a fost obligatà sà se retragà din Transilvania în conditii incredibile.

“Ceea ce a fost retragerea armatei române în Moldova nici un poem nu va putea s-o descrie vreodatà! – declara generalul Pélécier -. Intreaga armatà românà a luptat fàrà sà schimbe oamenii timp de patru luni, fàrà încetare, în noroi si zàpezi, ziua luptând si noaptea retràgându-se. Am vàzut cu ochii mei regimente întregi care au ràmas pe front, fàrà sà se odihneascà o singurà zi, timp de 8 luni încheiate! ».

Bàtàliile de la Jiu, Olt, Cerna, Neajlov, Turtucaia si Dobrogea au înscris pagini memorabile de dârzenie, vitejie, eroism si patriotism. Ele s-au soldat cu pierderi uriase în morti, ràniti si prizonieri. In una din primele lucràri consacrate operatiunilor militare din august-noiembrie 1916, generalul Constantin Gàvànescul scrie cà dupà trei luni de lupte aprige, la mijlocul lui decembrie 1916, armata românà dispunea doar de 200.000 de ostasi apti de luptà deoarece : 150.000 fuseserà ucisi în lupte, 100.000 càzuserà prizonieri, iar 150.000 erau ràniti.

@ Atunci, în octombrie 1916, Franta a fost cea care a venit în ajutorul României prin Misiunea militarà alcàtuità din 1.500 de ofiteri, personal tehnic, medici si asistente, sub comanda generalului Henri Berthelot. Misiunea militarà francezà a participat nemijlocit la reconstructia armatei române, dramatic decimatà de lupte si epidemii. Contactul direct cu ofiterii si soldatii, cu autoritàtile si populatia, a pus bazele unei cunoasteri profunde a tràsàturilor românilor, a vointei si determinàrii lor de a trài liberi si uniti în vatra stràmoseascà.

Membrii misiunii militare au fost martori si pàrtasi la un adevàrat miracol. In ràstimp de câteva luni si în conditiile unei ierni aspre, armata românà a renàscut din propria cenusà. Scriind despre reconstructia armatei române, generalul August Pélécier declara : « La întrebarea : Care e starea Armatei române ? Ni s-a ràspuns: S-a sfârsit…Este imposibil sà fie reconstituità…Dar atunci când am vàzut artileria trecând…când am zàrit micii cai ai României defilând, tunurile noastre de 75… Si când, într-o zi, la convocarea Regelui, am mers la trecerea în revistà a douà divizii, un sentiment de admiratie profundà si de încântare ne-a cuprins pe toti…Fetele acestor tàrani solizi si simplii, ale acestor oameni cu privirea dreaptà, au smuls de la generalul Berthelot strigàtul de admiratie: “Priviti-i ! Nu s-ar putea spune cà sunt “poilus” ai Frantei?”

Nu poate exista un elogiu mai frumos ca acesta: “Poilus ai Frantei! Poilus ai României!” Câteva luni mai târziu, acesti “poilus » ai României au luptat cu vitejie si cu neînfricare”.

Apoi, din iulie până în septembrie 1917, un milion de soldati români si rusi au barat ofensiva trupelor Puterilor Centrale care îsi propuseserà sà scoatà România din război. Bàtàliile de la Mărăşti, Màràsesti si Oituz, din 24 iulie – 22 august 1917 stil nou, au dejucat planurile germanilor de a ocupa Moldova si de a scoate România din ràzboi. Bàtàlia de la Màràsesti este episodul cel mai glorios al Ràzboiului de întregire, ea se asazà alàturi de cele mai mari izbânzi din istoria militarà a românilor. Meritul acestei victorii revine generalilor Alexandru Averescu, Constantin Cristescu si Eremia Grigorescu. Rezistenta eroicà a trupelor si rapida înlocuire a unitàtilor ruse, intrate în panicà sau fàrà vointà de luptà ca urmare a propagandei bolsevice, au fàcut ca planul inamicului sà se nàruie.

Sfârsitul bàtàliei pentru Moldova, cum au fost numite luptele de la Màràsti, Màràsesti si Oituz, pàrea sà ofere un ràgaz României, dar evenimentele în derulare din Rusia au conturat un cadru militar si politic nou, total defavorabil tàrii noastre.

Transformàrile survenite la sfârsitul lui 1917 din Rusia au marcat începutul uneia din cele mai dramatice epoci din istorie, puciul bolsevic fiind punctul de plecare al unei lungi crize internationale si cauza unor dezechilibre majore imediate în raportul de forte dintre cele douà aliante.

@ Rusia a început tratative de pace cu Puterile Centrale, pàràsind Antanta. Procesul de destràmare a armatei ruse s-a accelerat. Din noiembrie 1917 pânà în februarie 1918, Puterile Centrale au cucerit întinse teritorii în Centru si Estul Europei.

La 27 ianuarie s-a semnat la Brest-Litovsk, Tratatul de pace dintre Austro-Ungaria si Ucraina. La 18 februarie, s-a încheiat Tratatul de pace dintre Rusia sovieticà si Germania.

“Rusia ne-a tràdat, noi vom continua ràzboiul. Nefericita Românie a fost obligatà sà capituleze, noi – declara premierul Georges Clemenceau la 8 martie 1918 – vom continua sà luptàm pânà în ultimul sfert de orà, pentru cà al nostru va fi acest ultim sfert de orà. »

Subit, România s-a trezit înconjuratà de tàri ostile si amenintatà de revolutia bolsevicà. Socialistul bulgar Kristian Rakovsky i-a cerut lui Lenin ajutor sà bolsevizeze România. Petrogradul a trimis un comandou la Iasi cu misiunea sà-l asasineze pe regele Ferdinand, sà aresteze membrii guvernului si sà provoace dezordini în armatà si fràmântàri sociale. Dejucarea puciului de càtre autoritàtile române a dezlàntuit riposta violentà a bolsevicilor rusi. Ambasadorul si personalul misiunii României în Rusia au fost arestati si a dost declansatà o prigoanà cruntà împotriva populatiei civile române refugiate dincolo de Nistru.

Guvernul bolsevic a declarat stare de ràzboi, a rupt relatiile diplomatice si a confiscat tezaurul românesc.

Pericolul ca România sà disparà de pe hartà era iminent.

Guvernul Ionel Bratianu-Take Ionescu si-a prezentat demisia, noul premier, generalul Alexandru Averescu, fiind obligat sà cearà prelungirea armistitiului, pentru a câstiga timp.

Prins între Rusia bolsevicà, Austro-Ungaria si teritoriile românesti ocupate de Puterile Centrale si aliatii lor, dispozitivul militar româno-rus din Moldova a fost pus în imposibilitatea de a continua ràzboiul. România nu a avut nici o alternativà la pacea oneroasà care i-a fost impusà.

La 24 aprilie / 7 mai 1918 s-a semnat Tratatul de pace de la Bucuresti, România fiind obligatà sà abandoneze Dobrogea, sà accepte rectificàri de frontierà în Carpati, cedând teritorii însumând 5.600 km2, si sà încheie conventii oneroase, prin care, practic, principalele ramuri ale economiei au trecut sub controlul Puterilor Centrale.

@ In acest ràstimp de doar câteva luni, de panicà generalà si în absenta unor solutii militare si politice imediate, câtiva politicieni Aliati au acuzat guvernul român de « tràdare ».

Riposta la aceastà acuzatie injustà si nedreaptà, a venit, spontan, de la numerosi demnitari, generali, academicieni, istorici francezi, britanici si italieni. 18 academicieni francezi si doi laureati ai Premiului Nobel si-au exprimat consideratia si admiratia fatà de modul cum si-a îndeplinit armata românà obligatiile asumate. Aprecierile lor recunosc cà ràzboiul a fost un examen dur, pe care, în pofida slabei înzestràri si a pregàtirii militare insuficiente, tàrànimea, clasa care a furnizat imensa majoritate a soldatilor, l-a trecut cu brio. Este adevàrul care a fost recunoscut de Aliati, ca si de inamici. Jean Aicard, Georges Clemenceau, Robert de Flers, Henri Bordeaux, Georges Lecomte, Auguste Emile Picot, Fernand Laudet, Charles Richet, André Weiss, Emile Boutroux, Paul Deschanel, Raphaël Georges-Lévy, Edmond Rostand, Raymond Poincare, Georges Lacour-Gayet, Louis Bréhier, Frantz-Funk Brentano, Leon Bourgeois, sunt « nemuritorii » Frantei care au elogiat si au înobilat imensa jertfà datà de ostasul român în timpul Marelui Ràzboi. Studiul prezintà, în premierà absolutà, màrturii inedite, scrise si semnate de cele mai stràlucite personalitàti ale Frantei care au elogiat eroismul si vitejia soldatului român.

Prieteni de nepretuit si cunoscàtori profunzi ai istoriei si culturii românilor, cei 32 de membri ai Comitetului Franco-Român prezidat de academicianul Georges Lacour-Gayet, generalii Pau, Pélécier si Delacroix, viceamiralii Fournier si Besson, oameni politici André Tardieu si Albert Thomas, oameni de stiintà, scriitori, ziarisiti: Emanuelle de Martonne, Emile Picot, Louis Latzarus, Max Buteau, Leo Clarétie, Auguste Dorchain, Leon Robelin, Adolphe Brisson, Georges Gavoty, Gaston Boussien, Pierre Perroy, Camille Mauclair si altii au promovat si au sprijinit cu competentà, ardoare si dàruire lupta poporului român pentru libertate si unitate nationalà.

Unul dintre cei mai directi si mai dinamici apàràtori ai cauzei române a fost generalul Auguste Pélécier, un excelent cunoscàtor al contributiei militare a României la operatiunile din anii 1916-1919.

“Sunt oameni care, fàrà sà-si màsoare cuvintele, au afirmat: “România a tràdat”. Vreau sà le reamintesc celor care au uitat în ce situatii înfioràtoare s-a aflat România în diverse momente ale ràzboiului. Dacà cineva a fost tràdat, si dacà n-a fost Antanta, România este cea care a fost tràdatà chiar în momentul atacului, atunci când trebuia sà aibà certitudinea abundentei materialelor si munitiilor… Iar când bolsevismul a triumfat, când armata rusà s-a dezorganizat, cine a fost tràdat? Cine a fost abandonat?

Oameni de stat din Occident – continua generalul Pélécier -…Và implor sà aveti un strop de întelegere pentru aceastà tarà latinà, pentru aceastà micà sentinelà pierdutà si invadatà de imensitatea tràdàrii ! Judecati cu mai multà tolerantà pe cei ce se luptarà, precum românii, în 1918 ! »

In decembrie 1917, înainte ca România sà ajungà în situatia limità care a obligat-o sà încheie Taratatul de pace din 1918, fostul ministru al armamentului, Albert Thomas, ceruse guvernului francez sà priveascà atent “spre acest colt al Europei unde suferà sora noastrà românà », unde : « Armata românà continuà sà se apere. Alàturi de ea sunt diviziile de sub comanda generalului Scerbacev; ele tin piept dusmanului, nu depun armele, vor sà învingà. In vâltoarea tulbure în care Rusia pare sà se descompunà, România este asemeni unui cristal limpede si curat lângà care trebuie sà vinà si Aliatii sà se alàture ».

Un alt oficial occidental care a întrevàzut pericolul reprezentat de bolsevism a fost ministrul armamentului din Cabinetul Britanic, Winston Churchill, care declara în Camera Comunelor: « Kerson si Nicolaev au fost ocupate. Odesa este apàratà contra bosevicilor de francezi, greci si rusi. Din cauza armatelor bolsevice, România este amenintatà direct cu invazia care, adàugatà presiunii trupelor ungare, din partea cealaltà, fac ca situatia acestei tàri sà fie extrem de dificilà.

Evenimentele în desfàsurare în aceastà parte a Europei reprezintà o amenintare gravà pentru pacea generalà”.

La aceste sustineri, se adaugà argumentele în temeiul càrora istoricul Alexandre André afirmà cà : “Si dupà 8 mai 1918, România a servit cauza aliatilor prin : efectivul important de soldati germani mentinut în teritoriul cotropit … prin trupele române care continuà sà lupte alàturi de ceho-slovaci în Rusia, împotriva înaintàrii trupelor germane, ca si în Franta, unde mai multe mii de români, veniti din Italia, din America si chiar din România, traversând Austria, au reluat lupta nationalà ».

Mii de soldati din Regat, de prizonieri ardeleni aflati în Franta, Italia, Rusia si emigranti români din Statele Unite ale Americii si Canada au luptat alàturi de Aliati pe fronturile din Vest .

Numàrul mare de români înrolati în anii 1914-1918 în „Legiunea stràinà”, reprezintà contingentul cel mai numeros, din cei 1500 de români acceptati în rândurile acestei armate profesioniste de elità pânà în 1961.

Cu sprijinul guvernelor italian si francez, „Comitetul Românilor din Transilvania, Banat si Bucovina de la Roma”, Comitetul general al Coloniei române din Paris, Comitetul National al Românilor din Transilvania si Bucovina si Consiliul National al Unitàtii Române de la Paris au constituit mai multe regimente de voluntari români care au luptat pe frontul italian si pe cel francez.

O delegatie, condusà de Vasile Lucaciu, Paul Bràtàsanu, George Mironescu, Nicolae Titulescu, constituità la Paris dupà semnarea Tratatului de pace de la Bucuresti, a fost trimisà în Italia pentru a gràbi actiunea de constituire a regimentelor românesti.

„Frati români, Guvernul italian ne-a permis sà ne organizàm în legiuni pe pàmântul sfânt al Italiei, sà pornim pentru liberarea mosiei stràbune…Veniti cu totii pentru a nu lipsi tocmai noi dintre aceia care fàuresc cu arma în mânà România tuturor românilor”, se preciza în Apelul lansat de „Comitetul Românilor din Transilvania, Banat si Bucovina” de la Roma.

Circulara din 15 octombrie 1918 a Statului Major Italian anunta cà “o Legiune românà de prizonieri de ràzboi austro-ungari de nationalitate românà, rezidenti în Italia, a fost constituità si s-a pus sub comanda generalului de cavalerie Luciano Ferigo. In acelasi timp, ministerul de ràzboi al Republicii Franceze a fàcut cunoscut, de câteva zile, constituirea unei Legiuni române pe frontul francez”.

Participarea soldatilor români pe frontul francez a fost mentionatà si de ministrul de externe francez, Stephen Pichon, în mesajul de recunoastere a Consiliului National al Unitàtii Române. “Apropiatul triumf al principiilor de dreptate care vor asigura libertatea si recunoasterea României, triumf de care nu v-ati îndoit nici dumneavoastrà, nici românii care vin continuu în numàr tot mai mare sà se înroleze pentru a lupta alàturi de noi, fàcând sà fluture din nou pe câmpurile de bàtàlie culorile Tàrii Românesti”.

@ Unul dintre miile de militari români care au participat si s-au distins prin vitejie, curaj si jerfà în ultimele zile de luptà de pe frontul de Vest, în Ofensiva Meuse-Argonne, a fost caporalul pilot Ioan N. Romanescu.

«Fac parte dintr-un grup de escadrile de interventie care se deplaseazà în acele sectoare ale frontului unde luptele sunt cele mai aprige. Este un grup de vânàtoare de elità. Abia asteptàm sà ajungem la Rin, pentru a face de « strajà », scria în epistola din 11 octombrie. « Dacà ati putea sà vedeti, ca mine, orbi, schilozi si desfigurati, ati pricepe în chip instinctiv cà nu ai dreptul sà te cruti, sub absolut nici un pretext. Si, dacà am nenorocul sà mà curàt – le el scria pàrintilor -, nu veti rosi, mai târziu, când veti fi întrebati care sunt drepturile voastre la libertate».

«Ieri,- îi scria, câteva zile mai târziu, mamei sale – am plecat în patrulà cu un pilot mai vechi. Ne aflam la 4000 metri, la cinci km de nemti când, deodatà, aud pârâitura unei mitraliere. Intorcându-mà, vàd în dreapta mea, dar mult mai sus, o urâtanie de Fokker. Imi trimisese un snop de gloante incendiare. Am virat brusc, la stânga si în sus. In felul acesta m-am ferit de snopul albastru dar am intrat în focul altui avion german, care tràgea dinspre stânga. Cotesc din nou spre dreapta si dau fatà-n fatà cu al treilea pungas, care tocmai îl ataca pe camaradul meu. Am ochit si am tras. Dar, dupà al 12-lea foc, mitraliera mea se blocheazà si avionul german scapà. Totusi, continui sà mà avânt în directia lui. Camaradul meu reuseste sà se despresoare si îi pune pe fugà pe cei doi nemti, în timp ce eu speri alte douà avioane germane prin virajele rapide pe care le execut, ràmânând stàpînii locului.

Avem o dorintà grozavà sà-i alungàm pe nemti. Prima datà când am trecut linia frontului am cântat o Marseillaise ràsunàtoare si apoi am plâns de bucurie în cabina avionului. »

In zorii zilei de 1 noiembrie, formatiunea de 300 de avioane din care fàcea parte caporalul Romanescu a primit misiunea sà mitralieze trupele germane, pentru a sustine asaltul Regimentului 124 infanterie. « Bàtàlia s-a desfàsurat într-un cadru de o frumusete impresionantà – consemna Registrul istoric al regimentului -. Marea vale a râului Aisne fusese inundatà de inamic. Totusi, ostasii au înaintat prin apa pânà la brîu…Mii de tunuri inamice aruncà peste ei fier si foc. Satul Voncq arde. Intâmpiate de un puternic baraj de obuze, de fum si explozii, valurile de ostasi înainteazà. Inamicul se opune cu înversunare; cuiburile de mitraliere màturà valea, tunurile lovesc fàrà crutare, dar elanul soldatilor nostri este irezistibil. Focului ucigàtor al mitralierelor i se adugà pericolul de înnec, numerosi ràniti fiind înghititi de ape. Dar nimic nu-i poate opri. Prin faptele lor de bravurà si de eroism, ei au umplut cu sângele lor valea râului Aisne”.

In acest adevàrat infern pàmântesc au càzut cu vitejie mii de soldati si ofiteri francezi si aliati.

« Cu pàrere de ràu và înstiintez cà pàrintele sau prietenul Dv., caporalul Romanescu a murit. – preciza comandantul escadrilei Spad 12 în înstiintarea trimisà rudelor eroului – Se afla în patrulare aerianà, în cea de a 6-a misiune din acea zi, în regiunea Sissonne-Rethel, împreunà cu noi când, deodatà, avionul sàu a dispàrut din vederea noastrà si n-au ràmas decât câteva bucàti de pânzà. Era în momentul unui atac. Tirul artileriei terestre era foarte dens. Romanescu s-a aflat pe traiectoria unui obuz care a explodat la contactul cu aparatul sàu, avionul fiind prefàcut în tàndàri.

Moartea a fost atât de fulgeràtoare încât n-a avut nici màcar ràgazul s-o vadà sosind. Ne-a pàrut atât de ràu de pierderea acestui tânàr, care era un excelent pilot, curajos în fata pericolului si, mai ales, un desàvârsit camarad».

Caporalul pilot Ion N. Romanescu este un simbol. Este simbolul vointei poporului român de a trài unit, liber si egal cu celelalte popoare ale Europei. Viata lui, scurtà dar eroicà, este povestea studentului care s-a înrolat voluntar în armatà în septembrie 1914, constient cà: “Nu e numai Franta sau Anglia care sunt în primejdie si care trebuiesc apàrate, libertatea generalà este amenintatà acum mai mult ca oricînd”. El este màrturia asumàrii constiente a riscului de ostasul care, în momentul când România a depus armele, s-a înrolat voluntar în “Legiunea stràinà”, pentru a continua lupta. Si este simbolul credintei în biruintà a soldatilor români care au combàtut pe frontul francez si italian pânà la capitularea Austro-Ungariei si Germaniei.

”A càzut pentru tara sa, pe care o iubea natural, si pentru Franta, pe care voi l-ati învàtat sà o iubeascà », scria Ernest Pinard în mesajul de condoleante. « Destinul a voit ca numele sublimului vostru copil sà fie scris cu litere de foc în cartea de aur a eroilor ràzboiului – adaugà locotenentul pilot André Faure -. A dispàrut în urmàrirea vràjmasului, pe cerul incendiat, sfâsiat de obuze si destràmat de gloante, asemeni sufletelor lui Guynemer si Garros, eroii nemuritori ai Frantei ».

«Ce poveste poate fi mai emotionantà decât aceea a acestui viteaz ? Ce sfârsit eroic si sublim, ce exemplu ! Ce dovadà mai luminoasà ar putea sà ilustreze dragostea pentru tara mea mai bine decât sacrificiul suprem al vietii atâtor tineri români care au venit sà apere pàmântul Frantei », conchide Edouard Rocherai.

Ioan N. Romanescu ràmâne în constiinta neamului « copilul gloriei », cum l-a numit poeta francezà de origine românà, Elena Vàcàrescu, eroul al càrui trup a fost pulverizat pe cerul Frantei, steaua aprinsà ca sà vegheze pentru vesnicie linistea Alpilor si Carpatilor.

Recunoasterea cea mai înaltà a enormului sacrificiu românesc apartine presedintelui Raymond Poincaré care, în discursul rostit la ceremonia în memoria scriitorilor francezi càzuti în lupte, adresându-se Reginei Maria, prezentà la manifestare, declara : « Majestatea voastrà va domni peste toti Românii, iar Franta se felicità cà a contribuit, împreunà cu aliatii sài, la aceastà operà de dreptate si reparatie, si nu uità cà românii sunt uniti cu noi prin vechi traditii, cà ei sunt la Dunàre, cum suntem noi la Strasburg, apàràtorii civilizatiei latine. »

In temeiul acestor argumente, din dorinta de a-si omagia zecile de mii de soldati càzuti în lupte sau ràpusi de tratamentul inuman din lagàrele de prizonieri, înmormântati la Dieuze, Soultzmat, Effry, Assevent, Hirson, Rethel din Franta, în Italia, Belgia, Germania, Austria, Ungaria si alte tàri, România adreseazà organizatorilor actiunilor dedicate comemoràrii a 90 de ani de la semnarea Armistitiului de la Compiègne, rugàmintea de a i se rezerva ziua de 1 noiembrie 2008 în aceastà veritabilà simfonie internationalà a “sentimentelor de pioasà recunostintà” prin care întreaga omenire cinsteste memoria celor zece milioane de morti si dispàruti care si-au dat viata pentru libertatea, linistea, pacea si speranta de mai bine de care beneficiazà azi.

Nancy, aprilie 2008

_________________

ROMÂNII – CAPTIVI AI UNOR CLIŞEE ISTORICE PERFIDE

« ACEST TERIBIL CALVAR AL ROMANILOR »

Campania de presà din Italia a aràtat, dacà mai era cazul, cà dincolo de statutul formal de stat membru al Uniunii Europene, România continuà sà fie tratatà ca o « tarà captivà ».

Românii poartà pe umeri o nedreaptà si nemeritatà povarà a istoriei, ei continuà sà fie prizonierii unor judecàti nedrepte, ai unor clisee perfide, viclene, contrafàcute – « tràdàtori », « lenesi », « hoti », « betivi », « tigani » – care le-au fost atribuite de neprieteni în momente de cumpànà ale istoriei.

Sà continue, oare, sà planeze asupra românilor blestemul pe care Edgar Quinet l-a definit atât de exact, în 1856, acela cà ei « varsà din abundentà sângele lor pentru cauza dreptàtii si libertàtii în nesfârsite bàtàlii », dar altii culeg gloria, profitul si onorurile, iar ei se aleg doar cu « dezastrele » ?

Este, pentru mine, o întrebare fireascà, din moment ce marele om politic britanic, Winston Churchill, unul din autorii funestei “tranzactii” de la Ialta din 1945 prin care România a fost încarceratà pentru 45 de ani în Blocul comunist, uitase ce declarase, cu doar 25 de ani mai înainte, în Camera Comunelor.

« Este important – a spus Churchill în 1919 – sà ducem fàrà întârziere ajutoare României, tara care reprezintà marele zàgaz al Europei în aceastà parte a lumii împotriva mareei în crestere a pericolului bolsevismului ». Stia deci, cà românii au fost primii care au înfruntat trupele lui Lenin si Bela Kun, cà atunci luptau contra Wermachtului dar cum le-au fost ràsplàtite sacrificiile imense din cele douà ràzboaie mondiale ?

Peste “darurile” de la Paris si Ialta, cu douà « màrci » : « TRADARE », pusà dupà Pacea de la Bucuresti din mai 1918, si « TIGANI », datà de soldatii lui Hiter dupà evenimentele din august 1944. Douà clisee perfide, viclene si mincinoase care apasà ca o anatemà, ca un blestem asupra poporului român.

Chiar dacà istoriografia nu a reusit sà se facà auzità sau n-a fost sprijinità în efortul reparator de stergere a acestor « judecàti otràvite », bàtàlia pentru adevàr nu trebuie consideratà încheiatà, oricâte stràdanii si oricâte decenii vor mai fi necesare. Este în joc demnitatea poporului român si dispunem de dovezile necesare sustinerii recursului istoric împotriva acestor sentinte netemeinice, nedrepte si dezonorante.

Iatà câteva dintre màrturiile pe care ni le oferà nimeni altii decât cei cei ce ne-au acuzat si ne-au condamnat.

La doar patru luni dupà ce România fusese constrânsà sà semneze « Pacea de la Bucuresti », în mai 1918, André Weiss, unul din cei cincizeci de membrii ai Academiei de Stiinte Morale si Politice a Frantei, i-a adresat lui Take Ionescu, presedintele Consiliului National al Unitàtii Române, o scrisoare în care afirma :

« Sà-mi permiteti mie, un bàtrân si statornic prieten al României, sà dau glas profundei mele admiratii pentru oamenii de stat a càror politicà generoasà si clarvàzàtoare a adus tara voastrà alàturi de noi în imensul conflict, si pentru vitejii soldati care au luptat pentru drept si pentru libertate pânà în momentul când tràdarea a fàcut sà cadà armele din bratele lor invincibile».

Documentul, original, inedit, face parte din Arhiva Coloniei române din Paris, asociatie creatà de miile de români care s-au refugiat în Franta de teama trupelor austro-germano-bolsevice.

Si nu este singura màrturie care dàrâmà cliseul de « tràdàtor » care a fost aplicat românilor.

La 22 aprilie 1919, generalul Pélécier, membru al Misiunii militare franceze în România în anii 1917-1919, a sustinut la Paris conferinta România si Marele Ràzboi. Generalul francez a afirmat :

« Se stie cum s-au derulat evenimentele. In pofida atacului român (bàtàliile de la Màràsti, Màràsesti si Oituz din 1917), câteva luni mai târziu, frontul s-a spart. Armata rusà s-a destràmat, a inervenit revolutia bolsevicà si curând dupà aceea a urmat pacea de la Bucuresti.

Pacea de la Bucuresti…este pentru noi semnificatia suferintelor îndurate de eroicul popor român. Ea a fost, o reamintesc aici pentru prietenii francezi, pentru România semnalul unor grave si nemeritate nedreptàti.

Dacà am dorit sà vin astàzi aici pentru a spune câteva cuvinte, este pentru a confirma cà la ora aceasta, ca francez, ca democrat, ca om îndràgostit de dreptate, acum mai mult decât în oricare alt moment, ràmân fidel cauzei române.

Sunt oameni de stat responsabili care au declarat : « Fàrà îndoialà, România a intrat în ràzboi, dar în clipele cele mai grele ea a avut o sincopà ».

Sunt de asemenea oameni care uneori, fàrà sà-si màsoare cuvintele, au afirmat : « România a tràdat ».

Ei bine, vreau sà le reamintesc acestor francezi care au putut sà uite în ce situatii înfioràtoare, în diverse momente ale ràzboiului, a putut sà se afle România.

Dacà a fost cineva care a tràdat, dacà n-a fost Antanta, România este cea care a fost tràdatà chiar în momentul atacului si în lunile de dupà declansarea atacului, atunci când ar fi trebuit sà aibà certitudinea abundentei materialelor si munitiilor. Chiar si noi, Misiunea francezà, când ne-am aflat în Rusia, ràspânditi de-a lungul liniei ferate, am fost neputinciosi sà dirijàm càtre România materialul si munitia de care avea nevoie.

Si apoi, pentru mine mai este un lucru care nu este làmurit : este vorba de conditiile în care a avut loc retragerea armatei ruse si armatei române ; sunt conditiile bàtàliei din Dobrogea de la sfârsitul lui 1916 ; sunt conditiile în care s-a retras armata rusà.

Va trebui sà actionàm pentru a sti, din punct de vedere istoric, dacà generalul Alexeiev a fost obligat sà opereze retragerea asa cum a fàcut-o sau dacà unele din ideile strategice împotriva càrora ne-am ridicat si în Franta atunci când, pentru salvarea tàrii, a trebuit sà ne retragem la bàtàlia de la Marna sau la bàtàlia de la Verdun, dacà generalul Alexeiev n-a càutat frontul cel mai scurt si cel mai solid, predând inamicului tot frotul românesc.

La fel, mai târziu, în 1918, tràdarea nu este tot atât de evidentà.

Và amintiti de telegramele din mai 1918, atunci când chiar si la Iasi unii si altii se temeau de agitatiile bolsevice. Si când bolsevismul a triumfat, atunci când armata rusà s-a dezorganizat, cine a fost tràdat? Cine a fost abandonat ? »

Pe temeiul acestor dovezi evidente, indubitabile, generalul Pélécier încheia :

« Và implor, oameni de stat din Occident care ati putut sà simtiti de jur împrejurul vostru fortele regrupate ale tuturor prietenilor si aliatilor, care ati putut sà luati în calcul sosirea trupelor americane, care puteati sà grupati trupele engleze si franceze pentru rezistentà pe frontul vostru, và implor !

Un strop de întelegere pentru aceastà tarà latinà, pentru aceastà micà sentinelà pierdutà si invadatà de imensitatea tràdàrii !

Judecati cu mai multà tolerantà pe cei ce se luptarà precum românii în 1918 ! »

O pledoarie mai clarà, mai argumentatà si mai convingàtoare decât aceea a ofiterului francez care tràise si luptase alàturi de ostirea românà timp de doi ani, nu credem cà existà în analele istoriei. Ea este, din pàcate, necunoscutà opiniei publice internationale. Si nu este singura.

Netemeinicia si absurditatea cliseului perfid de « tràdare » aplicat României poate fi probatà inclusiv prin declaratia datà de primul ministru al Marii Britanii, David Lloyd George, la 16 septembrie 1916, în Camera Comunelor.

« In momentul când s-a declansat atacul, noi n-am întreprins nimic pentru a veni prin Salonic în sprijinul Serbiei. Rezultatul a fost cà, atunci când trupele au debarcat n-au putut sà îninteze, iar Serbia a fost înfrântà.

Sper cà nu vom accepta ca din lipsà de prevedere o catastrofà asemànàtoare sà se abatà asupra României… Mà gândesc cà echiparea armatei române nu poate sà tinà piept mult timp unui atac austro-germano-bulgar sustinut de sute de tunuri bune si prevàzut cu artilerie grea. Românii au putine tunuri si mà îndoiesc cà aprovizionarea lor cu munitii sà fie suficientà pentru a le permite sà riposteze la un foc continuu de câteva sàptàmâni.

Cer încà o datà cu insistentà Statului Major sà combine cu grijà o actiune colectivà imediatà împreunà cu Franta si Italia pentru a aduce ajutoare României în cazul cà un atac formidabil va fi declansat împotriva ei.

Temerile mele pot fi nejustificate, dar orice gresalà nu poate fi prevenità decât fiind totdeauna pregàtit pentru orice eventualitate »

Documentele prezentate nu au fost scrise de români, sunt màrturii ale unor oameni de stat si ofiteri superiori englezi si francezi care desfiinteazà « cliseul » perfid si mincinos de « tràdàtor » aplicat pe nedrept poporului român în primul ràzboi modial de neprieteni.

Acestor dovezi indubitabile li se alàturà cele 2784 de cruci ale ostasilor români care au murit în Franta în primul ràzboi mondial, înmormîntati la Dieuze, Soultzmatt, Hagenau, Effry, Assevent, Saint-Quentin, Hirson si în alte localitàti, precum si mormintele celor 60.000 de prizonieri români ràspândite de la Vladivostok la Marea Nordului, de la Murmansk pânà în muntii Anatoliei.

Sunt màrturii care obligà autoritàtile Statului Român sà actioneze pentru stergerea acestei mosteniri nefaste, sà înlàture blasfemia care pângàreste memoria celor 336.000 de soldati morti pe câmpul de luptà, s-o elibereze din captivitatea în care este tinutà de acuzatia de « tràdare » fàcutà de oameni « care nu si-au màsurat cuvintele », cum i-a numit generalul Pélécier.

Dar, din nefericire, peste aceastà povarà istoricà ce persistà de prea mult timp, vin sà se adauge alte sabloane, la fel de perfide si de viclene.

Timp de câteva sàptàmâni am fost martorii unei campanii otràvite si înversunate împotriva românilor din Italia. Fàrà sà fie vinovati, tuturor românilor li se aplicà un nou stigmat : «campioni ai infractionalitàtii».

Este o absurditate si un act iresponsabil sà transformi infractiunea unui individ sau a unui grup într-un atac nedrept si neteminic împotriva poporului din care fac parte infractorii. Ceea ce au fàcut presa, televiziunea, unii oameni politici, primari, prefecti, carabinierii italieni este revoltàtor, este inadmisibil. Dupà cum, la fel de nedrepte sunt restrictiile introduse de Spania, Marea Britanie si celelalte tàri pentru muncitorii români si nu numai.

De neînteles si de neacceptat sunt si invectivele adresate românilor de indivizi, de grupuri manipulate sau inconstiente la confruntàrile sportive sau cu alte ocazii.

Dar, când astfel de insulte au fost aduse de persoane oficiale, cazul selectionerului echipei de footbal a Bulgariei, nu putem sà nu condamnàm în primul rând lipsa de ripostà a diplomatiei române.

Incotro ne îndreptàm si ce màsuri trebuie luate ?

Pentru cà situatia actualà n-ar trebui sà continue. Pentru cà românii sunt, pe bunà dreptate, îngrijorati de aceastà veritabilà ofensivà denigratoare îndreptatà împotriva lor.

Nici un cetàtean al României nu trebuie sà ràmânà nepàsàtor în fata acestei campanii de denigrare.

Oriunde s-ar afla, în tarà, dar mai ales afarà, la muncà, la studii, în concedii sau având cetàtenie stràinà, nu este român care sà nu fie îngrijorat, sà nu tràiascà un sentiment de disconfort fatà de situatia existentà.

Perceptia lumii exterioare fatà de români nu este realà, este distorsionatà, este primejdioasà.

Sabloanele mincinoase, perfide, viclene, contrafàcute aplicate românilor nu sunt de ieri sau de alaltàieri, ele vin din istorie si au numeroase cauze. Unele dintre ele ni se datoreazà.

Si, cea mai importantà tine de autoritatea statalà, de presedinte, de parlament, de guvern, de institutii, de clasa politicà, de masmedia.

Politicienii români n-au stiut si nu vor sà învete « Meseria » de a prezenta Tara în Afarà. Pentru cà diplomatia nu trebuie confundatà cu turismul. Diplomatia este o « meserie » de cea mai mare ràspundere care trebuie învàtatà si practicatà cu prefesionalism. Nu emitem, din pàcate, o constatare originalà, afirmând cà diplomatia româneascà a clacat chiar si în cele mai dramatice momente ale istoriei. Si nu ne referim neaparat la prestatia sfidàtoare a deputatului Gyorgy Frunda în Parlamentul de la Strasbourg, când a declarat cà el nu reprezintà România ci etnia maghiarà. Sau la lipsa de reactie a Ministerului de Externe care nu a protestat la atitudinea insolentà a selectionerului Stoicikov, la intonarea gresità a imnului national, la arborarea altor drapele decât cel al României si, mai ales, la tratamentul dezonorant, jenant, sfidàtor care s-a aplicat zeci de ani turistilor români de vamesii unguri sau austriaci dupà 1990.

Grav este cà imaginea distorsionatà pe care România de « pe sticlà » o aratà lumii porneste adeseori, dacà nu chiar în fiecare zi, de la alesi, parlamentari, ministrii, primari certati cu legea, de la mainera neprofesionistà, “originalà”, în care de face politica la noi.

Si nu e vorba de celebrii “322″ lansati pe orbità de presedinte.

Este lipsa de profesionalism a oamenilor politici care nu vor sà învete, continuà sà repete cu obstinatie greselile altora, sau pe înaintasilor pe care si-i revendicà. Politicienilor nostri ar trebui sà li se stabileascà de electorat un Cod de conduità : Greseli politice care nu mai trebuie comise.

Altfel, ei vor continua sà punà în pericol viitorul României.

Pentru cà, ce este reflectarea distorsionatà a Româiei în afarà, pe care o induc europarlamentarii nostri despàrtiti si învràjbiti de « barierele politice » ridicate de presedinte însusi, decât o copie a mostenirii bàtàliei politice surde pentru putere din trecutul nostru ?

Cititi ! S-a întâmplat tot la români, altele erau epoca si politicienii.

I ntr-o cuvântare, în 1926, Nicolae Iorga a abordat chestiunea propagandei diplomatiei românesti în stràinàtate. A început prin a prezenta experienta tràità de diplomatul Constantin C. Angelescu când, sosit la Casa Albà pentru a sustine în fata presedintelui Wilson dorintele de unitate ale românilor, a fost întâmpinat cu « urarea » : “Domnule, daca ai fi bulgar, te-as asculta, fiindca am credinta ca bulgarii sunt o natiune serioasà, dar d-voastrà nu sunteti.”

Si Iorga conchide: “Aceasta dovedeste de ce atmosferà ne bucuram noi în momentul acela în America, în cele mai înalte cercuri ; aceasta explicà mai mult decât atâtea alte încercàri nesuccesul unor anume dorinte ale noastre în timpul acelor negocieri din Paris care au dus la alcàtuirea tratatelor pe baza càrora tràim astàzi…”

Avem aici un alt « cliseu » deformat care s-a pus românilor, cu toate cà armata noastrà fàcuse proba vitejiei si a jertfei în luptà.

De fapt, substratul perceptiei false nu viza poporul ci pe politicienii vremii.

De aceea, marele istoric sublinia cu amàràciune si îngrijorare modul neprofesionist de abordare a propagandei externe de guvernul român, comparându-l cu diplomatiile tàrilor aliate sau vecine. „Jugoslavii – spunea Iorga – au avut o foarte frumoasà propagandà în timpul nenorocirilor lor celor mari. Ce a fost mai nobil în poezia lor, în trecutul lor, aceasta o înfàtisau ei acolo. Nici nu se stia de existenta mai multor partide sârbesti atunci, pe când, dacà e vorba de propaganda pe care am fàcut-o noi în timpul ràzboiului, s-a stiut totdeauna cà sunt douà partide în tarà si s-au simtit si urmele acestei mentalitàti” .

Rivalitatea politicà dintre liberali, conservatori si conservatori-democrati a fost una din cauzele slabei propagande externe de atunci. Nicolae Iorga afirmà: “Când a început ràzboiul, n-aveam nici un mijloc de informatie pentru stràinàtate. Nimic. Nu exista o singurà tarà de pe lume care sà fi fost mai putin înzestratà cu material de informatie decât cum era România în 1914. Dar noi am avut, de la 1914 la 1916, doi ani în care trebuia sà pregàtim douà lucruri: munitii materiale si munitii morale, si n-am avut nici unele nici altele…- si conchide – Este, astfel, o comedie propaganda noastrà: pe când ar fi trebuit sà fie un capitol important dintr-o dramà serioasà, ea este un incident ridicol dintr-o comedie proastà.”

Un alt om politic, prea putin cunoscut, dar “Om politic”, senatorul caiovean Aureliu Eliescu, adresându-se politicienilor prezenti la sedinta de constituire a Consiliului National al Unitàtii Române de la Paris, la 6 septembrie 1918, a lansat un îndemn la asanarea vietii plitice românesti.Un principiu care este obligatoriu oricând se discutà de România, de interesul national.

« Trebuie, asa cum e drept, ca pe locul pe care-l atribuiti politicenilor sà aparà adevàratii factori ai românismului. Acoperiti politicienii si partidele pentru a làsa sà aparà realitatea pe care o cer deopotrivà adevàrul si adevàratii prieteni, oamenii acestui popor care a stiut sà apere nationalitatea urcând, vreme de saisprezece secole, cel mai teribil calvar ; acesti martiri, acesti eroi nationali care, cu pretul vietii lor, ne-au pàstrat si patria si nationalitatea noastrà. Si, mai aproape de noi, sà putem sà-i vedem pe cei de la 1859, care au stiut sà sacrifice toate ambitiile personale pentru a realiza Unirea ; sà putem vedea Academia pàstrând traditia vechilor cronicari care n-au fàcut niciodatà distinctie între români si, mai presus de orice, au situat întotdeauna aceastà universalitate românà în fruntea revendicàrilor noastre nationale.

Ascundeti politicienii pentru a se putea vedea sutele de mii de români morti începând din 1916 si care ne dau dreptul sà pretindem unitatea noastrà nationalà .

Credeti cà pentru partidul liberal sau pentru cel conservator a refuzat pàrintele Lucaciu sà fie Primatul Bisericii româno-maghiare ?Sau, cà pentru partid, a preferat sutelor de mii de franci pe care i-ar fi primit în fiecare an închisoarea si toiagul exilului ?

Credeti cà pentru partidul liberal sau pentru cel conservator au murit, spânzurati, mii de români în Ungaria ?

Si, când stim cât de putini erau membri de partid în raport cu masa cetàtenilor, am dreptul sà và întreb : sutele de mii de morti care au càzut începând din 1916 erau din partidul liberal sau din cel conservator ?

Nu, domnilor, nu sunt nici partidele nici politicienii cei care au fàcut si au suportat ràzboiul, România liberà este cea care s-a sacrificat pentru a împlini datoria sacrà de a-i elibera pe fratii sài oprimati ; noi, ceilalti, cei care am apàrut la suprafatà, nu suntem decât reprezentantii vremelnici ai curentului national.

Tot meritul este al poporului si stràinii care ne sunt prieteni apreciazà acest popor. »

Politicienii de azi ar trebui sà cunoascà si sà respecte aceste adevàruri sfinte, nepieritoare.

Dar, desi s-au scurs de atunci 90 de ani iar noi ne pregàtim sà întâmpinàm anul de gratie 2008, constatàm cu stupoare cà interesul national nu mai încape în conceptul omului politic din România de azi, cà fiecare « grup politic » vorbeste la Strasburg sau la Bruxelles, nu mai amintesc de Bucuresti, despre interesele popularilor, liberalilor, social-democratilor, maghiarilor, cà nu este nici cea mai micà deosebire, altele sunt doar personajele, denumirile partidelor si pozitia României, între rivalitatea politicà dintre Bràtianu si Take Ionescu care a avut urmàri tragice si ireversibile pentru sutele de mii de români deznationalizati, si discordia si anarhia politicà alimentatà de presedintele Bàsescu.

Iar consecintele disfunctionalitàtilor produse de politica învràjbirii si disolutiei nu sunt si nu pot fi decât fatale pentru Tarà.

Sà vinzi pe nimic petrolul, sà arvunesti bunàstarea si viitorul copiilor anului 2005, este o crimà de neconceput si de neiertat.

Sà nu faci nimic pentru a stopa jetul de injurii si ofense care se revarsà peste români, transfigurati în « tigani », « deligventi », « criminali », « betivi », « tràdàtori », « prostituate », « infractori », « handicapati » este o abdicarea impardonabilà de la misiunea pe care ti-a încredintat-o electoratul de a-l reprezenta si a-i apàra demnitatea, interesele, dreptul de a fi egalul celelalte popoare ale Europei.

Sà nu initiezi si sà sustii programe care sà stopeze campania de defàimare promovatà cu inconstientà de mas-media care nu-i mai reprezintà decât pe criminali, pe hoti, pe prostituate, pe cei viciosi, sau clanul celor care s-au îmbogàtit din jefuirea avutiei nationale este nu doar o încàlcare a legii, o sfidare a bunului simt, este tràdare, este un atentat la morala crestinà, la viitorul poporului român.

Sà nu vezi sau sà taci când poporul tàu este insultat, blamat, calomniat, în conditiile în care toate statele au acceptat Declaratia Europeanà a Drepturilor Omului si Cetàteanului este ca si cum ai recunoaste cà acesta este statutul pe care ti-l asumi.

Diplomatia româneascà este inexistentà. Statul român nu mai functioneazà. Milioanele de români obligati sà-si câstige cinstit existenta peste hotare sunt pradà nepàsàrii, lipsei de ràspundere si indolentei institutiilor Statului.

Sà facem sà ni se audà vocea ! Sà ne organizàm si sà actionàm pentru a opri acest spectacol desuet de falsà democratie ! Sà nu-i làsàm pe cei ce nu ne reprezintà sà vorbeascà în numele nostru ! Sà protestàm împotriva acestui veritabil tembelism statal !

Suntem liberi, avem drepturi ! Sà le apàràm !

Demnitatea de român nu este un dar ! O avem sau nu avem ! Nu ti-o apàrà stràinul ! Si nici màcar cei pe care i-am ales ! Noi am gresit alegându-i !

Ne-a promis sà ne-o redea domnul presedinte Traian Bàsescu în 2005, domnii Ion Iliescu si Emil Constantinescu mai îninte, si uite unde ne-au adus !

Este timpul sà ne dezmeticim !

Pânà acum istoria a fost un calvar din care românii nu s-au ales decât « dezastrele » ! Si ale naturii, si ale istoriei !

A sosit clipa ca românii sà fie egalii celorlalte popoare, sà se bucure de « gloria, profitul si onoarea » tàrii si muncii lor !

Este timpul sà se împlineascà profetia marelui prieten al poporului român : Edgar Quinet !

_________________

Anunțuri