■ Napoleon Săvescu

CE ÎNSEAMNĂ A FI NAŢIONALIST

Popor: Un grup de oameni care trăiesc în cadrul aceloraşi graniţe, vorbesc aceeaşi limbă, au aceeaşi cultură şi, în general, aceeaşi religie.

Spaţiul geografic care caracterizează un popor este Patria acestui popor.
Patriot este acela care iubeşte acest spaţiu cât şi poporul din acest spaţiu geografic.
Naţiunea: tot ce a dat mai bun un popor de-a lungul sutelor de ani formează Naţiunea acelui popor. Naţiunea reprezintă stadiul superior al noţiunii de popor, chintesenţa poporului, sumusul valoric recunoscut şi acceptat internaţional.

Naţionalist este acela care iubeşte ceea ce a dat mai bun poporul său de-a lungul sutelor de ani (naţiunea); cel care iubeşte şi protejează naţiunea din care face parte.

În vremea noastră, sensul „naţionalist“ are, după unii, predominant, conotaţie peiorativă, îngustă: cineva care nu gândeşte „larg“, ci mai mult în cadrul restrâns al naţiunii lui, unilateral, motiv pentru care, după acestea, nu este bine privit într-o societate multinaţională.

Sunt şi forme negative ale naţionalismului: naţionalismul şovin, extremist sau cel ultranaţionalist.

Naţionalismul este conştiinţa apartenenţei la un neam. Este normal să existe o voinţă a naţiunii de a-şi afirma şi apăra pământul strămoşesc, istoria, cultura, religia, limba şi rasa. De unde, însă, agresivitatea şi suspiciunea faţă de acest cuvânt? Unii politicieni s-au grăbit să imprime definiţiei un aspect tendenţios: naţionalismul ar fi iubirea exagerată a propriului neam. Ca şi cum ai putea să-ţi iubeşti altfel decât exagerat propriul popor?! Ei ar vrea să-ţi iubeşti neamul mai prudent, mai ponderat, mai rezonabil, eventual să renunţi la exces şi să iubeşti mai mult alte neamuri, străine.

Ideea e atât de aberantă, încât nu mai trebuie s-o comentăm. Oare nu pentru neamul român, german sau italian au murit milioane de români, germani ori italieni? Pe ce alt sentiment e clădită întreaga istorie a lumii? Nu poţi să-ţi iubeşti neamul decât în exces! Cine este sincer cu sine trebuie să recunoască deschis acest lucru!

Politicienii demagogi au priceput că nu pot controla această zonă, că iubirea de neam nu poate fi măsurată, reglată ori cumpărată. Numai într-un regim în care valorile sunt răsturnate iar religia omului este banul, un asemenea sentiment e neapărat vinovat. Mai ales datorită faptului că naţionalismul intră în conflict deschis cu tezele comuniste, excesiv socialist-democrat-liberale, care şi-au dovedit falimentul şi au blocat dezvoltarea firească a ţării noastre.

A fi naţionalist înseamnă, însă, nu numai a-ţi iubi neamul, ci şi a-l respecta pe cel care, de alt neam fiind, e naţionalist. Echilibrul care se creează între aceste forţe, sincere şi puternice, e unul natural. Nu-i putem condamna pe unguri că ţin mai mult la neamul lor decât la al nostru. Nu înţelegem însă pretenţia absurdă a unor minoritari de a ne cere să tolerăm noi naţionalismul lor pe teritoriul Ţării Noastre, în detrimentul nostru. Dacă vor înţelege să fie naţionalişti la ei acasă, noi nu putem decât să-i respectăm! Nu este o crimă că ne iubim ţara, chiar dacă, în acest sentiment, picurăm şi puţin exces.

Nu este o ruşine că simţim în noi pulsul neamului nostru.

Fondatorul naţionalismului românesc, Nicolae Bălcescu (1819-1852), ne-a lăsat o lege: „Naţiunea este mai importantă ca Libertatea. Pierdută, Libertatea se recapătă; dar Naţiunea odată distrusă, este definitiv dispărută“.

N-am urmărit, de exemplu, problema influenţei pe care ideologia ori poezia naţionalistă a lui Eminescu a exercitat-o asupra generaţiilor următoare. Unii l-au socotit pe Eminescu prea puţin naţionalist, alţii – prea mult obsedat de ideea naţională. Pe vremea studiilor la Viena, i se arunca acuzaţia de cosmopolit şi vândut străinilor. La una din adunările Societăţii România Jună, în articolul său din „Columna lui Traian“ (23 august 1871), B.P. Haşdeu îl socoate pe Eminescu cosmopolit. Ceea ce-i mai interesant e că, după moartea poetului nostru naţional, deşi era uşor să i se cunoască activitatea ziaristică întru apărarea cauzei naţionale a românilor din Ardeal, din Bucovina sau din indepartata Macedonie, desi „Scrisoarea III“ ori „Doina“ era la indemana oricui, lui Eminescu încă i se mai aduce acuzaţia de-a fi fost prea puţin naţionalist.

Recitindu-i versurile, vă las pe dumneavoastră să le apreciaţi prezenta lor valoare:

Scrisoarea III“ (fragment)

„Dintr-aceştia ţara noastră îşi alege astăzi solii! / Oameni vrednici ca să şază în zidirea sfintei Golii, / În cămeşi cu mâneci lunge şi pe capete scufie, / Ne fac legi şi ne pun biruri, ne vorbesc filosofie. / Patrioţii! Virtuoşii, ctitori de aşezăminte, / Unde spumegă desfrâul în mişcări şi în cuvinte, / Cu evlavie de vulpe, ca în strane, şed pe locuri / Şi aplaudă frenetic schime, cântece şi jocuri… / Şi apoi în sfatul ţării se adun să se admire / Bulgăroi cu ceafa groasă, grecotei cu nas subţire; / Toate mutrele acestea sunt pretinse de român, / Toată greco-bulgărimea e nepoata lui Traian! / Spuma asta-nveninată, asta plebe, ast gunoi / Să ajung-a fi stăpână şi pe ţară şi pe noi! / Tot ce-n ţările vecine e smintit şi stârpitură, / Tot ce-i însemnat cu pata putrejunii de natură, / Tot ce e perfid şi lacom, tot Fânarul, toţi iloţii, / Toţi se scurseră aicea şi formează patrioţii, / Încât fonfii şi flecarii, găgăuţii şi guşaţii, / Bâlbâiţi cu gura strâmbă sunt stăpânii astei naţii! / Astăzi alţii sunt de vină, domnii mei, nu este-aşa? / Prea v-aţi arătat arama sfăşiind această ţară, / Prea făcurăţi neamul nostru de ruşine şi ocară, / Prea v-aţi bătut joc de limbă, de străbuni şi obicei, / Ca să nu s-arate-odată ce sunteţi – nişte mişei! / Da, câştigul fără muncă, iată singura pornire; / Virtutea? e-o nerozie; Geniul? o nefericire.“

Eminescu îmbrăţişează cu dragoste trecutul strămoşesc şi evocă figurile măreţe ale neamului. El răscoleşte conştiinţa naţională, oferind generaţiilor viitoare un nou simţ al demnităţii şi mai multă mândrie umană promovând naţionalismul.

În daci, Eminescu vede un popor plin de nobleţe, de iubire de patrie şi de libertate: „Era un popor brav acela care-a impus tribut Romei; era un popor nobil acela, a cărui cădere te umple de lacrimi, iar nu de dispreţ, şi a fi descendentul unui popor de eroi, plin de nobleţe, de amor de patrie şi libertate, a fi descendentul unui asemenea popor n’a fost şi nu va fi ruşine niciodată“.

În anul 1889, Eminescu ne spune: „În România totul trebuie dacizat“!

Personal cred azi că a fi Dac nu este o calitate, ci un dat. Nu alegem să fim daci, ci ne naştem daci.

Pentru cine este familiar cu ideologia şi psihologia manipulării maselor, nu este nimic nou ceea ce am spus şi scris în repetate rânduri: „Pentru lichidarea unui popor (să spunem a celui dac), se începe prin a-i altera, a-i şterge memoria: îi distrugi cultura, cărţile, religia, istoria şi apoi vine altcineva care îi va scrie alte cărţi, îi va da altă religie, altă cultură, îi va inventa o altă istorie (de origine latină ori slavă – vezi 1944 –, după momentul politic). Între timp, poporul începe să uite ceea ce este sau ceea ce a fost iar cei din jur vor uita şi mai repede: limba nu va mai fi decât un simplu element de folclor care, mai devreme sau mai târziu, va muri de moarte naturală. Noile forme istorice vor aduce elemente şi simboluri noi de adoraţie, care le vor îndepărta pe cele originare. Din vechiul start spiritual vor rămâne undeva, la un etaj inferior al cunoaşterii, numai câteva cuvinte, expresii, tradiţii, impresii, fragmente, nume de localităţi, munţi şi ape, fără un înţeles aparent. Formele vechi care, cândva, au ocupat valenţa transcendentalului, vor fi deplasate de formele noi, care vor dicta componenta şi funcţiile «noului popor». Oare chiar aşa s-a întâmplat cu noi în ultimii 150 ani?“

Când, nu de mult, nemţii se considerau un popor pur, arian, refuzând să-şi accepte originea aşa cum era ea, noi toţi i-am condamnat; şi am avut dreptate. Când un grup de „neinspiraţi“ ne-au schimbat istoria, fluturându-ne în faţă una mai „nobilă“ decât cea adevărată, dacică, una romană, mulţi dintre noi s-au grăbit s-o accepte „cu mândrie“ dar cu iresponsabilitate faţă de poporul, naţiunea noastră.

Lupta noastră prezentă cu aceşti invalizi intelectuali este, azi, deosebit de grea; o minciună repetată a devenit un adevăr aproape de nezdruncinat.

Alexandru Humbold ne spune: „maturitatea unui popor se manifestă în momentul când îşi acceptă istoria aşa cum este ea, bună ori rea“.

Astăzi, după ieşirea de sub dictatura bicefală ceauşească, ţara noastră, poporul nostru, naţiunea noastră suferă procesul redobândirii conştiinţei naţionale, atât în interior cât şi în exterior, în cadrul integrării europene.

În lupta noastră pentru adevărata istorie a poporului nostru, trebuie să desfiinţăm zeflemeaua lichelei istorice cât şi scepticismul invalizilor intelectuali, a amatorilor de diversiune în viaţa culturală, şi să promovăm adevărul aşa cum este el, bun sau rău. Ştim cu toţii că este foarte greu să schimbi o părere falsă, fiindcă e înrădăcinată de secole prin manualele şcolare, prin tomuri de istorie, cărţi, articole, studii de aşa-zisa „romanistică“, intervenţii la radio şi la televiziune.

Bucuria de a descoperi o magistrală istorie daco-getă a strămoşilor noştri precum şi dorinţa firească de a face cunoscută această istorie m-au determinat să înfiinţez, în anul 1999, Societatea „DACIA REVIVAL“ („Reinvierea Daciei“), cu sediul în New York. Societatea îşi propune să aprofundeze studiile privind istoria veche a Daciei.

Un public tot mai larg apreciază eforturile noastre de a repune adevărul dacic pe masa diversificată – şi uneori eronată – a istoriei omenirii.

În concluzie, a-ţi iubi naţiunea căreia îi aparţii este ceva natural: este o onoare şi o datorie.

________________

CINE A FOST TRAIAN ?

Suntem învatati nu numai o istorie care nu ne apartine, dar trebuie sa ne si mandrim cu ceea ce nu ne apartine; peste tot ni se spune ca “ne tragem” din doi barbati (foarte modern azi…nu?!): dintr-un DECEBAL, un adevarat erou national si dintr-un…TRAIAN(!?!). Cati dintre noi stiu însa cine a fost acest TRAIAN si ce a facut el pentru noi?!

Sa începem cu ce “a facut” pentru noi:

-Ne-a zdrobit si cucerit 14 % din Dacia;

-Ne-a furat tezaurul ( asa cum mai tarziu o vor face si altii).

Prin tradarea acelei “cozi de topor” Bacilis, confident al regelui dac, romanii descopera in albia raului Sargesia tezaurul lui Decebal (evaluat de Jerome Carcopino la 165.500 kg.de aur si 331.000 kg. de argint, pentru acea vreme un tezaur fabulos, în fata caruia pana si faraonul Egiptului aparea sarac.) Si aceasta, într-o tara “salbatica” si “necultivata”?! …Intr-o tara care nu stia sa vorbeasca si sa socoteasca… Intr-o tara care a fost fericita sa dea totul romanilor ca sa învete… “LATINA“, limba pe care ei, dacii, o vorbeau de mii de ani. Si dupa cucerirea sangeroasa a mai putin de un sfert din teritoriul Daciei, tot el, Traian, a continuat sa stoarca tot ce se mai putea de la noi (la fel ca altii, aproape doua milenii mai tarziu).

Dar ce ne-a dat el bun: crestinismul…

Cine a fost Traian?

Marcus Ulpius Traianus este fiul unui comandant de legiune (de origine mai putin romana) care va ajunge mai tarziu guvernatorul Siriei si Asiei .Acesta a avut în razboiul împotriva evreilor o relatie “pasnica” cu o “localnica”, relatie în urma careia s-a nascut sus-numitul “Traianus”, care va creste în sudul Spaniei în provincia romana Baetica. In urma victoriilor militare ale lui Traian împotriva germanilor împaratul Nerva îl va adopta ca fiu la 27 octombrie 97, proclamandu-l asociat la putere. El, Traian, nu ne-a iubit niciodata, ci dimpotriva…

Si acum spuneti-mi, ce credeti ca ar avea el în comun cu noi?!. Ceea ce au avut în comun cu noi si altii mai tarziu cind ne-au cucerit, ne-au jefuit tezaurul, si nu numai odata… dupa primul si dupa al II-lea razboi mondial, care ne-au dat marele seism civilizator… MARXISMUL!

Triumful lui Traian a însemnat pentru noi înfringere: în toamna anului 106, în loc ca taranii daci sa-si stranga recoltele, erau manati la Roma pentru a fi sacrificati în circuri în cinstea triumfului lui Traian. Dupa înfrangerea lui Decebal Traian si-a amanat intrarea “triumfala” în Roma pana la sosirea mamei sale “iberice” din Spania, tinand s-o aiba langa el în acele momente mari de bucurie, cand întreaga Dacie plangea si-si jelea mortii a caror suflete se ridicau spre tinuturile din cer ale zeului Ghebeleizis sau spre tinuturile subpamantene ale lui Zamolxe… Si noi ne mandrim astazi cu… Traian! O treime de an (123 de zile) au tinut petrecerile si serbarile populare la Roma. Din cele mai îndepartate colturi ale lumii veneau solii ,trimise anume sa ia parte la aceste serbari; si toate cheltuielile au fost suportate de acel El Dorado… acea Californie a antichitatii, jefuita de romani în frunte cu “marele nostru stramos” – TRAIAN!

In cea mai frumoasa piata a Romei s-a înaltat în amintirea acestei biruinte, cu banii nostri, un monument de marmura ce se cheama COLUMNA LUI TRAIAN, construita tot de acel mare Apollodor din Damasc…

Un învatat german, Theodor Mommsen, scrie despre Columna aceasta ca este “o carte de tablouri sapate în piatra “, iar altul o considera ca “cea mai înalta perfectiune a sculpturii istorice romane”… Aceasta Columna, avand 124 de tablouri cu 2000 de figuri în relief, înfatiseaza momente însemnate din luptele romanilor cu dacii.

Setea de “glorie ostaseasca” si de expansiune politica l-au cam tinut pe Traian departe de sotia sa, împarateasa Plotina – mult laudata pentru virtutile ei – si mult mai aproape de tinerii soldati. Dorinta lui Traian era sa-l ajunga pe Alexandru Macedon, asa ca, pornind la lupta contra PARTILOR, cotropind Armenia (în 114), Mesopotamia (în 115) si Assyria, un fel de boala îl atinge pe campul de lupta din Cilicia si astfel, moare marele nostru “stramos”.

Italienii l-au cam uitat, dar noi…nu! Noi îl “iubim”…Nu este el “stramosul” nostru!? Grecii se mandresc cu tracul nostru Alexandru Macedon care i-a îngenunchiat si cucerit, uitindu-si adevaratii eroi… Noi, tot asa, cu ce nu e al nostru, cu Traian! Ba într-un timp si cu Stalin… pe prima pagina din abecedarele romanesti, ani la rand, ba chiar si ctitor de oras romanesc, bunul si dragul nostru Brasov devenind, ce ironie a sortii, orasul Stalin…

“Istoricilor”, sa va multumim ??!!

________________

ŞTEFAN CEL MARE

La 2 iunie 1504 (7512) se stinse marele dom şi erou al Moldovei Ion Stefan Voievodul, care, în timp de 47 de ani ai domniei sale, a apărat cu curaj şi devotament extraordinar independenţa politică a Moldovei şi a fost un zid puternic al creştinătăţii contra extensiunii domniei musulmane dincoace de Dunăre (ne spune Nicolaie Densusianu în „Istoria militară a poporului român”, Ed. Vestala, Bucureşti, 2002, p 325).

Ca să inţelegem situaţia de atunci, trebuie să amintim că sultanul Mohamed II terminase cucerirea Peninsulei Balcanice. În 1453, el ataca Constantinopolul, îl cucerea şi îl transforma în capitala imperiului său. În 1459 cucerea Serbia, în 1464 Bosnia, în 1467 Hertegovina şi Albania, in 1475 Crâmul, a cărui guvernare o incredinţează unui han tătăresc. Atena a fost cucerită în 1458, Peloponezul în 1460.

Thracia, Macedonia si Bulgaria deveniseră provincii turceşti încă din secolul al XIV-lea. Valahia ca să-şi protejeze frontierele meridionale împotriva incursiunilor musulmane, după bătălia de la Nicopol din 1397, s-a obligat să plătească turcilor un tribut anual de 5000 piaştri de argint.

Peninsula Balcanică fiind cucerită, Mahomed al II-le trebuia să cucerească şi Moldova, în felul acesta drumul putând să i se deschidă spre Transilvania, Polonia şi Ungaria, porţile Europei deschizându-i se. Plin de curaj şi energie el nu putea să-i ierte Moldovei, care domina gurile Dunării şi coltul nord-vestic al Mării Negre, refuzul de-i plăti tribut.

Având aceleaşi convingeri politice ca şi tatăl său, Baiazet II, fiul şi succesorul lui Mohamed II, invită în anul 1502 hoardele tătăreşti de pe Volga să se stabilească pe câmpiile Chiliei şi Cetăţii Albe.

-=Din nefericire pentru cauza creştinătăţii dar în special pentru cea a vlahilor şi moldo-vlahilor, principele creştin Mathia Corvinul, fără nici un motiv, porneşte în anul 1467 la război împotriva lui Ştefan, în fruntea a 40.000 de soldaţi. El trece pasul Oituzului şi al Ghimeşului, înaintând spre Suceava, capitala Moldovei, arde Trotuşul, Bacăul, Romanul şi Neamţul oprindu-se la Baia. Ştefan, văzând îngînfarea şi imprudenţa adversarului, care nu luase măsurile necesare de precauţie, trimite oamnei care dau foc oraşului Baia, şi la lumina flăcărilor şi a lunei, îi atacă pe unguri care îngroziţi cad sub săbiile moldovene.

Oastea marelui rege al Ungariei este învinsă iar maretul rege Mathia Corvinul, rănit de trei ori, este scos din luptă pe targă, ca să nu cadă în mâinile mânioşilor moldo-vlahi.

El scapă cu mare greutate strecurându-se prin poteci, ajungând in Transilvania, datoritî „bunătăţii” unui vlah. Ştefan aflând însă despre trădarea acestui om, îi va taia capul.

Voievodul Transilvaniei, Ion de Darocz împreună cu cei 4000 de luptători ai săi au fost ucişi până la unul.

În anul 1468 Mathia Corvinul făcu pace cu Ştefan, dându-i castelele Ciceu şi Cetatea de Baltă din Transilvania.

=De la Martini Cromer „Polonia sive de origine et rebus gestis Polonorum” Ed.Coloniae Agrippinae, 1589, p.403, aflăm despre victoria voievodului Moldovei Ştefan asupra hoardelor tătăreşti ale hanlui Maniac de peste Volga. Tătarii Zavolgeni, adică cei ce trăiau dincolo de Voga, trecură peste Boristhene (Nistru) sub comanda hanului Maniac în anul 1468, împărţindu-se în trei coloane, năvălind asupra Litvaniei, Podoliei şi Moldovei. În partea Podoliei ce ţine de Litvania tătarii au făcut prăpăd, luând în captivitate 10,000 de oameni. În partea Podoliei care ţinea de Polonia, tătarii nu au distrus nimic, regele poloniei fiind înştiinţat de ducele din Tauria, Mengligere despre acest atac.

În Moldova însă, tătarii au fost învinsi de trei ori de Ştefan Vodă, care a luat prizonier chiar şi pe fiul hanului Maniac. Hanul i-a trimis lui Ştefan 100 de soli cerându-i cu ameniţări să-l lase liber pe fiul lui. Ştefan a dat ordin ca în faţa celor 100 de soli, fiul hanului să fie despicat de viu, iar apoi i-a tras în ţeapă pe 99 din soli, lasând unul singur in viaţă, cu nasul şi urechile tăiate, să-i dea de ştire hanului Maniac despre cele petrecute acolo.

Despre acest război scrie şi cronicarul Grigore Ureche, în final Ştefan aducând mulţumire lui Dumnezeu, la 3 septembrie zidind mânăstirea Putna.

-=La începutul anului 1475 Mohamed II il trimite pe Suleiman-pasa din Albania, in fruntea a 120,000 de oameni, sa cucereasca Moldova.

Norocul insa nu-i surâde. Stefan il atrage intr-o padura de lânga râul Bârladului, din sus de Vaslui, unde-i distruge intreaga armata.

In aceasta lupta memorabila, de la locul numit Podul Inalt, au cazut patru pasi, moldovenii cucerind peste 100 de steaguri, multi captivi si o prada enorma.

Apoi voievodul dete ordin ca toti captivii turci, afara de cei mai de frunte, sa fie trasi in teapa. Trupurile celor ucisi in lupta de la Podul Inalt, scrie istoricul polonez Dlugoss, au fost arse, dar au ramas gramezi mari de oase, care vor atesta si in secole departate maretia acestei biruinte.

Dar problemele lui Stefan inca nu se terminara.

Pe când Stefan se afla la Vaslui lânga Bârlad, ii veni stire de la Soroca, cum ca cazacii au trecut cu hoardele lor peste Nistru si pradeaza tara. Fara sa piarda timpul Stefan ii loveste napraznic, noaptea, fara veste la Grumazesti, ii taie, spinteca si ii goneste peste apa Nistrului, mare parte din ei inecându-se in undele lui.

Se intoarce triumfator la Suceava unde Mitropolitul cu preotii il binecuvânteaza ca pe un imparat si biruitor de limbi pagâne.

-=La mai putin de un an, mai 1476, Mohamed II , aprins de ura impotriva lui Stefan care-i nimicise armata cea puternica ,de 120,000 de oameni, care-i alungase garnizoana turceasca din Chilia, pleaca in persoana impotriva lui Stefan.

Trece dunarea pe cinci poduri cu o multime de soldati, tunuri, camile si patrunde in Moldova. In acelasi timp navalesc in Moldova si tatarii din Crâm, veniti in ajutorul turcilor.

Acelasi istoric polonez Dlugoss ne spune ca Voievodul Stefan nu se inspaimânta de acesti doi inamici foarte puternici care lovesc Moldova in acelasi timp.

El dadu ordin ca toate bucatele si fânetele sa li se dea foc, pentru a nu ajunge in mâinile dusmanilor, apoi se arunca asupra tatarilor, de a caror putere se temea mai mult decât de turci. Ii loveste, ii invinge si-i goneste pâna la Nistru cu atâta râvna, incât pe multi ii taie in fuga decât in batalie.

In timpul acestei persecutii, teroarea cuprinse asa de mult pe tatari, incât ei aruncau jos armele, arcurile,tolbele cu sageti, hainele de pe ei, seile de pe cai, ca sa poata fugi mai usor si apoi ca niste turbati, sareau goi in apa Nistrului, unde aproape cu totii s-au inecat.

Stefan se intoarce repede acum impotriva trupelor turcilor, imprastiate prin tara, la prada.

Se retrage apoi in munti intr-o padure numita de turci „Marea de arbori” iar de cronicarii nostri Valea Alba.

Aici pe 26 iunie 1476 are loc memorabila batalie de la Razboieni. Moldovenii dau foc la padure, focul determinând la inceput pe ieniceri, ingroziti, sa se trânteasca la pamânt.

Sultanul Mohamed, observând aceasta dezordine si lipsa de curaj, din partea celor mai distinsi ostasi ai sai, apuca un scut si se repede impotriva moldovenior.

Moldovenii sunt invinsi nu de arme ci de numarul coplesitor al turcilor.

Pierderile turcilor sunt enorme iar victoria fara rezultat.

Mohamed incearca sa cucereasca cetatea Sucevei si a Hotinului, dar pierde in amândoua luptele o multime de ostasi fara a le putea cuceri.

Cu toata infrângerea suferita la Valea Alba, Stefan nu isi pierde curajul.

Tocmai când turcii voiau sa treaca Dunarea, ii loveste din senin, le lua toata prada furata din Moldova, acestea alergând disperati spre celalalt mal. Stefan se intoarce inspre Moldova si curata tara intreaga de turci. Regele Ungariei, invinsul lui Stefan, uitând de ce i se intâmplase si lui nu de mult, intr-o scrisoare adresata Papei Sixt IV-lea , numeste retragerea lui Mohamed din Moldova , o fuga rusinoasa”( Hurmuzaki, Documente, vol.VIII, p.23 1476).

-=Sultanul Baiazet II vrând sa-si razbune parintele intra cu trupele sale in Moldova in luna mai 1486. Planul sau era ca dupa ce va supune Moldova, sa stabileasca o legatura directa intre imperiul turcesc cu tatarii de la Crâm si de pe Volga, sa colonizeze Basarabia cu tatari si sa prefaca Moldova intr-un pasalâc turcesc.

Trece Dunarea pe la Isaccea, ocupa Chilia si Cetatea Alba, devasteaza in lung si in lat Moldova, Stefan ducând doar o lupta de hartuire, de slabire a inamicului, care s-a dovedit practica , pentru poporul nostru inca din timpuri stravechi. Baiazet II-lea disperat ca nu il poate intâlni si invinge pe Stefan, obosit de lupta de hartuiala dusa de trupele moldovenesti, fu silit sa se intoarca peste Dunare.

Din Cronica Veneta a lui Sanuto Marino ( istoriograful republicei Venetiene-1532) aflam ca sultanul turcesc când a cucerit Cetatea Alba avea o armata de uscat de 300,000 oameni, iar fortele sale navale erau de 100 de corabii cu pânza, ca in fine pe lânga sultan se mai afla acolo si hanul tatareac cu 30,000 de oameni calari.

Despre actiunile de razboi ale lui Baiazed asupra Moldovei, mai aflam de la analistii musulmani Saed-eddin si Idris, sc. XVI-lea, informatii folosite si de Hammer in Istoria imperiului otoman. ”In ziua de 1 mai 1484, Baiazed pleaca la Adrianopol ( fosta capitala a Romaniei N.A.), de unde se pregati sa mearga asupra Moldovei.

La 27 iunie armata sa trecu Dunarea pe la Isaccea, unde veni si Voievodul Valahiei cu un corp auxiliar de 20,000 de oameni.

La 6 iulie Baiazet impresura cetatea Chilia si in 7 zile o cuceri.

De acolo porni impotriva Cetatii Albe ( Akkermanului) unde ajunse in 9 zile.

Asediul acestei a durat 16 zile, cadera acestei ne este descrisa de Andrea Cambini din Florenta, care a trait in timpul acestor evenimente.Acesta povesteste cum la inceput Baiazet a dat voie trupelor sale sa cutreiere si sa prade tinutul, apoi vazând ca cei din cetate nu se misca a dat ordin ca zidurile acesteia sa fie batute cu artileria din mai multe parti, darâmând cât mai mult, si dând astfel sansa coloanelor sale sa atace.

Oamenii din-nauntru insa se aparau foarte bine, respingându-i cu mare impetuozitate, intrebuintând pentru apararea lor sageti, focuri, darde si pietre, si se purtara cu atâta inima incât ranind si omorând un numar mare de inamici, ii gonira de mai multe ori.

Dupa zile de atac fara succes, Baiazit trimise un sol sa le spuna ca turcii vor sta si vor lupta zi si noapte pâna vor lua cetatea si nu vor cruta pe nimeni, indiferent de sex ori vârsta. In cazul in care se vor preda le va asigura libertatea. Auzind cei din cetate propunerile sultanului si ne vazând nici o scapare, si finca ramasesera foarte putini, au hotarât sa primeasca conditiile sultanului si predara cetatea. Sultanul isi tinu promisiunea.

-=Dar nu numai ungurii, tatarii si turcii ataca Moldova. In anii 1497 si 1498 regele Ion Albert al Poloniei, dornic de glorie, crezând ca Moldova este slabita vine sa supuna aceasta tara. Sub pretext ca doreste sa mearga impotriva turcilor, ca sa ia din mâinile acestora Chilia si Cetatea Alba, de fapt dorind sa-l puna in fruntea Moldovei pe fratel sau Sigismund. El cheama lânga el la acest razboi pe Alexandru-duce de Lituania, pe Tifen, magistratul cavalerilor teutoni si pe ducele Masoviei. In fruntea a 80,000 de ostasi patrunde in Moldova, inaintând spre Suceava. Stefan ii blocheaza insa toate drumurile de aprovizionare dinspre Polonia si Rusia.

Situatia devine dificila pentru trupele inamice datorita lipsei de apa, bucate si nutret.

Descurajarea creste, disciplina scade, asa ca ridica asediul Sucevei dorind sa se intoarca acasa. Ei au inceput sa se retraga, fara nici un fel de ordine, comitând tâlharii si jafuri asupra locuitorilor pe unde treceau. Pe când trupele dusmane, dupa un drum de patru zile, sosesc in padurea numita „Bucovina”, o multime de tarani pedestri le inconjoara din toate partile, dau navala asupra lor, inchid drumurile de iesire cu arbori taiati, rastoarna carele si rastoarna asupra armatei inamice arbori pe care ii taiasera inainte din radacini.

Lupta, dupa cum o descriu autorii polonezi, a fost una din cele mai inversunate si mai crâncene. O mare parte a armatei regelui Poloniei dispare aici, o mare parte a nobilimii celei alese a Poloniei si Rusiei se stinge sau cazu in captivitate. Dupa Cromeri „ Polonia sive de orgine et rebus gestis Polonorum- 1589, p.440 ..” Cu aceasta ocazie Stefan se arata de o crudelitate mai mult decât barbara, anume el dete ordin sa macelareasca in fata sa pe toti captivii, scapra doar cei ce cazura in mâinile turcilor si tatarilor, care fura dusi in captivitate. Unii dintre acestea se intoarsera dupa câtva timp in tara, cum a fost cazul lui Ioan Tencini, Petru Prochnici……..

Acest razboi dete apoi nastere la pagube mari si suferinte grele pentru poloni si rusi.

Anume, Stefan, dorind ca sa-si razbune injuria ce i-o facuse regele Poloniei si pentru razboiul nedrept inceput de acesta, se ridica in primavara anului urmator cu trupele sale usoare de moldoveni, turci si tatari si navali in Polonia si in provincia Rusiei, apoi trecând pe lânga cetatea si orasul cel intarit cu ziduri al Leopolei, inainta pradând in lung si in lat pâna la orasul Canciuga si la râul Visloc, raspândind in toata Polonia o teroare enorma, fiindca nimeni nu era pregatit, ba nici nu avea curajul ca sa stea inaintea acestui inamic, ci toti cautau numai sa fuga, unii ascunzându-se prin fortarete, altii prin paduri si munti nestrabatuti. Insa moldovenii , luând urmele celor fugiti, prinsera o multime mare de oameni de ambele sexe, de toate conditiile si etatile, ii tarara in sclavia demna de compatimit si-i imprastiara in toate partile, astfel ca Thracia, Scythia si Asia erau pline de sclavi rusesti.

Se zice ca atunci au fost luati ca robi de razboi si mânati inainte ca vitele peste 100,000 oameni, cu o multime nemasurata de turme, de cirezi si tot felul de prazi.

” Aceasta a fost urmarea faimoasei batalii din codrul Cosminului, care a adus pagube si suferinte enorme pentru Polonia si Malorusia. Gloria si numele lui Ion Stefan Voievodul Moldovei ajunse cunoscut peste tot in lume.

Uzun Assan, regele Persiei, trimite ambasadori la Stefan cel Mare , rugându-l ca impreuna cu alti printi crestini sa se ridice in contra oribilei puteri a otomanilor.

Papa Sixt IV-lea, in bula ce o adreseaza crestinilor in anul 1476, numeste pe Stefan „ adevarat atlet al credintei crestine” .Senatul venetian il felicita pe domnitorul Stefan pentru victoriile sale asupra turcilor.

Cele mai sincere si frumoase elogii le aduce lui Stefan istoricul polonez Ion Dlugosz, cronicarul din Cracovia, contemporan al sau: „O barbat minunat, care nu e cu nimic mai inferior decât ducii eroi ai vechimei si pe care noi il admiram atât de mult………………………….Dupa judecata mea, dânsul este cel mai demn, caruia sa-i deie domnia si imperiul militar peste toata lumea, si lui sa i se incredinteze prin sfatul, prin intelegerea si hotarârea comuna a tutu4ror crestinilor , demnitatea de comandant suprem si duce in contra turcilor…..”( Dlugossi, Hist. Polon, tomus II – 1712-, p.528 ).

De la medicul sau, Mathei Mauriano, la anul 1502, aflam ca Stefan cel Mare era un om intelept, demn de multa lauda, si foarte iubit de supusii sai. El a avut 36 de batalii din care a pierdut doar doua.

El a zidit 44 de mânastiri si biserici.

Meritele aduse de el poporului nostru, serviciile aduse de el crestinismului si civilizatiei Europei sunt de neuitat.

Pe 3 iulie 2004 ( anul 7.512) s-a sarbatorit in Dacia la Putna acest eveniment deosebit, 500 de ani de la incetarea din viata a marelui voievod Stefan cel Mare si Sfânt.

~Napoleon Săvescu: „Maghiarii vor drapel în România??“

— ARP

O situatie asemanatoare cu ce se intampla la noi in Romania cu emigrantii unguri exista si in Australia cu emigrantii islamici. Primul ministru al Australiei , John Howard a fost insa foarte clar in decizia sa, care daca s-ar traduce la situatia de la noi ar suna cam asa: – emigrantii unguri trebuie sa se adapteze la romani si nu invers. Daca nu va place plecati (Take It Or Leave It).

– suntem obositi sa vedem cum natiunea noastra romana se ingrijeste sa le ofere ungurilor confort si libertate culturala in detrimentul propiei noastre culturi.
– Si patriotismul la romani trebuie sa-si spuna cuvantul

– La noi in tara se vorbeste romaneste, nu turceste, ungureste, chinezeste sau greceste. Cine doreste sa fie parte din societatea noatra romana sa ne invete limba, si nu invers.
– Noi suntem crestini, credem in dumnezeu, Isus este parte a culturii noastre.

– Aceasta este Tara noastra, acesta este pamantul nostru, aceasta este cultura noastra, aceasta este credinta noastra, acesta este steagul nostru. Vreti sa traiti la noi adaptati-va. Nu va place viata noastra, cultura noastra, limba noastra, nimeni nu va forteaza sa stati la noi.

– Tara aceasta a fost si este Dacia de mii si mii de ani. Noi dacii nu am venit de nicaieri. Suntem la noi acasa. Odata inteles acest lucru toate teoriile sovine tip « cine a fost primul aici » nu isi mai au nici o baza.
http://dacia.org/1articole/index.php?news_id=110&start=0&category_id=8&parent_id=0&arcyear=&arcmonth=
– Si sa vedem ce spune si Prime Minister John Howard – Australia Muslims who want to live under Islamic Sharia law were told on Wednesday to get out of Australia, as the government targeted radicals in a bid to head off potential terror attacks. Separately, Howard angered some Australian Muslims on Wednesday by saying he supported spy agencies monitoring the nation’s mosques. Quote: ‘IMMIGRANTS, NOT AUSTRALIANS, MUST ADAPT. Take It Or Leave It. I am tired of this nation worrying about whether we are offending some individual or their culture. Since the terrorist attacks on Bali , we have experienced a surge in patriotism by the majority of Australians.’ ‘This culture has been developed over two centuries of struggles, trials and victories by millions of men and women who have sought freedom’

‘We speak mainly ENGLISH, not Spanish, Lebanese, Arabic, Chinese, Japanese, Russian, or any other language. Therefore, if you wish to become part of our society . Learn the language!’ ‘Most Australians believe in God. This is not some Christian, right wing, political push, but a fact, because Christian men and women, on Christian principles, founded this nation, and this is clearly documented. It is certainly appropriate to display it on the walls of our schools. If God offends you, then I suggest you consider another part of the world as your new home, because God is part of our culture.’

‘We will accept your beliefs, and will not question why. All we ask is that you accept ours, and live in harmony and peaceful enjoyment with us.’

‘This is OUR COUNTRY, OUR LAND, and OUR LIFESTYLE, and we will allow you every opportunity to enjoy all this. But once you are done complaining, whining, and griping about Our Flag, Our Pledge, Our Christian beliefs, or Our Way of Life, I highly encourage you take advantage of one other great Australian freedom, ‘THE RIGHT TO LEAVE’.’ ‘If you aren’t happy here then LEAVE. We didn’t force you to come here. You asked to be here. So accept the country YOU accepted.’

________________

88 DE ANI DE LA SALVAREA UNGARIEI DE COMUNISM DE CĂTRE ARMATA ROMÂNĂ – 3 AUGUST 1919

Asa cum bine se cunoaste in prezent, dupa lovitura de stat din octombrie 1917 din Rusia, V.I.Lenin, in urmatorii trei ani, a depus toate eforturile pentru ca, pe fondul mizeriei , dezordinii si lipsurilor ce au marcat in special popoarele fostelor Puteri Centrale, sa se declanseze revolutia comunista mondiala. In acest scop, are loc la Moscova, in zilele de 2 – 6 martie 1919, Congresul I al Internationalei Comuniste care stabilea ca toate partidele comuniste sunt subordonate Moscovei si care urmau sa depuna toate eforturile pentru declansarea revolutiilor comuniste si a unor lovituri de stat.

Romania, care reusise sa isi desavarseasca unitatea nationala inca de la inceput, s–a dovedit a fi avangarda salvarii sistemului democratic european. Astfel, Romania a fost obligata sa faca fata diversiunii comuniste din 13 decembrie 1918, sa dezarmeze trupele rusesti dezorganizate, in numar de aproape un milion, si sa le evacueze, fara incidente majore si si cu un numar cat mai mic de victime, peste Nistru.

In anul 1919, Romania a fost amenintata si din est si din vest de pericolul bolsevic. Astefel, Rusia Sovietica n–a recunoscut unirea Basarabiei si Bucovinei cu Romania. La aceasta se adauga dorinta Ungariei de reanexare a Transilvaniei conform unui asa-zis drept” istoric”,( ungurii sosind prin secolul IX in Europa, au intrat cu multa dificultate in Transilvania tocmai in secolul al XI-lea. Ce drept istoric ar fi avind…..??). La 21 martie 1919, Consiliul Muncitorilor si Soldatilotr din Budapesta a proclamat Republica Ungara a Sfaturilor care avea sa dainuie circa 133 de zile, avandu-l in frunte pe bolsevicul Bela Kun. Acesta, la 25 martie, a creat Armata Rosie Ungara; la 26 martie se nationalizeaza toate intreprinderile din industria mineritului si a transporturilor cu peste 20 de salariati; la 3 aprilie 1919, se nationalizeaza proprietatile funciare de peste 57 de ha. Totodata, Ungaria bolsevica a recurs la forta armata pentru reanexarea Transilvaniei la Ungaria, ca si a celorlalte parti ale fostului regat maghiar, nerecunoscand dreptul popoarelor la autodeterminare, asa cum fals a proclamat si Lenin, care facuse din Internationala Comunista un promotor al politicii sale curat imperialiste.

Dupa decretarea starii de mobilizare a tuturor barbatilor intre 16 si 42 de ani, Ungaria bolsevica ataca Romania si Cehoslovacia. Armata romana era obligata sa se apere pe un front de peste 1000 de km care se intindea din Banat pana la Cernauti, situatie foarte grea, determinata de efectivele diminuate de razboi si de dotarea sa mult incetinita de izolarea Romaniei de tarile democrate. Astfel, in martie 1919, in urma unui schimb de telegrame intre guvernele Rusiei Sovietice si Ungariei Sovietice, statul major al Armatei Rosii ucrainene a planificat operatiuni ofensive pe doua directii. Conform planurilor, prima armata sovietica ucraineana trebuia sa dea lovitura prin Bucovina, pentru legarea directa cu Armata rosie ungara, iar a doua trebuia ca, impreuna cu voluntarii internationalisti, sa porneasca o ofensiva pentru ruperea pozitiilor fortelor armatei romane in zona Basarabiei si incercuirea lor langa Nistru. Unirea de la Alba Iulia era pusa in pericol. Ionel Bratianu arata la sedinta Consiliului Suprem din 25 martie 1919 de la Paris ca Anglia isi atinsese interesele, iar presedintele S.U.A., Wilson, declara ca nu si-a definit pozitia fata de regimul de la Budapesta. Aceasta politica sovaielnica a marilor puteri a incurajat actiunile bolsevicilor maghiari si rusi, ba inca la 16 iunie 1919, conform unui plan bine coordonat de Moscova la Presov, se proclama Republica Sovietica Slovaca, in urma unui atac impotriva trupelor statului Cehoslovac din Slovacia din 28 martie 1919, cu scopul de a realiza contactul cu Armata Rosie.

In aceasta situatie, mai ales ca rapoartele militare venite de pe frontiera Nistrului indicau serioase pregatiri militare, guvernul roman a intrerupt tratativele cu guvernul lui Bela Kun. In noaptea de 15 spre 16 aprilie, Divizia 6, Divizia 38 de husari, Divizia de secui si garzile rosii maghiare ataca posturile inaintate ale armatei romane la Ciucea si Tigani. Generalul Gheorghe Mardarescu care, alaturi de generalul Traian Mosoiu, a condus armata romana pe acest front arata ca se impune ca prim obiectiv ofensiva totala pentru a depasi Muntii Apuseni si a atinge chiar cursul Tisei, care reprezenta un aliniament mai favorabil din punct de vedere militar. La 16 aprilie contraofensiva romana a atins in patru zile zona Muntilor Apuseni si apoi linia stabilita. Actiunea armatei romane a fost salutata cu multa bucurie de populatia din zonele ocupate. Astfel, la Oradea romani, unguri, germani, slovaci “intampina pe romani cu flori si cu strigate de bucurie, scoase in limba lor,” asa cum arata Nicolae Iorga, pentru ca i–au salvat de bolsevici.

La 30 aprilie si 1 mai trupele romane au atins raul Tisa pe intreaga lungime a frontului, reusind sa faca jonctiunea cu trupele cehoslovace in zona Csap – Munkacs. Ionel Bratianu si intreg guvernul roman a aratat ca ocuparea unui asemenea aliniament nu inseamna revendicarea unor teritorii din Ungaria, ci este determinata de necesitatea de a avea, pana la renuntarea de catre Ungaria bolsevica a planurilor sale expansioniste asupra teritoriilor romanesti si la dezmembrarea acesteia, o pozitie mai usor de aparat. Justetea pozitiei guvernului roman, demonstrata de nota ultimativa trimisa de Cicerin si Rakovsko din partea Ucrainei, care in mod ultimativ cerea Romaniei evacuarea Basarabiei in decurs de doua zile, un al doilea ultimatum cerea Romaniei sa evacueze Bucovina. V.I.Lenin comunica telegrafic lui Bela Kun ca prin Basarabia, Bucovina si Galitia urma sa ajute Republica Sovietica Ungara. Oameni politici romani, ca Alexandru Vaida, Tache Ionescu, Nicolae Titulescu, Ionel Bratianu, dr. Constantin Angelescu aratau factorilor de decizie de la Paris pericolul pe care il reprezenta pentru Europa refacerea fortelor militare ale Ungariei Sovietice. Aceste temeri erau indreptatite, intrucat la 20 mai 1919, bolsevicii maghiari ocupau intreaga Cehoslovacie, reanexand–o Ungariei. Desi guvernul bolsevic ungar, presat de marile puteri, incheie un armistitiu cu Cehoslovacia , Marele Cartier General Roman, condus de Ion Antonescu, hotaraste mentinerea pozitiilor pe Tisa, ca linie strategica, pe considerentul ca Ungaria nedezarmata nu ofera nici a garantie. Guvernul roman constata intentiile agresive ale guvernelor bolsevice maghiare si sovietice, deplasarile de forte in regiunea frontului roman, incursiunile peste Tisa. Ionel Bratianu a convins opinia publica internationala ca amplasarea armatei romane pe Tisa salveaza de comunism statele democratice europene. De altfel viitoarele atacuri ale armatei bolsevice maghiare s-au desfasurat conform planurilor lui Lenin, care prevedeau declansarea la scara europeana a unor mari demonstratii muncitoresti pentru apararea Ungariei bolsevice. La 19 spre 20 iulie 1919, bolsevicii maghiari au atacat puternic armata romana, respingand-o pana la Oradea. Trupele romane declanseaza contraofensiva si, dupa sapte zile de lupte crancene, se apropie de Budapesta. La 3 august 1919 patru excadroane de rosiori, dintre care unul din Craiova, intra in Budapesta.

In conditiile in care marile puteri tindeau sa considere evenimentele militare din centrul Europei un gen de conflict local si se aratau prea putin interesate de modul in care frontierele aveau sa respecte sau nu cerintele impuse de vointa poporului roman, conducatorii Romaniei in frunte cu Ionel Bratianu au fost constienti de gravitatea extinderii comunismului si astfel au salvat inca o data Europa de urmarile instaurarii unui regim totalitar criminal.Romania niciodata nu a avut pretentii teritoriale; ea nu a luat teritorii nici chiar de la invinsii ei.Restabilind ordinea in tarile vecine: Ungaria, Slovacia, trupele romane se vor retrage, cu toate ca statele europene nu se impotriveau reintoarcerii la tara mama a Maramuresului de nord ( asa numita Ucraina trans-carpatica). Vaida Voievod amina la nesfirsit asumarea acestei responsabilitati si pierde o sansa istorica : extinderea reunificarii citorva dintre provinciile Daciei Mame.

De la inceputurile istorie sale poporul nostru nu a facut decit sa cedeze spatii, sperind ca in felul acesta sa-si faca prieteni din vecinii noi sositi. Astfel primii invadatori, grecii sositi in Europa in 1900-1400 i.d.H.,in patru valuri : ahei,ionieni,dorieni si eolieni acupa parte din peninsula balcanica si toate insulele marii Egee. Ei sunt urmati de ati invadatori, celtii , prin anii 500 i.d.H., si care erau respinsi de Burebista , la marginile imperiului dacic , pe malurile lacului Constanta ( Elvetia de azi ).In anul 106 d.H., printr-un razboi fraticid, romanii , sub conducerea lui Traian, vor ocupa 14% din teritoriul Daciei , pentru o perioada istorica foarte scurta de 165 ani. In secolul IV-VI d.H., sosesc slavii care se vor aseza la sudul Dunarii cit si in Maramuresul de nord. In mod persistent , de-a lungul secolelor viitoare,ei vor trece Bugul ca apoi sa se aseze si pe malurile Nistrului , pe care au incercat si inca mai incearca sa-l traverseze. Ungurii sositi in secolul al IX-lea d.H., in Panonia, vor mai astepta 300 de ani pina cind sa patruinda, prin secolul XIII-lea in Transilvania. Prin sud, cam in acelasi timp sirbii ne ocupa spatial vlaho-dardan , Kosovo de azi, pentru minele de aur, argint si plumb ce se gaseau pe acolo. Pentru aceleasi ratiuni ei vor ocupa partea vestica a vaii riului Timoc in timp ce bulgarii o vor ocupa pe cea estica.Peste 1.400.000 de romani, vlahi cum ne numesc ei , mai traiesc si azi prin aceasta vale. Banatul , asa zis sirbesc, “a plecat si el” de la noi.Zeci si sute de mii de daco-romani traiesc si azi pe acolo, scolile fiindu-le desfiintate. Vlahii , vlacii, aromanii, toti urmasi ai acelorasi daci traiesc in afara granitelor Romaniei cu milioanele. Nici o tara vecina si ” prietena nu-I lasa sa aiba scoli ori biserici in limba daco-romana; chiar mai mult, nici nu-I recunoaste ca ar exista, nu-I recunoaste ca “minoritati”.Din Bucovina ucrainienii I-au trimis prin Siberia ori pe undeva prin Imperiul Sovietic , depopulind spatii uriasa de acest popor daco-roman care le amintea prin prezenta lui ca ei sunt niste noi sositi.

In aceste conditii , atunci, la 3 august 1919 , poporul roman si guvernul sau, le-au aratat inca odata vecinilor ca ajutindu-I sa se elibereze de communism nu I-au desconsiderat ci , chiar mai mult , le-au respectat dreptul istoric de a avea un teritoriu liber . Considerind ca gestul de atunci , care ia costat pe romani vieti omenesti merita pretuit cum se cuvine, azi 3 august 1999 sa ne ridicam in picioare, cu respect pentru acesti eroi ai neamului care au scapat Europa de communism si sa ciocnim un pahar de vin cu prietenii vacini unguri.Multi dintre ei traiesc si azi in acea Transilvanie.Cum noi romani emigranti in America , atit timp cit respectam aceasta tara, dorim sa avem alaturi de indatoriri si toate drepturile, tot asa si ei , emigranti de secole in Transilvania trebuie sa se bucure de toate drepturile atita timp cit isi respecta obligatiile de cetateni romani.

Poporul daco-ruman prin miorismul lui a fost, este si va fi un popor primitor si prietenos.

________________

OTAN SAU WOTAN?

Misterul cuceririi Americii
Cum toata lumea stie, Columbus (1451-1506), amiral nascut in Italia , a traversat, sub patronaj spaniol, ” Marea Tenebrosum”- Oceanul Atlantic. El va descoperi (ori redescoperi) America. Din greseala el a crezut ca a ajuns in Asia – India, asa ca i-a botezat pe localnici “indieni”, creind numai confuzii. Involuntar el a distrus sfanta credinta de atunci, a trinitatii continentale: Europa, Asia si Africa, descoperind un nou continent de patru ori mai mare ca Europa. La nu mult timp dupa el, un alt italian, Amerigo Vespucci (1451-1512) va “redescoperi” si el America de Nord. Dar cine au fost adevaratii descoperitori ai Americii? Papa Julius II i-a declarat pe
indienii americani (amerindieni) drept adevaratii descendenti ai lui Adam si Eva, devenind astfel candidati buni la crestinizare, de catre misionarii catolici. Daca nu vrem sa-l contrazicem pe Papa Julius II, si citand geneza 10:32 – vedem ca ca toti descendentii rasei umane provin din cei 3 fii ai lui Noe, care au supravietuit potopului din 2.400 idHr, deci cam 4800 de ani in urma ( piramidele egiptene existau pe atunci, dar in ele , sau pe ele , nu s-au gasit semnele unui potop). Dar care dintre fiii lui Noe au ajuns prin America ca sa dea nastere amerindienilor, nu ne precizeaza nimeni. Cand acel fiu o fi sosit pe acele meleaguri, cum si de ce, este un alt teological mister. Lasandu-i la o parte pe crestini si cautand prin bibliotecile lumii, gasim ca unii ii declara pe amerindieni, descendenti ai babilonienilor. Altii postuleaza ca ar fi urmasi ai egiptenilor or cartaginezilor. Unii ca ar reprezenta unul dintre triburile pierdute ale lui Israel. Nici legendara, cu Atlantida, a lui Platon nu este pierduta din vedere. Astfel ca, se pare ca nimeni nu stie cu adevarat originea amerindienilor. Acum 8.600 de ani triburile carpato-danubiene au cucerit Asia ajungand pana in Insulele Japoniei. Mult mai tarziu, in anul 300 dHr un grup de coreeni vor sosi si ei (numindu-se mai tarziu japonezi), si vor intalni o populatie alba ,cu oameni barbosi si blonzi,urmasii carpato-dunarenilor, pe care ii vor decima partial, ca mai tarziu sa-i puna in rezervatiile din nordul insulei Hokaido. O parte dintre acestia vor traversa podul care leaga Siberia si Alaska, trecand peste stramtoarea Bering. Acesti carpato-danubieni vor migra graduat spre Sud, raspandindu-se in toata America de Nord, eventual ajungand in America Centrala si de acolo in Sudul Americii. Observandu-i pe indienii Americii de Nord, ei nu apartin rasei asiatice, mongoloide ori galbene, asa ca ipoteza de mai sus, care de altfel a fost lansata si de altii pare plauzibila.Can de curand ,septembrie 2000, se publica in New York Times un articol despre un craniu, vechi de 9.000 de ani descoperit in America de nord , asemanator cu al populatiei Ainu nu am avut nici un comentariu…. Dar de ce sa nu ne gandim ca amerindienii provin dintr-un grup de oameni ce au traversat Atlanticul? Acest ocean Atlantic nu a fost si nu este o asa mare bariera, navigatia pe oceanele lumii facandu-se din vremuri imemoriale. Aceleasi vanturi si curente oceanice ce l-au impins pe Columb au existat si inainte de acesta! In acelasi New York Times, pe 02 mai 2000 se vorbea despre originea arborelui uman, despre genoame si se spunea ce 20% din populatia amerindienilor nord americani isi au originea materna undeva in spatial nord-estic carpato-dunarean ! Exploratorii, misionarii si soldatii spanioli care au intrat in contact direct cu triburile de amerindieni, in secolele 16 – 17 au auzit tot felul de povesti – legende de la acestia privind originea lor. Descoperim astfel ca numeroase triburi au traditii orale vorbind”, pierduta din vedere. Astfel ca, se pare ca nimeni nu stie cu adevarat originea amerindienilor.
Acum 8.600 de ani triburile carpato-danubiene au cucerit Asia ajungand pana in Insulele Japoniei. Mult mai tarziu, in anul 300 dHr un grup de coreeni vor sosi si ei (numindu-se mai tarziu japonezi), si vor intalni o populatie alba “Ainu”,cu oameni barbosi si blonzi,urmasii carpato-dunarenilor, pe care ii vor decima partial, ca mai tarziu sa-i puna in rezervatiile din nordul insulei Hokaido. O parte dintre acestia vor traversa podul care leaga Siberia si Alaska,
trecand peste stramtoarea Bering. Acesti carpato-danubieni vor migra graduat spre Sud, raspandindu-se in toata America de Nord, eventual ajungand in America Centrala si de acolo in Sudul Americii. Observandu-i pe indienii Americii de Nord, ei nu apartin rasei asiatice, mongoloide ori galbene, asa ca ipoteza de mai sus, care de altfel a fost lansata si de altii pare plauzibila.Can de curand ,septembrie 2000, se publica in New York Times un articol despre un
craniu, vechi de 9.000 de ani descoperit in America de nord , asemanator cu al populatiei Ainu nu am avut nici un comentariu…. Dar de ce sa nu ne gandim ca amerindienii provin dintr-un grup de oameni ce au traversat Atlanticul? Acest ocean Atlantic nu a fost si nu este o asa mare bariera, navigatia pe oceanele lumii facandu-se din vremuri imemoriale. Aceleasi vanturi si curente oceanice ce l-au impins pe Columb au existat si inainte de acesta! In acelasi New York Times, pe 02 mai 2000 se vorbea despre originea arborelui uman, despre genoame si se spunea ce 20% din populatia amerindienilor nord americani isi au originea materna undeva in
spatial nord-estic carpato-dunarean !

Exploratorii, misionarii si soldatii spanioli care au intrat in contact direct cu triburile de amerindieni, in secolele 16 – 17 au auzit tot felul de povesti – legende de la acestia privind originea lor. Descoperim astfel ca numeroase triburi au traditii orale vorbind despre ai lor stramosi, veniti de undeva de peste apa, dintr-o tara indepartata din Est, tocmai de unde rasare soarele (aceste legende sunt in special valabile pentru America Centrala si de Sud si mai putin pentru Nord America, unde migratia pestre stramtoarea Bering, mare parte a anului transformata intr-un pod de ghiata este mult mai evidenta).

Despre manuscrisul Popol Vuh.
Textul Popol Vug a fost scris pe la mijlocul secolului al 16-lea de catre un autor din Guatemala, un maya – crestinizat. El a copiat in limba locala Quiche cu caractere latine un alt manuscris Maya. Oamenii Quiche-Maya traiesc pe inaltimile muntilor Guatemalei, iar misteriosul manuscris Popol Vuh este unul dintre putinele care au scapat furiei civilizatori spanioli ai acelor timpuri, care considerau ca, orice este pagan este opera diavolului. Asa ca foarte zelosii preoti au ars orice le-a cazut in cale, cartea sus amintita fiind gasita la inceputul secolului 18 de catre un calugar, de asta data inteligent, apartinand unui ordin dominican, care functiona in Guatemala. Numele acestui calugar este Francisco Ximenz.
Ximenz nu numai ca copiaza textul original in Quiche dar il si traduce in limba spaniola.
Dar de fapt ce contine acest text Popol Vuh. Contine descrieri despre migratia, raspandirea stramosilor Quiche (oamenii padurii). Textul vorbeste despre originea estica a acestora, de dincolo de Oceanul Atlantic.… “ei au venit din Est, de la mari distante… ei au trecut marea”… cel putin asa spun in cantecele lor in Popol Vuh. Doar cand oare acesti strabuni ai poporului Maya au sosit si din ce parte a Europei, Mediteranei?

Despre Legenda Maya a lui Votan
Ce este ciudat, este ca Maya le spune misionarilor europeni ca, regatul lor a fost fundat de mult, in timpuri imemoriale de catre un mare conducator venit din Est, nu de un indian ci de un om alb, numit Votan sau Wotan.
Vechile traditii Maya vorbesc despre acel Votan, care a sosit de peste apa, din Est, ca despre un barbat inalt, blond, cu ochi albastri, insotit de un grup de camarazi, intr-o corabie ca un sarpe. Ei au format primul nucleu al viitoarei civilizatii Maya. Multe alte traditii indiene vorbesc despre oamenii albi ca despre profesorii lor, parintii lor, educatorii lor. Cineva care studiaza cu atentie cultura acestora nu le poate ignora legendele. Chiar mai mult, descoperirile arheologice au aratat imagini de oameni cu caractere fizionomice ne-indiene. Exemple sunt statuile amenilor albi, barbosi de la Venta (unul dintre cele mai importante locuri ale culturii “olmece”) si, de asemenea, capetele sculptate in piatra, avind o fizionomie cu aspect nordic, pe care le gasim si azi in Bolivia-Tiahuanaco. Prin secolul 18 indienii tzeltal din Guatemala ii vor de
scriitorului spaniol Ordonezy Aguilar o carte veche, istorica, in limba Quiche. Ordonezy o va numi “Probanza de Votan” – Evidenta lui Voltan.
In acest important document despre eroul Votan, se spune ca el a venit in America din ordinul unei divinitati, pentru a pune bazele unei civilizatii. Ce este amuzant, se vorbeste de asezarea grupului Votan pe malurile raului Usumacinta din Guatemala cam cu 1000 de ani inainte de aparitia crestinismului (1000 idHr). Multi vor replica, ca aceasta este doar un mit, o legenda, dar ceea ce numim mit, este de obicei, nimic altceva decat interpretarea unui eveniment istoric. In
spatele imbracamintei unui mit de multe ori gasim un adevar, asa cum s-a intamplat cu Troia-Iliada. Privind la istoria de dincolo de ocean
Ne spune oare istoria europeana ceva despre Votan? Este foarte greu de cautat, veti spune, in special cand acesta trebuie sa fi trait prin 1,100 i.d.Hr. Dupa istoria daneza, Votan este cunoscut ca Dan, Danu, Woden sau Odin. El a fost rege atunci demult, la sfarsitul secolului 11,
inceputul secolului 10 i.d.Hr. Danemarca facea pe atunci parte din provincia Dacia din vestul
Europei. Cel mai mare cronicar al Danemarcei din secolul 12 d.Hr, Saxo Grammaticus in “Gesta Danorum” il eticheteaza pe Odin drept fondatorul regatului Danemarcei spunand ca din el s-au raspandit ca niste canale peste tot fii lui. Literatura teutonica pastreaza si ea pasaje despre
calatoria pe apa a lui Voltan, atunci in timpuri uitate. Este posibil ca acest Votan Odin sa fi plantat o colonie in America Centrala, colonie despre care vorbesc legendele Maya. Dar sa ne intoarcem din nou la…. Bibile, Genesis 10:2, unde gasim ca Japeth a avut 7 fii. 6 din ei stim ce au facut, al 7-lea, Tiras pare a fi candidatul, strabunul amerindienilor. Chiar mai mult, se vorbeste despre Tiras ca s-ar fi asezat pe malurile marii Getice (Negre). Unii autori din antichitate considera ca el ar fi chiar parintele tracilor (Thracicus). Astfel, prin sec. I d.Hr, un istoric evreu, Flavius Josephus scria ca Thiras (Tiras) erau numiti cei care conduceau pe
Thirasians (dar grecii, dupa venirea lor in Europa, 1,900-1,400 i.d.H., le-au schimbat numele in traci). Astfel ca peninsula Balcanica cat si zona Marii Negre a fost populata de fii lui Tiras. Ei au dat si numele orasului Tyras (Tiraspolul de mai tarziu) de pe Nistru, care nu are nici o legatura cu orasul Phenician Tyr. Din aceeasi zona tracica a Marii Negre a plecat si Votan (indeaproape inrudit cu locuitorii Troiei) pentru a conduce migratia spre Nord-Vestul Europei si cucerirea acesteia pe la sfarsitul secolului II idHr, punand bazele regatului Daciei (Dutche) din Vestul Europei. Triburile Cymbric din Nordul Peninsulei Europene Jutland, lipsite de un conducator, il vor chema pe Votan – descendent al casei regale al Troiei – sa vina si sa le fie conducator. Votan, raspunzand chemarii acestora, va marsalui cu oamenii lui prin Europa spre Vestul acesteia, fiind insotit de Agathyrsi (Thyrsagetae – Tirogetii). Elementul Thyrs il gasim de fapt in amandoua numele. Germanii din Scoala lui Eichwald in “”Alte geographie” vor traduce numele de Thyrsagetae ca Getae-Getii de pe raul Tyras (Nistru). In “Prose Edda”, scrisa de Snorri Sturluson (1180-1241) din Islanda, se vorbeste despre Votan care avea cu el si un camarad.
Snorri ne spune, de asemenea, despre destinatia lor: “Ei au venit din Nord,” din tara numita acum a germanilor. Ca sa incurcam acum si mai mult lucrurile, voi cita din lucrarea unui prieten, Dr. A. Badin, care regret ca ne-a parasit de curand, in cartea sa “Dacia din vestul
Europei”la pagina 12 ne vorbeste despre Chronicle Roll sau Moseley Roll, cel mai vechi document al genealogiei popoarelor germane, a aparitiei si a dezvoltarii lor originale, in contextual unei reprezentari simple , traditionale si simboloce. Vedem cum la originea
celor 9 grupuri germanice sta Boerinius cu fii sai: Geate, Dacus, Suethedus, Fresus, Gethinus, Wandalus, Iutus, Gothus si Cinrinicius. Acelasi Snorri declara ca Votan, in calatoriile lui pe mare a explorat intreaga lume, lasandu-si descendenti cam peste tot. Pe urmasi ai lui Tiras ii gasim si in Scotia, ei numindu-s “Cruitane”, cunoscuti mai tarziu sub numele de “Picts” – pictori. Romanii i-au numit astfel datorita obiceiului lor de a-si picta corpul, de a se tatua. Multi clasici si comentatori medievali confirma relatia dintre Tracii Agatiri – Agathyrsi si Picts.
Servius si Virgilius, in comentariile lor, vorbesc despre o colonie a agtirsilor – Agathyrsi – emigranti in partea de Nord a Britaniei. In secolul 19 d.Hr scriitorul scotian Dr. James Browne
observa ca “Picts sau Cruthneans”, dupa Paslter si Casnel ca si dupa alte vechi manuscrise, au venit din Tracia, cu aproape 1000 de ani inainte de nasterea lui Hristos.
Putem nota “coincidenta” cu timpul cand a trait Dan (Odin ori Votan) pe pamantul Daciei din vestul Europei. Scriitorii irlandezi vorbesc despre “picts” ca sosind in nordul Britaniei din Tracia pe timpul regelui irlandez, Ghedhe the Heremon, dar asa cum este el dat in analele irlandeze, a fost contemporan cu Odin al Danemarcei si chiar cu regele David al Israelului.
Astfel Votan cu ai lui camarazi, au trecut Atlanticul spre America Centrala unde au dezvoltat o civilizatie infloritoare, Maya – asa cum ne spun si traditiile locale. Referitor la numele de Maya,
tinand cont de originea tracica a acestora, el poate veni de la numele fiicei lui Atlas – Maia, nume foarte popular in timpurile antice. Dacii au avut-o si pe Marian – mama florilor de mar care ramanand insarcinata cu o raza de soare va de nastere la cei doi Zalmoxes. Marian- Maria- Maia-Maya. Interesant este ca numele Tiras care in sens de zeu tribal era Taras va fi pastrat in secolul nostru, al 20-lea, in centrul Mexicului: indienii Tarascani. Dar sa nu uitam ca si francezii au un Tarascon!
Arheologii au confirmat ca corabiile erau cunoscute in perioada epocii bronzului in Europa, in acele zile ale lui Votan. Corabiile Dutch-ilor faceau comert din Italia, Grecia, Creta si Egipt, unele aventurandu-se nu numai in Peninsula Scandinava dar si pe o Marea deschisa, ca “Mare Tenebrosum”. Dar nu putem sa-i dam lui Votan toate drepturile de descoperitor al “Lumii Noi”. Alte popoare au traversat Atlanticul si inaintea lui; cand Votan a sosit in Meso-America, cultura Chavin era deja infloritoare in Peru, in timp ce pe coasta Golfului Mexicului, cultura Olmeca era prezenta de mult. Asa ca, nu trebuie sa vedem pe amer-indieni ca avand origine etnica
omogena, o singura sursa descendenti ai carpato-danubienilor, ai fiilor lui Tiras. Alte popoare si-au adus si ele contributia, cum ar fi: egiptenii, libienii, phenicii, canaaniti poate si celtii, etc.
Sa vedem cateva exemplare: prezenta negrilor-africani pre-columbieni este demonstrata de capul colosal de mare “Olmec” care contine trasaturi negroide foarte clare. Asa descoperim prezenta africanilor in America cu sute de ani inaintea perioadei sclavagiste. Indienii i-ar fi spus lui Columb de negrii cu sulite de aur care veneau in mod regulat sa faca comert cu ei. In Mexic, zeul negotului “Ek-chu-ah” este reprezentat ca fiind un negru. Phenicienii canaaniti – avizi marinari si negustori, colonizatori ai antichitatii sunt si ei prezenti. Dupa ce au parasit
insulele Azore din mijlocul Atlanticului urmatoarea lor directie a fost America. Prin contopirea si absorbirea acestor “calatori” s-au format amerindienii care au inceput sa se aseze prin vaile fertile ale raurilor, ocupandu-se cu agricultura, de-a lungul golfurilor oceanului unde pescuitul era propice. Astfel, micile comunitati s-au dezvoltat in orase. Au aparut grupuri mari de populatii cu organizatii religioase diferite si … lupta a inceput. Ii gasim astfel divizati in: azteci – in Mexic, Maya -in Peninsula Yucatan si Guatemala, si Inca – in Ecuador si Peru. Si ca confuzia descoperirii Americii sa se incurce si mai mult, vikingii sosesc si ei pe aici prin secolul 11 d.Hr avandu-l in frunte pe Leif Ericson. Ei ajung in America de Nord pe care o numesc “Vin Land” venind dinspre Islanda si Groenlanda. Cercetari recente genetice te fac sa fi mai atent atunci c^nd te “amesteci” in pre-istorie. Teoria genomului prezentata pentru prima
oara, in detaliu, in luna mai 2000 prezinta si originea amerindienilor ( vezi “Originea rasei umane” pe www.dacia.org ). In America ne gasim intr-o situatie mult mai complexa decat o simpla migrare de populatie. Studiul mitocondrial al dr.Wallace arata ca dintre primelor grupuri din ramurile A, B, C si D gasite la populatia bastinasa nord-americana, A, C, si D se gasesc si in Siberia, sugerand ca principala sursa migratia acestora in America de Nord. Absenta ramurii B in Siberia ne sugereaza sosirea acesteia de undeva de peste ocean. Surpriza mare s-a produs in anul 1998, cand dr. Wallace gaseste ramura X, o ramura europeana foarte rara printre nativii Americii de Nord, ca Ojibwa si Sioux. La inceput, el a considerat ca aceasta a aparut in urma casatoriei localnicilor cu europenii moderni. Dar, X-lineage-ul american s-a dovedit a fi…pre-columbian (!), avand o varsta intre 15.000 si 30.000 de ani. X-lineage-ul european a avut doua cai de a ajunge in America: una trans-Siberiana, dar nu s-au gasit urmele ei in populatia siberiana; alta trans-Atlantica…acum mai mult de 20.000 de ani!!! Ramura aceasta se gaseste la extrema cea mai de nord a carpato-dunarenilor. Civilizatiile sofisticate care s-au dezvoltat in special in America Centrala si de Sud i-au facut pe istorici sa le compare cu cele din Egipt, Mesopotamia si Valea Indusului (ultimile doua fiind de fapt creatia aceluiasi popor carpato-danubian).

______________

SPUNEM DUPĂ EMINESCU: ÎN ROMÂNIA, TOTUL TREBUIE DACIZAT

ACTUALITATEA LUI EMINESCU

Studiul Dr.N.Savescu prezentat la New York in 15 Ianuarie 2008 „Cenaclul M.Eminescu”

Puţine ţări ale lumii se pot mândri cu valori perene care iluminează spiritul, care comprimă timpul şi care continuă să fie embleme ale creativităţii acelui popor din mijlocul căruia a izvorât acea valoare universală. Una dintre aceste ţări este România şi una dintre aceste valori este, fără îndoială, Eminescu.

Parafrazându-i pe Nicolae Bălcescu şi pe Marin Sorescu, îmi permit să afirm că, undeva, în spaţiul european, la nordul Dunării, de o parte şi de alta a Munţilor Carpaţi, există de milenii o ţară mândră şi binecuvântată între toate ţările semănate de Domnul pe pământ, o ţară cu şesuri mănoase şi dealuri unduitoare, cu ape limpezi şi cu piscuri semeţe de munţi, o ţară frumoasă şi primitoare cum nu e alta pereche… Şi, pentru că trebuia ca acestei neasemuite ţări să i se dea un nume, i s-a spus, simplu, Eminescu.

O explorare a plurivalentei opere eminesciene demonstrează actualitatea ideilor marelui nostru poet naţional, patriotismul fiind una dintre temele sale preferate.

Poezia patriotică i-a preocupat în deceniul şapte al secolului trecut pe mulţi scriitori români, printre care un loc aparte îl ocupă Mihai Eminescu şi Nicolae Densuşianu. Primul a atins culmile perfecţiunii şi a devenit Poetul nostru Naţional.

În peisajul poeziei patriotice a secolului trecut, s-au distins poeme care au devenit populare, cum sunt „Hora Unirii” a lui V. Alecsandri sau „Umbra lui Mircea la Cozia” a lui D. Bolintineanu…..

„Viitor de aur Ţara noastră are

Şi prevăd prin secoli a ei înălţare”.

În anul 1865, revista Familia, Foaie enciclopedica şi beletristică cu ilustraţii, prezintă în paginile ei, alături de personalităţi de talia lui Shakespeare, şi operele unor români demni să figureze în ceea ce Iosif Vulcan numea cu mândrie “Panteonul român”. Astfel îi găsim în paginele ei pe: Bogdan Petriceicu Haşdeu, Dimitrie Bolintineanu, Costache Negri, Anton Pann, Ion Heliade Rădulescu şi Andrei Mureşianu. Apăreau însă în revista „Familia” şi creaţiile de debut ale lui Mihai Eminescu şi Nicolae Densuşianu.

Mihai Eminescu va publica în paginile „Familiei” poezia, devenită cunoscută la nivel naţional, “Ce-ţi doresc eu ţie, dulce Românie”:

„Vis de răzbunare negru ca mormântul,

Spada ta de sânge duşman fumegând,

Şi deasupra idrei fluture cu vântul

Visul tău de glorii falnic triumfând.”

Proaspătul student al “Academiei săseşti de drepturi” din Sibiu, N.Densusianu, debutează şi el în numărul 20 din 10/20 iulie 1866 al revistei cu poezia “Zâna mea” în care exclamă: „…Doamne, arde necuraţii şi-i trimite în infern”…

Sau: „ A ta ginte-a fi ilustră, dară steaua ei divină

Este-n ceata primăverii, şi încă nu s-a ivit”.

Iosif Vulcan, înzestrat cu o intuiţie deosebită în a descoperi valori în tinerii lui colaboratori, va acorda prima pagină “Misterelor nopţii” de Mihai Eminescu, în numărul 34, şi de asemeni, poeziei “Melancolia” de Nicolae Densuşianu, în numărul 36.

În toamna anului 1866, Mihai Eminescu a venit la Sibiu să-l întâlnească pe fratele său de sânge, Nicolae Eminovici, dar nu-l găseşte acasă. Va fi însă găzduit de N. Densuşianu; în gazda sa primitoare, în vârstă de 20 de ani, Eminescu va găsi un frate de spirit, iar în preocupările acestuia privind mitologia şi istoria veche a poporului nostru, o sursă proaspătă şi continuă de inspiraţie ce se va reflecta în poezia sa, ca de altfel în toată activitatea sa de viitor.

Trecutul glorios îi pasionează pe cei doi poeţi. Dar dacă la M.Eminescu poezia este mult mai complexă şi mai sofisticată, la N.Densusianu ea este mai simplă, mai săracă, aşa cum se poate vedea şi din versurile următoare:

“Ştefan, Domnul mare,

Ştia de răzbunare

La leşi şi la tătari.”

Eminescu va crea însă imagini de frescă unui asemenea subiect. Iată un fragment din strălucitul poem „Scrisoarea III”:


…”Dintr-aceştia ţara noastră îşi alege astăzi solii!

Oameni vrednici ca să şază în zidirea sfintei Golii,

În cămeşi cu mâneci lunge şi pe capete scufie,

Ne fac legi şi ne pun biruri, ne vorbesc filosofie.
Patrioţii! Virtuoşii, ctitori de aşezăminte,
Unde spumega desfrâul în mişcări şi în cuvinte,
Cu evlavie de vulpe, ca în strane, şed pe locuri
Şi aplaudă frenetic schime, cântece şi jocuri…

Şi apoi în sfatul ţării se adun să se admire
Bulgăroi cu ceafa groasă, grecotei cu nas subţire;

Toate mutrele acestea sunt pretinse de roman,
Toată greco-bulgărimea e nepoata lui Traian!
Spuma asta-nveninată, astă plebe, ăst gunoi
Să ajung-a fi stăpână şi pe ţară şi pe noi!
Tot ce-n ţările vecine e smintit şi stârpitură,
Tot ce-i însemnat cu pata putrejunii de natură,
Tot ce e perfid şi lacom, tot Fanarul, toţi iloţii,
Toţi se scurseră aicea şi formează patrioţii,

Încât fonfii şi flecarii, găgăuţii şi guşaţii,
Bâlbâiţi cu gura strâmbă sunt stăpânii astei naţii!

Astăzi alţii sunt de vină, domnii mei, nu este-aşa?
Prea v-aţi arătat arama sfâşiind această ţară,
Prea făcurăţi neamul nostru de ruşine şi ocară,
Prea v-aţi bătut joc de limbă, de străbuni şi obicei,

Ca să nu s-arate-odată ce sunteţi – nişte mişei!
Da, câştigul fără muncă, iată singura pornire;

Virtutea? e-o nerozie; Geniul? o nefericire”.

În 1877, cei doi tineri poeţi sunt stabiliţi la Bucureşti şi vechea lor amiciţie se reia. Preocupările pentru trecutul istoric al patriei continuă şi se materializează în poemul lui Eminescu, “Gemenii”:

Iată un fragment ilustrativ:

„O candelă subţire sub bolta cea înaltă

Lumină peste regii cei dacici laolaltă,

Care tăiaţi în marmur cu steme şi hlamide

Se înşirau în sală sub negrele firide,

Iar colo-n fruntea sălei e-un tron acoperit

C-un negru val de jale, căci Sarmis a murit.”

În 1889 Eminescu îşi exprimă crezul vieţii într-un enunţ fără echivoc: „În România totul trebuie dacizat”. Acest crez care-i face cinste şi care este, în acelaşi timp, o imperaţie, va declanşa largi dezbateri de opinii pro şi

contra în cercurile politice şi culturale ale epocii.

Este perioada în care N.Densusianu începuse să lucreze la volumul “Dacia preistorică”, lucrare în care, alături de arheologia materială, disciplină istorică riguroasă, el va introduce, pentru prima oară, şi arheologia spirituală din mulţimea de mărturii scrise ale antichităţii greco-latine, asociind probe găsite la mii de ani sau la mii de kilometri distanţă.

Mihai Eminescu a înţeles importanţa istorică şi contribuţia inestimabilă a Daciei şi a regilor ei în evoluţia societăţii noastre.

Numele unei ţări este cartea de vizită a ţării respective, este oglinda unică, prin timp, care-i reflectă, sintetic, imaginea atât în interior, cât şi pe plan mondial. Când spunem sau când auzim spunându-se numele unei ţări, gândul ne duce la poziţia ei geografică, la limbă, la istorie, la nivelul de civilizaţie, la oamenii care locuiesc acea unică ţară.

Numele unei ţări este simbolul distinctiv al acelui teritoriu şi al locuitorilor lui.

O scurtă incursiune în procesul care a adus la alegerea cuvântului „România” ca nume al ţării noastre este foarte utilă pentru a demonstra că acest nume a fost nu numai neinspirat, dar profund neconcordant cu adevărul istoric. Ţara noastră avea un nume, Dacia, nume cu rezonanţă majoră în lumea antică, nume cunoscut şi apreciat pe tot cuprinsul Europei. De ce acest istoric nume a fost schimbat cu un altul, străin de istoria noastră şi care ne aminteşte de momente dureroase şi umilitoare ale înaintaşilor? De ce nu a primat raţiunea? De ce nu a primat mândria? De ce nu a primat logica?

Vasile Alecsandri a fost, poate, cea mai proeminentă personalitate din timpul Unirii şi probabil că ar fi fost ales Domn al Moldovei dacă nu i-ar fi convins pe toţi cei cincizeci de candidaţi să renunţe şi să-l aleagă pe Ioan Cuza, care era colonel, om practic, bun administrator (fost prefect de Galaţi ), aşa încât colonelul Alexandru Ioan Cuza a fost ales în unanimitate, în 5 ianuarie 1859, ca Domn al Moldovei şi, în 24 ianuarie, şi al Munteniei, tot în unanimitate. Ca atare, A.I.Cuza a devenit Domn al Principatelor Unite. Ale cui Principate Unite? Ale Daciei? Ale României? Ale Moldo-Vlahiei? Numele dat ţării nu avea… nume! O unire presupune rezultatul combinat a cel puţin două elemente. În acest caz, cele două elemente erau ţările care s-au unit: Moldova şi Vlahia (Munteania). În noul nume al ţării noastre nu apărea, însă, denumirea niciunei ţări componente care formase Unirea. Ca atare, Noi devenisem (cel puţin pentru un timp) Principatele Unite ale… nimănui!

Normal şi firesc ar fi fost ca numele noii ţări – formate din unirea a două principate – să fie numele străvechi şi ilustru al pământului strămoşesc, numele „Dacia”.

Şi, totuşi, se pare că Alecsandri şi-a impus punctul de vedere convingându-i (cu ce argumente… nu ştim) şi pe Kogălniceanu şi grupul acestuia (pro Dacia) să accepte noul nume, „Principatele Unite Rumâne”.

Marile puteri europene au interzis atunci folosirea termenului de „Principatele Unite Rumâne”, pe motiv că Romania (Imperiul Roman de răsărit) de la sudul Bulgariei abia dispăruse. Aşa că ne-am numit „Principatele Unite ale Moldo-Vlahiei”. Dar de ce nu ale Daciei?!

Se ştie că revoluţionarii de la 1848, din ambele principate – în care la loc de frunte erau Bălcescu şi Alecsandri – au avut ca obiectiv principal unirea câtorva provincii ale vechii Dacii – Muntenia, Transilvania şi Moldova – într-un singur stat, cu numele de „Dacia”.

Ideea istorică de „Dacia” a fost omniprezentă în spiritul revoluţionar de atunci. Cu câţiva ani înainte de revoluţie (1845- 46- 47 ), Nicolae Bălcescu a scos – împreună cu August Treboniu Laurian – prima revistă istorică din ţara noastră, „Magazinul Istoric pentru Dacia”. Mihail Kogălniceanu, aproximativ în aceeaşi perioadă, a editat revista „Dacia Literară”, revistă care apare şi azi la Iaşi.

Vasile Alecsandri însă, a publicat poeme istorice, cum sunt „Dan, căpitan de plai”, „Dumbrava roşie” şi „ Sentinela romană”, apreciate de rege şi de oficiali, dar contestate de marele public şi de marii cărturari ai vremii.

Nocivitatea gândirii lui Alecsandri este evidentă în versurile poeziei „Sentinela romană” :

„Din vârful Carpaţilor

Din desimea brazilor

Repezit-am ochii mei

Ca doi vulturi sprintenei

Cu văzutul ce văzui

Şi pe cine întâlnii

Văzui semen de oştean

De-a împăratului Traian

Maica Roma cea bătrână

Mi-a pus arma asta-n mână

Şi mi-a spus cu glasul ei

Fiule, oşteanule!

Tu din toţi ai mei copii

Cel mai tare-n vitejii

Mergi în Dacia grăbeşte

Pe barbari (adică pe daci, n.a.) îi risipeşte…

Sosit-am şi am învins.”

Spre deosebire de oficiali şi de rege, scriitorii şi iubitorii de poezie nu au primit cu căldură versurile lui Alecsandri.

Alexandru Vlahuţă şi Barbu Ştefănescu Delavrancea şi-au manifestat protestul, mai ales că Alecsandri a primit un premiu care ar fi trebuit să-i fie atribuit lui Eminescu (atunci, pe moarte).


Cam în acelaşi timp, poetul George Coşbuc elogia eroismul dacilor în cunoscutul poem: „ Decebal către popor”:

„Viaţa asta-i bun pierdut
Când n-o trăieşti cum ai fi vrut.
Şi-acum ar vrea un neam călau
S-arunce jug în gâtul tău:
E rău destul că ne-am născut,
………………………………………….

Din Zei de-am fi scoborâtori,

C-o moarte tot suntem datori;

Totuna e dac-ai murit

Flăcău ori moş îngârbovit,

Dar nu-i totuna Leu să mori

Ori Câine-nlănţuit.

…………………………………..

Şi-acum, bărbaţi, un fier şi-un scut!
E rău destul că ne-am născut:
Dar cui i-e frică de război
E liber de-a pleca napoi,
Iar cine-i vânzător vândut
Să iasă dintre noi!”

Lupta eroică a dacilor şi personalitatea uluitoare a ultimului rege al naţiunii noastre dacice, Decebal, au fost imortalizate în versuri de adâncă vibraţie patriotică de către mulţi artişti contemporani ai cuvântului. Printre ei, Marin Sorescu se remarcă printr-o lirică de o necontestată originalitate. În remarcabila sa poezie patriotică „Bărbaţii”, sunt eternizaţi în versuri-simbol mari conducători ai ţării: Mircea cel Bătrîn, Alexandru cel Bun, dar, peste toţi, ca un rege al regilor, străluceşte Decebal:

„ Deasupra tuturor, în turla neagră

Pe norii de otravă

Stă Decebal.”

Metafora „nori de otravă” este o aluzie dureroasă la agresiunea romană care ne-a călcat glia străbună. Pentru apărarea ei, a gliei străbune, am plătit un tribut scump de jertfă şi sânge. În ciuda jertfei supreme, Decebal „stă” neclintit şi demn „deasupra”, într-un prezent etern, ca o perpetuă aducere-aminte.

Dacă, printr-o minune, am putea înţelege, măcar parţial, lupta, durerea şi jertfa strămoşilor noştri daci care au fost furaţi, trimişi în sclavie, zdrobiţi şi ucişi de către hoarde agresive de năvălitori, nu acelaşi lucru putem spune despre recenţii diriguitori ai ţării noastre; pe ei nu-i putem înţelege, pentru că a slăvi un asupritor şi, mai mult, a da ţării tale numele cetăţii de unde au venit năvălitorii este un act de umilire, este un act de continuă subestimare a propriului popor.

Un deosebit de sensibil şi profund poet al patriei noastre adevărate, Dacia, Pavel Codruţ, evocă – în „Sămânţa geto-dacă” – nu numai un tablou dureros de realist al înfrângerii dacilor, dar şi speranţa unui neam milenar care renaşte din „recea carapace dacă”:

“Ploua cu spaimă şi durere
Peste cetatea mea învinsă,
Cădeau bărbaţii în tăcere,
Murea un Zeu cu tâmpla ninsă…

Ardeau străbunele altare,
Se coborâse Ceru-n bernă,
Treceau oştirile barbare
Peste cetatea mea eternă.

Stam gol pe vechile altare,
Priveam tăcut oştiri străine,
Lovind în trupu-mi de cleştare,
Făcându-mi templele ruine.

În recea carapace dacă,
Eram sămânţa de milenii,
Un bob de jar sortit să facă
Un foc splendid, la semnul vremii”

Poezia noastră contemporană are valori care rămân înscrise cu mândrie peste decenii şi secole în analele literaturii. Unul dintre poeţii actuali, Adrian Păunescu, şterge praful uitării şi al ignorării dacilor rostind răspicat o convingere care îl onorează şi care ne onorează deopotrivă pe noi toţi, cei care simţim flacăra nestinsă a marilor înaintaşi. „Din nou, dacii liberi” este o poezie- testament care va străbate veacurile:

Noi n-am avut nevoie
Să luam adeverinţe
Că vieţuim acasă,
În patrie la noi,
Am fost şi vom rămâne
De-a pururi dacii liberi
Şi iubitori de pace,
Şi vrednici de război.

………………………………….

Numiţi şi Ţara noastră
Cu numele ei dacic

……………………………

Aceasta dăm de ştire,
De sub pamântul nostru,
Urmaşilor în care
Reînviem acum.”

Alături de poeziile care i-au dat locul de frunte în literatura noastră, Eminescu a avut o vastă activitate de gânditor şi ziarist. Mi-am îndreptat atenţia asupra întregii lui activităţi, întrucât are legătură cu ideea naţională şi l-am studiat pe Eminescu, îndrăgostitul de neam şi de ţară, evocatorul trecutului măreţ, optimistul care trasează căile pe care neamul trebuie să tindă spre a deveni un factor de ordine şi de civilizaţie la gurile Dunării, dar şi pe criticul neîndurător care a scos în evidenţă tarele vieţii noastre politice şi sociale şi a biciuit tot ce i se părea primejdios pentru viaţa naţiunii.
Reactualizarea ideologiei lui Eminescu dă naştere la reacţii puternice şi azi.

Unii l-au socotit pe Eminescu prea puţin naţionalist, alţii – prea mult obsedat de ideea naţională. Pe vremea studiilor la Viena, i se aruncă acuzaţia de cosmopolit şi vândut străinilor, la una din adunările Societăţii „Romania Jună”. Chiar şi Hasdeu, în articolul său din „Columna lui Traian” (23 august 1871), îl socoate pe Eminescu cosmopolit. Ceea ce-i mai interesant e că, după moartea lui, deşi era uşor să i se cunoască activitatea ziaristică întru apărarea cauzei naţionale a românilor din Ardeal, din Bucovina, din îndepărtata Macedonie, lui Eminescu încă i se mai aduce acuzaţia de-a fi fost prea puţin naţionalist.

Societatea „Reînvierea Daciei” (Dacia Revival ), membrii acesteia din toate colţurile lumii nu înţeleg de ce oficialităţile române continuă să îi ignore pe dacii care au luptat şi s-au sacrificat pentru apărarea Ţării, dar, în acelaşi timp, continuă să ridice osanale romanilor cuceritori care nu au fost pentru noi decât nişte agresori, nişte cotropitori. „Ceva este azi putred în… Dacia”, am putea spune şi noi parafrazând un celebru personaj „danez” dintr-o la fel de celebră piesă de teatru shakespeariană.

Şi totuşi, la doi ani după revoluţie, s-a propus în Parlament schimbarea numelui Republica Socialistă Română în Dacia. S-a ridicat însă o persoană total neinspirată şi i-a mustrat pe parlamentari : “Cum să-i dăm numele ţării noastre ca al maşinii lui Ceauşescu?” Cu o astfel de întrebare (chiar retorică) nu vom ajunge nicăieri niciodată.

Avem nevoie de oameni care să aibă curajul să spună adevărul şi care să trezească din amorţire mândria oamenilor, fiindcă de adevăr nu trebuie să ne fie frică.

Noi suntem urmaşii dacilor şi, de aceea, ţara noastră – în sufletul nostru – a fost, este şi va fi DACIA.

Eminescu îmbrăţişează cu dragoste trecutul strămoşesc, evocă figurile

măreţe ale neamului, împrejurările de viaţă, se lasă biruit de contemplarea ruinelor rămase mărturie.

Deşi, în tinereţe, Eminescu părea mândru de originea noastră latină, el întotdeauna a vorbit cu deosebită dragoste de eroicul popor dac. În ultimii ani, spre 1889, declară cu toată convingerea: “În România totul trebuie dacizat!”. Poporul dac formează subiectul câtorva opere literare ale lui Eminescu, rămase, din păcate, neterminate. Într-o poezie numai schiţată, el vorbeşte de glorioasa rezistenţă şi eroica moarte a lui Decebal şi a tovarăşilor lui; în alte poezii neterminate se vorbeşte, de asemenea, de eroismul dacilor; într-un manuscris se află planul unui poem în patru cânturi intitulat “Decebal”.
În daci, Eminescu vede un popor plin de nobleţe, de iubire de patrie şi de libertate: „Era un popor brav acela care-a impus tribut Romei. Era un popor nobil acela a cărui cădere te împle de lacrimi, iar nu de dispreţ, şi a fi descendentul unui popor de eroi, plin de nobleţe, de amor de patrie şi libertate, a fi descendentul unui asemenea popor n’a fost şi nu va fi ruşine niciodată”.

Personal, cred azi că a fi dac nu este o calitate, ci un dat.

Nu am ales să fim DACI, ci ne-am născut DACI.

Pentru cine este familiar cu ideologia şi psihologia manipulării maselor, nu este nimic nou ceea ce am spus şi scris în repetate rânduri : „Pentru lichidarea unui popor (să spunem a celui dac), se începe prin a-i altera, a-i şterge memoria: îi distrugi cultura, cărţile, religia, istoria şi apoi vine altcineva care îi va scrie alte cărţi, îi va da altă religie, altă cultură, îi va inventa o altă istorie (de origine latină ori slavă -vezi 1944- , după momentul politic). Între timp, poporul începe să uite ceea ce este sau ceea ce a fost iar cei din jur vor uita şi mai repede: limba nu va mai fi decât un simplu element de folclor care, mai devreme sau mai târziu, va muri de moarte naturală. Noile forme istorice vor aduce elemente şi simboluri noi de adoraţie care le vor îndepărta pe cele originare. Din vechiul start spiritual vor rămâne undeva, la un etaj inferior al cunoaşterii, numai câteva cuvinte, expresii, tradiţii, impresii, fragmente, nume de localităţi, munţi şi ape, fără un înţeles aparent. Formele vechi care, cândva, au ocupat valenţa transcendentalului, vor fi deplasate de formele noi, care vor dicta componenţa şi funcţiile «noului popor». Oare chiar aşa s-a întâmplat cu noi în ultimii 150 ani ?”.

Când, nu de mult, nemţii se considerau un popor pur, arian, refuzând să-şi accepte originea aşa cum era ea, noi toţi i-am condamnat; şi am avut dreptate. Când un grup de „neinspiraţi” ne-au schimbat istoria, fluturându-ne în faţă una mai „nobilă” decât cea adevărată, dacică, mulţi dintre noi s-au grăbit s-o accepte „cu mândrie” iresponsabilă. Lupta noastră prezentă cu aceşti invalizi intelectuali este, azi, deosebit de grea; o minciună repetată tinde să devină „un adevăr” aproape de nezdruncinat.

Alexandru Humbold afirmă: „… maturitatea unui popor se manifestă în momentul când îşi acceptă istoria aşa cum este ea, bună ori rea”.

Astăzi, după ieşirea de sub dictatura bicefală ceauşistă, ţara noastră, poporul nostru, naţiunea noastră sunt încă în procesul redobândirii conştiinţei naţionale, atât în interior cât şi în exterior, în cadrul integrării europene.

În lupta pentru recunoaşterea adevăratei istorii a poporului nostru trebuie să desfiinţăm zeflemeaua lichelei istorice cât şi scepticismul invalizilor intelectuali, a amatorilor de diversiune în viaţa culturală, şi să promovăm adevărul aşa cum este el, bun sau rău.

Ştim cu toţii că este foarte greu să schimbi o părere falsă, fiindcă e înrădăcinată de secole prin manualele şcolare, prin tomuri de istorie, cărţi, articole, studii de aşa-zisă „romanistică”, intervenţii la radio şi la televiziune.

Bucuria de a descoperi o magistrală istorie daco-getă a strămoşilor noştri precum şi dorinţa firească de a face cunoscută această istorie m-au determinat să înfiinţez, în anul 1999, Societatea „DACIA REVIVAL” („Reînvierea Daciei”), cu sediul în New York. Societatea îşi propune să aprofundeze studiile privind istoria veche a Daciei.

Un public tot mai larg apreciază eforturile noastre de a repune adevărul dacic pe masa diversificată – şi uneori eronată – a istoriei omenirii.

În concluzie, a-ţi iubi naţiunea căreia îi aparţii este ceva natural: este o onoare şi o datorie.

Adendum

Fără voia lui, Eminescu a atras una dintre cele mai complexe manevre de dezinformare şi intoxicare specifice domeniului serviciilor speciale. Posteritatea sa a fost deformată şi manevrată de toate regimurile politice care s-au succedat în România

Cea mai însemnată parte a activităţii sale a fost dedicată gazetăriei şi politicii. Din 1876, Eminescu devine ziarist profesionist – ocupaţia sa principală până la sfârşitul vieţii. Debutează la „Curierul de Iaşi” apoi, în 1877, este redactor la „Timpul”; din 1880, redactor-şef şi redactor pe temă politică până în 1883. În mod brutal, în iunie 1883, munca sa este întreruptă şi este introdus cu forţa într-un ospiciu. Poliţia, sub comanda Puterii de stat, îl transformă astfel pe Eminescu într-unul dintre primii deţinuţi politici ai statului modern român. Oricum, este primul ziarist căruia i se pune căluş în gură în această manieră dură.

Eminescu duce campanii de presă dedicate chestiunii Basarabiei, critică aspru Parlamentul pentru înstrăinarea Basarabiei, este intransigent atât faţă de politica de opresiune ţaristă (,,o adâncă barbarie”) cât şi faţă de cea a Imperiului Austro-Ungar.

În 1882, Eminescu participă la fondarea unei organizaţii cu caracter conspirativ, înscrisă de faţadă ca ,,Societatea Carpaţii”.

Considerată subversivă de serviciile secrete vieneze, organizaţia din care făcea parte Eminescu este atent supravegheată.

,,Societatea Carpaţii” era un adevărat partid secret de rezervă, cu zeci de mii de membri, care milita pe faţă pentru ruperea Ardealului de Imperiul Austro-Ungar şi alipirea la Ţară.

Eminescu, redactorul principal al ziarului „Timpul”, a făcut propunerea de a se încredinţa studenţilor transilvăneni de naţionalitate română sarcina, pe timpul vacanţei lor în patrie, de a contribui la formarea opiniei publice în favoarea unei ,,Dacii Mari”. Domnul Sacanurea, redactorul adjunct de la „România liberă”, a dat citire mai multor scrisori din Transilvania adresate lui, potrivit cărora românii de acolo îi aşteaptă cu braţele deschise pe fraţii lor”. (Arhivele St. Buc., Colecţia xerografii Austria, pach. CCXXVI/1, f.189-192, Haus – Hof – und Staatsarchiv Wien, Informationsburo, I.B.- Akten, K.159)

O notă informativă a baronului von Mayr, ambasadorul Austro-Ungariei la Bucuresti, denunţa articolul lui Eminescu din „Timpul”, privitor la expansiunea catolicismului în România. În 1883, Eminescu realizează un tablou al maghiarizării numelor româneşti în Transilvania şi îl ridiculizează pe regele Carol I pentru lipsa sa de autoritate.

La 28 iunie 1883, M. Eminescu este luat pe sus de poliţie şi băgat cu forţa la ospiciu. Sunt încălcate, desigur, toate normele legale şi i se înscenează unul dintre cele mai murdare procese de defăimare şi lichidare civilă la care au participat inclusiv ,,apropiaţi” interesaţi prin diferite mijloace. Ziua de 28 iunie 1883 este o zi foarte importantă pentru istoria şi politica României, nu doar datorită arestării lui Eminescu. Exact în această zi, Austro-Ungaria a rupt relaţiile diplomatice cu statul român timp de 48 de ore, iar von Bismark i-a trimis o telegramă lui Carol I prin care Germania ameninţa cu războiul, în timp ce Rusia cerea, de asemenea, satisfacţii.

Guvernul a desfiinţat ,,Societatea Carpaţii” chiar la cererea reprezentantului Austro-Ungariei la Bucureşti, baronul Von Mayr, cel care se ocupa cu spionarea lui Eminescu. O dată cu arestarea şi internarea la ospiciu a lui Eminescu, au fost organizate razii şi percheziţii ale sediului „Societăţii Carpaţii”, au fost devastate sediile unor societăţi naţionale, au fost expulzate persoane aflate pe lista neagră a Vienei şi au fost intentate procese ardelenilor. Exact în această zi trebuia, de fapt, să se semneze Tratatul secret de alianţă dintre România şi Tripla Alianţă, formată din Austro-Ungaria, Germania şi Italia. Tratatul însemna aservirea României Austro-Ungariei în primul rând, ceea ce excludea revendicarea Ardealului.

Ce urmează este un coşmar bine regizat, în care rolurile sunt asumate de personajele politice ale vremii. Distrugerea lui Eminescu este deliberată şi va duce la moartea sa. Poliţia i-a sigilat casa, Maiorescu i-a ridicat manuscrisele şi toate documentele – cică să nu fie distruse – depunându-le la Academie după ani buni. Eminescu nu şi-a mai văzut niciodată corespondenţa, cărţile, notele. În manuscrisele din acei ani, cele care au scapăt nedistruse de Maiorescu, sunt însemnări derutante care arată nivelul la care era hotărât să acţioneze Eminescu ca lider al „Societăţii Carpaţii”. Planurile lui Eminescu vizau contracararea consecinţelor unei alianţe a Casei Regale din România cu lumea germană, proiecte cu adevărat ,,subversive”, mergând până la o răsturnare a lui Carol.

Se lansează zvonul nebuniei inexplicabile a lui Eminescu, se insistă pe activitatea sa poetico-romantică, se inventează povestea unei boli venerice. Este apoi otrăvit lent cu mercur, sub pretextul unui pretins tratament contra sifilisului, este bătut în cap cu frânghia udă, i se fac băi reci în plină iarnă, este umilit şi zdrobit în toate felurile imaginabile. Nu mai are unde să scrie, se resemnează cu situaţia sa de condamnat politic şi îşi asumă destinul, dar nu cedează până în ultima clipa. În 1888, Veronica Micle reuşeşte să îl aducă pe Eminescu la Bucureşti, unde poetul colaborează anonim la câteva ziare şi reviste, iar la 13 ianuarie 1889, ultimul text ziaristic al lui M. Eminescu este o polemică ce va zgudui guvernul, rupând o coaliţie destul de fragilă, de altfel, a conservatorilor (care luaseră, în fine, puterea) cu liberalii. Repede se află, însă, că autorul articolului în chestiune este „bietul Eminescu”. Şi tot atât de repede acesta este căutat, găsit şi înternat din nou la balamuc, în martie 1889. Astfel, Eminescu este scos complet din circuit iar opera sa politică pusă la index. Defăimarea sa nu a încetat nici astăzi, la mai bine de 120 de ani de la uciderea sa. Adevărate campanii continuă şi azi. I se fac rechizitorii şi procese de intenţie şi este denigrat de anti-români. Să vedem numai unul dintre cei care are ce are cu M.Eminescu, el, H. R. PATAPIEVICI fiind preşedintele Institutului Cultural Român!!!!!1

“Românii nu pot alcătui un popor pentru că valorează cât o turmă: după gramadă, la semnul fierului roşu …” “…. feţe patibulare … maxilare încrâncenate… … guri vulgare …. trăsături rudimentare …. o vorbire agramată şi bolovănoasă …” (Din volumul “Politice”publicat la Humanitas în 1996).

Şi la ce surprize să ne mai asteptăm din partea patibularului Patapievici care scrie: “Româna este o limbă în care trebuie să încetăm să mai vorbim”(?) După el, “Eminescu este cadavrul nostru din debara.”!! (Din civicmedia.ro Jan 15, 2007 Adevărul despre Eminescu) Astfel de cuvinte sunt o blasfemie pe care istoria o va repudia.

Revoluţia sociologică din învăţământul superior care a avut loc după 1990 a adus azi la putere în România „studioşi” care fac alergie la auzul cuvântului naţie – naţionalism şi sunt gata să pună mâna pe constituţie şi s-o aplice aşa cum vor ei, când aud cuvintele: Dacia, tradiţie, patriotism; aşa că Eminescu nu mai poate exista în această ţară „a dânşilor”. Din punct de vedere politic, azi, pentru „adevăraţii intelectuali români”, Eminescu pare a fi irecuperabil.

Pentru ei, Eminescu nu mai poate apărea decât ca exasperant de învechit. Or, se ştie, supremul argument împotriva cuiva, azi, este sentinţa „eşti învechit”. Iar cultura română din ultimii ani, în lupta pentru integrare euro-atlantică, nu doreşte decât să scape de tot ce este „învechit”. Pentru nevoia de chip nou a tinerilor care în cultura română de azi doresc să-şi facă un nume bine văzut în afară, Eminescu joacă rolul cadavrului din debara. (H.-R. Patapievici, „Inactualitatea lui Eminescu” în Anul Caragiale în Flacăra, nr. 1-2, 2002, p.86)

Şi totuşi, pentru noi, cei ce ne mândrim cu originea noastră dacă şi cu moştenirea de excepţie a lui Eminescu, îndemnul marelui poet-gânditor rămâne, peste timp, ca un memento ce se cuvine urmat, un memento sculptat în cuvinte nemuritoare a căror semnificaţie este la fel de actuală acum, aşa cum a fost în secolul trecut: „În România totul trebuie dacizat”.

______________

Anunțuri