■ Nicolae Georgescu

“ANTONESCU”: UN SUBSTANTIV COMUN

La mine în sat, undeva sub Făgăraşi, majoritatea copiilor născuţi în jurul anului 1950 se numesc Anton, Antonică, Antoaneta, cu diminutivele Tony, Nety, Neta. Amintirile despre procesul public al mareşalului au devenit, prin anii copilăriei mele, legende şoptite seară de seară pe marginea drumului, la scaun, când oamenii şedeau „ la taină” ( cu accentul pe i, vă rog, expresia nu vine de la „taină”, ci de la tain, care înseamnă împărţirea hranei şi a treburilor de cu seară pentru a doua zi ) – iar copiii se aşezau pe lângă bolovanii mari de la podişcă şi fiecare în parte şi-l bocănea pe al lui cu pietre mai mici ca să scoată scântei. Aceste scântei ţâşnesc în jeturi sau se lipsesc de pietre ca nişte limbi de foc iar efectul lor este că în mai puţin de o jumătate de oră, după asfinţit, tot locul miroase a catran, mamele intră în casă spunând că le-au tulnicit urechile „dracii de copii” – iar bărbaţii, tineri şi vârstnici, se duc cu gândul la arme şi pocnituri adevărate. În acest microclimat de cătun se depănau legendele nesfârşite despre înfrângeri şi judecăţi cu condamnări la moarte ori la muncă silnică pe viaţă. Aici, pe marginea şanţului, am aflat, copil fiind, cu pietrele în mână, despre procesul lui Istrate Micescu, judecat şi condamnat de discipolii săi, despre arestarea lui Ion Mihalache, prins prin trădarea apropiaţilor săi, despre împuşcarea lui Ioan Antonescu de către soldaţii săi, apoi despre sinuciderea lui Iuliu Maniu în închisoare în felul lui Crişan, şi, desigur, despre rudele noastre mai îndepărtate , despre vecini etc. „Cu pietrele în mână”… dar jucându-mă cu ele, neştiind şi neputând face altceva decât ce-mi dicta vârsta. Tot aici, la ceea ce s-a numit mai târziu, în derâdere :”radio şanţ” , auzeam seară de seară despre „partizani”, aflam de bisericile dărâmate din centrul Piteştilor – cu fascinanta legendă a unei pietre căzute din cer la un moment dat , înfăşurate într-o hârtie pe care erau scrise blesteme cumplite… Târziu aveam să înţeleg că este „Legenda Sfintei Duminici”, cel mai vechi text în limba română păstrat între manuscrisele de la Ieud, care, ca legendă, ca poveste vorbită adică, însoţeşte continuu marile nedreptăţi sau dureri colective.

Când, ca bibliotecar, prin anii ‘70 ai secolului, am reuşit să vin în sat cu „Procesul marii trădări naţionale” , cartea aceea de culoare portocaliu-palid ce conţine stenogramele procesului lui Ioan Antonescu, am creat un eveniment de neuitat, şi oarecum de neînţeles : obiectul acela , cartea adică, a circulat din mână în mână pe la toţi vecinii şi cunoscuţii, fiecare o cântărea din ochi, o mângâia – dar nimeni n-a deschis-o. Eu, june savant pozitivist, veneam cu aerul că le aduc adevărul în palmă, că vin „ cu cărţile în mână” să-i vindec de trecut citindu-li-l după litera de foc a lucrului tipărit apăsat. Am încercat chiar să le citesc, alegând mai ales acuzaţiile aduse Mareşalului, mai exact : cele privind forţarea (modernizarea) sondelor de petrol din Valea Prahovei să mărească producţia pentru armata germană. Replica era cam aceasta : „ – Şi el, Mareşalul, n-a zis nimic ?!” Am dat, desigur, şi la replicile lui Ion Antonescu , le-am citit din buche în buche. Nici asta nu i-a mulţumit pe consătenii mei : „ – Cum, numai atât a zis ?!”

Rezultatul a fost dezastruos pentru formarea mea ştiinţifică, făcându-mă să renunţ la acest fel de examen public. Anume : un învăţător mai în vârstă dintre cei adunaţi la partida rituală de tabinet ( ritual ce înlocuise „tainul” din urmă cu doar douăzeci de ani ) a spus, în chip de concluzie : „ – Pentru c-am luat bătaie la Cotul Donului, de-aia …!” Completarea : asta este cauza pentru care ni s-a luat Basarabia ( suferinţă continuă, cumplită, a ţăranilor din Valahia ) – şi tot de aceea în România s-a instaurat comunismul. O replică vecină a venit să regrete că… Mareşalul n-a tehnologizat mai bine sondele alea…

Ajunsesem, pe atunci, la concluzia că n-am ce face cu „ţăranii mei”, orice-ai zice, orice le-ai aduce – ei o ţin tot pe-a lor. Tot atunci, însă, deci pe la jumătatea deceniului al treilea al vieţii, mi-a atras atenţia reverberarea numelui lui Antonescu între colegii mei de generaţie, şi am început să-i întreb , aşa, într-o doară : „ – Mă Antoane, pe tine de ce te cheamă, mă, Anton ?!” Ei cam ridicau din umeri nedumeriţi. Dar s-a nimerit să fiu, o dată, la lucru cu părintele unuia dintre „antoni” – nu făceam noi mare brânză, era o iarnă blândă şi tăiam sălcii pe zăvoi ca să le aducem în curte, să le mizdrească oile – şi din una, din alta, am ajuns la politică, apoi la istorie. „- Cum de ce l-am botezat Anton ?! Păi aşa a făcut şi ăla, aşa a făcut şi ăla…Noi am făcut războiul până la Tatra Mare şi când ne-am întors am văzut că suntem învinşi…”

Ei, cei care au făcut războiul lung, părinţii şi bunicii noştri adică, au procedat la o ciudată „spălare pe creier” cu noi, nu ne-au povestit mai nimic despre front, înfrângeri, victorii… Au vrut cu adevărat să ne menajeze, să ne lase să creştem “în pace” cu ştiinţa noastră nouă de carte. Chiar numele simbolice pe care ni le-au dat – au fost simbolice tot în cheia lor, adică ei între ei îşi aduceau aminte de Mareşal când îşi strigau copiii, ăştia micii habar n-aveau că sunt purtători de sentimente mari, naţionale, că se cheamă aşa cum se cheamă ca să reînvie cândva marile înfrângeri. Iată modelul, tiparul „istoriei secrete” la români şi la alte neamuri.

Asta era prin anii ‘70-80 ai secolului lui Antonescu. Acum soldaţii marilor lui victorii şi înfrângeri sunt cam de multişor oale şi ulcele – iar copiii şi nepoţii lor , unii au aflat iar altora nu le-a păsat niciodată de ce se cheamă cum se cheamă. Numele lui Ioan Antonescu devenise nume comun într-o vreme. Dacă această reabilitare, din zilele noastre, s-ar fi discutat atunci, în viul secolului, putem fi siguri că toate pietrele munţilor s-ar fi ciocnit între ele să scoată scântei de bucurie.

Asta nu înseamnă, însă, că şi în numele soldaţilor săi este reabilitat Mareşalul ? Mai mult, chiar : simbolic, părinţii şi bunicii noştri direcţi sunt absolviţi de vina de a fi fost când victorioşi, când învinşi de forţele copleşitoare ale adversarilor. Miza este, astfel, vie, îi priveşte, adică, pe cei care au rămas vii după Mareşal stingându-se fiecare în parte la sorocul lui cu simbolurile lui în suflet şi lângă suflet. Nu se revizuieşte un gest, acela de la ora H când gloanţele au retezat viaţa unor condamnaţi la moarte – ci un lung timp curgător de la acea oră până la noi. Nu pe el îl iertăm – ci pe noi înşine, după suferinţe şi penitenţe de peste o jumătate de secol.

______________
SFERTODEMOCRAŢIE, SFERTODEMOCRAŢI

Practic, noi trăim, astăzi, în… teoria „Europei lui 51 %”. Asta înseamnă cam aşa : deciziile se iau cu majoritatea de voturi dintre cei care votează. Pentru ca operaţiunea de votare să fie luată în seamă, trebuie să se prezinte la vot cel puţin 51 % dintre cei înscrişi pe liste. Calculul minimal ne arată că, de fapt, numai un sfert din populaţia cu drept de vot decide, impune, conduce. Rămân pe dinafară trei sferturi din această massă electorală – şi nu sunt incluşi în calcul persoanele care nu drept de vot, adică tinerii şi – atenţie, vă rog – imigranţii.

Revin. Din – să spunem – 2 milioane de indivizi care constituie un grup, au drept de vot cam l milion. Dintre aceştia se prezintă efectiv la urne o jumătate de milion, restul fiind „absenteişti” – iar din această jumătate de milion , 250.001 câştigă şi decid, adică … 51%. Un sfert impune legea – în numele democraţiei, desigur – care poate fi numită, matematic vorbind, „sfertodemocraţie”. Sunt puţini, iar pe limba filosofiei, adică elineşte, puţin se zice „oligos”, cuvânt din care s-a format oligarhie dar din care se poate forma şi oligodemocraţie.

Se vorbeşte în toate mediile de activarea massei electorale inerte, de o democraţie mai activă sau mai participativă etc. Mi-e teamă să rostesc expresia „democraţie populară” – dar, în utopismul ei orb, această expresie aduna toată massa votantă la urne – iar rezultatul era cel pe care l-am trăit : unanimitate sau aproape unanimitate.

Mai important decât să discutăm formele de îmbunătăţire a democraţiei participative ar fi, cred, să discutăm ceea ce există, adică acest termen inventat acum de „sfertodemocraţie”. În această situaţie ( cifric, ideală – adică situată la limita legalităţii) este copleşitoare responsabilitatea celor care – cum se spune :” au câştigat alegerile”. Nu ştiu dacă ei , sau dacă în numele lor, se poate spune că reprezintă poporul întreg. Evident, cei 49 % de perdanţi recunosc legitimitatea acestor câştigători. Ce ne facem, însă, cu absenţii ? În situaţia noastră, ca ţară în plină expansiune a forţei de muncă spre Occident, lipsesc câteva milioane bune de alegători – care mereu se află pe liste, dar niciodată nu vor vota. Gluma cu urnele deschise pe la ambasade aduce câteva sute de mii de voturi .Iarăşi : aceste chestiuni ţin de sociologia electorală şi de calcule în general.
Cu totul şi cu totul importantă devine poziţia celor aleşi, a acestui sfert democratic din noi, din alte puncte de vedere. Ei nu trebuie doar să ne reprezinte, doar să se exprime în numele nostru – trebuie mai mult : să se reprezinte pe ei înşişi ca reprezentanţi ai noştri, ai grupului în general. Una e să reprezinţi ceva – şi cu totul alta e să-ţi reprezinţi ţie însuşi acel ceva. Dacă este vorba de un popor, fie el poporul român sau altul din Europa -una e să-l reprezinţi şi alta să ţi-l reprezinţi. Este o întrebare dacă entitatea numită popor român înseamnă şi, sau preponderent, simandicoasa sofistică a presei de idei politice de la noi, de pildă,şi care presă de idei politice impune linia politică a conducătorilor. Mai degrabă chestiunea brânzii este importantă – fie şi numai pentru că a devenit proverb :” România este ţara brânzii” – ori, marea majoritate a sfertului nostru democratic învingător aplică, aici, fie politica struţului – fie pe aceea a adversarului de idei.

În principiu, nu e de loc greu să activezi un sfert din massa de alegători pentru o idee. Operaţiunea se cheamă de când lumea „demagogie”, adică adunarea demosului, a poporului, către ceva sclipitor. Cu presa, cu broşurile, cu întrunirile mai mult sau mai puţin secrete, cu promisiunile postelectorale… cu vorbe dulci se coc şi merele acre. Un „referendum” – ce nume pompos pentru sfertul nostru democratic! – făcut între secui , cu întrebările dirijate spre răspunsul aşteptat ( „ Nu este aşa că pământul se învârte ?”) – nu poate da decât ce vor iniţiatorii lui. Un „plebiscit”, însă, adică o consultare adevărată a întregului popor, n-ar mai da aceleaşi rezultate.

În privinţa votului, latinii spuneau „ non numeratur sed pondreratur” , nu se numără ci se cântăreşte. Era vorba, însă, de votul censitar, după avere, incompatibil cu democraţia – şi pe drept cuvânt. A obliga pe toată lumea să vină la vot nu este posibil. Dar se poate altceva, cum se proceda în democraţiile vechi : să fie răsplătiţi votanţii. În fond, ei prestează o activitate în folosul cetăţii, au dreptul la o recompensă. Să se dea câte 100 lei noi pentru fiecare votant, asta ar fi o soluţie. Admitem că avem o massă de l milion de alegători. Pune 100 lei pentru fiecare – şi iese l miliard de lei noi. Atât şi nimic mai mult trebuie să coste alegerile. Nu să se arunce miliarde bune pe mitinguri şi tipărituri. Iar cei care au – să refuze decent răsplata. În felul acesta s-ar putea calcula, după suma care rămâne disponibilă, câtă decenţă electorală s-a aşternut până acum în rândurile sfertului nostru democratic. Poate rămân bani şi pentru plata celor care păzesc urnele, celor care numără,etc. E democratic să răsplăteşti alegătorii – şi e, înainte de toate, sănătos : se desfundă canalele sociale, poporul palpită, fluxul şi refluxul istoriei împrospătează elitele – iar acestea încep, în fine, să-şi reprezinte pe cine reprezintă.

______________
CREDINŢA LA CEI TINERI

Despărţirea învăţământului de biserică este un lucru care ar trebui să ne intereseze – nu pentru altceva, decât pentru a observa gradul în care s-a operat ea de-a lungul timpului şi efectele pe care le-a avut asupra societăţii , adică asupra tinerilor ca indivizi sociali.. Religia nu înseamnă doar aplcerea specială către cele sfinte, ea implică şi acea morală care întăreşte sufletele, şi de care şcoala nu se poate dispensa; nu s-a dispensat nici chiar în vremurile ateiste din timpul comunismului, când ruperea de biserică a fost totală şi şcoala a devenit chiar un loc unde se lupta împotriva religiei. O anumită morală a ocupat, chiar şi atunci, timpul şcolar. Astăzi, însă, când religia este privită cu multă bunăvoinţă, ar fi interesant să ştim cum poate fi integrată în viaţa şcolară mai mult decât ca disciplină , dincolo de stricta repartizare pe zile şi ore.

Cu tristeţe vedem că tinerii ştiu mai multe lucruri decât profesorii şi părinţii lor despre religie. Înţelegem că aceasta se întâmplă deoarece noi, cei mai în vârstă, n-am apucat să învăţăm asta în şcoală, şi a trebuit să ne mulţumim cu mersul la biserică – dacă ne-a interesat – ori cu lecturi şi alte aflări individuale. N-ar fi cu totul absurd să se „recicleze” şi cei mai în vârstă, mai ales profesorii – dar noi nu vrem să-i dăm idei Ministerului Educaţiei şi Cercetării.. De altfel, aceste chestiuni cad în sarcina misionarismului religios – şi n-ar fi de loc rău ca Biserica Ortodoxă Română să editeze, gratis sau cu un preţ modic, vreo 5oo.ooo de exemplare din „Noul Testament”, câte unul pentru fiecare profesor, şi posesorii acestor cărţi să şi le lege şi să le păstreze în vecinătatea biroului său fiecare. În raniţa oricărui soldat din teatrul de operaţiuni se află şi câte o asemenea carte proprie în care pune neapărat şi o iconiţă ori o scrisoare de la cei dragi, un semn de om într-o carte sfântă. Fenomenul este, însă, acesta : tinerii, nu numai că au început să ştie mai multe despre religie decât profesorii lor laici, dar încep să aibă şi o viaţă creştină mai ordonată. În ocaziile speciale, cum sunt sărbătorile colindelor, ori cum sunt sărbătorile Paştelor , vedem că ei umplu bisericile şi mânăstirile – şi nu doar ca simplii turişti ori curioşi, ci chiar cu scop direct : îşi fac cruce, aprind lumânări, trec pe la preot. Rar vezi un tânăr, azi, să n-aibă cruciuliţă la gât – iar iconiţele de la bordul maşinilor au devenit obişnuite. E drept că această religiozitate nu se vede , nu iese în evidenţă, dar asta se datorează discreţiei credinţei în general. Evidente sunt întâmplările atipice, cum ar fi certurile, băşcălia, miştocărismul, vociferarea publică, jicnirile în autobuze – ca să nu mai vorbesc de agresivitate, tâlhărie ,viol etc. – ce sunt ale câtorva, nu exprimă nici media măcar. În privinţa comportamentului, hainele mai sumare ale tinerelor fete trebuie puse pe seama vârstei şi a dorinţei de a se exprima ca grup. Rău este că liceele – nici măcar cele cu tradiţie – nu păstrează şi impun uniforma proprie, care ar da o personalitate tineretului şcolar în general.

Interesantă mi se pare legătura pe care o făceau cei vechi între morala religioasă predată prin şcoală şi fenomenul infracţional. Unul dintre marii noştri oameni de stat, Nicolae Filipescu, socotit primul eminescian politic în sensul că este primul şef de partid care preia în mod explicit idei din ziaristica eminesciană punându-le în programul său, arată de mai multe ori că dezinteresul şcolii pentru educaţia religioasă are efecte sociale rele. Pentru actualitatea observaţiilor sale, citez din articolul “Curentul idealist”, publicat în „Epoca” şi reluat, apoi, în cartea „Către un nou ideal” „Până acum, şcoala se silea a cultiva cu deosebire facultăţile intelectuale ale omului, lăsând în paragină pe cele sufleteşti. Mintea era tot, inima nimic. Urmarea a fost : instrucţie multă, educaţie puţină. Aceste lipsuri izvorâte din unilateralitatea sub care omul era privit au dat roade păgubitoare. Numeroasele cercetări făcute în vremurile din urmă cu privire la chestiunile de învăţământ , dovedesc că pe măsură ce se întinde instrucţia fără educaţie , pe aceeaşi măsură creşte şi primejdia criminalităţii. Căci iscusinţa ce o dă instrucţia face, negreşit, mai puternic întru săvârşirea binelui pe omul moral , dar şi mai primejdios întru cele rele pe omul cu firea nărăvită. În această privinţă, datele statistice ale criminalităţii ne impun o îndoită atenţie.
Din aceste date se observă, bunăoară în Franţa, că, în 1881, când s-a introdus laicitatea învăţământului împreună cu obligativitatea, numărul criminalilor ( este vorba de infractori, n.n.) de 16-21 de ani era de l79.102. În 1890 el se urca la 195.399, iar în 1892 atingea deja cifra de 203.855.
La un şi mai întristător rezultat ajung cercetările d-lui Tanoviceanu asupra criminalităţii [ infracţionalităţii] din România. Aşa, distinsul profesor de la Facultatea de drept din Iaşi constată că, de unde în 1867 aveam 2,96 criminali [infractori] la 1ooo de locuitori, în 1886 erau 13,21.
În Anglia, dimpotrivă, unde gimnastica intelectuală a nedespărţită de dezvoltarea fizică şi de educaţia morală, datele statisticii sunt cu totul satisfăcătoare. Astfel, se constată că de la 1870 până la 1894, În Anglia, din punctul de vedere al crimelor [infracţiunuilor] săvârşite de tinerime, numărul anual al condamnaţilor a scăzut de la 14.000 la 5ooo.

Din puţinele date ce preced, se vădesc urmările sistemului de învăţământ al cărui sfârşit [scop] este nu atât formarea de bărbaţi vrednici, cât înarmarea inteligenţei egoiste cu arme perfecţionate şi aruncarea în vârtejul luptelor vieţii a unor oameni frământaţi de cele mai josnice dorinţe egoiste, sceptici şi lipsiţi de ideal. Aceste rele sunt mărturisite, astăzi, în Franţa chiar de întemeietorii sistemului şcolar actual. Ştiinţa singură ucide instinctul moral şi înarmează cu mijloace mai primejdioase creierul şi braţul omului întru săvârşirea apetiturilor sale (…) De curând, Împăratul Germaniei a mărturisit într-o cuvântare publică că şcoala nu produce decât declasaţi, haimanale, ziarişti, oameni strâmbi la trup şi la minte, creiere stoarse şi inimi seci, fiinţa incapabile de o sforţare viguroasă şi de o acţiune energică. O şcoală trebuie să fie depozitara unui ideal şi unor convingeri morale superioare şi un învăţământ care nu-i decât depozitarul aspiraţiunilor de a pătrunde în slujbă, nu merită decât dispreţ” ( p.97-9 Browser-ul nu permite afişarea acestei imagini.În 1898 Spiru Haret tocmai făcea reforma învăţământului românesc, bazându-se şi pe statistici şi comentarii de acest fel. N.Filipescu îl citează pe Ioan Tanoviceanu, marele penalist al nostru, care producea anual asemenea statistici ale infracţionalităţii din România în comparaţie cu alte ţări europene. Creşterea numărului delicvenţilor se datorează, cum arată profesorul ieşean, şi creşterii numărului populaţiei, şi dezvoltării poliţiei – dar şi educaţiei . Nicu Filipescu vede îmbunătăţirea stării de fapt printr-un pachet de discipline morale, între care religia este pusă la loc de frunte. Vedeţi care era optica momentului :” aruncaţi în vârtejul luptelor vieţii” . Şcoala asta face, pregăteşte tineretul pentru o viaţă care este din ce în ce mai grea pe măsură ce creşte vârsta omului.

Din aceste idei , care sunt în spiritul haretismului, trebuie să reţinem, azi, necesitatea acestui „pachet” de discipline morale. Religia singură, ca materie de învăţământ, riscă să devină ştiinţă iar elevul să fie căzut dacă nu ştie, de pildă, când pică în calendar cutare sfânt. Ea trebuie însoţită de discipline complementare – şi întregul pachet trebuie infuzat în climatul şcolii. Într-un fel, ultimele evenimente şcolare vin să-l întărească pe N.Filipescu. Iată, avem de-a face cu elevi foarte deştepţi, cu note mari şi foarte mari, cu fete deosebit de frumoase după cum se vede şi se spune – pe care o şcoală dintre cele mai bune de la noi în aruncă „în valurile vieţii” pe uşa infractorilor ori a declasaţilor social. Degeaba creăm monştri de carte, degeaba primim în şcoală frumuseţi monstruoase – dacă nu reuşim să aducem la morala medie, egală pentru toţi, aceste excepţii. Cum spunea şi Rabelais : ştiinţă fără conştiinţă nu e decât ruină a sufletului. In condiţiile speciale ale lumii noastre prezente, când avem un tineret aplecat oarecum ca într-un gest de recuperare asupra credinţei, vinovaţi moral am fi noi, cei vârstnici, dacă nu încercăm să-l prindem din urmă.

______________

Anunțuri