■ Vasile Tărâţeanu

SUNTEM MINORITĂŢI LA NOI ACASĂ

Scriitorii minoritari din Europa Centrală şi de Est s-au întâlnit la Mangalia/Neptun
Golgota comunicării

Prima întâlnire a scriitorilor minoritari din Europa Centrală şi de Est la Mangalia/Neptun, între 14-17 aprilie – din iniţiativa şi în organizarea Uniunii Scriitorilor din România – are, în actualele circumstanţe geo-politice continentale, semnificaţia unui apel la comunicare. Cei aproape 70 de participanţi au denunţat (pe parcursul a peste 20 de ore de reuniuni în plen, ori în timpul multelor ceasuri de plimbări dobrogene sau discuţii particulare, în ambianţa atât de specială a Casei Scriitorilor de pe malul mării şi a hotelului „President“) existenţa unor tendinţe de asimilare forţată (identificabile, din nefericire, în unele ţări europene), lipsa de mijloace financiare în susţinerea valorilor culturale specifice, recidiva prejudecăţilor de tot felul ş.a.m.d. şi au pledat pentru coagularea unui front comun al scriitorimii din această parte a lumii, în ideea apărării spaţiului literar de ingerinţele şovinismului, segregării etnice, a subculturii etc. S-a propus ca, date fiind problemele comune cu care se confruntă astăzi, deopotrivă, scriitorii majoritari şi minoritari, reuniunea începută la Mangalia/Neptun să se realizeze, an de an, fiecare în altă ţară. Cu speranţa că, în viitor, acest tip de seminar va aduce în jurul mesei rotunde scriitori din toate ţările Europei.

Suntem minoritari la noi acasă…

• Un renumit politolog a spus, recent, că „Secolul XX va fi al minorităţilor, sau nu va fi deloc“. Dar cui îi convine poziţia de minoritar?! Noi, în Bucovina, n-am fost întotdeauna minoritari. în 1775, încă, 87 la sută din populaţie era românească. Acum suntem doar… 20 la sută. Minoritari la noi acasă. Ba, unii demnitari au mers până acolo încât să ne împartă în români şi… moldoveni. Supuşi unor prigoane şi mascre inimaginabile cu ani în urmă. Astfel, în 12-23 iunie 1941, peste 13.000 de familii româneşti au fost ridicate şi trimise în neagra Siberie. De unde nu s-au mai întors niciodată. Toată intelectualitatea românească a fost distrusă. Un adevărat genocid. Printr-un Ucaz din 1947 au fost schimbate toate numele localităţilor româneşti. Bisericile ne-aii fost închise şi dărâmate. La fel şi monumentele. Denumirile româneşti ale străzilor au fost înlocuite, ca de altfel şi numele şi prenumele fiecăruia, cu unele de rezonanţă slavă. Ni s-a impus grafia chirilică. Toate cărţile cu grafie latină au fost arse. Limba maternă a fost izgonită din şcoli. Era admisă doar la… bucătărie sau la piaţă. Nu mai avem Universitate românească, nici Conservator, nici edituri. S-a spus aici că Eminescu a debutat la… Budapesta, omiţându-se să se amintească faptul că el a trimis acele poeme de la Cernăuţi. Lucian Blaga a debutat la Cernăuţi etc.

• Cu 10 ani în urmă, municipalitatea din Cernăuţi a aprobat amenajarea unui Muzeu Eminescu în casa lui Aron Pumnul. Dar nici până astăzi nu s-a găsit o locuinţă pentru cele 3 familii care stau acolo, aşa că peste acest proiect s-a aşternut tăcerea. Nici în ceea ce priveşte monumentul Eminescu de la Cernăuţi nu s-a mişcat nimic. Ba, dimpotrivă: s-a declanşat o campanie oribilă împotriva acestei iniţiative. în Ucraina, legile sunt la standarde europene, e drept. Problema este că ele nu se împlinesc ca atare. Pentru că, acum, limba oficială este ucraineana (până dăunăzi era rusa), am tipărit, în România, un Dicţionar româno-ucrainean, necesar nu numai elevilor şi studenţilor noştri. Ei bine, nu l-am putut aduce în Ucraina, din cauza… TVA-ului. Taxele vamale depăşesc costul cărţii. După câte ştim, de altfel, Ucraina este singurul stat în care sunt, încă, taxe pe cărţi!

• Această întâlnire e ca o gură de oxigen pentru noi. E important, în clipe de cumpănă, să vezi că nu eşti singur. Că speranţa poate reînvia, prin această formă, colegială, de comunicare. Vedeţi, în timpul regimului totalitar, şi noi, şi ucrainienii o duceam la fel de greu. Era o vreme când Bucovina era proverbială pentru toleranţa sa. Paradoxal, astăzi năvăleşte peste noi intoleranţa. Faptul că am fost persecutaţi în chip… egal, în timpul totalitarismului, nu mai contează. Suntem, încă, egali, doar în privinţa privaţiunilor de ordin financiar: şi noi, şi ei ne ducem viaţa sub un nivel minim de subzistenţă. Nu primim salariile la timp (uneori abia după… jumătate de an), ori suntem plătiţi în… vodcă! înseamnă mult, de aceea, când mai poţi discuta despre condiţia ta de scriitor cu oameni care te înţeleg şi simt la fel ca tine.

_________________

CU 70 DE ANI ÎN URMĂ

Un articol din 2005 care isi pastreaza integral actualitatea.

La 19 mai 1935, la Cernăuţi s-a desfăşurat Congresul „Ligii Culturale“, adevărată instituţie de cultură care, spre deosebire de multe altele câte au apărut de atunci încoace, a activat pe tot cuprinsul ţării, făcând foarte multe lucruri frumoase, adevărate fapte de neuitat pentru iluminarea poporului român de pretutindeni, pentru întărirea credinţei lui în idealurile strămoşilor noştri, pentru apărarea valorilor naţionale.

De atunci au trecut 70 de ani!

În fotografia alăturată, pe care am descoperit-o într-un muzeu din alt capăt de ţară, este surprins marele savant, istoric şi patriot român Nicolae Iorga, Preşedintele Ligii susamintite, la gara din Cernăuţi, unde a fost salutat în ziua de 19 mai cu deosebit entuziasm şi admiraţie de către sute de români bucovineni, veniţi să-l întâmpine chiar la coborârea domniei sale din tren.

Ce zile, Doamne, şi ce oameni!

Şi cât de mici pe fondalul lor apărem noi. Dacă nu toţi, atunci unii dintre noi cu siguranţă.

Cu toate vanităţile noastre cotidiene.

Cu ambiţiile noastre prosteşti.

Şi „de ce nu?“ cu sutele de manifestări culturale, chipurile, puse în slujba românismului, dar care luate toate la un loc „vai!“ În ultimă instanţă nu valorează nici cât o ceapă degerată. Desigur că în raport cu cea ce au făcut înaintaşii noştri în aceeaşi direcţie.
În cazul dat, înţelegând cât de mare-i diferenţa dintre noi şi ei, mai avem oare dreptul să ne batem cu pumnul în piept, să ne cocoşim în faţa lumii, să ne dăm aere de mari patrioţi, în ultimă instanţă să ne îmbrăcăm în pene de păun, lipsa de verticalitate şi de demnitate naţională care ne caracterizează

Spunând aceasta mă întreb, de ce ungurii din Transcarpatia nu renunţă la simbolurile lor naţionale, la limba lor maternă cu atâta uşurinţă precum o facem noi, românii din actuala regiune Cernăuţi? Cum de ei nu se tem să le se folosească de ele pretutindeni? Or, drapelul lor naţional îl poţi vedea fluturând liber alături de cel ucrainean pe toate edificiile oficiale din regiunea Transcarpatică: pe primării, pe şcoli, pe case de cultură. Dar ce facem noi?
Am renunţat la tricolor la primul telefon venit de la nu se ştie ce şefuleţ raional, iar acum, tot de dragul lor sau al unor nu se ştie ce perspective luminoase pentru propriile odrasle, începem să renunţăm la sfânta sfintelor „limba română, solicitând mai marilor zilei să ne deschidă clase ucrainene în străvechile noastre şcoli româneşti.

Halal de aşa români! Şi mai vrem ca cineva să ne respecte. Sau să ţină Dumnezeu cu noi
Cred că nu. De aceea consider că atât ploconeala până la pământ în faţa mai marilor zilei, cât şi osul aruncat de la ospăţul lor ca o răsplată mizeră pentru tăcere şi ascultare oarbă, pentru serviciile miloge, nu valorează nimic.

Or, în timp dăinuie doar faptele cu adevărat mari, dăruirea adevărată şi simţirea curată. Curajul şi demnitatea. Tăria de caracter şi vrednicia umană.

Acestea au rezistat uitării. Şi tot acestea rămâne-vor peste ani!

Chiar să le fi pierdut noi, fraţilor, definitiv în doar câteva decenii de înstrăinare?

Nu cred!

_________________

Anunțuri