■ Victor Martin

ASIMETRIA POLITICĂ

În revista electronică „Asymetria”, filozoful Ioan Roşca se întreabă, la un moment dat, „în ce constă fenomenul politic românesc?”. Răspunsul îl dă fiecare, după cum îi e felul. Răspunsul meu este: fenomenul politic românesc de azi constă în umor. După vânzoleala din 1989, în loc să intrăm în politică, am intrat în Caragiale. Nici n-aveam cum altfel. După 50 de ani de politică monocromă, nici n-am fi ştiut prea bine ce ne poate oferi diversitatea de idei şi o politică sănătoasă.

În schimb, îl ştim pe Caragiale; vedem lumea politică dinainte de 1946 prin prisma scrierilor sale, dar şi lumea politică de azi tot prin această prismă o vedem. Chiar şi comunismul, tot prin prisma deformată a lui Caragiale şi un pic de Tudor Muşatescu o vedem.

Prin promovarea excesivă în şcoli a lui Caragiale, efectul a fost pe dos: băgându-se în derizoriu, comunismul s-a sinucis, dar s-a şi răzbunat. Prin faptul că a lăsat să fie amănunţit predat în şcoli, comunismul s-a răzbunat pe toţi cei ce l-au trădat, crezând că pot construi capitalismul cu precepte şi bani adunaţi din sudoarea unui popor îndobitocit şi stors de vlagă; azi, politica e demonetizată. Degeaba am denominat moneda naţională şi am făcut leul greu; politica e tot aia: caricaturală şi demagogică, de exemplu.

Nu am ştiut pe unde să intrăm în politică şi am intrat pe unde am putut. Nu mai vorbesc cu ce oameni am intrat în politică. O altfel de politică trebuie s-o faci cu altfel de oameni. De unde să-i iei? Cum o dai, cum o-nvârteşti, oamenii tot ăia sunt. Ce puteau ei înţelege altceva decât faptul că politica e un instrument foarte bun pentru căpătuială? Dacă intri în tot felul de „comitete şi comiţii”, ai şansa să ciupeşti o finanţare de colo, una de dincolo şi comision în consecinţă. Mulţi s-au făcut „apropitari” şi şi-au tras vile, maşini şi conturi în străinătate. Cum timpul a trecut, au tras după ei şi rudele, că, de, politica se face cu oameni, nu cu arbori sau tractoare. Se face şi cu arbori sau tractoare, dar îţi trebuie oameni care să strângă grânele şi să doboare arborii, pentru a fi vândute în străinătate. Şi se face şi cu fabrici dezafectate, dacă tot a apucat primul premier postdecembrist să afirme că industria românească e un morman de fiare vechi.

După ce s-au devalizat băncile, a mers şi cu pădurile, cu fierul vechi, cu cimentul, cu oile, cu peştele, de n-au rămas nici urşii sau porcii mistreţi în picioare; de uimire. Ce, acestea nu sunt tot proprietatea noastră, a întregului popor, adică a lor, a celor amatori de politică? Nu noi i-am ales să mănânce în locul nostru?

Nu. Nu i-am ales noi, ci aceia care, într-un fel sau altul, au fost obligaţi să facă, iarăşi, un singur fel de politică: politică financiară.

Necazul e că românul se mulţumeşte cu ce are, deşi nu prea are nimic. A fost educat să ştie că i se ia tot, dacă nu se mulţumeşte cu puţin. Numai la români ar fi putut apare o baladă atât de pesimistă, cum e „Mioriţa”.

Turmentat sau nu, tot românul aderă la mica politică: politica economică, politica financiară, politica socială, politica culturală, politica filozofică, politica sexuală şi chiar politica politică. În lipsa banilor, nici n-are altă distracţie.

Din străinătate, unde lucrurile sunt serioase, pentru că sunt bine plătite, lucrurile din România se văd deformate, pentru că sunt deformate de cei ce au interesul să nu se bage Europa în interesul lor. Când lucrurile nu sunt plătite la valoarea reală, deoarece sunt ţinute la joasă valoare, intervine furtul. Furtul e apanajul ţării sărace. Ce să furi într-o ţară bogată şi de ce?

Când furtul se încetăţeneşte, adică devine tradiţie, se poate trece chiar şi la conservatorism, adică la „conservarea”, printre altele, şi a acestei valori inestimabile, care este furtul. Când furtul se generalizează, nu mai ai ce să-i faci, trebuie să-l legalizezi. Cine îşi face iluzii privind lupta anticorupţie, ori e prost, ori e demagog. Cine a mai văzut să se suspecteze hoţii între ei!?

Există chiar şi o butadă: Au fost reţinuţi marii noştri corupţi. Ce memorie!

Numai în Romania pot fi vizionate emisiuni televizate cu hoţi, pe post de invitaţi. Cu banii furaţi de la noi, ei îşi pot cumpăra chiar şi televiziunile cu totul, nu numai niste amarâte de spaţii televizate, cu realizatori obedienţi, care să-i spele de păcate.

Spectacolul politic românesc e captivant, e colorat, are ceva de bâlci, dar nu foloseşte nimănui, în mod real. Ziariştii sunt bucuroşi că au ce scrie, politicienii sunt bucuroşi că au ce spune şi atât. Ne ajută şi o îndelungată tradiţie balcanică; prezentă mai mult în sud, aceasta s-a extins şi în Ardeal.

Mai uşor se întinde flagelul lipsei de cultură, vidul spiritual, decât cultura şi civilizaţia. Să fii prost, nu cere prea mult efort.

Străinii nu ne înţeleg nu pentru că avem o gândire complicată, ci pentru că n-au ce înţelege. Totul e mimetism.

În loc să luăm ce e mai bun din Occident şi să adaptăm fără prea multe modificări, suferind de orgoliul prostesc de a construi cele mai bune lucruri proaste, mai avem şi pretenţia ca vesticii să preia de la noi.

Domnul Ioan Roşca se întreabă, pe bună dreptate, ce o fi în miezul lucrurilor? Ce să fie în mijlocul lucrurilor, într-o societate unde, deocamdată, totul e spoială? Chiar şi sfera politicului e goală pe dinăuntru; cum vedem, la contactul cu solul arid al societăţii civile, aceasta ţopăie ca o minge fistichiu colorată.

Din punctul de vedere al românilor din străinătate, noi, românii din România, putem fi români, noi între noi, la o bere. În realitate, după modelul românilor din afara ţării, nici măcar noi între noi nu mai putem fi români. Libertatea sau cum s-o fi numind această formă de libertininaj ne dă dreptul să descătuşăm şi resentimentele, nu numai mâinile încătuşate.

Încă nu suntem în măsură să-l facem pe critic să nu se întrebe, din cauza unui conţinut captivant, cum am scris textul. România n-are încă un conţinut captivant; ce a fost captivant la noi s-a râncezit, i-a trecut termenul de garanţie.

Ce nu înţeleg mulţi este faptul că nu ne trebuie mai mult talent pentru a capta atenţia criticului de la Europarlament, ci un cu totul alt fel de talent sau, în lipsă, măcar un alt mod de abordare a talentului actual de a ne face interesanţi şi bine înţeleşi.

_________________

LEGE SAU MORALĂ?

Shakespeareienii vor spune: asta e întrebarea. Entuziasmaţii de propria lor

prestaţie politică vor spune: asta e întrebare? Este o întrebare atâta timp cât nici legea, nici morala nu există. Intenţionat sau neintenţionat, ordinea publică şi bunele moravuri sunt amestecate.

Încă de la început, se evidenţiază faptul că, la baza “meciurilor” din şcoli, televizate sau nu, stă lipsa de educaţie a elevilor şi profesorilor, deopotrivă. Excepţiile vin tocmai să întărească regula.

Nu poţi şti niciodată a cui e dreptatea într-o altercaţie elev- profesor. De frica profesorului sau de frica elevului terorist, nimeni nu vrea să vorbească, iar mass-media, de dragul senzaţionalului, de multe ori, prezintă distorsionat faptele. În relaţiile dintre elevi sau cele dintre profesori lucrurile sunt şi mai complicate.

Într-un caz oarecare, un profesor a lovit alt profesor, a fost dat în judecată şi a

plătit sute de milioane de lei. Ei bine, nu cel lovit avea dreptate, ci acela care a dat cu pumnul; el, fiind îndelung hărţuit moral de “victimă”, n-a mai rezistat nervos şi l-a pocnit. Dacă poliţia ar reacţiona la sesizări de acest tip, nu ar avea loc astfel de episoade.

Relaţiile interumane sunt foarte complicate şi nu are cine să le descurce; are poliţia sociologii şi psihologi?

Legile şi gesturile de reparaţie morală se amestecă în proporţii indefinite. Ce morală poate fi atunci când faci pe unul prost, el e chiar prost, în sensul unui QI mic, iar legea te condamnă să plăteşti daune morale?

Plângem cu toţii de mila unor golani de bani gata, când dau cu maşina în stâlp şi mor. Când aceştia ne ameninţă cu jeep-urile lor de neam prost, frânând brusc lângă noi, nouă cine ne plânge de milă? Atunci e distractiv, nu-i aşa?

Şi libera exprimare a opiniei e vorbă goală. Se vede şi la nivel mai larg: nici o grevă nu e declarată legală. De la legea şi morala socialistă, am trecut la legea şi morala fiecăruia, cea a bunului plac.

Scârbit de tot ce vede, tineretul studios pare dezabuzat şi trist, ca în versurile despre artişti. Pare a nu-i mai pasă de nimic şi stă toată ziua degeaba, cu caştile în urechi şi ochii doar peste graniţă. Văzând scenele de violenţă juvenilă de la Paris, din ultima perioadă, acesta consideră că e la modă să fii violent şi se manifestă ca atare, terorizând pisicile şi bătrânii prin cartier.

După un timp, fac ce fac şi pleacă în străinătate, de unde se întorc motorizaţi şi cu fasoane, teroarea căpătând zeci de cai putere. Poate şti cineva că nu au şi arme?

Mârlănia din şcoli e apanajul mirajului Vestului combinat cu dorinţa de afirmare cu orice chip. Cu cât dorinţa de afirmare a tinerilor e mai violentă, cu atât indiferenţa faţă de ei devine mai mare, după principiul fugii din faţa răului. Cu cât indiferenţa faţă de rău e mai mare, cu atât agonia e lai lungă.

Răspunsul e simplu: românii vor dispărea, iar locul lor va fi luat de minorităţi mai prolifice, cum s-a întâmplat în Germania dinainte de Al Doilea Război Mondial. Diferenţa e că, în timp ce evreul negociază să-ţi cumpere bicicleta, ţiganul ţi-o fură.

Cel care învaţă carte este privit cu suspiciune de cel care vorbeşte urât, umblă prin baruri, se îmbată sau chiar se droghează. Scara valorilor morale e întoarsă cu susul în jos, şcoala e văzută ca un fel de crâşmă de cartier, unde te duci să te distrezi, nu să înveţi carte.

Întrebarea este: pe cine punem paznic la oi. Lupul? Firmele de pază şi ordine care închiriază paznici pentru şcoli, înfiinţate pe criterii arbitrare de foşti securişti sau miliţieni cu bani, au un caracter, dacă nu dubios, cel puţin îndoielnic. Criteriile de selectare a membrilor sunt extrem de arbitrare, cuprinzând, de la fete pe care le bate vântul, pe care le-a băgat tătuţu să mănânce şi ele o pâine, până la zdrahoni fără minte, care, de multe ori, s-a dovedit că lucrau şi pentru grupuri mafiote, ca recuperatori, bătăuşi, să-şi mai rotunşească veniturile. Oamenii de la pază şi ordine sunt, în general, băieţi şi fete de la ţară, cărora nu le-a plăcut munca câmpului. Acest lucru e dovedit de faptul că, după ce vin la oraş, să se angajeze ca paznici, încep să fabrice burţi şi guşi de atâta efort.

Emblematic pentru mine este un episod în care un poliţist, nu are importanţă de care, dădea cu petarde după câini, în timp ce el trebuia să-i prindă şi să-i amendeze pe alţii.

Învăţaţi să se oprească oriunde se întâmplă ceva haios, moştenire de la circul pe care îl administra conducerea romană, acum 2000 de ani, sau conducerea turcă, acum 600, românii se amuză când copilul altuia e bătut de găştile de cartier, exact până în momentul în care li se întâmplă şi lor acest lucru. De fapt, ei nu se gândesc nici o clipă că li se poate întâmpla şi lor. E în firea omului prost să creadă că tot ce e rău se poate întâmpla numai altora. Pentru simplul fapt că lucrează la poliţie, firme de pază şi ordine sau SRI, agenţii acestor instituţii cred că lor nu li se poate întâmpla nimic rău. Crezându-se la adăpost, ei nu dau nici o mână de ajutor populaţiei ameninţate, dacă nu cumva merg chiar până la colaborarea cu infractorul.

Atâta timp cât nu reuşim să luăm lucrurile în serios, suntem nişte neserioşi.

În naivitatea lor, poliţiştii şi agenţii de pază îşi găsesc o scuză în faptul că această colaborare cu mafia vine de la cele mai înalte nivele ale conducerii statului. Poate să vină şi din cer, nu ne foloseşte la nimic, nu ne apără de cel rău, oricât am merge la biserică.

Creşterea infracţionalităţii din şcoli nu e un semn de democraţie, ci de lipsă de democraţie. Democraţia o fi “puterea poporului”, dar “în limitele legii”. La noi, nu numai că nu sunt respectate legile, dar nici nu sunt aplicate. Dacă organele îndrituite ar aplica legea, omul ar începe, de voie sau de nevoie, să le respecte, dar primii care încalcă legea sunt cei care ar trebui s-o aplice. Legile “care este” sunt scrise într-un limbaj atât de criptic încât nu le pot traduce savanţii, dar să le mai înţeleagă “organele”. Când nu înţelegi ceva, aplici după cum te taie pe tine capul.

Să aştepţi să vină comisarii Uniunii Europene să te oblige să aplici legea în propria ta ţară e imoral. Şi mai imoral e să râzi de lucrul bine făcut; un primar insolent a ajuns până acolo încât să-i spună ambasadorului Angliei că ar fi bine să grăbească ridicarea vizelor, că, şi aşa, nu avem nevoie de acest lucru, “rromânii comunitari” intrând când vor, fără nici o viză, în ţara lui. Dacă un primar iese din şcoală cu o mentalitate din asta, înseamnă că electorii lui au aceeaşi mentalitate. Şcoala românească e superioară oricărei şcoli din lume; a reuşit să ridice anormalul la nivel de normal. Acest lucru s-a reuşit prin ridicarea nivelului de trai, atât de sus, încât să nu mai ajungă şi profesorii la el.

Nu e adevărat, şcolile copiilor de ştabi nu sunt cele mai afectate de infracţionalitate. Acestea sunt cele mai mediatizate. Din cauza asta, se crează o percepţie falsă. Infracţionalitatea e prezentă la toate nivelele sociale, dar, aici, trebuie să nuanţăm puţin. Acum, într-o perioadă de tranziţie necuviincios de lungă, şcolile copiilor de ştabi nu sunt superioare celor de cartier. Majoritatea copiilor cu bani sunt odrasle de parveniţi, numiţi “cu fiţe”, cu un limbaj suburban, adus de acasă. Aici, infracţionalitatea nu vine din afară, ci dinăuntru; ca şi părinţii lor, elevii de bani gata se găsesc în legătură cu grupuri infracţionale din afara şcolii. Cu bani, ei corup tot ce îi înconjoară, profesori sau paznici, totuna. Acest lucru nu ar fi atât de grav, cei coruptibili meritându-şi soarta. Necazul e că aceşti copii proşti şi teribilişti, cu bani, fac cele mai bune facultăţi şi ocupă cele mai bune posturi, ajungând să-i conducă pe cei inteligenţi, dar săraci şi realmente cinstiţi. Dacă România continuă să fie condusă de proşti cu pretenţii, se duce de râpă.

Degeaba are leul săracului o valoare mai mare de 100 de bani. În România, şcoala nu se face cu lei valoroşi, creatori de plusvaloare, ci cu miliardele de lei de carton ale parveniţilor.

Or fi copiii lui Adrian Năstase sau altul, din selecta sa companie, mai expuşi decât alţii, dar nici cu tatăl lor nu ne e ruşine. Orice listă cu unităţi de învăţământ, unde elevii nu sunt în siguranţă, e compusă arbitrar. Asta e discriminare. Toate unităţile de învăţământ trebuie tratate la fel, cu deosebită precauţie. Nu în 72 de unităţi de învăţământ e pericol. Pericol e în toate unităţile de învăţământ; nu ştii niciodată unde atacă micii terorişti de cartier, nebunii îndrăgostiţi sau vânzătorii de droguri şi senzaţii tari.

O butadă spune că, în America, sunt arestaţi şi milionarii, dar li se acordă prezumpţia de nevinovăţie exact până în momentul în care se dovedesc a fi români.

Ca toate sondajele de opinie, în timpul alegerilor sau nu, anchetele sociologice realizate de Ministerul Administraţiei şi Internelor nu au nici o relevanţă. Ele sunt făcute doar ca să umple rapoarte periodice. Cu asta se ocupă poliţia, cu rapoarte; legea şi aplicarea ei e pentru proşti. Când mai ies şi ei pe străzi, poliţiştii ies în haită, vizibil, la un ordin de sus; în restul timpului, nu-i vede nimeni. Mai apare câte un “amărăt”, dar prin piaţă, să-şi umple nişte plase sau să mai trateze câte o mică vânzare-cumpărare cu vreun infractor. Astea sunt lucruri văzute de toată lumea, dar oamenii nu vorbesc, deoarece nu ştiu de cine să se teamă mai întâi: de mica şi extinsa mafie de cartier sau de poliţist?

Liniştea şi respectarea demnităţii instituţiilor de învăţământ, cu eradicarea insecurităţii şi violenţei, nu se poate institui prin nici o lege. O lege, ca să poată fi aplicată, trebuie să aibă cine s-o aplice. Cine să aplice o astfel de lege, nişte ţărani transformaţi peste noapte în poliţişti? În nici un caz. În anii ‘50, au fost făcuţi toţi ţăranii, cei cu originea lor sănătoasă, miliţieni şi securişti. S-a văzut ce a ieşit. Cu mintea lor îngustă, aceştia au aplicat legea după criterii pur personale. Asta a însemnat că, de fapt, n-au aplicat-o. S-a ajuns la situaţii de-a dreptul paradoxale, când au fost băgaţi mulţi ani în puşcării şi cei mai săraci ţărani, pentru câte o ceartă banală cu securiştii sau miliţienii ajunşi.

E foarte greu să nu fie călcate drepturile şi libertăţile altora când fiecare, care mai de care, îşi arogă depturi şi libertăţi mai mari şi mai multe decât cel de lângă el, cel mai de preţ drept fiind, se pare, cel de-a fura. Chiar şi din şcoli.

Lipsa moralei în şcoli rezultă şi din faptul că profesori au rămas doar cei fără speranţă, care nu au găsit post bine plătit în altă parte. Amorţiţi de dorinţa de-a lua, nici nu se mai uită la ce primesc. Nici nu se mai uită ce primesc; puiul primit, frumos curăţat şi congelat poate să aibă şi gripă aviară; nu mai contează. Gestul contează.

În aceste condiţii, autoritatea profesorului în faţa elevului nu mai există; elevul devine impertinent până la a te da cu capul de tablă. Poate să-ţi ia şi microscopul de pe masă; nu ai ce să-i zici, că te înjură şi te face pomanagiu, cum, de fapt, şi eşti. În acest moment, elevul face regulile. Cel pe care ar fi trebuit să-l educi, impune proasta lui educaţie, cu care vine de acasă.

Abdicarea de la o minimă morală nu mai poate fi salvată prin aplicarea nici unei legi. Aici se aplică legile moralei, care, parafrazând pe Caragiale, dacă nu sunt, nici nu prea există.

“Tineretul din ziua de azi”, paradoxal, deşi caută prin toate mijloacele să ştirbescă libertatea celui de lângă el, părinte, coleg, profesor, optează chiar şi pentru limitarea propriei lui libertăţii individuale. Dacă s-a născut în libertate, nu poate să aprecieze libertatea la valoarea ei reală. Îşi bate joc de ea. Când îşi doreşte o conducere mai autoritară, înseamnă că n-a cunoscut autoritarismul aberant comunist, statul poliţienesc român dinainte de 1989. Dacă dai cuiva dreptul de a te conduce autoritar, caută să te transforme în sluga lui. Potenţialii dictatori, la orice nivel, trebuie opriţi din evoluţie, dar asta e foarte greu; nu poţi anticipa evoluţia paranoicului. Relaţia aceasta trebuie să fie valabilă şi la nivelul şcolii, între profesor, elev şi agentul care păzeşte ordinea; ea nu poate fi valabilă decât cu un director inteligent şi anticipativ, care să aibă fler de conducător.

cultură, nu de intuiţie, de bun simţ şi talent. Ultimele ţin de educaţie şi morală, dar sunt caracteristici individuale înnăscute. Conducătorii se nasc aşa; degeaba se formează.

Atât la profesori, cât şi la elevi, violenţa e cu dus-întors.

Elevii devin violenţi pentru că nu ştiu să comunice şi nu comunică pentru că sunt violenţi. Comunicarea în argou e de formă, n-are conţinut; conţinutul redus al mesajului îl face pe elev neînţeles, nervos şi, în final, potenţial delincvent. .

La profesori, nervozitatea şi violenţa nu sunt date doar de lipsa sa de profesionalism, care îl face să fie luat peste picior de elevi. Aici intervin mai mulţi factori, care acţionează pe rând sau toţi odată. Pe lângă proasta pregătire profesională, avem lipsa de spirit pedagogic, tendinţa de a întinde mâna, frustrarea de diferite tipuri, adaptarea scăzută, imaginea negativă din oglinda maselor şi influenţa factorilor externi. În anumite perioade, sunt mai căutate anumite meserii; în alte perioade, sunt căutate alte meserii. Pe vremea lui Ceauşescu, nu era chiar rău să fii medic, profesor sau inginer. Era rău să fii economist sau avocat; la ISE, mergeau “ultimele găini”. Acum e invers şi profesorii au devenit bătaia de joc a elevilor şi părinţilor lor de neam prost.

Pe de o parte, ca profesori rămân cei care n-au şansă în altă parte, iar pe partea cealaltă, au rămas în funcţie profesori bătrâni învăţaţi să fie respectaţi. Dintr-un motiv sau altul, ambele categorii sunt frustrate şi violente.

Munca intelectuală, fizică sau amândouă, educă şi disciplinează. La noi, acum, munca a fost luată în derâdere chiar şi de cei care mai cred în ea. În concluzie, atâta timp cât râdem de muncă, nu vom avea nici o societate morală, nici dispusă să respecte legile.

Munca, atunci când există, într-o societate în tranziţie, e făcută cu dezgust. Foarte puţini oameni se pliază pe ceea ce fac; majoritatea au un job ca să nu spună că n-au. În aceste condiţii, relaţiile conflictuale în familie, interesul redus al părinţilor pentru copii, familiile dezorganizate sau monoparentale, caracterul socio-economic scăzut al familiei, ambii părinţi lucrători în străinătate sunt câteva dintre cauzele violenţei nesupravegheate a elevilor.

________________

Anunțuri