■ Vlad Protopopescu – arhiva

______________

ADEVĂRATA BISERICĂ: ORTODOXIE, CATOLICISM, UNIATISM, ECUMENISM (IV)

Ocuparea Transilvaniei de către austrieci în urma războaielor victorioase împotriva turcilor la sfîrşitul secolului XVII a creat condiţii ideale pentru dezvoltarea ofensivei împotriva Ortodoxiei. Populaţia românească din Transilvania se afla de veacuri sub asuprirea ultimului val de barbari care s-a abătut asupra Imperiului Roman, a ungurilor. Ungurii au descoperit de timpuriu avantajele de a deveni mercenarii papilor, care i-au ridicat de la starea de sălbatici prădători, la rangul de “regat apostolic” cu misiunea convertirii “schismaticilor” şi deci cu dreptul de a le răpi “legal” bunurile “injust posedate”, adică redirecţionînd instinctele lor prădalnice, instaurînd în Transilvania unul din cele mai aspre regimuri de asuprire feudală, combinat cu idei paranoide de superioritate rasială, concretizat în aşa numita Unio trium nationum (a ungurilor, secuilor şi saşilor) împotriva românilor (adevaratii “justi possidentes” ai pămîntului – declarati “injusti” pentru că erau “schismatici” -) şi în Approbatae Constitutiones (codul de legi al Principatului Transilvaniei) care îi declara pe români “toleraţi” în ţară “usque beneplacitum Principum et Regnicolarum” (atîta timp cît le va place principilor şi locuitorilor), nerecunoscîndu-i ca “naţiune” şi neconsiderînd religia lor printre “religiile recepte” (aceste erau calvinismul, luteranismul, catolicismul şi unitarianismul sau antitrinitarianismul, cea mai eretică dintre erezii; constituţia Transilvaniei este privită şi azi în unele cercuri “progresist-liberale” drept un model de “toleranţă” religioasă!). Românii au fost tot mai mult supuşi tutelei calvinilor pe care aceştia o socoteau ca pe o “unire” cu una din “religiile recepte”. E de înţeles că unii dintre români au privit invitaţiile austriecilor la o “unire” cu catolicii ca pe o uşurare a condiţiei lor, deloc de invidiat în condiţiile atît de « liberale » ale constituţiei Transivaniei. Diploma Leopoldină, emisă de împăratul Leopold în 1691, confirma Constituţia Transilvaniei cu toate abuzurile ei, însă regimul habsburgic a făcut toate eforturile să întărească doar “statul” catolic. În 1692 împăratul Leopold emite o altă diplomă prin care anunţă scutirea de taxe a preoţilor car se vor « uni » cu Roma. Aproape profetic diploma a fost emisă pe data de 23 August ! Atragerea românilor la catolicism le-ar fi dat habsburgilor un avantaj decisiv asupra nobilimii ungare calviniste şi saşilor luterani doar prin numărul românilor. Cu “convertirea” lor au fost însărcinaţi călugării iezuiţi, acei maeştrii ai relativismului moral care a dus la identificarea numelui de iezuit cu perfidia. Experienţa cîstigată în diversele “uniri” (în Polonia sau Imperiul Otoman) i-a făcut pe misionari să-şi rafineze tacticile. Ei erau instruiţi “să nu găsească vină” pentru riturile şi obiceiurile orientale, să nu lupte făţiş împotriva “ignoranţei” maselor. Mai întîi trebuiau cîştigaţi preoţii şi abia mai tîrziu, prin aceştia, poporul printr-o “luminare” graduală. Nu trebuia să se urmărească nici măcar cîştigarea tuturor preoţilor dintr-odată, întrucît “erorile” grecilor erau prea numeroase (iezuiţii aveau pregătită o listă de patruzeci de astfel de “erori”) şi “prea adînc înrădăcinate” ca să poată fi eliminate deodată. Misionarii trebuiau să se mulţumească pentru început “doar” cu “acceptarea” celor patru puncte de la Florenţa, urmînd ca apoi să schimbe pe nesimtiţe şi ritul.

Şi în Transilvania deci, acţiunea a început prin încercarea de a atrage mai întîi clerul. În 1692 împăratul emite o Patentă prin care se ofereau clericilor uniţi toate privilegiile şi scutirile de care se bucurau clericii catolici. Tentaţia era prea puternică, preoţii români fiind supuşi aceloraşi obligaţii feudale ca şi masa poporului. A trebuit să treacă totuşi un timp destul de lung pentru ca oferta să fie luată în consideraţie. Abia în Februarie 1697 Marele Sinod al Mitropoliei Ardealului convocat la Alba Iulia a agreat cu unirea. Riturile, calendarul trebuiau să rămînă neschimbate, acceptându-se “doar” cele patru puncte de la Florenţa. Clerul unit urma să se bucure de privilegiile promise şi în plus se cerea ca toţi uniţii să nu mai fie consideraţi toleraţi, ci recunoscuţi ca “fii ai patriei” şi să se bucure de toate drepturile celorlalte “naţiuni”. Mitropolitul Teofil însă moare în Iulie. Faptul că “consimţămîntul general” pe care îl exprima Sinodul era semnat doar de doisprezece protopopi ne arată de fapt starea de confuzie şi nehotărîre în care se afla clerul român. Întreaga acţiune a trebuit să fie reluată sub noul Mitropolit Anghel Popa, care îşi ia numele de călugarie de Atanasie. Se ţine un nou Sinod la Alba Iulia în Octombrie 1698 şi unirea este “relansată”, actul fiind semnat acum de treizeci şi opt de protopopi. Împăratul emite o diplomă de unire cu caracter general (adresîndu-se tuturor uniţilor din Imperiu) prin care se acordă privilegiile urmărite în schimbul acceptării celor patru puncte.

Calvinii s-au opus fireşte cu îndîrjire, cerînd ca “unirea” să se poată face cu oricare din “religiile recepte”, aşa cum fusese de fapt pînă atunci. Românii din Transilvania erau “uniţi” cu calvinii care în ciuda eforturilor lor de a-i converti pe români la calvinism fuseseră siliţi să renunţe de a schimba “ritul” ortodox în faţa rezistentei făţişe a poporului sprijinit de domnii din Ţara Românească şi Moldova. Principii Transilvaniei nu au îndrăznit să calce tratatele pe care le încheiaseră cu aceşti domni şi care îi protejau pe ortodoxi. Exista deci o înţelegere între unguri şi români chiar şi în momentele cele mai adverse, impusă de natura însăşi a convieţuirii lor deja multiseculare. Desigur nu la aceasta se puteau gîndi habsburgii, ei vorbind doar de “reîntoarcerea la sînul Bisericii Romano-Catolice”. Reacţia calvinilor a fost brutală, persecutînd pe uniţi iar petiţiile lor către împărat căutau să-l convingă că unirea nu ar fi de nici un folos religiei romano-catolice deoarece “românii nu au nici o credinţă, sunt doar un popor barbar şi superstiţios, oricând pus pe rele; unirea ţinteşte doar la răsturnarea legilor Transilvaniei şi trecerea sarcinilor suportate de preoţi asupra celorlalţi contribuabili, provocînd şi agitaţie între principii învecinaţi de lege grecească”. În realitate însă însuşi poporul începe să se dezmeticească şi să-şi manifeste suspiciunea faţă de ameninţarea clară a schimbărilor în “lege”. El nu s-a lăsat convins că unirea nu va aduce nici o schimbare a “legii”, aşa cum căutau să-l asigure preoţii cîştigaţi pentru unire. Imperialii au iniţiat o anchetă al cărei rezultat a fost descurajator pentru ei. Ţăranii şi mulţi preoţi au afirmat cu fermitate dorinţa lor de a nu se schimba nimic. Din declaraţiile lor rezulta deasemeni conştiinţa clară a apartenenţei lor la aceeaşi comunitate ortodoxă cu grecii şi ruşii. Însuşi Mitropolitul Anghel oscila între legăturile sale cu Bucureştii, unde fusese hirotonit şi perspectivele tentante ale Unirii. Iezuiţii nu conteneau să-l denunţe la Curte ca nesincer şi nesigur. De aceea Curtea s-a decis să-l convoace la Viena. Înainte de plecare Mitropolitul a convocat un nou Sinod la 4 Septembrie 1700. Actul afirma dorinţa “episcopului, a protopopilor şi întregului cler din Transilvania şi din părţile din Ungaria de a se întoarce la sînul sfintei Bisericii mame romano-catolice, de a se reuni cu dînsa, primind, mărturisind şi crezînd toate cele ce le primeşte, mărturiseşte şi crede aceasta“, cerînd păstrarea “ritului şi rînduielii Bisericii greceşti“, “cu excepţia doar a ceeace este contrar credinţei catolice şi moralei!“(adică… totul!). Ajuns la Viena Atanasie a fost pus să se dezvinovăţească de toate învinuirile şi apoi a fost supus unui lung proces de “conversiune” şi hirotonit din nou de cardinalul Kollonich, primatul Ungariei. Acest act reprezintă o abjurare, o lepădare de credinţă, apostazie. Prin acest act ierarhia „unită” şi-a pierdut harul preoţiei. „Binecuvîntările ereticilor devin blesteme”. A fost apoi depus din rangul de Mitropolit şi supus Arhiepiscopiei de Strigoniu, impunîndu-i-se, pentru “a-l feri de erori”, asistenţa unui teolog iezuit, care trebuia să-l controleze în toate activităţile sale. Totodată împăratul emitea o nouă diplomă în care se acordau clerului unit scutirile şi privilegiile clerului catolic şi includerea în “statul catolic” a tuturor “laicilor şi plebeilor uniţi”. Această diplomă avea să rămînă literă moartă dovedindu-se că era doar o momeală şi că nu a existat nici o intenţie reală de a o respecta. Prevederile ei au fost pur şi simplu îngropate. În 1708, împăratul reconfirma drepturile Bisericii unite referindu-se numai la diploma din 1699 care nu cuprindea clauza extinderii privilegiilor la laici.

Adevărul acestei istorii este însă altul, cu mult mai trist. O anumită confuzie rezultă din necesitatea confirmărilor succesive ale unirii presupus cerută şi acceptată în formula cea mai “catolica” încă din 1698. Această confuzie singură ar indica starea de nehotarîre în care s-a aflat clerul român în faţa presiunilor catolice. Dece a mai fost nevoie de convocarea a încă două sinoade, dacă lucrurile erau aşa de clare încă din 1698? În realitate însă lucrurile nu erau deloc clare, ci mult mai grave. Pentru că actele înşile ale acestor sinoade sunt falsuri, fabricate de iezuiţii care nici ei nu se puteau dezbăra de mai vechi apucături moştenite de la romani, pentru a face să apară unirea drept un act “voluntar” [vezi Silviu Dragomir, Romînii din Transilvania si unirea cu Biserica Romei. Documente apocrife privitoare la începuturile unirii cu catolicismul roman (1697 – 1701), extras din revista Biserica Ortodoxa Romîna, anul LXXX, nr. 9-10, septembrie-octombrie 1962]. Iniţial nu s-au discutat nici măcar cele “patru puncte”. Toată lumea a înţeles unirea doar ca un mijloc “să li se ierte dările”. Era desigur o naivitate din partea clerului român de a crede că imperialilor le stătea la inimă soarta bietului popor român asuprit. Anchetele iniţiate de imperiali (dece?) în anii 1698-99 dovedesc o rezistenţă clară faţă de schimbarea “legii”. Deaceea şi presiunile asupra Mitropolitului Anghel s-au intensificat, acesta cedînd tot mai mult, luînd măsuri disciplinare împotriva preoţilor recalcitranţi şi în cele din urma lepădîndu-se pe faţă de “legea” pe care ceilalţi voiau să o ţină. Poporul însă nu a rămas pasiv. Acţiunile antiunioniste au început imediat şi au crescut în amploare şi în intensitate în tot cursul secolului XVIII, de la participarea masivă a românilor la răscoala lui Francisc Racoczi, la mişcarea cuviosului mărturisitor Visarion Sarai, de la acţiunile lui Nicolae Oprea din Sălişte la răscoala condusă de cuviosul mărturisitor Sofronie din Cioara, culminând în marea răscoală a lui Horia, Cloşca şi Crişan. Ţăranii au declarat că erau gata să plătească toate dările şi să îndeplinească toate obligaţiile, dar că nu-şi vor schimba credinţa moştenită de la strămoşi cu nici un chip şi că mai bine vor pleca în exil sau muri decît să abjure. Mai semnificativ, răsculaţii lui Horia voiau să-i convertească pe nobilii unguri la ortodoxie, ca o rezolvare a tuturor problemelor ! (în realitate aceasta ar fi singura cale de a rezolva marele conflict româno-ungar , singura cale adevărată de împăcare între români şi unguri! « Cuceritorii » unguri ai Ardealului se convertiseră la ortodoxie înainte de marea manevră papală a lui Ştefan cel Sfînt !) Unii au vrut să vadă în această rezistenţă doar “influenţe”, fie ale calvinilor, fie ale grecilor, fie ale sîrbilor, fie ale ruşilor, fie ale… franc-masonilor (mai puţin s-a discutat de “influenţele” românilor din Ţara Românească şi Moldova, care au sprijinit toate mişcările antiunioniste) acceptînd acel “tipar” mental după care poporul român însuşi nu e decât un receptacol de “influenţe”, el însuşi fiind prea “ignorant” şi “înapoiat” ca să poată avea păreri şi voinţă proprie. Ideea că poporul român şi-a descoperit originile latine doar după unirea cu Roma se încadrează în acelaşi tipar de gîndire. Acestea erau în realitate cunoscute de veacuri şi tocmai fuseseră expuse de cronicari şi de preaînvăţatul principe Cantemir care au avut o influenţă hotărîtoare asupra Şcolii Ardelene (un istoric unit le numeşte paradoxal “elucubratiile” cronicarilor!). Limba română (tocmai acea “spornică limbă a cronicarilor”, cum o numea Eminescu) fusese adoptată în cult de aproape un veac, iar cărţile românesti de cult şi învăţătură tipărite în Ţara Românească şi Moldova circulau intens şi în Transilvania cu menirea precisă de a combate calvinismul. Aşa a fost Cazania lui Varlaam şi Răspunsul la catehismul calvinesc al aceluiaşi învăţat Mitropolit al Moldovei, Psaltirea în versuri a Mitropolitului Dosoftei al Moldovei (ale carei versuri au devenit “cântece de stea” sau de alte colinde populare, sau au fost însuşite de marii noştri poeţi), ca şi mai tîrziu Psaltirea tradusă de Antim Ivireanul, Mitropolitul Ţării Româneşti, şi Învăţătura bisericească a aceluiaşi şi însăşi traducerea românescă a Bibliei făcută la Bucureşti, Biblia lui Şerban Cantacuzino. Conştiinţa originii şi credinţei comune a tuturor românilor era vie şi în plină dezvoltare (mai ales după Unirea lui Mihai Viteazul) iar sprijinul moral şi material al românilor din Principate pentru fraţii lor din Ardeal nu a încetat niciodată, atît prin trimiterea de cărţi cît şi prin danii şi ctitorii de biserici de către domnii Ţării Româneşti. Ţăranii români din Ardeal strîngeau bani, « sat totul », « sătenii » sau cîte un sătean « cu feciorii şi tot neamul », ca să cumpere din Ţara Românească şi din Moldova Cazania lui Varlaam şi Îndreptarea Legii, într-o vreme cînd aceste cărţi erau foarte scumpe (v. Cornelia Papacostea- Danielopolu, Lidia Demeny, Carte şi tipar în societatea românescă şi sud est-europeană Secolele XVII-XIX, Editura Eminescu, Bucureşti, 1985, pp. 121-122), cărţi pe care le dăruiau bisericilor, la actul de cumpărare şi danie fiind prezent ca martor tot satul. Era deci un act de profundă semnificaţie socială, prin care se exprimă clar conştiinţa apartenenţei la una şi aceeaşi comunitate de limbă şi credinţă. Se cunosc nu mai puţin de 400 de exemplare ale Cazaniei din toate părţile Ardealului şi la fel de puternică a fost circulaţia Îndreptării Legii. Ţăranii erau perfect conştienţi că în aceste cărţi « pre limba rumănească » erau codificate obiceiurile şi regulile de conduită ce ţin « de dereptate de la moşi şi strămoşi » (Cornelia Papacostea- Danielopolu…, op.cit., p. 121). Urmaşii acestor ţărani au fost cei care au strigat « Vrem să ne unim cu Ţara » pe Cîmpia Libertăţii de la Blaj la 1848 ! Şi la Alba-Iulia la 1 Decembrie 1918 !

Un alt exemplu şi mai grăitor este însuşi Sinodul de la Iaşi din 1642, adunat tocmai pentru a combate calvinismul şi care a aprobat Mărturisirea Ortodoxă a Mitropolitului Kievului, Petru Movilă, moldovean de viţă veche, drept catehism ortodox, confirmat şi de Sinodul Constantinopolitan din 1643, de egală valoare canonică cu însăşi Dogmatica Sfîntului Ioan Damaschinul, “întors pre limba românească” de Logofătul Radu Greceanu cu ajutorul preaînvăţatului Stolnic Constantin Cantacuzino. Radu Greceanu îl lăuda cu această ocazie că “se ţine vîrtos şi ţeapăn” în ortodoxia lui căci “această carte mult asudînd o au făcut”. (vezi Dr. Antonie Plămadeală, Eveniment mondial la Iaşi: Sinodul din 1642, în vol. Dascăli de cuget şi simţire românească, Bucureşti, 1981, pp.180-191). În paranteză fie spus că Sinodul de la Iaşi are statutul de sinod “quasiecumenic”, convocat şi prezidat de Domnul Moldovei Vasile Lupu în calitate de “diadoh” al împăraţilor romani. Să amintim că numai domnii români erau unşi la Constantinopol de către însuşi Patriarhul Ecumenic cu tot ritualul folosit la ungerea Împăraţilor « bizantini » adică romani (« Bizanţ » este o invenţie occidentală pentru « Noua Roma », oraşul lui Constantin devenit capitala Imperiului Roman pînă la uzurparea sa de către Mahomet al II-lea) şi proclamaţi “apărători ai Credinţei” (acesta este şi sensul din titulatura domnilor români “binecredinciosul domn” care este traducerea titlului imperial Pistos Basileus). Dimitrie Cantemir descrie în amănunt (descriere de prima mînă) ritualul ungerii domnilor români la Constantinopol şi faptul că înşişi turcii erau obligaţi să se prosterneze cînd trecea domnul, în a sa Descriptio Moldaviae. Domnii români au avut totdeauna un titlu preeminent asupra ţarilor ruşi, sau a oricărui principe ortodox, şi acest titlu a fost exprimat în însuşi acel “Ion” (numele profetului Înaintemergător) din titulatura lor (”Ion Basaraba Voievod şi Domn a toată Ţara Românească”), nume conferit Domnilor români, şi numai lor, de către împăraţii asfinţitului Imperiului Roman (vezi Emil Vîrtosu, Titulatura domnilor şi asociaţia la domnie în Ţara Românească şi Moldova, Bucureşti, 1960). Acest titlu a dispărut în urma “modernizării” ţărilor române prin Regulamentele Organice impuse de ruşi în urma Păcii de la Adrianopole. Se ştergea astfel dovada irefutabilă a faptului că domnii români erau singurii moştenitori legitimi, printr-o transmisiune directă, ai împăraţilor romani şi că românii păstrau dovada acestei legitimităţi în însuşi numele lor ca popor. Că doar Romania putea legitim să se proclame « a treia Romă ». Ideea celei de a treia Rome îşi are originile în Imperiul vlaho-bulgar al Asăneştilor (v. Dimitri Obolensky, The Byzantine Commonwealth. Eastern Europe 500-1453. Cardinal Edition, 1974, pp. 319-321). Contrar a ceeace se vehiculează cu insistenţă azi, împotriva oricăror evidenţe, ideea celei de a treia Rome în Rusia a fost doar un episod lipsit de semnificaţia ce i se atribuie şi la care de fapt ţarii ruşi au renunţat explicit chiar de pe vremea lui Petru cel Mare. Doar « naivii » care se încăpăţînează să creadă în autenticitatea Testamentului lui Petru (imaginîndu-şi că astfel « luptă » împotriva imperialismului rusesc) mai pot crede că ideea celei de a treia Rome constituie baza politicii ruseşti (petrolul şi gazele nu erau prea importante pe vremea lui Ivan cel Groaznic !). Dar ideea că Ortodoxia este « doar » masca imperialismului rusesc a rămas la fel de tenace în anumite medii.

Toata lumea, inclusiv ungurii, a înţeles că ruperea unităţii româneşti va avea consecinţe grave. Iată de pildă ce scria încă din 1629 Patriarhul Chiril al Constantinopolului Principelui Transilvaniei Gabriel Bethlen, care îi cerea sprijinul pentru convertirea românilor transilvăneni la calvinism (o idee a cărei stupiditate reflectă măsura capacităţilor mentale ale « gaborului » principe transilvan): “Dacă am ajuta la aceasta dezertare, ar fi un păcat aşa de mare, încît nici un chin pe pamînt nu ne-ar spăla de el. Pentru ca să se poată face aceasta ar trebui mai întîi distruse legăturile de sînge şi afecţiune care, deşi disimulate, leagă în chipul cel mai solid pe românii din Transilvania de cei din Ţara Românească şi Moldova. O schimbare de credinţă în Transilvania nu va fi niciodată admisă de voevozii din Principate. Aceştia, mai mult ca sigur, vor împiedica lucrul, dacă nu cu armele, cel puţin prin instigaţii secrete” (Şt. Meteş, La vie meneé par les Roumains du XIV au XVIII siecle, în volumul La Transylvanie, Bucureşti, 1938, p. 273). Credinţa de care vorbea Patriarhul era desigur cea ortodoxă. Românii nu au devenit ortodoxi cîndva, sub “influenţa” grecilor, sau bulgarilor, sau sîrbilor, ci au fost aşa de la bun început. Începuturile creştinismului la români sunt de origine apostolică, însuşi Apostolul Andrei, Primul chemat, predicînd Evanghelia în ţinuturile “sciţilor” şi “goţilor”. Tradiţia populară afirmă hotărît că românii au primit vestea cea bună de la însuşi Apostolul Pavel. Dovezi ale acestei tradiţii în secolul XVI se găsesc în Chorographia Moldaviae a lui Georg Reicherstorffer, originar din satul Biertan din Transilvania, secretar al regelui Ungariei Ferdinand I de Habsburg : « Moldovenii… recunoscu pe Cristu si ddieescii apostoli, si, precumu pretindu denşii, dintru începutu până acumu urmeză cu multă pietate si veneratiune religiunea lui S. Paulu » (în Tesauru de monumente istorice pentru Romania a lui Papiu-Ilarian, Tomu III, p. 137). Vezi şi Haşdeu, Istoria toleranţei religioase în Romania, Bucuresti, 1868. Neamul românesc s-a “născut” odată cu creştinarea daco-geţilor, care nu a fost nici “latină”, nici “grecească”, ci ortodoxă în sensul deplin al cuvîntului. Geto-dacii au adoptat numele de romani, deoarece la vremea respectivă acest nume era identic cu creştin. Mai mult decât atît, l-au adoptat pentru a sublinia ortodoxia lor, în contrast cu goţii şi gepizii care îmbrăţişaseră erezia ariană (goţii aveau să facă mare caz de dubioasa lor origine “getică” în lupta lor ideologică cu “romanii” ortodoxi). Biserica românească a avut multă vreme o organizare aparte, Dacia nemaifăcînd parte din Imperiu din anul 271, cînd administraţia romană impusă Daciei în urma războaielor lui Traian, a fost silită să se retragă în sudul Dunării sub presiunea revoltelor dacilor. Dacia nu a urmat împărţirile administrative ale Imperiului, centrele episcopiilor fiind mănăstirile, iar episcopii fiind şi ceeace Nicolae Iorga numea “vlădici de mănăstire”, stareţii mănăstirilor (o situaţie similară întîlnim în Britania, teritoriu creştinat de apostoli unde pîna în secolul VI cînd Britania a căzut sub dictatura papilor, episcopii erau şi stareţii mănăstirilor). Adevăraţii îndrumători spirituali ai românilor au fost întotdeauna călugării, cei mai aproape de spiritul creştinismului, lucru ce ne explică şi relativa indiferenţă a românilor faţă de vicisitudinile acestei vieţi trecătoare ca şi aspectul “popular” al creştinismului românesc. Monahismul are o tradiţie multimilenară pe pamîntul Daciei, geţii şi dacii fiind vestiţi în lumea antică pentru adînca lor spiritualitate şi pentru ascetismul lor. Monahii geţi, acei ktistai, polistai, theosebeis, capnobates cum îi numesc istoricii greci, (şi la care se referă chiar celebrul istoric al Războiului iudaic, Josephus Flavius, pentru a-i face pe greci şi romani să înţeleagă ce erau esenienii, acea secta ascetică iudaică), au fost desigur primii care să îşi însuşească mesajul Evangheliei, iar prezenţa masivă a monahismului în ţările române în toate timpurile nu este decît o continuare a acestei tradiţii străvechi. Ca biserică aflată în “Barbaricum”, biserica românescă s-a dezvoltat multă vreme autonom, aflându-se totuşi în sfera canonică a mitropoliilor celor mai apropiate, în cazul nostru a Patriarhiei de Constantinopol şi a acelei Mitropolii a Vicinei al carei sediu a fost undeva în apropierea Dunării şi care putem bănui că a fost urmaşa episcopiei Tomisului. Nu întîmplător Mitropoliţilor Ţării Româneşti li s-a conferit titlul de “Locţiitori ai Scaunului Cezareei Capadociei”. Cezareea Capadociei a fost scaunul Sfântului Vasile cel Mare, codificatorul monahismului ortodox, ale cărui legături cu regiunile nord-dunărene sînt abundent atestate. Iar mitropoliţii Ţării Româneşti aveau şi titlul de “Mitropoliţi ai Plaiurilor”, înţelegînd prin « Plaiuri » regiunile din afara jurisdicţiei lor imediate, în cazul nostru a Ardealului. Bisericile din Ardeal au depins mereu de Mitropolia Ţării Româneşti. Crearea Mitropoliei Ardealului în urma Unirii lui Mihai Viteazul a fost rezultatul necesar al unei creşteri organice. Desfiinţarea ei a însemnat ruperea unităţii bisericeşti Româneşti, ruperea bisericii din Transilvania de Biserica din Principate şi ştergerea şi a ultimelor urme ale unirii lui Mihai Viteazul. Românii din Transilvania nu au avut altă soluţie decît să adere la o Mitropolie ortodoxă din Imperiu, care în acest caz era Mitropolia sîrbească de la Carloviţ, cerînd totodată să li se acorde şi lor privilegiile de care se bucurau sîrbii, lucru ce le-a fost refuzat. În mod clar acţiunea imperialilor era îndreptată împotriva românilor a căror desfiinţare ca neam o urmăreau.

Că papii au încercat mereu să-şi revendice pentru ei aceste regiuni, invocînd printre altele apartenenţa temporară a Daciei la Imperiul Roman şi originea latină (dubioasă) a românilor e adevărat, însă asta nu este o dovadă a apartenenţei efective a acestor regiuni la “Occident” (înţelegând prin aceasta partea apuseană a Imperiului divizat de împăratul Teodosie cel Mare între fii săi Arcadius şi Honorius), nici că a existat vreodată la români conştiinţa apartenenţei lor “naturale” la biserica “romană”, înăbuşită de slavism şi grecism. Românii s-au apropiat de greci şi de slavi deoarece aceştia rămăseseră ortodoxi într-o vreme în care catolicismul li se prezenta cu intenţii neascunse de asuprire. Împăraţii româno-bulgari, Asănestii de origine română, au fost tentaţi la un moment dat de alianţa cu Roma care le oferea o coroană imperială, dar putem crede că s-au reîntors la Ortodoxie, nu numai confruntaţi cu tendinţele prea brutal afirmate de stăpînire absolută ale papalităţii, dar şi ca urmare a presiunii mediului popular ortodox din Balcani, care în condiţiile vremii a îmbrăcat haina slavonă. Ar trebui să ne gîndim mai ales la influenţa marelui centru monastic de la Muntele Athos, unde convieţuiesc în dragoste creştinească toate “limbile”, “inima Ortodoxiei”, un “precipitat” al întregului monahism “balcanic” de tradiţie geto-dacă. O veche legendă afirmă că însuşi muntele a fost azvîrlit din nord de către Titani în apele Mediteranei.

Epoca slavonismului bisericesc nu a fost, fără îndoială, cea mai fericită formulă pentru români, dar nu Roma i-a salvat de slavonism (Roma propovăduieşte slavonismul pentru uniaţii ucraineni), ci forţele proprii româneşti. Ideea că românii nu erau capabili să înţeleagă slavona liturghiei (şi ca atare nici capabili să înţeleagă şi să trăiască adevărurile fundamentale ale creştinismului) este în întregime falsă (chiar limba greacă a slujbei bisericeşti actuale este diferită de limba greacă vorbită, dar grecii nu sînt din cauza asta mai puţin conştienţi de adevărurile creştinismului). Nu numai că ştim precis că poporului i se traducea şi explica slujba, dar trebuie să ne gîndim şi la faptul că românii, expuşi de veacuri la contacte cu cele mai variate “limbi”, erau capabili să comunice cu fiecare pe limba lui. Plurilingvismul a fost mai degrabă o regulă în Balcani, decît o excepţie. Limba românească este una dintre puţinele limbi care manifestă respect pentru felul de a se exprima al altor neamuri (românii au pronunţat totdeauna numele altor popoare aşa cum le-au auzit de la acestea şi nu au încercat să le “românizeze”, francezii fiind francezi pentru ca aşa îşi spun ei, englezii fiind englezi fiindcă aşa îşi spun ei). Marile deviaţii doctrinare ale Apusului s-au datorat tocmai necunoaşterii limbii greceşti, în care se desfăşura gîndirea creştină ortodoxă şi emfatizării latinei (o limbă mult mai săracă din punct de vedere filosofic) ca limbă de circulaţie universală (ceva similar cu impunerea forţată a limbii engleze în lumea actuală). Interesant că acelaşi patriarh Dositei al Ierusalimului care îl îndruma pe Atanasie Anghel să nu folosească limba română în cult a participat la traducerea Bibliei lui Şerban Cantacuzino, scriindu-i predoslovia şi laudînd-o că în sfîrşit “se face cunoscută şi la mari şi la mici”.

Desigur avertismentul dat lui Atanasie se referea la încercările calviniste de a-şi strecura învăţăturile prin intermediul limbii române. Ar putea părea paradoxal, dar tocmai slavonismul liturghiei a reprezentat “codul” afirmării unei conştiinţe româneşti. Iar în general antislavonismul este un reflex al atitudinii generale de dispreţ a Occidentului faţă de tot ce este “estic” şi a fost unul din cuvintele de ordine ale imperialismului “pangermanist”.

“Foloasele” uniaţiei rămîn îndoielnice, atît pe plan religios, cît şi pe plan naţional. Îmbrăţişarea ereziei, chiar dacă aparent aduce “foloase” politice momentane este în sine distructivă. Ideea originii latine a poporului român era cunoscută cu mult înainte de Unie şi oricum nu poate avea precedenţă asupra originii divine a creştinismului. Istoricii de persuasiune unită, şcoala latinistă mai ales (şi nu atît corifeii ei, cît epigonii săi), a îmbrăţişat ideea exterminării dacilor şi înlocuirii lor cu romani “puri”, oferind astfel un argument adversarilor continuităţii daco-romane, întărind ideea că românii erau oricum nişte venetici în Dacia, chiar dacă descindeau din foştii stăpîni ai lumii (bine intenţionata lor eroare, strădania de a înlocui numele însuşi al ţării şi locuitorilor ei – Valahia şi valahii – stă şi la originea identificării cu « rromii », cu consecinţele dezastruoase pe care le vedem astăzi, transformînd cel mai vechi, mai numeros şi răspîndit popor din sud-estul Europei în paria Europei, căruia i se contestă chiar şi dreptul de a locui în ţara lor). Ideea dacică îi speria pe unguri în aşa măsură încît la 1761, în toiul luptelor antiunioniste ale lui Sofronie din Cioara, nobilul ungur Gheorghe Retteghi îşi exprima deschis teroarea: “Aflu că românii din districtul Hunedoara au scris prefectului Ladislau Balogh, <<Ne mirăm şi ne întrebăm de ce, voi ungurii, ne oprimaţi în aşa hal şi ne puneţi la jugul corvoadei, căci suntem şi am fost totdeauna mai numeroşi ca voi şi, lucru mai însemnat, suntem mai vechi decît voi pe acest pămînt, suntem urmaşii dacilor>>. Aceasta e o minciună, naţia română e o colonie romană. Cu totul altfel au fost dacii şi cred că nu erau o naţiune abjectă, fără lege şi credinţă ca aceşti români. Trebuie să mărturisesc că mă tem de români, căci dacă cineva le inculcă astfel de idei, pot foarte bine să ne extermine, căci în Transilvania sunt cu siguranţă de ZECE ORI mai mulţi români decât unguri” [subl.n], (Şt. Meteş, op.cit., în La Transylvanie, p. 273). Atât ungurii, cît şi saşii aveau să accentueze originea “pur romană” a românilor care au preluat Dacia de la dacii pe care i-au exterminat în întregime (iar acest genocid era adus ca un titlu de laudă şi întemeind drepturile românilor în Transilvania de către uniaţi). Saşii aveau să se proclame ei înşişi urmaşii dacilor, deci ca autohtoni îndreptăţiti la stăpînirea pămîntului Daciei, românii ca “puri romani” fiind uzurpatorii pamîntului! (Adolf Armbruster, Romanitatea Românilor. Istoria unei idei, Editura Enciclopedica, Bucuresti, 1993, pp. 194-201).

Acţiunea de catolicizare a continuat neabătut, cu efecte grave pe plan naţional, un număr însemnat de uniţi, supuşi episcopiilor maghiare, maghiarizîndu-se, fiind astfel pierduţi pentru vre-o cauză romnânească. Lupta naţională dusă de uniţi şi-a consumat în van energiile crezînd în promisiuni pe care nimeni nu avea intenţia să le respecte şi slăbind frontul de rezistenţă românesc prin compromisuri care nu au dus la nimic. Mitropolia românească din Ardeal, desfiinţată de habsburgi cu ocazia Uniei, a fost refăcută prin lupta hotarîtă a ortodoxilor sub conducerea lui Andrei Şaguna (denuţat şi azi ca « omul sîrbilor şi ruşilor »), înfruntând direct colosul cu picioare de lut al frontului anti-românesc austro-ungar, care avea să se prăbuşească în final tocmai sub loviturile armatelor române venite să dezrobească Ardealul. Şi tocmai un Mitropolit al Ardealului (cu toate păcatele lui deloc puţine) a devenit primul Patriarh al Bisericii Ortodoxe Române. După Marea Unire din 1918 “Unia”, care pornise cu scopul cîştigării de drepturi pentru români, nu îşi mai avea rostul şi ar fi dispărut de la sine. Desfiinţarea ei de comunişti nu a fost un abuz mai mare decât înfiinţarea ei de habsburgi prin forţă şi fraudă. În orice caz nu Biserica Ortodoxă este “vinovată” de acest lucru, deoarece ar fi o răsturnare completă a adevărului să se considere că partidul şi guvernul a desfiinţat Biserica unită la îndemnul Bisericii Ortodoxe. A fost desigur o acţiune politică de tăiere a legăturilor cu Occidentul, dupa modelul stalinist, care nu a avut nimic de a face cu “credinţa”. “Credinţa” nu înseamnă supunerea faţă de papa, ci urmarea poruncilor lui Hristos şi această credinţă a fost persecutată cu sălbăticie, ortodoxii suferind înzecit pentru ea. Mii de preoţi ortodoxi au fost întemniţaţi, mănăstirile desfiinţate şi călugării alungaţi, “misticismul” a fost condamnat de o neobosită propagandă « ateist-ştiinţifică » îndreptată împotriva tuturor păturilor populaţiei şi mai ales a tineretului (prin organizaţia de pionieri printre altele). Să amintim de “mişcarea Rugului Aprins”, acea mişcare de înaltă spiritualitate ortodoxă iniţiată de poetul Sandu Tudor, devenit Ieroschimonahul Daniil, ai carei lideri au fost condamnaţi la zeci de ani de muncă silnică deoarece comentau “textele duşmănoase” la adresa regimului ale Sfintilor Vasile cel Mare, Ioan Scărarul şi Grigore de Nissa şi puneau la cale “arderea pe rug” a reprezentanţilor clasei muncitoare. Ieroschimonahul Daniil a murit moarte de martir în infama închisoare Aiud. Nu am auzit de uniaţi printre membrii Rugului Aprins.

Relansarea Uniei astăzi este cel puţin inutilă. Unia a fost respinsă chiar şi de catolici ca un “model şi metodă de unire” depăşit, aparţinînd trecutului. În România nu a reuşit să adune mai mult de 200.000 de oameni, şi încă şi aceştia atraşi de mirajul burselor în străinătate şi de “munca de caritate” ale unor călugariţe care aplică din nou tacticile dominicanului Brocardus (şi desigur şi de perspectiva de a « recupera proprietăţi »). Dece dar dacă a fost recunoscut caracterul depăşit al Uniei se mai încearcă resuscitarea ei? Nu este decît o nouă fază vastei mişcări subversive de distrugere a Bisericii care este aşa numita Miscare Ecumenică.

______________

ADEVĂRATA BISERICĂ (III)

Ajungând la problema Uniatismului suntem conştienţi că atingem un punct extrem de sensibil şi dureros, o rană încă deschisă a cărei atingere poate provoca reacţii neaşteptate şi nedorite şi oricine o face poate fi acuzat de insensibilitate. Totuşi de multe ori cea mai bună metodă de a vindeca rănile era de a le arde cu fierul înroşit în foc, în focul adevărului care “lămureşte aurul”. Este o rană care a afectat în proporţie masivă întreaga cultură românească, cu efecte grave în însăşi viaţa socială şi politică a neamului românesc. De la 1700 viaţa româneasca s-a scindat în două tabere adverse aflate într-o luptă când surdă, când făţişă, cu încrîncenări dramatice, pentru posesiunea sufletului românilor (şi a avuţiilor lor). Acceptarea de către unii români din Ardeal, la îndemnul conducătorilor lor spirituali, preoţii, a supremaţiei papei de la Roma asupra întregii Biserici şi la supunerea necondiţionată faţă de Habsburgi, a jucat un rol substanţial la fenomenul denigrării întregii culturi româneşti pre-moderne, a neamului românesc însuşi şi istoriei sale multimilenare (paralelă cu denigrarea tuturor civilizaţiilor moştenitoare ale Bizanţului), de către adepţii “progresului”, la infuzarea acelui sentiment de inferioritate cu care românii privesc raporturile lor cu alte neamuri, mai ales cu cele occidentale, şi care i-a împiedicat de atâtea ori să dea întreaga măsură a adevăratei lor valori. Dispreţul pe care occidentalii l-au afişat pentru “grecii” ortodoxi, aroganţa şi deriziunea cu care au tratat (şi tratează încă) toate neamurile “schismatice” (şi mai ales pe români) îşi are originea în primul rând în pretenţiile de dominaţie universală a episcopilor Romei şi a aristocraţiei romane care nu s-a împăcat niciodată cu pierderea privilegiilor sale prin creştinarea Imperiului. Ideea superiorităţii înăscute a Romei s-a născut în urma cuceririi prin forţă, o adevarăta uzurpare, a întregului bazin mediteraneean şi părţilor orientale. Nu putem aminti decât în treacăt aici că romanii din epoca imperială au falsificat şi ei în avantajul lor profeţii de provenienţă orientală privind restaurarea regalităţii troiene prin urmaşii lui Aeneas la Troia distrusă de greci (este vorba mai ales de aşa numitele Oracole Sibiline, în cea mai mare parte de origine microasiatic-balcanică, “mysiană”). Romanii şi unii istorici greci din slujba lor au inventat istoria “translaţiei” (strămutării) lui Aeneas în Italia şi a întemeierii Romei de către urmaşii săi, interpretând forţat oracolele care vorbeau despre reinstaurarea regalităţii la Troia drept o promisiune facută romanilor că vor domni asupra lumii. Această invenţie frauduloasă a devenit mitul fondator al Imperiului creat de Cezar şi Octavian (rezumat în acel celebru pasaj din Aeneida lui Vergiliu, un fel de Biblie a Latinităţii, “Tu regere imperio populos, Romane, memento, Hae tibi erunt artes, pacique imponere mores, parcere subjectis et debellare superbos” – acea “datorie” pentru romani de a stăpîni lumea, de a-i proteja pe cei care li se supun şi de a-i zdrobi pe cei trufaşi, adică pe cei care nu li se supun şi bine înţeles de a trage toate profiturile ce decurgeau din aceasta “datorie” asumată cu de la ei putere) şi avea sa se combine mai târziu cu profeţiile biblice ale lui Daniel despre mutările succesive către vest ale Imperiului (de la asirieni la perşi, de la perşi la macedoneni, de la macedoneni la romani – aceasta profeţie avea sa furnizeze baza teoriei medievale a “mutării imperiului” -translatio imperii- de la est la vest). Mutarea capitalei de la Roma la Bizanţ însemnase în intenţia lui Constantin cel Mare nu numai întemeierea unui Imperiu creştin, ci şi o restaurare a legendarei Troia pe locul căreia avusese dealtfel intenţia să-şi înalţe noua capitală. Vechea Roma pagînă avea să pornească o lungă luptă de recâştigare a poziţiilor pierdute şi care în ideologia Romei pagîne era rezumată în formula “eternul război dintre Europa şi Asia”, căruia numai stăpînirea romană îi putea pune capăt. Tradus în termenii moderni ai « geopoliticii » lui Sir Halford McKinder şi Karl Haushofer, prin dominaţia « Vestului » asupra Europei de sud est – poarta de intrare în « core »-ul Eurasiei, adică în regiunile cunoscute sub denumirea generică de Sciţia, care istoric vor deveni Rusia, care astăzi benficiază de cele mai vaste resurse de energie care pot face « Vestul » să-şi continue păgubosul « life-style » de nelimitată consumaţie (analog cu „consumerismul” Imperiului roman şi cu aceleaşi consecinţe pe planul economic, social politic şi cultural), dar care nu vine pe gratis. Ecoul modern al ambiţiilor romane se cheamă azi « the rule of law » pe care, vezi Doamne, numai “Europa » ar putea-o impune în lume. « Roma » s-a folosit cu abilitate de noua religie a Imperiului, a cărei custode exclusiv s-a declarat tot cu de la sine putere prin inventarea legendei primatului Sf. Petru asupra întregii Biserici, prin crearea Patrimoniului lui Petru (teritoriile din Italia de mijloc aflate în administraţia directă a papilor, răpite cu ajutorul barbarilor franci de la “bizantini”, adică prin “privatizarea” domeniului public în folosul lor exclusiv), prin utilizarea instinctelor prădalnice ale barbarilor germanici stabiliţi în Imperiu a căror forţă a reuşit să o canalizeze către recucerirea părţilor răsăritene. Astfel au reuşit să creeze în anul 800 Imperiul de apus prin încoronarea ca împărat roman a regelui francilor Carol cel Mare. Este epoca apariţiei falsei Donaţii a lui Constantin, a adoptării aşa numitelor Decretale Pseudo Isidoriene (o colecţie de “decrete” papale în întregime fabricate) care aveau să devină baza unui nou drept canonic opus celui al Bisericii universale. Este perioada inovaţiilor în dogmă şi rit care au servit la condamnarea ca erezii a practicilor “grecilor” (în fapt ale Bisericii universale) şi la justificarea confiscării şi dării “în pradă” a bunurilor “schismaticilor şi ereticilor”, confiscatorilor iertându-li-se şi păcatele, prin indulgenţe papale. Împăraţii şi “regii apostolici” unşi de papa au înţeles imediat avantajele care decurgeau pentru ei din alianţa cu acesta şi în ciuda faptului că adesea împăraţii şi regii apostolici s-au aflat în conflict cu papalitatea, aceştia nu au chestionat niciodată însăşi validitatea supremaţiei papale. Ei aveau să adopte cu entuziasm ideea “translaţiei Imperiului” de la est la vest, ai cărei beneficiari deveneau. Originile schismei care a spart unitatea Bisericii universale se află în aceasta ambiţie de a reface imperiul Romei pagîne cu ajutorul barbarilor insuficient creştinaţi.

Secolul al nouălea este epoca în care papii s-au simţit suficient de siguri pe ei şi pe sprijinul puterilor occidentale ca să pornească ofensiva împotriva Imperiului Roman Creştin, prin contracararea acţiunii de creştinare a slavilor prin fraţii Chiril şi Metodiu. Contraacţiunea a reuşit în Moravia unde aplecarea spre erezie a francilor a prevalat, dar s-a împotmolit în Bulgaria, în vremea patriarhului Photios al Constantinopolei. Acesta a devenit conştient de rătăcirile doctrinare ale papilor (problema introducerii în Crez a lui “filioque”, folosirea azimelor în locul pâinii dospite la liturghie şi multe altele) încă insuficient cunoscute la Constantinpol, şi le-a opus o fermă rezistenţă. Photios a fost declarat eretic de către papa şi acoperit cu invective şi calomnii care au ramas un clişeu constant al istoriilor scrise în Occident. Divergenţele dintre Biserică şi papi s-au dezvoltat în secolele următoare şi prin cucerirea teritoriilor bizantine din Italia de sud şi Sicilia de către papi cu ajutorul normanzilor, teritorii în care au trecut imediat la “latinizarea” bisericii, prin înlocuirea preoţilor greci şi impunerea ritului latin. Astfel s-a ajuns la gestul tragic în nesăbuinţa lui, al unei delegaţii papale condusă de către cardinalul Humbert venită la Constantinopol să trateze problemele (grave) în discuţie şi care într-o manieră stupefiant de sfidătoare a declarat că vine să judece, nu să trateze, depunînd pe altarul Bisericii Sfintei Sofii o hîrtie numită « decretul de excomunicare » a Patriarhului Mihail Cerularios şi a tuturor celor care îl urmează (adică a întregii Biserici Ortodoxe), acuzându-i de “suprimarea” din Crez a lui filioque şi întemeindu-se pe Donaţia lui Constantin. Patriarhul a răspuns doar prin excomunicarea cardinalului Humbert, vădind o mult mai mare înţelegere şi dragoste creştină decît papii. Aceasta a fost Marea Schismă de la 1054 a cărei raspundere o poartă integral papii.

Prăpastia deschisă prin Marea Schisma s-a lărgit şi adîncit prin atitudinile oştilor cruciate. Marea mişcare a Cruciadelor a început prin promisiunile Occidentului de a-i ajuta pe bizantini să reziste atacurilor turcilor seldgiucizi şi de a recupera teritoriile cucerite de aceştia. « Eliberarea Locurilor Sfinte » era un obiectiv secundar. Împăraţii de la Constantinopol reuşiseră să contracareze acţiunile demenţiale ale unor şefi islamici care încercaseră în zadar să şteargă de pe faţa pămîntului Mormîntul Mîntuitorului nostru şi pelerinajele la Sfîntul Mormînt îşi reluaseră cursul obişnuit.

Oştirile cruciate au depus un juramînt de credinţă împăratului Alexios Comnen, angajîndu-se să restituie Bizanţului teritoriile reluate de la turci. În loc de asta cruciaţii au preferat să jefuiască teritoriile bizantine prin care treceau şi să-şi calce jurămintele, păstrând pentru ei teritoriile cucerite, acuzându-i pe greci de “perfidie” şi întreţinînd ideea că nu există obligaţii faţă de “schismatici”. Dovada definitivă ca scopul Cruciadelor nu era « eliberarea » Locurilor Sfinte, ci supunerea Bizanţului şi a Ortodoxiei supremaţiei papei a fost Cruciada a IV-a care pe parcurs a “uitat” unde trebuia să se ducă şi a cucerit în schimb Constantinopolea, instaurînd aşa numitul Imperiu Latin de Răsărit. Şi cu toate că papa Inocenţiu al III-lea, unul din cei mai trufaşi reprezentanţi ai ideii supremaţiei papale, a vărsat lacrimi de crocodil « pentru atrocităţile comise » la jefuirea tîlhărească a oraşului lui Constantin, a organizat imediat preluarea Bisericii pe seama papei, numind un Patriarh latin la Constantinopol şi impunînd subordonarea riguroasă a Bisericii răsăritene faţă de Roma, rezultând într-o persecuţie tot atât de riguroasă împotriva “schismaticilor”, derivată din ideea că însăşi căderea Constantinopolei în mâinile cruciaţilor a fost urmarea firească a păcatului “schismei”, adică, în viziunea romană, a “păcatului” ieşirii Orientului de sub obedienţa Romei. Că această idee nu s-a dezvoltat oportunistic ca urmare a cuceririi, aşa cum susţin unii istorici, ci ca un plan urmărit cu tenacitate, o dovedesc câteva amănunte trecute pâna acum cu vederea. Una dintre primele acţiuni ale cruciaţilor a fost să răpească şi să transporte în Occident cele mai preţioase relicve ale Creştinătăţii, păstrate de veacuri la Constantinopol, “Instrumentele Patimilor”: Crucea Răstignirii, cuiele cu care a fost pironit Hristos pe Cruce, vîrful de lance cu care a fost străpuns în coastă, coroana de spini. Toate acestea erau un “palladium” al Imperiului, obiectele sacre care îl protejau şi îi confereau legitimitatea. Ideea translaţiei Imperiului presupunea cu necesitate şi translaţia palladiilor. Or, aceasta idee se naşte în Occident odată cu uzurparea lui Carol cel Mare, dacă nu chiar înainte. Diverse legende legate de Charlemagne vorbesc de o fictivă cruciadă contra Constantinopolei şi de posesiunea efectivă a unora dintre Instrumentele Patimilor dăruite lui de către Azan “prefectul Ierusalimului”, care auzind de faptele vestite ale regelui francilor şi fiind atât de impresionat de ele a ţinut să i le aducă (în persoană) la o dată cînd în modul cel mai sigur ele se aflau la Constantinopol unde aveau să ramînă pînă la 1204. Foarte importantă este soarta Giulgiului lui Hristos, păstrat la Constantinopol cel puţin de la sfîrşitul secolului al IV-lea şi pe care cruciaţii nu au reuşit să-l captureze. Acesta a trecut prin diverse mâini şi a ajuns astăzi în catedrala din Torino, posesiune a foştilor regi ai Italiei. Este o problema mult prea complicată ca să ne oprim asupra ei aici. Destul să spunem ca ea stă la baza legendelor “Graalului”, cupa din care a băut Hristos la Cina cea de Taina şi în care Iosif din Arimateea a cules sângele Domnului străpuns în coastă de lancea centurionului Longinus. Legendele Graalului sunt legate de ideea legitimităţii Imperiului şi pot fi considerate drept o vastă acţiune propagandistică, o acţiune de “decepţie”, de ceeace am numi azi “dezinformare” şi reconstrucţie a istoriei. Destul să spunem deasemeni că « Vestul » a crezut cu tărie în invenţiile « Agitprop » – ului lui Charlemagne pentru veacurile ce i-au urmat.

Stăpînirea cruciaţilor la Constantinopol a dus fireşte la variate încercări de a supune Biserica Orientală dictaturii papei. În faţa rezistenţei grecilor, şi nu numai a lor, de a primi toată învăţătura “catolică”, şi după recucerirea de bizantini a Imperiului latin, papii au recurs la tactica înşelătoare a respectării “ritului oriental” şi a “obiceiurilor” orientale, dar numai ca o soluţie tranzitorie. Mai devreme sau mai tîrziu, în funcţie de circumstanţe, “schismaticii” trebuiau să îmbrăţişeze integral doctrina papistă. Papii au fluturat promisiunea unui ajutor împotriva turcilor cu condiţia “unirii”, adică a supunerii faţă de papa, ajutor care nu s-a materializat de fapt niciodată şi care este tot mai clar că nici nu aveau intenţia să-l acorde. Occidentul nu a renunţat niciodată la recucerirea Constantinopolei, pe care o socoteau indispensabilă pentru eliberarea Locurilor Sfinte pe care le pierduseră. Grecii nu au putut să uite abuzurile uzurpatorilor “latini”, atît pe plan religios, cît şi pe plan strict social. “Latinii” au aplicat în Bizanţul cucerit metodele de extorsiune caracteristice societăţii feudale apusene, una din cele mai brutale antreprize de “exploatare a omului de către om” pe care le-a cunoscut istoria omenirii. Oamenilor de stat apuseni, împreună cu negustorii veneţieni şi genovezi care exploatau Bizanţul pe cale comercială (cu imense profituri) nu le putea trece prin cap să abandoneze ideea Imperiului latin în Bizanţ. Pe plan religios nu se dădeau înapoi de la practici pe care, mai tîrziu, aveau să le condamne cu vehemenţă la turci, anume răpirea din familiile lor a băieţilor ca să-i faca ieniceri, fanatici musulmani. Astfel, călugarul dominican Brocardus preconiza în secolul XIV trimiterea forţată a cîte unui copil grec în vest pentru a fi crescut în credinţa “catolică” (pentru a “învăţa literele latine”, cum se exprima eufemistic, căci occidentalii nu au spus niciodată lucrurilor pe nume, asta face parte din codul “bunelor maniere”) şi trimiterea în Răsărit a unor fete nobile şi “educate” care să facă muncă de caritate în spitale, din care cele mai atrăgatoare să se mărite cu persoane importante dintre greci (mai ales clerici!) cu scopul ultim de a “converti” Estul la credinţa latină. El cerea, ca un bun fiu al ordinului care a înscris Inchiziţia printre cele mai odioase instituţii pe care le-a cunoscut omenirea ce era, ca toate cărţile greceşti să fie arse şi chiar să fie abolită limba grecească! S-a oprit însă aici, neputând (deocamdată) să treacă peste faptul că limba greacă fusese întrebuinţată la crucificarea Domnului – ca şi când chiar Evangheliile nu ar fi fost scrise în greceşte! – (Deno John Geanakoplos, Byzantine East & Latin West, New York and Evanston, 1966, p. 2, n. 3). Aristocraţia bizantină s-a lăsat de multe ori atrasă de cîntecul sirenelor apusene, crezînd, poate sincer, că va salva Imperiul şi Ortodoxia prin compromisuri cu erezia. Poporul însă a gândit altfel decît “boierii”. Ţărănoii şi “mitocanii” greco-balcanici au preferat să rămînă credincioşi legii moştenite de la strămoşii lor, cu toate suferinţele care au urmat după cucerirea otomană, sub privirea bucuroasă a “gentlemanilor” latini că “schismaticii” needucaţi au fost în sfîrşit “pedepsiţi” pentru încăpăţînarea lor de a nu asculta de papa.

Această rezistenţă făţişă i-a făcut pe papi să adopte tactica dilatorie a “Uniei”. Speculînd dificultăţile cu care era confruntat Imperiul Răsăritean, au propus ajutoare împotriva turcilor cu condiţia “doar” a acceptarii dominaţiei papale, “permiţînd” păstrarea ritului şi obiceiurilor greceşti. Prima încercare de unire, materializată în Conciliul de la Lyon din 1274 a eşuat deoarece papii au insistat ca împăraţii bizantini să facă o mărturisire de credinţă “catolică” înainte de convocarea unui Sinod Ecumenic, lucru pe care conştiinţa ortodoxa nu îl putea accepta. Abia în secolul XV, cînd atît Bizantul, cît şi papii se aflau în serioase dificultăţi (Bizanţul asaltat de turci, iar papalitatea slăbită de Marea schismă occidentală şi ameninţată de revolta Bisericii apusene excedată de abuzurile Romei – revoltă concretizată în mişcarea pentru revenirea la cârmuirea Bisericii prin concilii), papii au cedat recomandărilor de a rezolva diferendele cu “grecii” printr-un Conciliu. Aşa s-a ajuns la convocarea Conciliului zis Ecumenic de la Ferrara-Florenţa din 1438-39. Acest Conciliu a avut aparenţele unui Conciliu Ecumenic, deoarece a fost formal convocat de Împaratul Ioan Paleologul. Trebuie amintit ca una din condiţiile ecumenicităţii unui conciliu este convocarea sa de către un împărat sau rege creştin. Nici un ierarh, şi cu atât mai puţin papa nu are dreptul de a convoca un conciliu ecumenic. Este una din raţiunile pentru care la ora actuală nu se poate convoca un conciliu ecumenic. Paradoxal poate, singurul care ar avea un drept legitim de a convoca un conciliu ecumenic ar fi un Domn român, ca singur urmaş legitim al împăraţilor bizantini, dar cum nici domni români legitimi nu mai există, lucrul este imposibil. În realitate însă conciliul de la Florenţa rămîne ilegitim, deoarece nu au fost respectate şi alte condiţii şi în primul rând cea de a formula dogme împotriva ereziei, cea ca dogmele formulate să fie ortodoxe, adică în acord cu Scriptura şi dogmele formulate de celelalte Concilii, ca şi cea a unanimităţii. Conciliul a fost convocat din raţiuni politice, urmărind scopuri pur politice. El nu a formulat nici o dogmă. Nu a existat nici o preocupare, afară doar din partea celor care s-au opus deciziilor sale, pentru adevărul creştin. Prin şantaj şi presiuni oculte asupra participanţilor s-a ajuns la acceptarea de către greci a celor “patru puncte”: primatul papei, introducerea în Crez a lui filioque, acceptarea azimei ca suficientă pentru savîrşirea Tainei Euharistiei, existenţa purgatoriului. Cel mai remarcabil moment al Conciliului a fost prezentarea de către delegaţia papala a unui document falsificat, ca reprezentând o copie “autentică” a actelor celui de al VII-lea Conciliu Ecumenic din care ar fi rezultat că Părinţii de la acest Concilui ar fi recitat Simbolul Credinţei cu adausul filoque. Totodată participanţii occidentali invocau pe “unii istorici”, nenumiţi, care afirmau că Părinţii au recitat Crezul cu adausul filioque. Atunci Gemistios Plethon, faimosul filosof platonic, şeful şcolii platonice de la Mistra şi foarte puţin creştin în sufletul lui, a replicat: “Dece, dacă acest document era cunoscut în biserica romană de atîta vreme, s-au mai străduit atîta marii voştri filosofi ca Toma de Aquino să găsească atîtea argumente ca să demonstreze validitatea adăugirii, cînd le-ar fi fost aşa de uşor doar să citeze documentul?”. Acest moment (amintit în Adevărata istorie a unei uniri nedrepte scrisă de un participant la conciliu, Sylvestros Syropoulos, Marele Eclesiarh al Bisericii Sfintei Sofii, istorie rejectată în Occident) este întru totul caracteristic deoarece Marcu, episcopul Efesului, a insistat de la bun început că tema centrală a Conciliului trebuia sa fie fidelitatea Bisericii faţă de propriile ei decizii doctrinare şi deci că problema adausului la Crez să fie privită în contextul acestei fidelităţi (adică a credinţei, care înseamnă tocmai aderarea necondiţionată la obligaţiile asumate prin juramînt). Întrucât Conciliile Ecumenice începând cu cel de al treilea, interziceau în mod formal, sub sancţiunea anatemei, orice adăugire sau eliminare din Crez, fie şi a unei litere (acesta este sensul expresiei “nici o iota”) chiar şi în caz de necesitate, orice discuţie asupra validităţii doctrinare intrinsece a formulei este o chestiune de opinie teologica, o “theologoumena”, potenţial validă, dar care nu obligă. Delegaţia papală a făcut toate eforturile posibile să aducă discuţia pe terenul “raţionalităţii” intrinsece a adausului (străduindu-se să dovedească printr-un abuz de silogisme că nu era vorba de un adaus, ci doar de o “explicitare” a unui adevăr conţinut deja în Crez) şi deci a posibilităţii abandonării oricăror obligaţii asumate în funcţie de interesele de moment. Au ameţit audienţa cu interminabile şiruri de silogisme şi sofisme, cu citate trunchiate din operele Sfinţilor Părinţi şi în final acoperindu-se cu “dreptul papilor” de a da decizii dotrinare după bunul lor plac. Este remarcabil că papii au încercat din nou să-şi afirme pretenţiile prin falsuri. Eşecul final al Conciliului de a reprezenta formula de unire, în ciuda declaraţiilor finale redactate într-un ton triumfalist, se datoreşte tocmai acestei intenţii de înşelare. Grecii nu s-au lăsat păcăliţi. Ei au înţeles ce se ascundea sub ipocrita vorbărie despre unire, pace, dragoste. Intenţia papei era doar de a-i forţa pe greci să agreeze cu greşelile condamnate de Conciliile Ecumenice, să-i forţeze să se mînjească şi ei pentru a putea zice: « vedeţi că şi voi… »? Nici dupa “unire” Occidentul nu a manifestat vre-o dorinţă de a ajuta Bizanţul, toate promisiunile rămînînd în aer (cu excepţia dezastruoasei expediţii de la Varna), iar căderea Constantinopolei sub armele lui Mahomed al II-lea a fost primită în Occident cu aproape nedisimulată bucurie, cu acel sentiment pe care nemţii îl numesc “Schadenfreude”, bucuria de necazul altuia. Nici o istorie occidentala nu uită să ia în rîs “stupiditatea” ridicolă a grecilor care îşi pierdeau vremea în discuţii sterile “bizantine” asupra “unor puncte neînsemnate de dogmă”, ca “sexul îngerilor”, cînd turcii asediau Constantinopolea. Discuţiile se refereau la acceptarea sau respingerea unirii iar bizantinii erau desigur constienţi de tragedia situaţiei şi de implicaţiile uriaşe ale opţiunii lor.

Lumea ortodoxă a respins deciziile conciliului. Şi aceasta pentru ca nimeni în aceasta lume nu a fost convins de dreptatea doctrinei latine în primul rând, pentru ca a fost impus în mod ilegal şi în fine pentru ca a fost respins în mod legal. Patriarhii orientali nu au semnat actul unirii. Unul din Patriarhii orientali (nu se ştie exact care) a scris Împăratului: “Dacă ai cedat Latinilor doar pentru un timp, în speranţa că vei primi ajutorul lor pentru salvarea Imperiului, dar acum respingi doctrina lor şi revii la credinţa ortodoxă a strămoşilor tăi împărăteşti, atunci ne vom ruga pentru salvarea Imperiului, şi mai ales pentru sufletul tău, ca Domnul să-ţi ierte toate păcatele. Dar dacă te vei încăpăţîna şi vei apăra o doctrină străină de Biserica noastră, atunci nu numai că vom înceta să te pomenim în rugăciunile noastre, dar te vom condamna la o strictă penitenţă, astfel ca boala doctrinei străine şi periculoase să nu se răspîndească în Biserica lui Hristos. Noi nu suntem păstori năimiţi să conducem Biserica Ortodoxă, ci suntem gata să ne dăm sufletele, trupurile, sîngele şi tot ce avem pe lumea asta pentru ea” (Ivan N. Ostroumoff, The History of the Council of Florence, Boston, 1971, p. 169). Iar apoi toţi cei trei Patriarhi orientali s-au adunat la Ierusalim condamnînd Conciliul şi depunând pe toţi preoţii hirotoniţi de Patriarhul unionist al Constantinopolei pîna la convocarea unui adevarat Conciliu Ecumenic, care să le judece ortodoxia credinţei.

Papalitatea nu a renunţat însă nici un moment la ofensiva sa împotriva Ortodoxiei. În 1595 a reuşit să impună rutenilor din Polonia (cu ajutorul regilor polonezi şi prin acordarea episcopilor uniţi a privilegiilor episcopilor catolici) acceptarea dominaţiei papale, creînd în Biserica Rusă o schismă ale cărei consecinţe aveau să apese greu asupra secolelor următoare. A încercat chiar să-i seducă pe sultanii turci să le permită “conversiunea” ortodoxilor de sub dominaţia otomană. Lumea occidentală, Franţa mai ales, a ajuns repede la o înţelegere cu turcii, devenind sub regimul aşa numitelor capitulaţii, protectoarea catolicilor din Imperiul Otoman şi sprijinind misiunile de convertire la catolicism a creştinilor de sub dominaţia sultanului, continuând să joace, cu altă mască, rolul pe care l-a jucat în Cruciada a IV-a şi în Imperiul Latin de Răsărit. Turcii, în mod explicabil, s-au lăsat mai greu convinşi, nu din dragoste pentru supuşii lor ortodoxi, fireşte, ci pentru ca totuşi catolicii erau duşmanii lor cei mai vizibili, mai ales în veşmîntul Imperiului habsburgic care trecuse în avantscena luptei de cucerire a Orientului.

______________

ADEVĂRATA BISERICĂ (V)

Protestul papist împotriva învăţăturii lui Hristos, petrecut în ceeace s-a numit Evul Mediu, a dus la închiderea progresivă a canalelor prin care Duhul Sfînt, Duhul Adevărului, se scurgea în lume. Odată ce voinţa umană a fost ridicată deasupra voinţei divine prin impunerea cu forţa omenească a unei doctrine greşite –Filioque – de către francii lui Charlemagne (mult cîntata origine a “civilizaţiei europene”), prin “adaptarea” riturilor la comodităţile omeneşti (ca renunţarea la botez, adică la sufundarea în apă, pentrucă “răceşte copilu’”), calea “protestantismului” era larg deschisă. Protestantismul nu este altceva decît divinizarea omului “căzut”, divinizarea slăbiciunilor omului care a renunţat la menirea pe care Creatorul i-a dat-o, creindu-l din ţărană şi suflîndu-i Duhul Vieţii, de a deveni una cu el, de a se îndumnezei, crezînd că se poate mîntui prin forţele sale proprii, necesarmente limitate. De atunci încoace omul se străduie în zadar să ţină la un loc doar prin forţele lui ţărîna din care a fost alcătuit, ţărîna care îşi urmează cursul ei natural, cea de a se face praf dacă nu e ţinută la un loc de Duhul Sfînt, Domnul de viaţă făcătorul. Protestantismul, care a vrut să-l ridice pe om deasupra lui Dumnezeu, a reuşit doar să nască cele mai anti-umane societăţi pe care le-a cunoscut omenirea, capitalismul şi copilul său bastard, comunismul, supunînd lumea unei sclavii faţă de care sclavia Imperiului Roman era doar idila cîntată de Vergilius.

In planul istoric, al lumii în care trăim, închiderea canalelor de manifestare a Duhului în ea, operată de papism şi desăvîrşită în Protestantism, prin renunţarea la Botez (adică la însăşi iniţierea creştină, la introducerea omului în viaţa spirituală), prin renunţarea la împărtăşirea cu sîngele Domnului care s-a vărsat pentru mîntuirea tuturor pe cruce, nu putea să nască decît societatea degenerată a “Vestului”, care trăieşte cu iluzia că se bucură de o favoare specială a lui Dumnezeu, izvorîtă din falsa teorie a “predestinării” iscodită de Fericitul Augustin. Ideea “nobleţei” înăscute a Occidentului îşi are originea în cucerirea de către franci a teritoriilor Imperiului Roman din Vestul geografic al Europei (e bine sa amintim că termenul de “Europa” se aplica strict regiunilor numite azi “Europa de Sud-Est”. Charlemagne a operat şi în acest caz o “translaţie” a termenilor, odata cu “translaţia” Imperiului). Societatea “aristocratică” a Occidentului a fost proiecţia mentală a însuşirii foarte convenabile a teoriilor lui Augustin ca şi a adoptării foarte literale a ideei că prin creştinare francii deveneau « Noul Israel », neamul ales şi predestinat să conducă întreaga lume şi să instaureze “Împărăţia lui Dumnezeu pe pămînt” (idee ce avea să fie preluată de anglo-saxoni cu consecinţele grave pe care le vedem desfăşurîndu-se sub ochii noştri). Această utopie avea să nască societatea “modernismului” (capitalism, socialism şi comunism, forme primitive ale consumerismului, satisfacerea imediată a tuturor dorinţelor deşarte ale omului, mincinoasa promisiune a Satanei făcută primilor noştri părinţi) care a ales calea largă a ispitelor cu care Satana a încercat să-l ispitească pe Domnul cînd postea în pustie. Ea l-a dorit pe Hristosul care să prefacă pietrele în pîine ca să fie sătui tot timpul, pe Hristosul care să fie stăpînul tuturor împărăţiilor lumii, pe Hristosul care să uimească lumea cu minunile sale şi să o sileascăa să i se supună. Pe Hristosul care să aducă pe pămînt pace veşnică şi nesfîrşită prosperitate, să-l elibereze pe om de suferinţe, războaie, boli şi foame, de moarte, ca să poată mînca şi bea şi trăi în “dragoste” unii cu alţii (”dragostea” fiind aici un eufemism pentru plăcerea sexuală nelimitată). Raiul pe pămînt, într-un cuvînt, în directă opoziţie cu cuvintele Mîntuitorului: “Impărăţia mea NU este din lumea aceasta. Dacă împărăţia mea ar fi din lumea aceasta slujitorii mei s’ar fi luptat ca să nu fiu dat prins Iudeilor. Dar, acum, împărăţia mea nu este de aici. Atunci Pilat i-a zis: Aşadar eşti tu împărat? Răspuns-a Iisus: Tu zici (prea bine) că eu sînt împărat. Eu spre aceasta m’am născut şi pentru aceasta am venit în lume, ca să mărturisesc adevărul. Oricine care purcede din adevăr ascultă glasul meu” (In, 36-37). “Rai” în care Adevarul şi minciuna sînt tot una, în care cei care îl iubesc pe Dumnezeu şi cei care îl blesteamă, criminalii şi victimele lor sînt “fraţi” pe care Dumnezeu îi îmbrăţişază cu aceeasi iubire divină, mai mult chiar arată o preferinţă pentru criminali şi e gata să-i condamne pe “bigoţii” si “fundamentaliştii” care, de pildă, consideră homosexualitatea un păcat împotriva firii create de El! Se aud des afirmaţii că “ateii sînt mai aproape de Dumnezeu decît bigoţii”!

Aceasta se întîmplă pentrucă lumea a renunţat la Adevăr. A renunţat la porunca lui Hristos “De veţi rămîne în cuvîntul meu, sînteţi cu adevarat ucenicii mei; şi veţi cunoaste Adevărul, iar Adevărul vă va face liberi” (In, 8, 31-32), “iară viaţa veşnică aceasta este ca să te cunoască pe tine, singurul, adevăratul Dumnezeu, şi pe Iisus Hristos, pe care l-ai trimis” (In, 17, 3), care este “Calea, Adevărul şi Viaţa” (In, 14, 6). Biserica (Ecclesia, de la verbul grecesc ek-kalo= a chema) este comunitatea ucenicilor lui Hristos, a celor chemaţi, aleşi să îi urmeze poruncile, a celor chemaţi, aleşi să urmeze împreună Calea. Ceeace i-a unit pe primii ucenici ai lui Hristos nu a fost o noua “religie”, o nouă ideologie sau doctrină socială, nici acceptarea unor “principii” sau “valori” teoretice, ci acceptarea chemării care le-a schimbat radical viaţa: transformă indivizii, monadele izolate într-un trup unitar, în Ecclesia (Biserica). “Intîlnirea lor nu se epuizează doar în a fi o simplă întrunire, nu este un eveniment supus momentului trecător. Trăiesc împreună ca ecclesie, ca trup unitar de viaţă, îşi împărtăşesc viaţa ca <<fraţi>> – asa cum fraţii îşi trag existenţa din aceeaşi mamă – sunt <<mădulare>> ale unui organism, ale unui <<trup viu>>” aşa cum atît de frumos se exprima un filosof creştin ortodox grec, Christos Yannaras, ajuns acum cunoscut şi în România, în care a simţit că a rămas mult din această comuniune iniţială, în ciuda vicisitudinilor istorice care au atras şi Biserica românească, Biserică apostolică, în vîltoarea modernităţii protestante. Traducerea unor lucrări ale sale în româneşte (Abecedar al credinţei), şi conversaţiile pe care le-a purtat în România cu teologi şi simpli credincioşi (consemnate într-un mic volum Ortodoxie şi Occident) sunt un eveniment remarcabil şi cred ca vor avea un ecou mai mare decît am bănui.

Biserica este “Noul Israel”, noul “popor ales”, care continuă şi desăvîrşeşte “alegerea, chemarea” Israelului istoric, cel al Vechiului Legămînt, poporul chemat să fie “un regat de preoţi, un neam sfînt”, căci, ne spune Sf. Apostol Pavel: “Pentru că şi nouă ne-a venit vestea cea buna ca şi acelora, dar cuvîntul propovăduirii nu le-a fost lor de folos, întrucît nu s-a înfrăţit cu credinţa – în ei auzitorii. Pe cînd noi, fiindcă am crezut, intrăm în odihnă, după cuvîntul grăit: M’am jurat întru mînia mea: nu vor intra întru odihna mea!(Ps. 94) măcar că lucrurile erau isprăvite de la întemeierea lumii” (Ev, 4, 2-3). Creştinii, fiindcă au crezut, vor intra “în odihna lui Dumnezeu”, căci “vestea cea buna” (Evanghelia) pe care Dumnezeu a dat-o Israelului în pustie e aceeaşi cu “vestea cea buna” dată de Ingerul Mai Intîistătător Fecioarei Prea Curate: “Bucură-te ceea ce eşti plină de dar. Domnul este cu tine. Binecuvantată eşti tu între femei… iată vei zămisli în sînul tău şi vei naşte un fiu şi vei chema numele lui Iisus. Acesta va fi mare şi fiul celui Prea Înalt se va chema şi Domnul Dumnezeu îi va da tronul părintelui său David. Şi va împărăţi peste casa lui Iacov în veci şi împărăţia lui nu va avea sfîrşit” (Luc. 1, 28-33). “Iată fecioara va avea în pîntece şi va naşte fiu, şi vor chema numele lui Emanuil, care se tălmăceşte: cu noi este Dumnezeu” (Mt, 1, 23-24), cum a zis si Profetul Isaia. Acest Emanuil era profetul pe care Dumnezeu îl anunţa lui Moise, profetul în gura căruia va pune cuvintele sale şi acesta va spune toate cele ce îi va porunci şi cel ce nu va asculta cuvintele pe care le va rosti în Numele său se va osîndi. Căci acesta este cel pe care “Dumnezeu l-a preaînăltat şi i-a dăruit numele care este mai presus de orice nume” (Fil, 2, 9), “Fiul, care este strălucirea slavei şi icoana Fiinţei lui Dumnezeu şi care ţine toate cu cuvîntul puterii sale, după ce a săvîrşit curăţirea păcatelor noastre, a şezut de a dreapta măririi, întru cele prea înalte, făcîndu-se cu atît mai bun de cît îngerii, cu cît a moştenit mult mai deosebit nume decît ei, de vreme ce cărui dintre ingeri i-a zis Dumnezeu vreodată: Fiul meu eşti tu (Ev, 1, 3-5). Acesta este Iisus care zice: “arătatu-le-am (apostolilor) Numele Tău şi-l voi arăta, ca iubirea cu care iubitu-m’ai să fie într-înşii şi eu întru ei” (In, 17, 26). Bisericii i s-a dat porunca să lupte pentru Adevăr, să apere Calea care duce la mîntuirea omenirii, la Viaţă. “Nu socotiţi că am venit să aduc pace pe pămînt; n’am venit să aduc pace, ci sabie”, spune însuşi Hristos. “Sabia Duhului, care este Cuvîntul lui Dumnezeu” (Ef, 6, 17), care “iese din gura celui care vine pe calul alb şi se numeşte Credincios şi Adevărat şi judecă şi se războieşte întru dreptate” , “Iar din gura lui ieşea sabie ascuţită, ca să lovească pe păgîni cu ea”, şi “pe capul lui sînt cununi multe şi are nume scris pe care nimeni nu-l întelege fără numai el. Si este îmbrăcat în vesmînt stropit cu sînge şi numele lui se cheamă: Cuvîntul lui Dumnezeu”, Împăratul împăraţilor şi Domnul Domnilor » (Apoc, 19, 11-16), Iisus Hristos.

Ceeace vedem astăzi este încercarea prin toate mijloacele de a crea “raiul pe pămînt” în societatea actuală. Printr-o propagandă milenară (Evanghelia lui Luca ne spune că după înfrîngerea Satanei în pustie, acesta “s-a îndepărtat pentru o vreme”, şi iată vremea a venit) şi acum prin “minunile” tehnologiei, ca “realitatea virtuală” care îl scufundă pe om într-un ocean de fantezie, Ispititorul a reuşit să convingă pe mai toată lumea că transformarea pietrelor în pîine este doar o chestiune de ani. Incă puţin şi toată lumea va avea de mîncat pe săturate (deşi încă mor de foame cu milioanele în timp ce alţii aruncă zilnic la gunoi mîncarea cu care i-ar putea hrăni), bolile vor dispare prin curi miraculoase ştiute pînă acum doar de iniţiaţi (desi apar epidemii produse de virusuri necunoscute pînă acum, iar un guvern mondial îşi va întinde stăpînirea benefică peste întreaga lume, întemeind, în fine, o “societate dreaptă” (deşi naţiunile se mănîncă între ele cu aceeaşi energie canibalică cu care s-au mîncat şi pînă acum iar săracilor li se promite o sărăcie şi mai mare). Ceeace “încă” împiedică realizarea acestor minunăţii, care ne stau la îndemînă, este doar “neunirea Bisericilor”! Mai sînt încă în lume “bigoţi” activi care se opun din răsputeri scufundării lumii în acest ocean de “realitate virtuală”, puternica iluzie creată de Satana pentru pierderea oamenilor (”Pentru aceea Dumnezeu le trimite amăgiri puternice, ca să dea crezămînt minciunii” – II Tes, 2, 11). Acesti “bigoţi” cum ar fi creştinii rămaşi ortodoxi, cei care se încăpăţînează să urmeze Tradiţia transmisă de Hristos prin apostolii săi, trebuie înlăturaţi. Ar putea să-şi mai crească copii în spiritul Adevărului şi Dreptăţii, aceste noţiuni perimate, sau mai rău, să devină “de dreapta” şi să nege “necesitatea” şi “inevitabilitatea” “progresului” omenirii către Haos, să nege “dreptul” bogaţilor de a se îmbogăţi şi mai mult, să împiedice crearea în eprubetă a unei omeniri perfect obediente faţă de ordinele “Stăpînitorului acestei lumi”. Ei devin, nici mai mult, nici mai puţin, “subversivi”, “rebeli” şi “dusmani ai binelui public”, “antisociali” şi “persoane cu caracter rău”, negînd “valorile” (munca tot mai intensă pentru a alimenta businessul, care creează şi mai ales vinde tot mai multe bunuri, pentru tot mai mult consum, care să-i îmbogăţească tot mai mult pe “managerii” şi “executivii” Stăpînitorului acestei lumi) ridicate la rang de “legi” ale acestei lumi. Stăpînitorul acestei lumi nu poate tolera încălcarea legilor lui şi “rebelii” vor fi supuşi tuturor persecuţiilor, secrete sau făţişe pînă să se ajungă iarăşi la torturile şi execuţiile cu care ne-a obişnuit “repetiţia generală” a domniei Stăpînitorului acestei lumi, care a fost comunismul.

Dar de la bun început el a persecutat Biserica lui Hristos, stîrnind împotriva ei valuri succesive de erezii care negau divinitatea lui Hristos (arianismul, nestorianismul, monofizitismul, iconoclasmul, mahomedanismul, francmasoneria si recentele culte “new-age”-iste) şi ordinea lumească dorită de Hristos (liberalismul, nihilismul, anarhismul, socialismul şi comunismul). Toată istoria “progresului Umanităţii” este numai progresul lucrării “tainei fărădelegii” care “se şi înfiripa” pe vremea Sf. Apostol Pavel, numai că atunci “mai era unul care o ţinea în loc, pînă ce şi acesta va fi dat la o parte” şi “atunci se va arăta cel fără de lege, pe care Domnul Iisus îl va ucide cu suflarea gurii sale şi-l va nimici cu strălucirea venirii sale. Iar privirea sa va fi prin lucrarea lui Satan, însoţită de tot felul de puteri şi de semne şi de minuni mincinoase, şi de amăgiri nelegiuite, pentru fii pierzării, fiindca nu au primit iubirea Adevărului, ca să se mîntuiască” (II Tes, 2, 7-10).

Suntem tot mai aproape, în marele “plan de operaţii” al Satanei, de faza pe care Apostolul Neamurilor o descria Tesalonicienilor: “Să nu vă amăgească nimeni, cu nici un chip. Căci ziua Domnului nu va sosi pînă ce mai întîi nu va veni lepădarea de credinţă şi nu se va da pe faţă omul nelegiuirii, fiul pierzării, Protivnicul – înălţîndu-se mai presus de tot ce se numeşte Dumnezeu sau e făcut pentru închinare, aşa încît să se aseze în templul lui Dumnezeu şi pe sine să se dea drept Dumnezeu” (II Tes, 2, 3-4), Antihristul. Iar în lepădarea de credinţă “unirea bisericilor” joacă un rol central, deoarece ea nu se face prin renunţarea la erezii şi revenirea ereticilor la sînul Bisericii “una, sfîntă, sobornicească şi apostolească” ci prin forţarea acesteia să renunte la toată mărturisirea sa, să se lepede de tot ce Hristos i -a poruncit să păstreze neştirbit cu preţul vieţii pînă la sfîrşitul veacurilor, să comită cel mai grav păcat împotriva ei însăşi, lepădarea de Hristos, Fiul lui Dumnezeu celui viu. “Iar cine se va lepăda de mine înaintea oamenilor şi eu mă voi lepăda de el înaintea Tatălui meu celui din ceruri” (Mt. 10, 33).

Incercările de “unire” au fost iniţiate de papi, aşa cum am văzut. Ele au fost întîrziate de către marea schismă a Protestantismului. Protestantismul a fost, aşa cum îi arată numele, un protest împotriva adulterării Creştinismului de către papism. Din nefericire acest protest (ca şi Renaşterea şi Umanismul) a aruncat copilul odată cu apa murdară din copaie. Nemaigăsind urmă de sfinţenie şi adevăr în biserica papală a rejectat însăşi sfinţenia Bisericii şi îndrumarea ei de către Duhul Sfînt, ridicînd beteaga raţiune umană la rangul de criteriu absolut, abolind Tradiţia şi lăsîndu-şi credincioşii fără vreun criteriu de a deosebi Adevărul de minciună, renunţînd pentru totdeauna la Harul divin. Pasul către ateism, materialism şi scientism a fost făcut cu uşurinţă şi mare repeziciune şi tot asa către sălbatica “luptă pentru existenţă” care a dus la nenumăratele “nedreptăţi sociale”, la cele mai sîngeroase războaie şi revoluţii, la tiraniile cele mai cumplite şi la degradarea fără precedent a fiinţei umane. Cuvintele Domnului au fost înlocuite cu teoriile “ştiinţifice” ale cutărui sau cutărui profesor la modă de la cutare sau cutare “celebră” universitate. Astfel cele trei ispite din deşert, condamnate de Hristos, au căpătat girul “ştiinţei experimentale”. Putem astăzi face pîine din pietre, putem crea viaţă în eprubete, putem distruge întreaga omenire prin armele nucleare care au rămas în funcţie şi oricînd gata să pornească la o simplă apăsare de buton, putem năuci lumea cu “minuni” nemaiauzite. Iar epuizarea resurselor naturale şi otravirea tot mai accentuată a apelor, aerului, solului de către industria în continuă dezvoltare ilustrează pe zi ce trece adevarul profeţiilor Scripturii. Mai ales, se poate ca întreaga omenire să fie deplin supusă voinţei Stăpînitorului ei şi să-l adore ca pe Dumnezeu.

Revoluţia “sovietică” din 1917, subprodus al revoluţiei mentale operate deja în mentalitatea occidentală ca rezultat al Protestantismului, a dus la prăbuşirea ultimului bastion de rezistenţă (deja subminat şi el de reformele moderniste ale ţarului Petru cel Mare) al Crestinătăţii, Biserica Ortodoxă Rusă. Adevărata Ortodoxie rusească îşi poate şi ea revendica o origine apostolică, de la acelaşi Apostol Andrei care i-a creştinat şi pe geto-daci, apostol care a predicat în rîndurile “sciţilor”, cu mult înainte de creştinarea “oficială” a Rusiei, prin botezarea principilor păgîni varegi de la Kiev. Creştinarea prinţului Vladimir al Kievului nu s-a făcut într-un vacuum, fără îndoială populaţia “scitică” creştinată de veacuri şi în legături strînse cu creştinătatea nord-dunăreană, a românilor, jucînd un rol esenţial. Sălbăticia infraumană cu care Biserica Rusă a fost persecutată este o mărturie a adevăratei valori a creştinismului rusesc, împotriva căruia au trebuit să fie luate măsurile cele mai extreme. Rezultatul nu a fost numai persecuţia egală cu persecuţiile împăraţilor păgîni şi care a scăldat Rusia în valuri de sînge de martiri, ci şi ruperea coloanei vertebrale a Bisericii Ortodoxe şi prin asta slabirea puterii de rezistenţă a tuturor bisericilor ortodoxe. Spiritul protestant, propovăduit de agenţii “ateismului ştiinţific” a pervertit milioane de suflete, creind monstruosul tip al “omului de tip nou comunist” în sufletul căruia Dumnezeu nu mai are nici un loc. Acelaşi rezultat, indiferenţa faţă de Dumnezeu şi poruncile sale, a fost însă obţinut peste tot în lumea modernă şi nu prin teroare făţişă ci prin “decepţie”, prin minciună. Indepărtarea sufletelor de Dumnezeu s-a făcut sub masca “creştinismului”, prin apelul către dorinţa de pace şi de dreptate care este sădită în sufletul omului. Ravagiile produse în sufletele oamenilor “occidentali” nu sunt mai puţin grave, deşi edulcorate de învelişul de confort material sub care sunt acoperite.

______________

ADEVĂRATA BISERICĂ (VI)

Mişcarea Ecumenistă propriu-zisă îşi are originea în situaţia de fragmentare, de dezolantă dez-unire a aşa-ziselor “biserici” protestante, fragmentare şi dezunire care au apărut a doua zi de la afişarea faimoaselor Teze de la Wittenberg ale lui Luther. Sectele şi “denominaţiile” protestante şi “neoprotestante” s-au înmulţit ca ciupercile după ploaie, fiecare pretinzînd că posedă “adevarăta” interpretare a Scripturii şi luptînd cu toată energia împotriva celorlalte interpretări (mai ales împotriva interpretării tradiţionale a Sfinţilor Părinţi ai Sinoadelor Ecumenice ale Bisericii “una, sfîntă, universală şi apostolică”, care au păstrat nealterată predania apostolilor)

In mod semnificativ Mişcarea Ecumenică a apărut în Anglia, “locul” istoric al celei mai mari ipocrizii creştine. Această ipocrizie are o explicaţie istorică. Biserica “celtică” a fost o biserică apostolică. Intr-adevăr britonii (populaţia celtică autohtonă a Insulelor Britanice) au fost printre primele neamuri care au primit mesajul Evangheliei şi poporul britanic a rămas un popor fundamental creştin. Timp de şase secole biserica întemeiată încă din secolul I, a trăit în duhul Adevărului, în ortodoxie, sub îndrumarea spirituală a călugărilor “celţi”, urmaşii druizilor (preoţii şi întelepţii popoarelor celtice) creştinaţi. In secolul şase papa Grigore cel Mare a organizat misiuni pentru creştinarea invadatorilor păgîni anglo-saxoni care ocupaseră Britania în secolul anterior prin viclenie şi înşelăciune şi care s-au pus, ca şi francii, în slujba papismului în formare. Timp de secole creştinismul fundamental, popular, al britonilor a rezistat tendinţelor dictatoriale ale papismului, pînă cînd această rezistenţă a răbufnit în Reformaţia regelui Henric VIII. Dar această mişcare populară a fost deviată de la ţelul său de pretenţiile regelui şi urmaşilor săi de a fi capii bisericii, de lăcomia lorzilor care au confiscat pe seama lor averile Bisericii, curmînd operele de binefacere ale Bisericii, izvorîte din dragoste creştinească şi înlocuindu-le cu palidele “charities” ale Armatelor Salvării. Este adevărat că tendinţe « protestante » s-au manifestat în Biserica Celtică încă din secolul V, cînd a apărut erezia lui Pelagius, care afirma că omul s-a născut fără de păcat şi deci, ca o consecinţă, jertfa lui Hristos pe cruce pentru ştergerea păcatului era inutilă. Vedem aici rădăcina istorică a individualismului occidental, omul este propriul lui Dumnezeu, nascut gata înzestrat cu « dreptul » la libertate şi « pursuit of happiness », cu dreptul de a face ce vrea, unde dreptul de a face ce vrea se justifica prin conştiinţa că este « ales ». Biserica Romană, pe bună dreptate, a combătut pelagianismul, din nefericire înlocuindu-l cu doctrina predestinării lui Augustin, amplificată ulterior în calvinismul puritan. Totodată dorinţa de a avea Cuvîntul Domnului în limbajul vernacular, admirabilă în sine, a creat ideea că « popii » care citeau Scriptura în latineşte (sau greceşte) ascundeau « adevărata » interpretare a Scripturii, anume că exegeza tradiţională a Bisericii era « falsă », conjugată cu aceeaşi iluzie că omul este « măsura tuturor lucrurilor » care dădea oricui « dreptul » de a interpreta Cuvîntul Domnului după bunul plac. Aceasta a dus şi la absolutizarea « Bibliei », decretată Cuvîntul însuşi al lui Dumnezeu, inclusiv virgulele, revelat evreilor în limba ebraică (limba vorbită de Dumnezeu), « text » corupt de-a lungul veacurilor şi căruia trebuie să i se redea puritatea « originară ». Dar tot asta a deschis calea « criticismului biblic ». Peste veacuri Universităţile engleze au fost cele care au produs « ediţii ştiinţifice » ale Scripturii din care toate referirile la Dumnezeirea lui Hristos au fost fie expurgate, fie minimalizate, lăsînd să se înţeleagă că acestea au fost « invenţii » impuse de Împăratul Constantin, care a « dictat » falsa interpretare (mai ales cea a Învierii lui Hristos), suprimînd toate ideile « alternative » şi inaugurînd secole de « antisemitism » (deoarece « adevarata Biblie » şi exegesa ei aparţin doar evreilor). Aceste pretenţii explică caracterul hibrid al anglicanismului (care nu s-a dat înapoi de la a se proclama el însuşi « Adevăratul Israel » – ba chiar supralicitînd prin fantezista teorie că anglo-saxonii sînt urmaşii fizici ai celor zece triburi pierdute ale lui Israel – iluzie adînc înradăcinată în conştiinţa britanică încă din vremea glorioasei regine fecioară şi care a « informat » întreaga politică a imperialismului britanic). Totodată a permis şi continuarea protestului, care s-a dezvoltat în proliferarea tot mai accentuată a sectelor propriu-zis protestante (ca presbiterienii, puritanii, metodiştii, quakerii) de nuanţă calvinistă, luptînd fătiş sau pe ascuns împotriva bisericii anglicane în care vedeau o mască a papismului “naţionalizat”, şi a sectelor neo-protestante (ca baptiştii, adventiştii, martorii lui Iehova, penticostalii) care luptă împotriva Bisericii apostolice în general.

Naşterea colonialismului englez (bine mascat ca o luptă a “adevăratului creştinism” împotriva opresiunii papale – cucerirea Americii a fost o continuare a luptei împotriva Imperiului hispano-habsburgic) a oferit multora din aceste secte posibilitatea emigrării în noi teritorii, cum a fost America, unde au găsit posibilitatea unei dezvoltări nestînjenite (pe seama autohtonilor, se înţelege, pe care i-au tratat, luîndu-şi ca model cucerirea Canaanului de către evrei descrisă în Biblie, ca pe păgînii canaaneni, exterminîndu-i sau reducîndu-i în sclavie). Protestantismul englez a rămas afectat de aceste determinări: neîncrederea în tradiţie rezultînd în respingerea ei de principiu şi ameţitorul succes al Protestantismului în lumea nouă care i-a insuflat un sentiment de nezdruncinat de încredere că Dumnezeu e de partea sa, că se bucură de o “alegere” specială, că e “predestinat” (vezi teoria americană a « manifest destiny », justificarea imperialismului yankeu), cu atît mai mult cu cît s-a însoţit cu succesele copilului său, capitalismul, şi cu o incredibilă ignorare a lumii din afara ţarcului anglo-saxon. Imperiul Britanic şi dezvoltarea nestăvilită a capitalismului în America a creat cea mai puternică iluzie a lumii actuale, aceea că extraordinarul succes material (politic şi economic) al puterilor protestante se datoreşte nu forţei brute puse în slujba lăcomiei, ci excelenţei Creştinismului aşa cum îl văd ei, că au reuşit să cucerească lumea datorită faptului că, în vorbe, se mărturiseau creştini. Că simpla aderenţă verbală la Creştinism (”sola fide”, doar credinţa, nu şi faptele) le-a asigurat dominaţia lumii! Lumea Occidentală trăieşte cu iluzia că prin “meritele” pe care şi le-a cîstigat supunînd alte popoare dominaţiei sale şi-a creat un fel de “rezervă” într-o bancă “spirituală” supralumească, al cărei mare “manager” este Iisus Hristos, din care poate acorda ca dividende “indulgenţe” pentru mîntuire!

In secolul XIX englezii au dorit să-şi reclame locul pierdut în Biserica “Una, Sfîntă, Universală şi Apostolică”, nevrînd în acelaşi timp să renunţe la “anglicanismul” lor care le adusese atîtea succese lumeşti şi le dădea sentimentul exaltant ca sunt “aleşi”, superiori tuturor popoarelor lumii, înzestraţi cu misiunea de a răspîndi « civilizaţia ». S-au gîndit deodată că se poate “şi cu slana în pod şi cu varza unsă în farfurie”. Cum puteau să creadă altfel, odată ce Protestantismul îi învăţase de veacuri că succesul material este semnul “alegerii” pentru viaţa veşnică? Că oamenii “aleşi” au tot dreptul să se bucure de toate bunurile lumeşti şi pe deasupra de cele cereşti, ba chiar că cei care se bucură cel mai mult de bunurile lumeşti se vor bucura neapărat şi de cele cereşti ca o recompensă binemeritată pentru “strădaniile” lumeşti pe care le interpretau ca pe o « asceză », prin care şi le-au achizitionat şi care le creau “merite”, precis contabilizate în banca “supranaturală”?

Privind lucrurile în acest context, putem înţelege dece Mişcarea Ecumenică s-a născut tocmai în Anglia în epoca de glorie a Imperiului Britanic. “Business”-ul nu putea funcţiona nestînjenit dacă pe cuprinsul Imperiului Britanic şi în părţile ce urmau să fie “aduse la civilizaţie prin “creştinare” apăreau opoziţii, dacă se iveau rezistenţe la spolierea “nedezvoltaţilor”, a acelor “naive poeple” care priveau mai mult către cer decît spre pămînt, “căutînd mai întîi Împărăţia Tatălui şi dreptatea lui” (Mt, 6, 33), desinteresîndu-se de achiziţionarea de bunuri materiale, de “toate acelea după care se străduiesc păgînii”: ce vom mînca, ori ce vom bea, ori cu ce ne vom înveşmînta” (Mt, 6, 31-32) şi mai ales necrezînd că mîntuirea lor ar consta în a lucra pe degeaba pentru cei “aleşi”.

Astfel spre sfîrşitul secolul XIX clerici anglicani au născocit aşa numita “Branch Theory” (teoria ramurilor), întrebîndu-se dece ar fi necesar pentru cineva să se convertească la Ortodoxie sau la Catolicism ca să-şi obţină mîntuirea. Dece anglicanii cu înclinaţii tradiţionale nu s-ar putea considera ca aparţinînd Bisericii Apostolice? După teoria lor, “Arborele” care este Biserica a “crescut” trei “ramuri”: Ortodoxia, răspîndită în Orientul Apropiat, Balcani şi ţările slave; Romano-Catolicismul, în Italia, Austria, Franţa, Spania şi America Latină; Anglicanismul, răspîndit în ţările de limbă engleză. Pasul următor a fost făcut cu mare uşurinţă. Dece numai trei “ramuri”? Nu trebuie extinsă teoria la toate sutele de “biserici” şi “denominaţii” care infestau lumea, ieşite tot din Anglicanism? In această concepţie fiecare “ramură” reprezintă doar o “faţetă” a Adevărului integral, dezvoltată fiecare în condiţii istorice determinate, şi fiecare în parte necesarmente incompletă. Adevărul integral nu ar putea fi decît suma tuturor acestor “faţete”, deoarece doar toate la un loc reprezintă Trupul lui Hristos. In anul 1888 clericii anglicani s-au reunit într-o conferintă în orasul Lambeth ca să discute problemele unei viitoare “uniri” a tuturor acestor “confesiuni” creştine, adoptînd aşa-numitul Four Point Statement. Acest “statement” formula patru puncte de “doctrină” pe care toţi le-ar putea accepta, în baza cărora s-ar putea realiza “unirea”. Acestea erau: Sfînta Scriptură ca bază a credinţei (aşa cum era interpretată de protestanţi şi nu de Sfînta Tradiţie), Crezul (aşa cum era acceptat de catolici şi protestanţi, dar nu şi de Ortodoxi, adică cu adausul eretic al lui Filioque), acceptarea doar a două Taine – Botezul şi Euharistia – tot în variantele lor catolico-protestante, (ceeace îi declara pe toţi cei “botezaţi” creştini, deşi botezul ereticilor este invalid), acceptarea tuturor “episcopilor” ca deţinători ai harului transmis de la Apostoli, fără nici o întrebare asupra conţinutului de Adevăr al mărturisirii lor. Aceste “patru puncte” se reduc în realitate la trei “principii” (dacă pot fi numite aşa): minimalism dogmatic, inclusivitate, teoria ramurilor. Minimalismul dogmatic înseamnă acceptarea celei mai simpliste expresii de credinţă (ajungîndu-se pînă acolo încît a fi creştin însemnă pur si simplu “a fi bun”), renunţîndu-se, de principiu, la tot ce diferenţiază Creştinismul de orice altă credinţă, în primul rînd credinţa în Invierea cu trupul a lui Iisus Hristos (iar “dacă Hristos nu înviat, zadarnică este credinţa voastră”, ne spune Apostolul Neamurilor). Inclusivitatea cere tolerantă şi compromis cu erezia. Orice erezie trebuie privită ca “un moment al Adevărului”. Creştinii nu mai trebuie să lupte împotriva ne-Adevărului, aşa cum le-a poruncit Hristos, ba chiar ei trebuie să accepte Neadevărul ca Adevăr, să accepte că Adevărul şi Neadevărul (minciuna) sunt acelaşi lucru, că au acelaşi statut existenţial! Cu alte cuvinte că orice minciună este un adevăr! Iar în teoria ramurilor orice Biserică Ortodoxă autocefală este redusă la rang de egalitate cu cele mai absurde secte pseudo-creştine (ca adventiştii, iehoviştii, sau… mormonii)!

Ca un semn al timpurilor, eforturile ecumeniştilor au căpătat o formă organizată în acelaşi an care a văzut începutul groaznicelor măceluri care au marcat “luminosul secol 20″, 1914. In acest fatidic an a luat naştere în Elveţia Liga Mondială care deşi nu avea scopuri eclesiastice, a încercat de la bun început să-şi asigure serviciile tuturor ereziilor protestante şi a altor religii. După primul război mondial, Mişcarea Ecumenică s-a organizat în două organisme separate: Mişcarea pentru Viaţă şi Muncă (Stockholm, 1925) şi Mişcarea Mondială pentru Credinţă şi Ordine (Lausanne, 1927).

Mişcarea Ecumenică şi-a început atacul împotriva tocmai a Bisericii Ruse. Cei care au au auzit vreodată de Homiakov, de Dostoievski, de Părintele Vladimir Guetée de interesul crescînd al « Occidentului » pentru Ortodoxie înainte de 1900, de încercările unor tradiţionalişti englezi ca Joseph J. Overbeck (de fapt era german) de a crea o Biserică ortodoxă catolică “occidentală” (un fel de “unia” inversă, precursoare a încercărilor “vechilor catolici” din Franţa de a se ataşa de Biserica Românescă) sub jurisdicţie rusească în secolul XIX, vor înţelege dece. Încă înainte de revoluţie reprezentanţi ai « Uniunii Internaţionale a Studenţilor Creştini », viitoarea YMCA, năvăliseră în Rusia făcînd propagandă pentru o « unire non – denominaţională » pe baze federative. Primul război mondial şi revoluţia bolşevistă au oprit avîntul misionar. Nu şi al Papei, care a văzut în revoluţia bolşevistă o oportunitate de a răspîndi catolicismul în Rusia !

Aşa că, după război, atacul a fost redirecţionat, conform teoriei leniniste a Revoluţiei, împotriva “inelului” celui mai slab al “lanţului” Creştinismului, care la acea dată era Patriarhul de la Constantinopol, privit cu tipică neînţelegere “occidentală” drept “şeful spiritual” al Ortodoxiei. Oprimată de veacuri de erezia mahomedană, ajunsă de la discreţia sultanilor la cea a oricărui neînsemnat primar al Istanbulului, Patriarhia Ecumenică a căzut din nou în plasa mirajului “ajutorului” occidental ca şi înaintaşii săi de la Conciliul de la Florenţa. Aceeasi “fanarioţi” care au introdus în Ţările Române, odată cu modernismul, occidentalismul şi francmasoneria, cel mai bine organizat jaf al averilor şi muncii românilor, au fost primii care să se alieze cu marele business al Ecumenismului. Încă din 1902, nou alesul Patriarh Ioachim III, propunea în a sa Enciclică Patriarhală şi sinodală, dată cu ocazia alegerii sale, o conferinţă preliminară pentru “pregătirea unei apropieri frăţeşti” cu “cei doi lăstari (textul englezesc pe care l-am folosit [The Orthodox Church in the Ecumenical Movement, Documents and Statements, World Council of Churches, Geneva, 1978, p. 30] spune “growths”, ceeace însemnă “tumori”) ai Creştinătăţii”, adică “Biserica Apuseană şi Biserica Protestanţilor”. La acea dată răspunsul întîistătătorilor Bisericilor Autocefale a fost clar: “dificultăţile (acestei acţiuni) rezidă mai ales în nenumăratele încercări ale bisericii romane şi mulţilor protestanţi de a bracona şi prozelitiza în ţarcurile Bisericilor Ortodoxe”. Şi deşi Patriarhul le răspundea în 1904 că se simţea la fel de “profund rănit” ca ei de “încercările creştinilor de a ataca pe creştini sau de a corupe pe credincioşi şi a provoca tulburări printre ei”, îi chema “să aibă înţelegere pentru interesele celorlalţi şi să se roage din tot sufletul pentru unirea tuturor şi să nu sporească dificultăţile sau să socotească că problema nu poate fi supusă discuţiei sau că este cu neputinţă, ci să considere toate căile posibile de progres în opera de unire a tuturor: păşind în înţelepciune şi în duhul blîndeţii faţă de toţi cei care nu sunt de acord cu noi şi amintindu-ne că şi aceştia cred în Prea Sfînta Treime şi slăvesc numele Domnului nostru Iisus Hristos şi nădăjduiesc să fie mîntuiţi de harul Dumnezeului nostru”. Se introducea ideea că Biserica Ortodoxă trebuie să “îi ajute” pe eretici “să înţeleagă” calea Ortodoxiei. Mai ales cerea ortodoxilor să manifeste o “simpatie specială” pentru anglicani.

In 1920 s-a oficializat înecarea patriarhiei fanariote în apele Ecumenismului prin Enciclica Patriarhiei Ecumenice adresată Bisericilor lui Hristos de pretutindeni. Această Enciclică, venită atît de curînd după Pacea de la Versailles si după vizita reprezentantilor Bisericii Episcopaliene din SUA la Constantinopol (1919) lăsa deoparte orice rezervă si declara fără rusine că “apropierea dintre diversele biserici crestine si comuniunea (koinonia) nu poate fi împiedicată de diferentele dogmatice dintre ele”. Această afirmaţie venită ca din gura celui căruia i se zice, cu tot mai mare insistenţă, şeful Ortodoxiei, este prima chemare oficială adresată ortodoxilor să-şi abjure credinţa şi să se unească cu ereticii. Tonul general, insultele gratuite aduse martirilor ortodoxi ca şi stilul de redactare, atît de diferit de orice document emis de ierarhi ortodoxi, dar semănînd ca două picături de apă cu “rezoluţiile” unui consiliu de administraţie, foarte clar detaliat pe puncte (aduce în discuţie problema alcoolismului, care nu a fost niciodată o preocupare majoră a ortodoxiei, dar era caracteristică protestantismului care pregătea Prohibiţia – cu efectele dezastruoase care se cunosc) şi foloseşte necaracteristic termenul koinonia în sensul de ligă după modelul foarte recent la acea dată a Ligii Naţiunilor (pe care o dă ca model de urmat), naşte suspiciunea că documentul nu a fost redactat de Patriarh ci pur şi simplu impus (dacă nu smuls cu forţa în condiţiile războiului greco-turc care a dus la masacrarea şi expulzarea a sute de mii de greci ortodoxi din patria lor multimilenară -Ionia- de către “modernizatorul” Turciei Mustafa Kemal Ataturk, sub privirile îngăduitoare şi cu binecuvîntarea armatelor anglo-franceze aflate acolo pentru a-i proteja pe aliaţii lor “greci”). Politica anglo-franceză nu putea îngădui sub nici un motiv o restaurare a unei suveranităţi “greco-bizantine” asupra strîmtorilor care ar fi putut ameninţa comertul occidental în zonă. Trebuie amintit lucrul foarte puţin cunoscut că în timpul Conferintei de pace de la Versailles s-a cerut ca Biserica Sfintei Sofii, biserica imperială, să fie predată Bisericii Romane, ca pe timpul Cruciadei a IV-a! Că Occidentul “creştin” a manifestat aceeaşi preferinţă pentru Semiluna mahomedană împotriva fraţilor creştini din est, pe care a manifestat-o de-a lungul veacurilor care s-au scurs de la pîngărirea prestolului Sfintei Sofii de către hoardele lui Mahomet al II-lea! Şi astăzi e gata să impună cedarea leagănului naţiunii ortodoxe a sîrbilor, Kosovo cu toate mănăstirile ortodoxe, teroriştilor islamo-albanezi care le vor dărîma pe toate a doua zi.Chiar astăzi încercările fundamentaliştilor turci de a “reda” cultului mahomedan Biserica Sfintei Sofii (menţinută, cu un minimum de înţelepciune ca un “muzeu” de Ataturk şi urmasii săi “secularişti”) se bucură de simpatia “atlantiştilor” (Turcia, că o fi “secularistă” sau “fundamentalistă”, este membră a NATO şi agresiunea sa din Cipru împotriva unui aliat atlantic trece neobservată de 22 de ani, ba mai mult se bat toate tobele pentru primirea Turciei în « Europa ») pe cîtă vreme cererile de a o reda cultului ortodox rămîn neauzite – cine ştie că există mii de semnături pe cererea difuzată prin Internet?).

Patriarhia ecumenică a rămas de atunci încoace prizoniera unor forţe oculte, hotărît anticreştine şi orice declaraţie provenind de la ea stîrneşte cele mai mari suspiciuni (fiind de fapt lovite de nulitate legală). In orice caz encliclica indica drept primă măsură pentru “apropiere” schimbarea calendarului, în directă contradicţie cu toate hotărîrile anterioare şi cu dorinţa tuturor bisericilor ortodoxe care i-au sublinit inutilitatea. Schimbarea vechiului calendar a fost doar un semn al cedării fată de ingerinţele papei, foarte active la acea dată, cînd nu s-a sfiit să intre în relaţii amicale cu guvernul ateist bolşevic pentru a promova interesele catolicismului şi uniaţiei în dauna Bisericii Ortodoxe Ruse, lovită de cea mai groaznică persecuţie. Condamna munca misionară şi recomanda examinarea “diferenţelor dogmatice” într-un spirit de indiferenţă faţă de adevărul lor. Din păcate Biserica Ortodoxă Română a fost dintre primele care să adopte noul calendar şi să-şi însuşească spiritul ecumenist, plătind, ca şi celelalte Biserici Ortodoxe, un greu preţ prin deschiderea ranei unei schisme (cei care au rămas credincioşi vechiului calendar, derogativ numiţi stilişti, au fost necontenit persecutaţi) care nu s-a vindecat nici azi. Să amintim că prima condamnare explicită a noului calendar, Sigillon-ul semnat de Patriarhul Ieremia al Constantinopolului, de Patriarhul Silvestru al Alexandriei si de Patriarhul Sofronie al Ierusalimului în anul 1583 a fost publicată în revista Biserica Ortodoxă Romînă, nr. 12, 1881! Iar ierarhi ortodocşi români, ca Sfîntul Calinic de la Cernica sau episcopul Melchisedec al Huşilor au fost hotarît împotrivă.

In 1948 cele două organizaţii create de ecumenişti după primul război mondial, Mişcarea pentru viaţă şi muncă şi Mişcarea pentru credinţă şi ordine au fuzionat dînd naştere Consiliului Mondial al Bisericilor (World Council of Churches), cu acelaşi scop de a promova “acceptarea reciprocă şi înţelegerea”, “activităţi comune în favoarea unirii”. Patriarhia Ecumenică s-a angajat tot mai ferm pe linia trădării Predaniei Apostolilor şi Sfinţilor Părinţi. Iniţial Bisericile Ortodoxe au manifestat justificate rezerve faţă de participarea în acest organism (chiar şi Patriarhia moscovită, în 1948). Dar Enciclica din 1952 a Patriarhului Athenagoras al Constantinopolului soma Bisericile Ortodoxe locale să participe la WCC pentru a promova “valorile umane”, sub masca descoperirii către heterodoxi a “bogăţiilor credinţei, cultului, a ordinei şi experienţei religioase şi ascetice” a Bisericii Ortodoxe. In 1959 Comitetul Central al WCC s-a întîlnit în insula Rhodos cu reprezentanţii Bisericilor Ortodoxe şi această dată marchează începutul infestării Ortodoxiei cu virusul ecumenismului. Intr-un ritm tot mai accelerat (la numeroase întîlniri pe care nici nu le mai enumerăm), şi activ sprijinite de guvernele comuniste a căror “luptă pentru pace” şi pentru “o nouă ordine mondială” consuna atît de bine cu lozincile WCC, Bisericile Ortodoxe au alunecat pe panta ateismului practic, mai ales prin insistenţa extraordinară asupra faptului că minciuna este totuna cu Adevărul, că diferentele dogmatice nu au nimic de a face cu Adevărul, ci (în pură teorie materialist-istorică marxistă) sunt doar expresii ale unor “momente istorice”, demult depăşite, pe care doar “învechite prejudecăti, practici şi pretenţii” le mai pot da curs.

Şi tot după al doilea război mondial a început şi atacul împotriva palidelor reminiscenţe tradiţionale din Romano – Catolicism prin aşazisul Conciliu Vatican II, menit să “modernizeze” Catolicismul în sens protestant, fără însă să renunte la ereziile sale proprii, cum ar fi “primatul şi infailibilitatea” papei. Papa a ajuns prizonierul aceloraşi forţe anticreştine ca şi patriarhul Ecumenic, lupta sa pentru “uniaţie” servind aceloraşi scopuri. Aşa s-a ajuns la “ridicarea anatemelor” dintre Roma şi Constantinopol şi la intensificarea legăturilor ortodoxiei cu papismul, la acceptarea ideei că anatema nu are nimic de a face cu Adevărul, ci stă în puterea magică a vreunui oarecare ierarh, care o dă şi o ridică după bunul său plac (idee pe de-a întregul papistă). Trebuie insistat asupra faptului că anatema se adresează erorii şi nu persoanelor şi atîta vreme cît persoanele îmbrăţişază eroarea ele se pun singure sub anatemă, chiar dacă ierarhi complacenţi o “ridică”. Ereziile au fost definite şi condamnate în Sinoade ale întregii Biserici, de către întreaga Biserică, şi condamnarea lor e definitivă şi eternă , pentru că au fost recunoscute universal ca erori, erori pierzătoare de suflete. Nici un « decret » nu poate transforma o eroare în adevăr. Persoanele se pot oricînd pocăi şi pot fi iertate, chiar trebuie să fie iertate dacă pocăinţa este sinceră. Nici o comuniune eclesiastică cu erezia nu este permisă. Comuniunea există doar între cei care mărturisesc întregul adevăr, pentru simplul fapt că numai « Adevărul ne face liberi ». Biserica se roagă pentru “unirea tuturor” (de fapt se roagă ca « toţi să fie una »), dar nu prin compromisuri cu eroarea, nu se roagă pentru găsirea altor căi de unire decît cele hotărîte de Hristos. Singurul fel de a-i readuce pe cei rătăciţi pe calea cea dreaptă este efortul misionar de a-i îndruma pe eretici spre pocăinţă, efort la care însă Bisericile ortodoxe au renunţat şi îl interzic membrilor lor.

Aşa s-a ajuns la recentul triumf al “Uniei”, prin acordurile semnate între ortodoxi şi papişti la Mînăstirea Sfintei Fecioare de la Balamand (Liban) în 1993. Aceste acorduri recunosc catolicismul şi ortodoxia ca “biserici surori”, negînd în mod explicit că Biserica Ortodoxă posedă adevărul integral şi nealterat, negînd aşadar existenţa însăşi Bisericii “una, sfîntă, universală şi apostolică”, interzicînd în mod explicit ortodoxilor să afirme accest lucru, permiţînd în acelaşi timp uniaţilor să-şi desfăsoare nestingherit propaganda utilizînd în acest sens lăcaşurile de cult ale ortodoxilor pe care aceştia trebuie să li le pună la dispoziţie, cerînd ca viitorii preoţi să fie instruiţi în spiritul “noii eclesiologii” în aşa fel ca să se evite “întrebuinţarea istoriei în manieră polemică” (nu li se interzice, în acelaşi timp, uniaţilor sau catolicilor să-şi afirme propria lor eclesiologie – primatul şi infailibilitatea papei, Filioque, botezul prin stropire, mariolatria etc-). Recentele declaraţii ale papei Benedict XVI cum că doar biserica papală este « singura » biserică, că Bisericile Ortodoxe, deşi « surori », suferă de « rana » nerecunoaşterii primatului papal, care trebuie « vindecată » prin recunoaşterea că măcar acum o mie de ani papei i se dădea primul loc de onoare în ierarhia celor cinci Patriarhate, ca şi renunţarea de către acelaşi papă la titlul de Patriarh al Occidentului în favoarea păstrarii « doar » a titlului de Vicar al lui Hristos, sînt dovezi indubitabile că papismul nu înţelege să conceadă nimic. Este un subiect care necesită o discuţie specială, mai ales în lumina recentelor declaraţii atît de ambigue de la Ravenna.

Participarea Bisericilor Ortodoxe la WCC s-a materializat în substanţiale “ajutoare”, în burse de studii pentru viitorii preoţi ortodoxi la “celebre universităţi” din Apus, în nenumărate “ieşiri” în străinătate a ierarhilor ortodoxi (în vremea în care orice “contact cu străinii” se afla sub controlul foarte strict al Securităţilor şi te putea duce direct la puşcărie pentru simpla “nedeclarare” a unei întîlniri întîmplătoare la o bere cu un “străin”), în schimburi de vizite, de profesori şi studenţi, în contacte cu “caracter teologic”, în conferinţe şi colaborări pe plan practic, toate cu scopul de a studia într-un “spirit imparţial” punctele contencioase şi de a exonera ereziile de vina ruperii unităţii bisericii, privită ca o “necesitate istorică”, voită de Dumnezeu! Nu se vorbesşte deloc de pocăinţă, ci dimpotrivă de “purgarea memoriei”, de “uitarea” vinelor, de “acceptarea” tuturor “aşa cum sunt” pentru că, vezi Doamne, aşa i-a făcut Dumnezeu! Identitatea scopurilor WCC cu cele ale partidelor comuniste, deşi vizibilă, a scăpat atenţiei generale. Lumea s-a mulţumit să acuze bisericile ortodoxe doar pentru colaborarea cu guvernele comuniste, ortodocşii aflaţi în Occident dupî al doilea razboi mondial întrerupînd contactele cu “bisericile mame” doar pe acest motiv, destul de serios în sine. Din păcate concentrarea asupra aspectului pur politic a făcut pe mulţi să creadă că trebuie să se alieze cu variatele erezii (mai ales cu catolicismul care folosea abil un limbaj anti-comunist) în lupta împotriva comunismului. Trăind în Occident şi identificînd capitalismul cu anti-comunismul au căzut uşor pradă verbiajului ecumenist, adăugîndu-se şi mirajul prosperităţii pus pe seama “superiorităţii” catolico-protestantismului. Mulţi au crezut deasemeni că respingerea uniaţiei este o manifestare antiromâneasca, crezînd că deşteptarea naţionala a romanilor s-ar datora acesteia.

Pentru romînii din străinătate aflaţi încă în căutarea unei biserici, cea mai fericită soluţie ar fi fără îndoială reîntoarcerea la Biserica Mamă. Dar trebuie să avem în vedere că aceasta este prea mult implicată în Ecumenism. Biserica Românească nu este ierarhia fanarioto-comunist-ecumenistă care a brutalizat-o atîta amar de vreme. Ea trăieşte încă, neobsevată, dar vie, în ce a mai rămas în sufletele noastre din acea “religiozitate ţărănească” pe care “slăbiciunea împinsă uneori pînă la inexistentă a acestei ierarhii nu a fost în stare să o primejduiască” cum vedea încă din 1926 Nae Ionescu. În acea ortodoxie “forestieră”, ca să folosesc expresia truculentă inventată de Andrei Pleşu şi preluată de stipendiaţii săi de la Noua Europă (ca acel Bădiliţă, “aristocratul” creştin de desăvîrşit “bun gust”). Ea trăieşte în acei puţini şi prigoniţi “stilişti” (adepţi ai vechiului calendar) grupaţi în jurul Mitropolitului Vlasie de la Mănăstirea Slătioara, aflat în comuniune cu Bisericile vechi calendariste din Grecia, de la Sfîntul Munte, Bulgaria, Italia, Franţa, cu Biserica ruşilor din exil şi ale unora din ruşii din Rusia. Dar mai ales în reînvierea care nu beneficiază de gălăgia profanatoare a mediilor de informaţie, a vietii monastice în Romînia. Pînă de curînd, căci vedem că acum atacul ecumenist se îndreaptă, în fine (mai ales după cazul Tanacu) tocmai asupra vieţii monastice. Iar dacă România aspiră astăzi la un rol european (pe care normal trebuie să-l revendice şi nu să-l cerşeacă acceptînd orice compromis) aceasta ortodoxie populară (care nu e opusă unei ortodoxii “urbane” decît în minţile snobilor pervertiţi în şcolile de “patristică” ale Apusului) trebuie să fie cartea ei de vizită. Singura, căci “dacă secolul 21 nu va fi religios, atunci nu va fi deloc”, cum au spus chiar “înţelepţi” atît de profani ca Andre Malraux. Adevărata soluţie este ieşirea BOR din WCC (şi deasemeni reconsiderarea dialogului cu papismul), condamnarea acestuia, în acord cu tradiţia Bisericii, ca o încarnare a supremei erezii, lepădarea de Hristos. Biserica Ortodoxă nu poate, nu are dreptul să stea alături de “bisericile” care s-au lepădat de Hristos în mod fătiş, ca “Biserica Anglicană”. Evoluţia actuală a evenimentelor nu o arată însă ca probabilă. Iluzia Ortodoxiei că prin participarea la WCC şi dialog cu catolicii va dezvălui celorlalţi bogăţia ei spirituală a fost demult spulberată. Nu numai că nimeni în lumea catolico-protestantă nu a ţinut seama de ce spune Ortotoxia, dar au împins şi mai departe rătăcirea, atacurile împotriva Ortodoxiei devenind tot mai îndrăzneţe şi mai obraznice. În mentalitatea occidentală Ortodoxia este tot o forma exotică şi retrogradă de creştinism, o unealtă a imperialismului moscovit, care mai devreme sau mai tîrziu va trebui silită sa se modernizeze şi ea. Euforia “europeană” care bîntuie acum în România ca urmare a aderării la Uniunea Europeană ameninţă mai degrabă să ducă lucrurile la consecinţele fireşti. Faptul că WCC a făcut un pas mai departe chemînd la “unire” şi religii declarat anti-creştine ca Islamul şi a cărui agresivitate la adresa Creştinismului sporeşte pe zi ce trece), sau năzdrăvăniile satanice ale “new-age” – ismului, cerînd schimbarea liturghiei ca “să nu jignească alte culte”, declarînd că “recunoaşte nevoia de a depăşi o teologie care limitează mîntuirea la angajamentul personal explicit faţă de Isus Hristos”, este cel mai îngrijorător semn al timpurilor. Afirmaţia că există mîntuire fără Hristos conduce logic şi inevitabil la consecinţa fatală că nici creştinii nu au nevoie de Hristos! Că porunca lui Hristos: “Mergeţi în toată lumea şi propovăduiţi Vestea cea Bună la toată făptura. Cel ce va crede si se va boteza se va mîntui; iar cel ce nu va crede se va osîndi” (Mc, 16,27) este fară valoare şi poate fi dată la o parte ca şi cuvîntul Apostolului Petru plin de Duhul Sfînt: “Şi întru nimeni altul nu este mîntuire, căci nu este sub cer nici un alt Nume, dat nouă oamenilor, întru care să ne mîntuim” (Fa, 4, 12). Afirmaţia făcută de papa Ioan Paul II că “popoarele care nu au primit proclamaţia iniţială a lui Hristos constituie azi majoritatea omenirii” este falsă. Ele au primit-o, dar au respins-o. A declara că mîntuirea este posibilă fără Hristos este de fapt o declaraţie explicită de abjurare a Creştinismului la care au subscris şi lupii îmbrăcaţi în piei de oaie care sunt falşii păstori ai Ortodoxiei. Timpul cînd “protivnicul – înălţîndu-se mai presus de tot ce se numeşte Dumnezeu sau e făcut pentru închinăciune” se va aşeza în templul lui Dumnezeu şi pe sine se va drept Dumnezeu” – Antihristul, este tot mai aproape. “Privegheaţi, deci, că nu ştiţi în care zi vine Domnul vostru. De aceea şi voi fiţi gata, că în ceasul în care nu gîndiţi Fiul Omului vine” (Mt, 24, 42-44) spre judecarea lumii.

______________
O EXPERIENŢĂ «CATHARTICĂ» PE CARE POATE NU AM FI AVUT-O RAMÂNÂND ÎN ŢARĂ

Am vrut sa scriu si eu ceva despre cartea lui Tani. As fi vrut sa scriu ceva mai la obiect, adica direct despre carti. Nu ca n-as sti prea bine ce si cum gindeste. Sint ginduri pe care le impartasim de o viata, mai exact de 36 de ani! Si multe dintre ele s-au conturat in discutii nesfirsite de-a lungul acestor ani, cum cred ca spuneam intr-o epistola ciuntita de capriciile computerului, la “umbra Manastirii Antim”, desi de multe ori era mai la umbra “Curtii Vechi” si “Carului cu bere”. De acolo ni se trage inclinatia de a-i evoca pe imensii Caragiali. “Et in Arcadia ego”, am fost si eu la Borloveni (si prin multe sate de pe tot cuprinsul tarii) si am colindat mai prin toti muntii tarii.
Pe de alta parte , viata ne-a oferit experiente similare. Am reluat legaturile la numai citiva ani de la aterizarea noastra in Lumea Noua. Am avut placerea sa constat ca socul contactului cu aceasta lume ne-a “trezit” in acelasi fel. A fost pentru amindoi o experienta “cathartica” pe care poate nu am fi avut-o raminind in tara. Dar poate tocmai dezamagirile, durerile, regretele si crizele sufletesti au lamurit aurul care, vreau sa cred, zace in sufletele noastre. In orice caz , ne-am pierdut iluziile pe care le intretineam despre o lume care nu merita in realitate nici macar sa o bagi in seama dar care, din pacate, ti se vira cu sila in suflet. I-am vazut la fata locului “modus operandi” si am respins pe “Satana si toate lucrurile lui si pe toti slujitorii lui si toata slujirea lui si toata trufia lui”. Si eu traiesc, in realitate , ca un sihastru, in paralel cu lumea inconjuratoare la care totusi particip (pina la pensie). Ma apara Ortodoxia, care pe aici este o mare necunoscuta. Lumea nu se ocupa de ea in nici un fel fiind considerata o ciudatenie de care nu merita sa te ocupi. Pentru australieni este ceva care apartine doar “etnicilor”, desi atractia ei se exercita constant asupra sufletelor cinstite de australieni. Se vede aici mina lui Dumnezeu care lucreaza pe cai nestiute. O vad la lucru si asta e o intarire sufleteasca extraordinara. Si sint oamenii cei mai activi, aducind cu ei zelul misionar specific al anglo-saxonilor, de data asta pentru cauza cea buna. Si ca un suplimentar balsam sufletesc, cei mai aprigi dintre ei au un respect deosebit, la care nu m-am asteptat, pentru Ortodoxia romaneasca, mai ales pentru “sfintii inchisorilor”. Unul dintre ei (”a fair dinkum australian”, adica get-beget), Parintele Ioachim de la Manastirea din Kentlyn (o suburbie a Sydney-ului) apartinatoare de Biserica Rusa din afara frontierelor, mi-a spus personal cit de impresionat este de faptul ca la romani practica rugaciunii inimii are o atit de larga raspindire in rindurile populatiei ne-monastice. Aceste lucruri le-a aflat (prin Internet) de la vesnic pomenitul Arhimandrit Roman Braga. I-am promis Parintelui Ioachim o prezentare a istoriei Filocaliei in Romania (in care un rol insemnat a jucat reinfiintarea Manastirii Sambata de catre Parintele Arsenie Boca si a Manastirii Rimet de catre Parintele Evloghie Ota – cel “disparut” din constiinta Bisericii Ortodoxe Romane pentru ca “a trecut la stilisti”, dar al carui trup a aparut neputrezit prin anii ‘80, dar care a “disparut” din nou imediat – cine incearca sa afle ce s-a intimplat se izbeste clar de un zid de nepatruns) . Acolo, la Ramet, aproape de Ciuguzelul de unde vine sotia lui Tani, s-au initiat in taina rugaciunii inimii “sfintii inchisorilor”. E un cerc care se inchide.
Mircea Eliade a definit poate cel mai bine capacitatea sufletului “mioritic” de a transforma orice destin advers in creatii spirituale.
“Sus sa avem inima”, caci “cei cu inima curata vor vedea pe Dumnezeu”. Asa sa ne ajute Dumnezeu.
______________

UNIATISMUL POST-COMUNIST ESTE MIMETIC, PIERDUT ÎN ISTORIE

Am primit mai demult din Belgia, de la neobositul marturisitor al Ortodoxiei, Pr. Ioan Dura, o fotocopie a articolului semnat de Dr. Silvestru Aug. Prundus si Clemente Plaianu “De ce evreii l-au rastignit pe Isus, iar romanii repudiaza Roma?” Articolul mi-a dat fireste de gandit. M-am gandit mult asupra lui, primul impuls fiind sa “dau un raspuns”. Am ezitat multa vreme daca trebuie sa “raspund” (in sens general, fireste, articolul nefiindu-mi adresat mie in mod specific). Am ezitat mai ales din dorinta de a nu adauga ceva care sa invenineze si mai mult relatiile dintre uniati si ortodoxi. Totusi, in fata cursului de exceptionala gravitate si aparent ireversibil pe care l-a adoptat biserica asa zis “catolica” (ma refer la celebrarea Hanukah-ei in gradinile Vaticanului, conjugata cu stupefianta declaratie facuta de “suveranul pontif” de Craciun, prin care multumea evreilor ca “ni l-au dat pe Hristos”!) am socotit ca nu se poate sa tac. Tacerea in acest caz ar insemna complicitate si o derogare de la obligatia fiecarui crestin de a “tine Predania”. “Raspunsul” pe care il ofer il privesc ca un act de “responsabilitate”. Sa ma judece Dumnezeu.

Articolul in chestiune il “infunda” cu tipica suficienta cu care uniatii ne-au obismuit de mult pe “tanarul ortodox” Radu Preda, care a abordat problema “uniatismului post-comunist” intr-un articol publicat tot in Cuvantul, Criza uniatismului. Regret ca nu am fost capabil sa obtin textul articolului “tanarului ortodox”. Am dedus totusi, cu oarecare greutate (argumentele “tanarului ortodox” fiind inecate in verbiajul prolix al celor doi autori), ca “tanarul ortodox” a pus cam tare degetul pe adevarata rana sangeranda a uniatismului. Anume ca “tema uniata a fost in mod constant rupta de catre laudatori si admiratori de contextul teologico-istoric si proiectata in absolutul unui program de emancipare nationala. Sensul spiritual a fost exilat in informatia lapidara ca, prin uniatism, crestinii ortodocsi ar fi redevenit ceeace erau inainte de schisma, adica buni catolici…(subl. n.). Biserica Unita practica de sapte ani aceasta strategie de ocolire a temei teologice prin apelul patetic la capitalul de suferinta”.

Raspunsul celor doi autori nu face dacat sa demonstreze, inca odata, din pacate, tragica incapacitate a uniatilor de a se desprinde de aceasta strategie copilareasca. Nici un cuvant despre diferentele dogmatice, nici o incercare de a le aborda, macar din punct de vedere istoric, daca nu teologic. Aceleasi repetitii rasuflate despre “bulgaro-slavismul tampit si orb”, despre “eroism si mucenicie pentru credinta”, despre “piatra pe care Cristos (nu Hristos!) si-a zidit Biserica Sa”. Pentru autori Ortodoxia ramane “sora” “tampita si oarba” a Catolicismului, “o religie obscurantista, intepenita in tipicuri si formalisme”, in care “laicii, chiar culti, habar n-au de adevarurile fundamentale ale religiei”, care “cred asa orbis, ca poporul simplu, pentru care religia se reduce la matanii, la inchinari, la icoane, la posturi, la pomeni si parastase pentru morti si chiar la superstitii” (Aloiziu A. Tautu, In ce familie suntem, extras din Buna Vestire, Anul XIV, Nr. 3-4). Aceasta “ortodoxie” ne-ar fi impiedicat, vezi Doamne, sa ajungem “in sfera de influenta a culturii latine si, deci, in ritmul unei vieti aproape universale”. Am fi avut chiar si “colonii externe”! Monseniorul Tautu marturiseste, poate fara voie, insuficienta organica a “culturii latine” (aproape universala, nu chiar de totului tot). Oricat ar incerca uniatii sa-si tempereze vituperarile anti-ortodoxe ca sa le aduca in linie cu o presupusa “porunca a iubirii” dincolo de diferentierile dogmatice, pentru ei Ortodoxia ramane schisma, “revolta lui Fotie si Cerularie (sic!) in contra Romei”. Fara ortodoxia “bulgaro-slava” (grecii sunt pierduti pe parcurs, poate ca un gest de condescendenta pentru entuziasmul ecumenist manifestat de Patriarhia constantinopolitana, ostateca Consiliului Mondial al Bisericilor) noi romanii “am fi putut intra de la inceput, ca si celelalte popoare latine, in orbita civilizatiei apusene”, adica a materialismului si ateismului militant, a dezmatului fara perdea, a blasfemiei constiente, a apostaziei, a satanismului intr-un cuvant, in care aceasta “civilizatie” a cazut deja de cateva veacuri bune. “Tampenia” si “orbirea” Ortodoxiei consta in faptul ca a pastrat nealterate poruncile lui Hristos (chiar daca in slavona bulgarilor “tampiti”, cum stie tot romanul mai destept!), care a condamnat toate deghizarile Satanei.

Sunt oare Xenopol sau Eugen Lovinescu deasupra poruncilor lui Hristos? Pare o axioma pentru uniati. Poruncile lui Hristos, Predania Apostolilor, hotararile Sfintilor Parinti adunati in Sinoadele Ecumenice, marturia miilor de mucenici din trecut si a neo-martirilor, victime ale comunismului si islamismului (fundamentalist sau nu), toate sunt “de totului tot” rasturnate de cateva citate “autoritative” din autori profani ca Xenopol sau Lovinescu, sau atatia alti “profesori” de renume de la cine stie ce universitate “renumita” (din “Apusul catolic”, bun inteles), care nu cred “asa orbis” ca poporul simplu (sunt doctori, nu-i asa?), care si-au dedicat viata “interpretarii corecte, stiintifice (!)” a mesajului evanghelic (adica al vidarii lui de orice referire la Dumnezeul intrupat, a prezentei Sale in istorie pana la sfarsitul veacurilor, la mantuirea omului) in schimbul blidului de linte al succesului academic (”caci au cautat mai mult slava oamenilor decat Slava lui Dumnezeu”!).

Aici este insa adevarata problema. O problema a carei gravitate intrece cu mult orice binefaceri nationale. Latinii, romanii de pana la schisma, au fost si ei ortodocsi, lucru demonstrat pana la saturatie de izvoarele istorice. Biserica din Roma a fost multa vreme ortodoxa, pana cand sefii ei, papii, animati de ambitii de stapanire lumeasca si actionand mai mult ca mari pontifi ai Mithraismului, falsa religie a imparatilor romani persecutori ai crestinilor, au cazut din Ortodoxie si cu o cutezanta nemaiauzita au afurisit-o! Acesta este simplul adevar! Afirmatiile ca “istoria”, ca o forta actionand independent, a indepartat Vestul de Est, Roma de Orientul ortodox (nu numai de Constantinopol), alunga mana lui Dumnezeu din procesul istoric, neaga in mod explicit promisiunea Mantuitorului “Voi fi cu voi pana la sfarsitul veacurilor”. “Istoria” devine astfel ceva care se petrece in afara voii divine (materialismul istoric bine cunoscut, pe care ne prefacem ca l-am uitat). Unde mai e atunci responsabilitatea crestinului, efectul voii sale libere? Ce ramane din solemna sa declaratie ca se leapada de Satana si de toate lucrurile sale si se uneste cu Hristos atunci cand primeste lumina botezului? Ce ramane din acceptarea integrala a Crezului asumata la Botez, marturisirea de credinta care il face pe om crestin? Ce ramane din insusi crestinism, care este victoria lui Dumnezeu asupra Satanei? Ce poate ramane decat convingerea afirmata de un deputat (sau senator?) taranist (unit) ca diferentele noastre sunt RIDICOL de mici? Ca toata problema e in sine ridicola? Se poate gasi o afirmatie mai grava (si mai ridicola)? Pai daca ne tineam de Crezul ortodox “bulgaro-slav”, mai primeam noi burse la Vatican, mai eram noi doctori “de Roma”? Cine ne-ar mai fi bagat in sema pe noi bieti balcanici, “bulgaro-slavi”, cand noi ne tragem din “domnii” de la Roma? Dumnezeu? Haida de, sa nu fim ridicoli! Mi-a venit in minte un pasaj dintr-o scriere tot a Monseniorului Aloisie Tautu (din pacate nu o am la indemana, asa ca cer scuze pentru inacuratetea citatului) in care exalta, dincolo de masura documentelor, rolul Sf. Niceta din Remesiana in crestinarea dacilor, mai ales pentru ca avea legaturi cu aristocratia romana. “Iata intre ce familii aristocratice se invartea apostolul nostru national (inventat de istoriografia de nuanta catolicizanta, n.n.), nu ca bietul apostol Andrei, un pescar oarecare (pe care voi ortodocsii tampiti si orbi il socotiti apostolul vostru national!)”. Citat reconstituit din memorie, dar fidel in esenta. Ideea evenghelizarii dacilor de catre Apostolul Andrei i se parea si vajnicului Monsenior “ridicola” si in orice caz nu ne poate face nici un bine! Ne rad si curcile (de la Roma)! Auzi ce idee, nespalatii de mitocani valahi (budos olah) au putut fi crestinati de un Apostol! Ce ne facem atunci cu “Europa”? Daca nu ne mai da burse? E adevarat ca unii uniati, dandu-si seama ca negarea frontala a unei origini apostolice a crestinismyului romaneasc nu le face chiar bine, s-au retransat in spatele unei formule mai sofisticate. Sf. Niceta e doar “reorganizatorul crestinismului primar din Dacia” in “sens latin”, dar nu se pot desprinde de ideea ca reorganizarea “in sens latin” a fost mai importanta decat apostolicitatea insasi a bisericii romanesti!

Nu vreau sa fiu neaparat malitios, dar e aproape imposibil ca ironia sa nu tasneasca de la sine atunci cand problemele sunt azvarlite in sfera “ridicolului”. Ridicol de care sunt acuzati bineinteles ortodocsii. Uniatii nu privesc incapatanarea rostoganeasca cu care tin la formule dogmatice si practici unanim condamnate de Biserica universala ca ridicola. Invoca imediat “istoria” in care se pretind maestrii, cu acuzatia ca ortodocsii nu privesc “circumstantiat istoric” problemele, desi in realitate tocmai lor nu le place istoria, caci aceasta ii condamna fara drept de apel. Nu atat pentru maghiarizarea atator romani “uniati” (un efect grav, dar lateral, al “unirii”), cat pentru “ridiculizarea” cuvintelor lui Hristos insusi (Duhul Sfant care de la Tatal purcede!). Sfintii Parinti care au pecetluit Crezul in doua Sinoade Ecumenice au exprimat ceeace “s-a parut Duhului Sfant”, care i-a inspirat sa dea formula pe care toti ortodocsii au tinut-o veacuri de-a randul cu pretul vietii lor. Cele patru puncte de diferenta “ridicol de mici”, impuse romanilor din Transilvania de viclenia iezuitilor si de politichia curtii de la Viena (ajutata de tunurile generalului Buccow), sunt in realitate absolut esentiale, o chestiune de viata si de moarte, iar vehementa “atat de lumeasca” (cum o califica uniatii) cu care ortodocsii le-au aparat dovedeste cat de putin “lumesti” sunt.

“Tanarul ortodox” Radu Preda are dreptate. “Uniatismul post-comunist este mimetic, pierdut in istorie”. As zice ca e pierdut pentru istorie. Ne este penibil si nu am fi vrut sa o facem, dar trebuie oare sa le reamintim fratilor nostri uniati ca episcopii lor “martiri” au refuzat sa intre in Catedrala Ortodoxa de la Alba-Iulia (renascutul simbol al Mitropoliei infiintate de Mihai Viteazul, domnul unificator al tuturor romanilor) pentru incoronarea regelui Ferdinand ca rege al tuturor romanilor? Ca acest act, care consacra peste veacuri unirea realizata de marele voievod unificator in numele ortodoxiei neamului romanesc prin jertfe greu de cuprins de minte din partea romanilor de pretutindeni, a trebuit sa se petreaca sub un cort in curtea catedralei, pentru ca biserica “sora” unita a refuzat sa slujeasca alaturi de “sora” ei “tampita si oarba” ortodoxa, intr-o biserica ortodoxa? I-a exclus cineva? Singuri s-au exclus. Si-au abandonat de buna voie si nesiliti de nimeni dreptul de a vorbi in numele neamului romanesc. Comunismul doar a stiut cum sa exploateze in avantajul sau o stare de fapt. Afirmatia ca unitii au fost trecuti cu forta la ortodoxie de comunisti, stabilind astfel o egalitate intre comunism si ortodoxie este pur si simplu “ridicola”.

Fireste, nimeni nu poate nega, si nici nu a negat, contributia Scolii Ardelene la afirmarea nationalitatii romanilor. Dar afirmatia ca nationalitatea romana s-a trezit doar gratie unirii cu Roma din veacul XVIII, ca “din viziunea orasului etern a pornit curentul latinist ce a fecundat stiinta si mai ales constiinta romaneasca”, este contrazisa chiar si in acest punct de sigure documente istorice. Dimitrie Cantemir, de pilda, sau Stolnicul Cantacuzino, sau cronicarii erau toti ortodocsi! Latinitatea poporului roman este un fapt necontestat de nimeni, dar acest lucru nu ii creaza nici o obligatie sa fie papistas, cum nu le-o creaza nici italienilor, de pilda! Unitii lasa mereu sa se inteleaga ca introducerea limbii romane in biserica li se datoreste. Insista mereu asupra ignorantei clerului “slavizat” ortodox din veacul XVII, secolul lui Varlaam si Dosoftei si a lui Petru Movila si a Sinodului de la Iasi, adica tocmai din vremea cand se traducea Biblia in romaneste si se introdusese limba nationala in biserica, gratie unor Coresi, Varlaam sau Dosoftei! Romanii ardeleni foloseau limba romana in biserica inainte de a se duce la Roma sa invete ca e mai romaneste sa spui Spiritul Sfant decat Duhul Sfant! Si ce mare lauda e ca unitii sunt cei care ne-au dat primele carti de invatamant laic, nereligios adica? Ca li se datoreste raspandirea spiritului modern, laic, stiintific, antireligios, cu alte cuvinte, ca i-au indepartat pe oameni de Biserica, facandu-i sa alerge dupa tot ceeace Hristos a declarat desertaciune, dupa “intelepciunea lumii acesteia care este nebunie inaintea lui Dumnezeu” (I Cor, 3, 18)?

Adevarata gravitate a problemei sta in aceea ca se escamoteaza (si nu doar unitii se fac vinovati de aceasta), faptul fundamental ca papismul este schisma. Inca si mai grav e faptul ca papismul nu e doar schismatic, ci si eretic, mai mult chiar, este o adevarata colectie de erezii! Ca toate inovatiile sale dogmatice, cultuale, produse ale rationalismului scolastic, ale “universitatilor” cu care se mandreste atata, nu sunt “dezvoltari” firesti in conditii istorice inevitabile, ci rasturnari ale poruncilor lui Hristos, rezultatul unei vointe deliberate de a nu tine seama de ele. Grav este si faptul ca papismul nu a incercat sa convinga pe ortodocsi de justetea inovatiilor sale, ci le-a impus prin foc si sabie. Pai daca diferentele dintre ei si ortodocsi erau “ridicol de neinsemnate” de ce au cautat sa le impuna cu sabie si foc si persecutii? Nu ortodocsii au inventat Inchizitia! Si dece, in fata revoltei mocnite si gata sa se reaprinda a celor persecutati si mistificati, care inca nu au uitat ca apostazia le-a fost impusa cu forta, fac deodata apel la “iertarea mutuala”, la “purgarea memoriei”, la “responsabilitatea comuna” pentru “greselile si erorile istorice”? Caci istoria ne arata ca nu exista “responsabilitate comuna” in falsificarea dogmelor si in desfigurarea ritualurilor crestine. Responsabilitatea se afla exclusiv de partea papismului. Cine a schimbat insasi cuvintele lui Hristos din formula Crezului ca sa le inlocuiasca cu produsul speculatiilor profesorilor de la universitatile lor rationaliste in dispretul condamnarii unanime a intregii Biserici (inclusiv a papilor)? Cine a impus oameni care mai de care mai pacatosi si aroganti drept “capi” ai bisericii, cand singurul cap al Bisericii e Hristos? Cine a schimbat forma tainei Botezului in asa masura incat sa anuleze insasi intrarea in Biserica? (Adaug un amanunt personal. De curand o prietena a noastra, catolica practicanta si credincioasa a fost invitata sa fie nasa la botezul copiilor unor prieteni. S-a intors de acolo complet socata, botezul respectiv nemaisemanind cu nimic din ceeace isi putea aduce aminte ca este un botez, chiar catolic). Cine a oprit pe credinciosi sa se impartaseasca cu sangele Domnului, cand El a poruncit “Beti dintru acesta toti spre iertarea pacatelor”, rapindu-le posibilitatea iertarii pacatelor? Cine a inventat ideea ca orice pacatos poate transforma painea si vinul in Trupul si Sangele Domnului doar prin pronuntarea magica a cuvintelor consacrarii asupra unei napolitane, fara rugaciunea smerita catre Duhul Sfant de a opera aceasta transformare (Epiclesa)? Cine a impus ideea ca azima jidoveasca (matzes) este mantuitoare in dispretul canoanelor lasate de apostoli? Cine i-a invatat ca isi pot rascumpara orice pacat fara sa se pocaiasca, doar platind o suma de bani la Banca Vaticanului? Lista se poate lungi. Cine? Fotie si Cerularie?

Ortodocsii care s-au opus inovatiilor papale nu au facut-o din “ingustime de minte”, “formalism intepenit” (”tampit si orb”) ci din dragoste pentru semenii lor, din grije pentru mantuirea lor, caci nu exista mantuire in afara Bisericii, a acelei comunitati infiintate de Hristos, nu exista mantuire fara respectarea exacta a poruncilor sale, fara marturisirea exacta a credintei in puterea Sa mantuitoare. Cum puteau sa ramana indiferenti in fata acestor atacuri deschise ale Satanei? Ce parinte are dreptul sa-si lase copii sa se infunde in viciu “din dragoste” pentru ei? Si ce justitie are dreptul sa uite ca istoria Vaticanului este o istorie criminala? Sacrilegiul comis de cruciatii Cruciadei a IV-a in “prestolul crestinatatii”, Sfanta Sofia, sa fi fost doar rezultatul unei “dezvoltari istorice” particulare pe care “tampitii si orbii” de ortodocsi trebuie sa se straduiasca sa o inteleaga si sa o ierte? Ortodocsii sunt acuzati chiar de pretinsi ortodocsi, rasplatiti cu ambasade la Vatican, ca nu “cunosc” (din ignoranta, fireste) “Occidentul catolic”, pe care si-l “inventeaza dupa chipul Conciliului I Vatican”, ca nu cunosc destul de bine abisul de necuprins al ratacirii in care acesta a cazut dupa Conciliul II Vatican (ceeace este adevarat), ilustrat pana la saturatie de exhibitionismul turistic al actualului “Pastor Universal” care nu ezita sa se imbratiseze cu un Fidel Castro. Apropo de coluziunea ortodoxiei cu comunismul, ce sa zici ca Uniunea Tineretului Comunist din Cuba a declarat ca participarea membrilor sai la slujba in aer liber de la Havana este “o datorie patriotica”? Ca toti membrii sai, ateisti impenitenti, vor fi alaturi de Fidel in orice loc va merge si papa? Si au mers.

Acesta “istorie” a produs protestantismul, francmasoneria, materialismul, ateismul, insotite de inspaimantatoarele pierderi de vieti omenesti sacrificate in numele unei bunastarii materiale irealizabile pe acest pamant, in totala contradictie cu insusi porunca Mantuitorului. O istorie fata de care papalitatea nu manifesta nici o jena, cu care se lauda chiar si i se pare ca nu a facut inca destul. Mai ramane sa se scuze oficial ca a indraznit sa creada ca Hristos este Dumnezeu. Dar asta e pentru “mileniul care vine” (maine). Pasi importanti au fost facuti deja. Cand oare s-a scuzat Vaticanul pentru persecutiile impotriva ortodocsilor, de pangarirea altarelor ortodoxe, de violarea calugaritelor ortodoxe de catre “cruciati”, de arderea calugarilor de la Athos care s-au opus “unirii” de la Florenta? Ah, acestea trebuie uitate, “purgate din memorie”, suntem “europeni”, civilizati! In Europa “civilizata” batjocorirea celor sfinte e un lucru de “bon ton”, de oameni “fini”, deh!. Vaticanul e prea preocupat sa se scuze ca nu a dat evreilor privilegii si mai mari decat le-au avut. Vine insa “mileniul”!

Documentul de la Balamand din 1993 este un act de o gravitate execptionala. El marcheaza cedarea pe toate liniile a Ortodoxiei in fata pretentiilor papale. Daca papii au alterat Crezul, Documentul de la Balamand si toate atitudinile care urmeaza, il anuleaza cu totul. Caci ce mai ramane din afirmatia: Cred intr-UNA, SFANTA, APOSTOLEASCA SI SOBORNICEASCA BISERICA”, cand proclama sus si tare ca erezia e “sora” cu Adevarul, ca erezia poseda efectiv aceleasi mijloace de gratie ca Biserica UNA? Ortodoxia, semnand acest document, anunta oficial renuntarea la credinta in Biserica UNA, pentru care si-au varsat sangele atatia martiri. El reprezinta condamnarea implicita a tuturor martirilor, vechi si noi ai ortodoxiei (fanatici “fundamentalisti”) pe ale caror oase s-a cladit Biserica. Distruge temelia si cladirea se va prabusi! El reprezinta oficializarea renuntarii crestinilor la obligatia de a “merge in toata lumea propovaduind Evanghelia la toata faptura”, “invatand toate neamurile, botezandu-i in numele Tatalui si al Fiului si al Duhului Sfant, invatandu-i sa pazeasca toate poruncile cate v-am poruncit voua, si iata eu sunt cu voi in toate zilele, pana la sfarsitul veacului”, “iar cel ce va crede si se va boteza se va mantui; iar cel ce nu va crede se va osandi”. Acesta este adevaratul inteles al interzicerii “prozelitismului” si rebotezarii ereticilor. Ortodocsii nu mai au dreptul de a respecta porunca lui Hristos! Caci trebuie sa ne fie clar ca catolicii nu sunt botezati! Bisericilor “catolice orientale” li se recunoaste insa dreptul de a-i “aduce inapoi” la erezie pe cei care s-au lepadat de ea! Da, aici uniatii au dreptate, Documentul de la Balamand recunoaste “dreptul de a exista si de a activa pentru a raspunde necesitatilor spirituale ale credinciosilor lor” a “bisericilor oriental catolice”, care la randul lor sunt erezie. E o capitulare totala a Ortodoxiei. E consecinta fireasca a recunoasterii papismului ca “biserica-sora”. Cand aroganta e curtata, e in natura lucrurilor ca ea sa devina si mai aroganta. Desi toate intrevederile anterioare dintre ortodocsi si catolici agreasera ca “Unia” e o metoda depasita, ea este totusi mentinuta si impusa (tot prin forta politica). Nu vadeste asta, pentru cine vrea sa vada, ca este privita ca un cal troian impotriva Ortodoxiei, care sa permita vilificarea si condamnarea fara restrictii a Ortodoxiei la care chipurile papismul se angajaza sa renunte, denuntand-o ca ultima ramasita a comunismului, ba chiar ca si creatoarea lui, in fata lumii “progresiste”, stangist judeo-masonice? Aceasta cedare este infinit mai grava decat toate compromisurile ierarhiei ortodoxe cu comunismul, decat toate laudele aduse lui Ceausescu. Se cere azi cu mare zgomot indepartarea ierarhilor si preotilor compromisi de colaborarea cu comunismul si cu Ceausescu. Exista o anumita justificare, fara indoiala. Multi preoti au colaborat cu autoritatile comuniste. Dar cum sa nu ramai uimit si ingrijorat vazand ca justificarea pare sa se concentreze cu precadere in jurul “persecutarii bisericii unite” si a sectelor neoprotestante anticrestine? Ca atacul se indreapta impotriva bisericii ortodoxe in general, incercandu-se sa se infiltreze ideea ca ortodoxia prin natura ei colaboreaza cu autoritatile anticrestine. Adevarul este ca papismul este originea socialismului (cum vazuse corect la vremea lui si Dostoievski). Condamnam pe buna dreptate colaborarea ortodoxiei cu dracul, cum putem dar ingadui colaborarea sa cu “mama dracului”? Ierarhii nostri sunt demult sub anatema in primul rand pentru colaborarea lor cu erezia ecumenista, pan-erezia sfarsitului vremurilor. Nu doar decand cu comunismul, ci de la schimbarea calendarului, chiar de cand s-au facut Patriarhie. Nu numai canoanele apostolice nu lasa nici o indoiala asupra acestui lucru. Sinodul de la Constantinopol din 1583 condamna fara echivoc “nou inventata Pascalie si noul calendar al astronomilor atei ai Papei” si pe cei “care cauta sa rastorne si sa distruga doctrinele si obiceiurile mostenite de la Parinti”. Sigillon-ul acestui sinod, care enumera pe nume toate ratacirile papiste, condamnandu-le, a fost publicat in revista “Biserica Ortodoxa Romana”, in 1881, ca un raspuns la relansarea ofensivei papale asupra Estului ortodox dupa Conciliul I Vatican! Textul insusi se adresa “tuturor adevaratilor crestini ai Sfintei, Universale si Apostolice Biserici a lui Hristos din Targoviste!

Comunismul a fost doar “hitman”-ul acestei pan-erezii judeo-masonice, ideologia Antihristului, insarcinat in mod special cu distrugerea Bisericii Ortodoxe, sarcina de care s-a achitat cu exces de zel in Rusia si Romania mai ales si care a si fost indepartat cand a devenit “inconvenient”. In aceasta mare miscare papismul a primit “sarcina organizationala de a pregati tronul Antihristului”, spunea Arhimandritul Constantin de la Jordansville (Biserica Rusa din afara frontierelor). Dostoievski scria profetic in 1877 : “Papa va merge peste tot…in picioarele goale si le va spune tuturor ca tot ceeace invata si se straduiesc sa implineasca socialistii se afla deja continut in evanghelii; ca pana acum timpurile nu au fost propice pentru a afla acest lucru; dar ca acum timpul a sosit, iar el, papa, le il va preda pe Hristos zicand: ‘voi aveti nevoie de un front unit impotriva dusmanului. Uniti-va, deci, sub puterea mea, fiindca eu singur – dintre toti potentatii si puterile lumii – sunt universal; sa mergem deci impreuna’”. La Havana, in Africa, in Australia! “Mai e state?” “Le dibuim noi!”.

Cine a crezut ca prin aceasta cedare ajuta “integrarea” Romaniei in Europa s-a inselat amarnic. Poate niciodata dispretul si dusmania Occidentului fata de romani nu a fost exprimata mai fara perdea decat decand romanii se pun in patru labe ca sa-i obtina o bunavointa pe care totusi stiu ca nu o pot obtine. Nu cunoastem multe ocazii in care o natiune sa fie exclusa de la primirea unor modeste ajutoare care le-ar face viata ceva mai suportabila pentru motivul clar exprimat ca nu le “merita”. Ce anume ar trebui sa faca neamul romanesc pentru ca sa “merite” faramiturile de la masa stapanilor care l-au jefuit fara mila de veacuri si care considera ca aceasta e in ordinea fireasca a lucrurilor?

Am vrea sa credem ca ezitarile Mitropolitului Antonie (si ale intregii ierarhii a Bisericii Ortodoxe Romane; am fi naivi daca am crede ca Mitropolitul Antonie vorbeste fara deplina aprobare a Patriarhului si Sinodului) sunt o dovada ca a devenit constient ca a fost pacalit. Dar nu credem ca e cazul, din pacate. Ce ramane din opozitia sa la “Unie”, cand accepta ca papismul insusi este o “biserica sora”, celalalt “plaman” al Bisericii (canceros chiar si in perceptia credinciosilor sai de rand)? Si aceasta recunoastere nu e decat varful icebergului, deoarece accepta ca biserici “surori” toate ereziile asa ziselor biserici protestante, neo-protestante, violent anti-ortodoxe, alaturi de care sta, ca si cum ar fi doar una dintre ele, in Consiliul Mondial al Bisericilor (un pacat pe care Biserica Ortodoxa Romana si l-a luat asupra sa dinainte de comunism, de cand a inceput sa cocheteze cu “Pancrestinismul”, cum am vazut). El, si odata cu el intreaga Biserica Ortodoxa Romana, ar trebui sa denunte intreaga Miscare Ecumenica, trupele de asalt ale Antihristului si sa se retraga din ea imediat. Apelul patetic si usor teatral al Dl-ui Sergiu Grossu adresat Mitropolitului Antonie se opreste la jumatatea drumului si, de fapt, se anuleaza singur. Dl Grossu, care este un ortodox, nu ezita sa denumeasca uniatia o “Biserica martirizata”. Cunoaste Dl. Grossu canonul 34 al Conciliului regional de la Laodiceea; “Cine cinsteste un pseudo-martir sa fie anatema”? Mitropolitul Antonie trebuie sa denunte tocmai colaborarea sa cu Uniatia, cu papismul. O intrebare se poate naste. Uniatia urmeaza pe papa si dictatele sale, aceasta este singura sa ratiune de a exista. Ce face cand insusi papa violeaza Sfintele Canoane, (cum le-a violat de atatea ori), cu o cutezanta nemaivazuta pana acum, permitand sa se celebreze Hanukah in chiar curtea Vaticanului in chiar ziua de Craciun? Canoanele 37, 38, 39 ale Conciliului regional de la Laodiceea interzic “tinerea in comun a sarbatorilor cu evreii si primirea de daruri din partea lor”. Iar Canonul 65 Apostolic excomunica pe oricine intra intr-o sinagoga sau intr-o biserica a ereticilor pentru a se ruga impreuna cu ei. Cat mai avem pana la sarbatorirea Hanukah – ei in chiar basilica Sf. Petru in loc de Craciun? Pana cand vom vedea “uraciunea pustiiri sezand in locul care nu i se cuvine”? Foarte putin! Un alt amanunt personal. Acum cativa ani, un cunoscut de-al meu, un doctor australian, imi declara ca un fapt divers la un Christmas party: “Stii, eu am foarte multi prieteni evrei, asa ca noi nici nu mai spunem ‘Happy Christ-mas’ ci ‘Happy Hanukah-mas’”. L-am intrebat dece nu spun “Happy Christ-nukah”. A zambit si m-a lasat in ingnoranta mea. Chestiunea era demult rezolvata. In toata lumea anglo-saxona se celebreaza “X”-mas, ca sa nu jigneasca pe cei “de alte credinte”! Fac alergie cand aud de Hristos! Tot ei lucreaza neobosit la realizarea unei editii “politically correct” a Bibliei. Inca nu l-au suprimat pe Hristos din Biblie, dar ce treaba au Universitatile? Cu mijloacele tehnice actuale e o treaba de zile. Adevarul simplu este ca “Biserica catolica” nu este biserica, este un corp mort, parasit de Duh. Nenorocirea este ca in locurile parasite de Duh, se aseaza Satana. Uniatia insasi se afla sub obligatia de a denunta ratacirile papei, asa cum a facut-o chiar Petru Maior la vremea sa.

Mitropolitul Antonie s-a depus singur semnand acordul de la Balamand. Intreaga ierarhie a Bisericii Ortodoxe Romane s-a pus singura sub anatema Apostolilor acceptand comuniunea cu ereticii (Canonul 10 Apostolic). Nimeni nu e obligat, conform canoanelor, sa le mai dea ascultare (vezi Canonul 15 al Conciliului Prim si Secund de la Constantinopol din 879-880, considerat adesea drept al VIII-lea Conciliu Ecumenic: “Cat priveste pe cei care din cauza unei erezii condamnate de Sinoadele Parintilor se rup de comuniunea cu intaistatatorul lor, adica, daca acesta predica in mod public erezia si cu capul descoperit o preda in Biserica, acestia nu vor fi supusi nici unei pedepse canonice pentruca s-au rupt din comuniunea cu asa zisul episcop inainte de clarificarea sinodala, ci trebuie sa primeasca toata cinstirea printre dreptcredinciosi. Pentru ca ei nu au condamnat episcopi, ci falsi episcopi si falsi invatatori, si nu au creat schisma, ci au cautat sa pazeasca Biserica de schisma”). Nu “istoria” ii va judeca, ci insusi Dreptul Judecator. Nu e oare pretul din cale afara de scump pentru “o marfa mult prea vila”?

Pana una alta, Romania ar trebui sa multumeasca lui Dumnezeu ca nu a lasat-o sa fie acceptata in NATO si in “Europa”, nefiind silita astfel sa asocieze la sinistrul circ al “implementarii hotararilor ONU” impotriva Irak-ului, la ridicolul unei “cruciade” conduse de un personaj atat de compromis moralmente cum este presedintele SUA, “cel mai puternic om din lume”. Romania nu are dece sa se supuna dictatelor Israelului si coloniei sale transatlantice. Va fi fara indoiala exclusa de la beneficiile reconstructiei templului din Ierusalimul pamantesc. Nu trebuie sa-i para rau, (oricat s-ar stradui tot nu o sa poata sa le-o ia inainte milioanelor de “zidari” iehovisti, baptisi, adventisti, masoni, care lucreaza din greu de atata vreme la aceasta reconstructie!) caci adevaratul ei tel este Ierusalimul cel ceresc, “cetatea care nu are trebuinta de soare, nici de luna ca sa o lumineze, caci marirea lui Dumnezeu a luminat-o si faclia ei este Mielul”.

______________

ADEVARATA BISERICA (I)

POATE ORTODOXIA ECUMENICĂ SĂ FIE „ECUMENISTA”?

S-a terminat Adunarea “Ecumenică” de la Sibiu. Mii de lumînări şi torţe în marş, pupat piaţa Independenţei, lacrimi gîrlă (deşi nu de pocăinţă – piaţa nu a fost totuşi inundată), emoţii, mîndrie înnecînd gîtlejurile (Sibiul e „capitala culturală a Europei”). Am pus o jumătate de milion de euroi! Am mai făcut un pas în Europa! A fost şi Papa de la Roma (pe ecrane). Europa nu mai e doar „cu ochii pe noi”! E în noi! (pervers îmi reamintesc celebra poezie a Veronicăi Porumbacu „simt Europa în mine”, imortalizată de epigrama lui Păstorel Teodoreanu… „în chestia matale intră-ntregul continent”). S-a reconfirmat la punctul 6 din mesajul final (redactat în „limba de lemn” caracteristică tuturor mesajelor „ecumenice”) Charta Oecumenica (deci vom continua sa luptăm împotriva „antisemitismului” şi vom scoate pînă la urmă din Liturghie pasajele ofensatoare la adresa „fraţilor noştri mai mari” – deziderat exprimat adesea la întrunirile nu prea date publicităţii, dintre reprezentanţii Bisericilor Ortodoxe şi cei ai „fraţilor mai mari”). Şi uite ce frumos a aranjat Dumnezeu lucrurile că la doar cîteva zile după asta s-a ales şi cel mai „ecumenic” Patriarh.

Şi totuşi o mică pietricică de poticnire tot a rămas. Din fericire. Căci e piatra pe care lucrătorii nu au băgat-o în seamă şi care e piatra din capul unghiului. Punctul 2 al mesajului „recomandă să se continue discuţiile privind recunoaşterea botezului, fiind conştienţi de importantele realizări pe această temă în mai multe ţări şi fiind conştienţi de faptul că această chestiune este strîns legată de înţelegerea euharistiei”. Deci nu s-a ajuns la o înţelegere în privinţa recunoaşterii botezului! Zic din nou din fericire. Deşi există un număr de formule „economice” privind primirea ne-ortodoxilor în Biserică, nu au putut fi anulate canoanele (care reprezintă predania lăsată de însuşi Domnul Hristos) care cer imperativ ca botezul să se facă prin întreită scufundare în numele Sfintei şi Nedespărţitei Treimi. Atunci cînd botezul nu se face prin scufundare (ceeace e însuşi numele baptismos) nu este botez. Lucrurile sînt chiar atît de simple, cu toate sofisticăriile papiste şi protestante (am vazut o formulare „ecumenică”: prin scufundare sau turnare). Ei bine, nu. E doar prin scufundare!

De aceea vedem o rază de speranţă în chiar declaraţiile ÎPSS (de atunci) Preafericitul în devenire Daniel în interviul pe care l-a acordat ziarului Cotidianul pe 10 Sept. a.c. Deşi pare din discursul său că cea mai importantă problemă a adunării a fost să „intensifice semnele vizibile de dialog şi cooperare”, în al doilea rînd să încurajeze tinerii să participe la viaţa Bisericii şi în al treilea rînd să se ocupe de migranţi (punctul 5 recomandînd o grijă specială pentru romi), nu putem să trecem cu vederea că problema botezului este punctul 2 (primul fiind doar o declaraţie insipidă). Şi deşi această problemă e lăsată la sfîrşitul interviului (introdusă oarecum forţat, aproape prin surprindere, de cel ce lua interviul ÎPSS de atunci, ÎPSS de atunci nu a avut ce face decît să reafirme (cu multe ocolişuri) poziţia esenţială a Bisericii.

Ne putem întreba dece a părăsit Mitropolitul Kiril al Smolenskului şi Kaliningradului (dealtfel cunoscut ecumenist) adunarea, nesemnînd documentul final? S-a mers totuşi undeva prea departe? Deşi fie vorba între noi această adunare, ca şi cele precedente, merge pe alături de drum. Orice entuziasm la adresa ei (lor) dovedeşte o profundă şi dureroasă neînţelegere a ceea ce este Ortodoxia. Într-adevăr însăşi ideea ecumenismului, ideea devălmăşiei Adevărului cu minciuna e profund ofensivă şi pierzătore de suflete, infinit mai gravă decît faptul că cutare sau cutare preot a „colaborat cu securitatea”. Adevărul e doar unul şi el ne-a fost arătat chiar de Cel ce este Calea, Adevărul şi Viaţa. El ne-a dat cuvinte de viaţă, poruncile Sale sînt metoda vindecării sufletelor noastre scufundate în păcat, iar „cerul şi pămîntul vor trece, dar cuvintele mele nu vor trece” şi „cine are poruncile mele şi le păzeşte, acela este care mă iubeşte, iar cine mă iubeşte pe mine iubit va fi de către Tatăl meu şi-l voi iubi şi eu şi mă voi arăta lui”, căci dacă „mă iubeşte cineva, păzi-va cuvîntul meu şi Tatăl meu îl va iubi pe el şi vom veni la el şi la el ne vom face locuinţă”. „Dacă mă iubiţi pe mine, păziveţi poruncile mele. Iar eu voi ruga pe Tatăl şi vă va da alt Mîngîietor, ca să fie pururea cu voi: Duhul Adevărului, pe care lumea nu poate să-l primească, pentru că nu-l vede, nici nu-l ştie, ci voi îl cunoaşteţi, căci rămîne la voi şi va fi întru voi”. Ce poate fi mai clar şi mai explicit? Duhul Sfînt, Duhul Adevărului nu vine la cei care nu ţin poruncile Domnului. Poruncile Domnului au fost clar explicitate şi au devenit norme de conduită pentru creştini prin dogmele şi canoanele Bisericii Universale, revelate de Sfîntul Duh episcopilor din întreaga creştinătate întruniţi în Sinoadele Ecumenice. Acesta este singurul sens al Ecumenismului. Încercările actuale de a desfiinţa Cuvîntul lui Dumnezeu ca să-l înlocuiască cu rînduiala omenească, împotriva rînduielilor stabilite de Sinoade, se pun singure firesc sub osînda neţinerii poruncilor Domnului. Aspectul cel mai îngrijorător este intervenţia poliţiei împotriva celor care obiectează împotriva ecumenismului. Sînt primele semnale ale viitoarelor persecuţii. Deocamdată îşi „fac mîna”. E acelaşi scenariu care s-a repetat de nenumărate ori. Să ne amintim doar de persecuţiile împotriva „tradiţionaliştilor”, „fundamentaliştilor” ortodoxi care au urmat Conciliilor de „unire” de la Lyon (1274) şi Florenţa (1439).

Cu cîţiva ani în urmă am scris un număr de articole pentru Buletinul Asociaţiei Românilor din Australia referitoare tocmai la acest subiect. Era o încercare de a lămuri pe credincioşii ortodoxi români din Australia asupra efectelor dezastruoase ale defecţiunii unui preot ortodox român la catolici. Era într-o perioadă cînd zgomotele ecumeniste ajunseseră la paroxism. Întîmplător preotul în chestiune ne vorbea cu entuziasm de un ierarh încă necunoscut (cu care fusese coleg de seminar sau pe la Sibiu), dar cu mare viitor! Îl chema… Daniel Ciobotea.

Revizuind aceste meditaţii le-am găsit încă actuale şi îmi voi permite, cu îngăduinţa redacţiei să le împărtăşesc şi altora.

______________

Anunțuri