~Vlad Protopopescu – recente

ADEVĂRATA BISERICA (II)

Ceeace se numeşte astăzi “catolicism” sau “biserica romano-catolică” sau “latină” nu este decît o schismă a Bisericii catholice, adică universale, şi o erezie. Este o schismă întrucît “Roma”, adică episcopii ei, papii, s-au desprins din comunitatea de dragoste a Bisericii universale, afirmîndu-şi cu satanic orgoliu un drept de stăpînire şi jurisdicţie asupra întregii Biserici. Este o erezie întrucît afirmă şi caută să impună învăţături greşite şi condamnate dintotdeauna ca pierzătoare de suflet de către Biserica universală, ca urmare a pretenţiilor papilor de a fi singurii interpreţi ai învăţăturii creştine. Acest “drept” şi l-au arogat papii singuri sfidînd cu aroganţă mărturiile Evangheliilor, ale Sfinţilor Apostoli, ale Sinoadelor Ecumenice, ale dreptcredincioşilor de pretutindeni şi dintodeauna şi întemeindu-l prin falsuri, minciună şi violenţă. Cine studiază cu ochi nelegaţi istoria papalităţii şi a relaţiilor ei cu Ortodoxia nu îşi poate reprima un sentiment de greaţă profundă şi poate înţelege dece Biserica Ortodoxă a manifestat mereu o aversiune atît de constantă pentru “latini”.

Pretenţiile papilor de a fi superiori tuturor episcopilor nu au nici o justificare, ci se bazează pe falsuri neruşinate şi interpretări abuzive ale Scripturilor. În orgoliul lor papii au născocit învăţătura despre un primat jurisdicţional ce însuşi Mîntuitorul l-ar fi dat Apostolului Petru şi prin el pretinşilor săi urmaşi, episcopii Romei, ajungînd cu cutezanţa pînă acolo încît să pretindă că sunt infailibili, că nu greşesc niciodată. Din faptul că Biserica din Roma s-a bucurat în întîile veacuri creştine de un prestigiu ce îi venea din faptul că era biserica din capitala Imperiului Roman şi că era singura care putea afirma că a fost întemeiată de apostoli în Occident (adică în părţile de apus ale Imperiului Roman), episcopii Romei au dedus că însăşi Roma a jucat un rol în intenţiile Mîntuitorului, ca un loc predestinat, investit cu o sfinţenie specială. Nicăieri în Evanghelii joacă Roma alt rol decît de persecutor al noii Legi. Doar papii au dedus, tîrziu, că moartea de martir a Sfîntului Apostol Petru la Roma, îi conferea acesteia o autoritate de natură imperială şi asupra Bisericii. Nimic mai puţin adevărat. În primul rînd biserica romană nici nu a fost întemeiată de Petru, iar îndoielile că apostolul a fost vreodată la Roma nu au fost nici astăzi complet ridicate. Singurul apostol despre care se ştie în modul cel mai documentat că a fost la Roma a fost Apostolul Pavel. O ştim din Actele Apostolilor, din Epistolele Apostolului Pavel. Ideea că Petru a fost primul episcop al Romei este o invenţie tîrzie, deoarece nici un Apostol nu a fost episcop. Apostolii au instituit episcopi care le-au rămas urmaşi în toate locurile unde au înfiinţat comunităţi creştine. Ceeace se ştie cu absolută siguranţă este că primul episcop al Romei a fost Linus pe care îl pomeneşte Sf. Apostol Pavel în epistola sa către Timotei: “Te îmbrăţişază Eubul şi Pudenţiu şi Linu şi Claudia şi fraţii toţi” (II Tim, 4, 20). Or acest Linus era fratele Claudiei Rufina, soţia senatorului roman Rufus Pudens, pe care apostolul îl pomeneşte în Epistola sa către Romani: “Îmbrăţişaţi pe Rufu, cel ales întru Domnul şi pe muma sa care este şi a mea” (Rom, 16, 13). Claudia era fiica regelui briton Caractacus, eroul rezistenţei britone împotriva romanilor, prizonier pe atunci la Roma. Linus era deci fiul lui Caractacus. Casa lui Rufus Pudens, în care a trăit pentru o vreme însuşi Apostolul Neamurilor, a fost dăruită de Claudia, după moartea de martir a lui Rufus, unul dintre primii creştini din Roma, spre a deveni o casă pentru creştini. Această casă a devenit apoi, prin anii 100 o biserică, dedicată Sfintei Pudentiana, una din fiicele Claudiei şi a lui Rufus, biserică în funcţie şi azi. Caractacus este fără îndoială adevăratul rege Arthur al poemelor medievale britanice şi franceze, foarte probabil primul rege creştin al Britaniei. De aici provin afirmaţiile constante ale britonilor, niciodată contestate, de a fi prima biserică creştină din Occident, de a fi fost creştinaţi de însuşi Apostolul Pavel, ca şi faimoasa istorie a Graalului. Este o problemă care merită o tratare specială, dar care aruncă o lumină cu totul specială asupra începuturilor bisericii romane (cu repercusiuni pînă în epoca Reformei). Oricum, nici din Faptele Apostolilor, nici din Epistolele Sf. Apostol Pavel sau din alte epistole ale apostolilor (inclusiv Epistolele Ap. Petru) nu rezultă că Petru a călcat vreodată la Roma. Prezenţa sa acolo, ca şi moartea sa de martir în capitala imperială este afirmată prima dată de o scriere apocrifă eretică atribuită papei Clement, al doilea episcop al Romei, cunoscută sub numele de Pseudoclementine, iar apoi în altă scriere apocrifă Acta Petri et Pauli (Actele lui Petru şi Pavel).

Oricum prezenţa lui Petru la Roma, chiar şi întemeierea bisericii romane de către acesta nu ar justifica nici o poziţie specială Romei, deoarece Petru a întemeiat şi alte biserici. Papii s-au legat atunci de un pasaj din Evanghelia lui Matei, pe care îl invocă mereu pentru a “demonstra” că Mîntuitorul i-a acordat lui Petru un privilegiu special, “puterea cheilor”, dreptul exlusiv de a deschide şi închide Împărăţia Cerurilor şi şefia asupra celorlalţi apostoli. Acest pasaj este următorul : “Ajungînd Iisus în părţile Chezariei lui Filip, a întrebat pe ucenicii săi, zicînd: Cine îmi zic oamenii că sunt eu, Fiul Omului? Iar ei au răspuns: Unii zic că eşti Ioan Botezătorul, alţii Ilie, alţii Ieremia, sau unul dintre prooroci. Iisus atunci le-a zis: Dar voi cine îmi ziceţi că sunt? Luînd cuvîntul Simon Petru a rostit: Tu eşti Hristosul, Fiul lui Dumnezeu celui viu. Iar Iisus răspunznd îi grăi: Fericit eşti tu, Simone, fiul lui Iona, că nu trup şi sînge ţi-au dezvăluit ţie aceasta ci Tatăl meu, cel din ceruri. Si eu îţi zic ţie că tu eşti Petru şi pe această piatră voi zidi biserica mea şi porţile iadului nu vor birui-o. Şi îţi voi da cheile împărăţiei cerurilor şi orice vei lega pe pămînt va fi legat şi în ceruri, şi orice vei dezlega pe pămînt va fi dezlegat şi în ceruri. Atunci a poruncit ucenicilor săi să nu spună nimanui că el este Hristosul” (Mt, 13-20). Din acest pasaj papii şi ciracii săi teologi au tras concluzia “logică” că Hristos i-a dat lui Petru o putere exlusivă şi o supremaţie asupra celorlalţi apostoli. În realitate nu este deloc aşa. Teologii papişti trec cu mare uşurinţă peste “aspectele gramaticale” pe care le consideră fără importanţă. Dar trec şi peste întregul context cu aceeaşi uşurătate. Într-adevăr Hristos spune “îţi voi da (cheile)”. Dar în pasajele următoare Hristos spune tuturor apostolilor: “Adevăr grăiesc vouă: oricîte veti lega, vor fi legate şi în cer, şi oricîte veţi dezlega pe pămînt vor fi dezlegate şi în cer. Iarăşi grăiesc vouă că dacă doi dintre voi se vor învoi pe pămînt în privinţa unui lucru pe care îl vor cere se va da lor de către Tatăl meu, carele este în ceruri. Că unde sunt doi sau trei, adunaţi întru numele meu, acolo sunt şi eu în mijlocul lor”(Mt, 18, 18-20). Aşadar Hristos face aceeaşi promisiune tuturor apostolilor, fiecăruia dintre ei. Iar cînd le dă efectiv această putere, le-o dă tuturor: “Datu-mi-sa toată puterea în cer şi pe pămînt. Drept aceea, mergînd învăţaţi toate neamurile, botezîndu-i în numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfîntului Duh. Învăţîndu-i să păzească toate cîte v-am poruncit vouă, şi iată eu sunt cu voi în toate zilele, pînă la sfîrşitul veacului. Amin” (Mt, 28, 18-20), “Si a rostit către ei: Mergeţi în toată lumea şi propovăduiţi Evanghelia la toată făptura. Cel ce va crede şi se va boteza se va mîntui; iar cel ce nu va crede se va osîndi” (Ma, 16, 15-16), “Atunci le-a deschis mintea ca să priceapă scripturile. Şi le-a zis că aşa este scris şi aşa se cădea să pătimescă Hristos şi să învieze din morţi a treia zi, şi în numele său să se propovăduiască pocăinţa la toate neamurile, începînd de la Ierusalim. Iar voi sunteţi martori acestora. Şi iată eu trimit peste voi făgăduinţa Părintelui meu; voi, însă, şedeţi în cetate, pînă ce vă veţi îmbrăca, de sus, cu putere. Apoi i-a dus afară pînă spre Betania, şi ridicîndu-şi mîinile i-a binecuvîntat” (Luc, 24, 45-50), “Atunci le-a spus încă odată: Pace vouă! Precum m’a trimis pe mine Tatăl, vă trimit şi eu pe voi. Şi grăind aceasta, a suflat şi le-a zis: Luaţi Duh Sfînt; Cărora le veţi ierta păcatele, le vor fi iertate; cărora le veţi ţinea, vor fi ţinute (In, 20, 21-23). Aşadar puterea se dă tuturor apostolilor, în mod colegial (”dacă doi dintre voi se vor învoi…”). Este clar definit principiul sinodalităţii. Ce rămîne deci din promisiunea facută lui Petru? Ce înseamnă “Piatra” pe care se clădeşte Biserica? “Piatra” este mărturisirea lui Petru, pe care o face în numele tuturor ucenicilor, căci Hristos întreabă; “Dar voi cine ziceţi ca sunt”, “Tu eşti Hristosul, Fiul lui Dumnezeu celui viu”. “Piatra” este recunoaşterea lui Hristos ca Fiul lui Dumnezeu. Cine recunoaşte acest fapt este în Biserică. Cine nu, nu este în Biserică, nu este creştin. Iar recunoaşterea lui Hristos înseamnă implicit şi păzirea poruncilor sale. Să mai adăugăm aici o mică “întorsătură” gramaticală. În limba ebraică peter însemna “un interpret al viselor, un profet”. Hristos spune : tu eşti un peter şi pe această piatra…Aceasta ar dovedi că Hristos s-a exprimat în greceşte, făcînd un joc de cuvinte care n-ar fi avut semnificaţie decît în greceşte. Căci piatră în ebraică se spunea Chefa: “Tu eşti Simon, feciorul lui Iona; tu te vei numi Chefa [adică în tîlcuire, Petru]” îi spune Hristos lui Simon cînd îl cheamă (In, 1, 43). Petra înseamnă piatra doar în greceşte. Aşadar peter, interpretul viselor, spiritul profeţiei, devine piatra pe care se clădeşte Biserica. Sfinţii Părinţi nu se temeau de astfel de interpretări simbolice. În orice caz, din acelaşi pasaj al Evangheliei lui Ioan rezultă că nu Petru a fost cel dintîi chemat dintre apostoli, afirmaţie scumpă a papiştilor, ci fratele său Andrei, care împreună cu Ioan Apostolul fiind ucenicii lui Ioan Botezătorul l-a auzit pe acesta spunînd despre Hristos: Iată Mielul lui Dumnezeu”, se duce la Petru şi îi spune: “Găsit-am pe Mesia [adică în tîlcuire Hristos]. Andrei este considerat apostolul sciţilor, iar în slavonă este numit Pervozvanîi, Primul chemat.

Pretenţiile episcopilor Romei, afirmate cu prudenţă în primele veacuri creştine, cînd erau contestate imediat de toată lumea, au crescut nemăsurat după scăderea influenţei în Italia a împăraţilor de la Constantinopol, noua capitală a Imperiului Roman, menită de întemeietorul ei, Sfîntul Împărat Constantin, să fie capitala Imperiului creştin. Episcopii Romei s-au substituit împăratului, arogîndu-şi prerogativele sale. Astfel a apărut un fals monumental, aşa numita Donatio Constantini (Donaţia lui Constantin). Acest document, fabricat prin secolul VIII, pretindea că împăratul Constantin, cel care a dat libertate creştinilor, a dorit să aşeze Scaunul lui Petru deasupra scaunului imperial, conferindu-i putere şi onoruri imperiale şi a dat cu acea ocazie papei Silvestru şi urmaşilor săi suprema autoritate asupra Patriarhatelor Alexandriei, Antiohiei şi Constantinopolei, puterea de a judeca în toate cele ce priveşte slujba lui Dumnezeu şi credinţa creştină, conferindu-i întreaga suveranitate asupra Romei şi tuturor provinciilor apusene plus privilegiul de a purta însemnele imperiale: tiara, pallium-ul, roba de purpură şi tunica roşie, iar clerului roman toate privilegiile senatorilor romani, făcîndu-i eligibili la demnităţile de patricieni sau consuli, rezervîndu-le oficiile de cubiculari, ostiari, excubitae, mari funcţii imperiale. Aceasta contravenea cu totul canoanelor (canonul apostolic 83 interzicea formal oricărui episcop, preot sau diacon să ocupe vre-o funcţie “romană” (adică civilă) sau să se angajeze în treburi militare, depunîndu-i din funcţia sacerdotală în caz contrar. Iar canonul 27 al Sinodului al 6-lea Ecumenic şi canonul 16 al Sinodului al 7-lea Ecumenic interziceau clerului purtarea de haine splendide şi bătătoare la ochi. Acest fals a fost justificat printr-o legendă apocrifă conform căreia împăratul Constantin a fost botezat de către papa Silvestru şi vindecat de lepră. În semn de recunoştiinţă Constantin i-a dăruit papei toate privilegiile. Or, s-a ştiut dintotdeauna că împăratul Constantin a fost botezat pe patul de moarte de către episcopul Eusebiu al Cezareei. În virtutea acestui fals papii şi-au afirmat dreptul de a decide în toate treburile bisericeşti, trecînd peste toate deciziile luate prin consens de către întreaga biserică, fabricîndu-şi şi un drept canonic nou, complet opus celui al Bisericii universale cu scopul de a consacra abuzurile papilor. Se poate închipui uimirea grecilor cînd papii invocau aceste argumente ca să le impună. În virtutea acestor falsuri papii şi-au arogat dreptul de a numi episcopi în tot locul, de a unge regi şi împăraţi, de a trece peste orice lege, de a declara ce este dreaptă credinţă şi de a condamna pe oricine li se opunea. Astfel au uns împărat pe regele Francilor Carol cel Mare (Charlemagne) într-un gest perceput de împăraţii legitimi de la Constantinopol drept o uzurpare. Astfel s-a născut Imperiul roman de Apus, mai tîrziu numit Sfîntul Imperiu roman de naţiune germană (Imperiul romano-german) care a început imediat să privească spre Răsărit cu intenţii de cucerire. În paranoia lor au început să condamne ca greşite credinţele şi practicile “grecilor”, adică ale creştinilor ortodoxi, moştenite şi păstrate cu sfinţenie de la apostoli. Dureroasa schismă a creştinătăţii, care a împărţit lumea în Apus şi Răsărit este opera exclusivă a nesăbuitei ambiţii a papilor de a fi stăpînii lumii pe care şi-au justificat-o prin Donaţia lui Constantin. Invocînd această Donaţie papii au anatematizat pe greci. Şi cu toate că s-a dovedit de mult că acest document era un fals, au continuat să afirme că deşi e un fals, cele cuprinse în el reflectau o situaţie adevărată! “Grecii” nu au făcut altceva decît să le reamintească papilor că nu ei sunt “capii” bisericii, ci Hristos, care se află acolo unde dacă “doi dintre voi se vor învoi pe pămînt în privinţa unui lucru pe care îl vor cere se va da lor de către Tatăl, carele este în ceruri”. Căci însuşi Hristos a condamnat pretenţiile de întîietate ale aşa-zişilor “urmaşi ai lui Petru”, şi aceasta chiar după mărturisirea lui Petru, cînd s-a ivit printre ucenici ceartă despre cine este mai mare în împărăţia cerurilor. Cel ce se va smeri ca pruncii, acela va fi mai mare în împărăţia cerurilor, le-a spus Hristos. Iar cine va sminti pe vreunul din acei “mici care cred în mine, mai bine ar fi de el să-i atîrne de gît o piatră de moară şi să-l afunde în adîncul mării” (Mt, 18, 6). Or papii, prin nesăbuinţa lor au smintit o lume întreagă. Încercările catolicismului de a arunca vina schismei pe ortodoxi sau măcar de a o împărţi în mod egal reprezintă o încercare de a-şi ascunde propria vină şi de a face să fie acceptate gravele încălcări ale poruncilor lui Hristos la care nu vor să renunţe. Astfel, asigurîndu-şi şi sprijinul unor ierarhi ortodoxi, au născocit conceptul de “Biserici surori”, “cei doi plămîni ai bisericii”, obţinînd “recunoaşterea” din partea unor biserici ortodoxe a naturii eclesiale şi a structurii sacramentale a catolicismului, a faptului că romano-catolicismul s-ar afla în posesia “mijloacelor de graţie şi de salvare”. Or tocmai împotriva acestei recunoaşteri a luptat Biserica Ortodoxă de-a lungul veacurilor. Şi aceasta pentru că “biserica” romană nu e numai schismatică, dar şi eretică, fiind astfel lipsită de mijloacele de graţie şi de salvare.

În primul rînd papii au impus modificarea Crezului niceo-constantinopolitan prin adăugarea clauzei Filioque, adică prin afirmarea purcederii Sfîntului Duh şi de la Fiul. Sinodul de la Constantinopol din anul 381 interzicea orice adăugare sau scoatere din textul Crezului sub ameninţarea anathemei (a excluderii din biserică), pe lîngă faptul că doctrina în sine este greşită şi nu are nici un sprijin scriptural. Papii au călcat această decizie a întregii Biserici. Această clauză a fost introdusă la un sinod local al episcopilor apuseni la Aix-la-Chapelle, capitala lui Carol cel Mare, la iniţiativa acestuia. Scandalul a fost atunci atît de mare încît însuşi papa Leo III s-a opus, anatematizînd introducerea. Cu toate acestea formula s-a impus în vest, iar papii următori au afirmat-o în virtutea pretinsei “autorităţi a scaunului lui Petru”. Astfel ei se află sub anatema întregii biserici şi a lor înşişi. Aşadar fiind eretici preoţia lor nu este validă. Duhul Sfînt nu operează prin ei. Tainele pe care le administrează sunt simple forme fără conţinut, forme moarte. Dar nu numai atît, înseşi formele Tainelor au fost modificate, făcîndu-le şi formal invalide.

Astfel Taina Botezului, pe care însuşi Hristos porunceşte să se facă prin întreită scufundare (de fapt chiar asta înseamnă botez, de la grecescul baptein=a scufunda) în apa sfinţită de preot, a fost înlocuită, începînd din secolul VIII, prin simpla stropire cu apă (oricum lipsită de sfinţenie, căci preotul eretic a pierdut harul sfinţirii) anulînd tot sensul profund simbolic şi spiritual al scufundării care este o imagine a morţii şi învierii lui Hristos, singura care “spală păcatul” omului. Dar chiar şi efectul pur fizic şi psihologic al scufundării lasă o cu totul altă impresie, cu adevărat « adîncă », decît stropeala. “Catolicii” nu sunt botezaţi, iar biserica ortodoxă i-a rebotezat întotdeauna pe cei care reveneau la Biserica Mamă.

Taina Mirungerii, care confirmă botezul, şi se administrează imediat după întreita scufundare, a fost amînată pînă la împlinirea “vîrstei raţiunii” de către copii (7-10 ani), privîndu-i pe copii de darurile Sfîntului Duh. Abia atunci copii sînt împărtăşiţi. Este o eroare raţionalistă, care condiţionează eficacitatea darului Sfîntului Duh de raţiunea omului. Este o negare directă a puterii Sfîntului Duh şi o divinizare a facultăţilor omului.

Taina Euharistiei a fost modificată prin introducerea a două inovaţii. Pîinea dospită, folosită de toată Biserica, a fost înlocuită cu azimă (pîine nedospită) sub motivul că Iisus Hristos a folosit azimă la Cina cea de Taină, lucru contrazis de însuşi textul Evangheliei. A fost o încercare de a transforma Patimile Domnului într-o simplă evocare a Paştelui evreesc (amintirea fugii evreilor din Egipt) cînd evreii mîncau numai pîine nedospită în amintirea faptului că în timpul fugii nu aveau timpul să pregatească pîine aşa cum se cuvenea. Or, jertfa cea fără de singe pe care o aduce Hristos la Cina cea de Taină are prea puţină legătură cu Paştele evreesc. Iisus nu celebra Paştele evreesc. Ar fi trebuit ca toţi participanţii să mănînce în grabă, în picioare, încinşi şi încălţaţi ca şi cum ar fi fost gata de drum (şi cum se celebrează Paştele evreesc). Dar ei stau întinşi la masă, relaxaţi şi desculţi. Este o jertfă de mulţumire, de laudă şi de pace, de unde şi numele însuşi euharistie care înseamnă mulţumire. Or, în Legea cea Veche, jertfa de mulţumire era singura la care se aducea pîine dospită (Lev. 7 :13, 23 :17)!La Sfînta Liturghie aducem « mila păcii, jertfa laudei », « cu vrednicie mulţumind Domnului », iar după săvîrşirea tainei cîntăm : « pe Tine Te lăudăm, pe Tine Te binecuvîntăm, Ţie îţi mulţumim Doamne şi ne rugăm Ţie Dumnezeului nostru ». Impunerea azimelor era o nouă încălcare a canoanelor care interziceau creştinilor celebrarea în comun cu evreii. Era în fapt o interpretare “iudaizantă” (care este o erezie) şi aceasta a provocat reacţia atît de puternică a ortodoxilor. Pîinea dospită are şi o valoare simbolică deosebită. Aluatul care face să crească pîinea este asemuit direct de Hristos cu Împărăţia Cerurilor: “Asemenea este împărăţia cerurilor aluatului pe care luîndu-l o femeie l-a ascuns în trei măsuri de făină, pînă ce s-a dospit toată” (Mt, 13, 33). Mai mult decît atît, pîinea de ofrandă (prescura, prosphora) este pregătită în casă de femei şi adusă personal la altar. Pasajul mateian pare de-a dreptul o « indicaţie tehnică » de cum trebuie săvîrşită taina. A doua inovaţie a fost privarea credincioşilor de sîngele lui Hristos. Aceasta este o batjocorire totală a cuvintelor lui Hristos care porunceşte: “beţi dintru acesta toţi, că acesta este sîngele meu, al legii celei noi, care pentru mulţi se varsă, spre iertarea păcatelor”, “Cela ce mănîncă trupul meu şi bea sîngele meu are viaţă veşnică şi eu îl voi învia în ziua cea de apoi” (In, 6, 54). Catolicii se justifică prin existenţa unor excepţii, cînd condiţiile făceau imposibilă transportarea vinului la persoane aflate la depărtări (cum de nu le-a venit această idee ruşilor, în ţara cărora nu creşte firicel de viţă de vie, dar le-a venit « vesticilor », cei mai mari producători de vinuri din lume?). Se putea atunci folosi numai pîine, dar numai excepţional. De remarcat că afirmaţia că pîinea este suficientă anulează pretenţia de a folosi pîine nedospită, căci în antichitate aluatul era pregătit din drojdie de vin, deci pîinea conţinea oarecum sîngele. Dar asta era doar un caz excepţional, la fel cu permisiunea de a boteza prin stropire pe cei grav bolnavi şi în pericol de moarte şi cînd nu se afla în apropiere o sursă de apă. Catolicii au ridicat aceste cazuri excepţionale sau obiceiuri locale şi particulare la rang de universalitate şi au avut pretenţia de ale impune prin decrete. Căci nu s-au mulţumit să afirme validitatea obiceiurilor lor particulare ci s-au apucat să condamne practicile “grecilor” care erau cele cu adevărat universale. Totodată ei au suprimat din Liturghie, ca nefiind necesară, rugăciunea numită Epicleză, chemarea de către preot (împreună cu credincioşii de faţă) a Duhului Sfînt ca să transforme pîinea şi vinul în trupul şi sîngele Domnului, pretextînd ca sunt suficiente cuvintele preotului “Luaţi mîncaţi…etc”, investindu-l astfel pe preot cu un fel de putere magică operînd independent de Duhul Sfînt.

Catolicii au transformat deasemeni Taina Pocăinţei, care este ca un al doilea botez, într-o simplă declaraţie a păcatelor, făcută într-un mod “obiectiv”. Penitentul nici nu-l vede pe preot care îi aplică penitenţele în mod mecanic, după o listă foarte amanunţită: la cutare păcat, cutare penitenţă. Se suprimă astfel raportul viu pe care credinciosul îl are cu duhovnicul său, care nu este un judecător care aplică pedepse, ci un vindecător al sufletului. I se amorţeşte astfel dorinţa de a nu mai păcătui pe care trebuie să o dezvolte tot mai mult prin mărturisire şi iertare. Catolicii au redus pînă aproape de suprimare o condiţie esenţială a pregătirii pentru spovedanie şi împărtăşanie, postul. Pentru ei postul nu este necesar, devreme ce efortul personal nu mai are importanţă. Această viziune a dus şi la dezvoltarea unei erezii la fel de pernicioase, credinţa în existenţa unui loc special unde, după moarte, sufletele celor care şi-au mărturisit păcatele, dar nu au avut timpul să completeze penitenţele impuse, suferă pentru un timp un foc purificator după care automat se duc în Rai. Acesta este Purgatoriul, o dogmă impusă abia în secolul XIII sub presiunea noii clase capitaliste, născută din cămătari. Cămătaria a fost condamnată fără încetare, chiar de papi, în tot Evul Mediu. Dar în cele din urmă au cedat presiunilor acestora care voiau să-şi continue nestingheriţi activităţile lor reprobabile. Şi cu toate că condamnarea a rămas în vigoare, li s-a linişit conştiinţa prin asigurarea dată că orice ar face, dacă se spovedesc chiar şi “in extremis” le e asigurat un loc în Rai. Tot atunci a apărut şi practica indulgenţelor papale, prin care păcătoşii îşi puteau asigura locul în Rai contra unor sume de bani, obţinînd automat iertarea păcatelor. Mentalitate tipic capitalistă, prin care oamenii cred că banii rezolvă toate. Cît de puternică este această amăgire o dovedeşte faptul că papii nu au renunţat niciodată la ideea Purgatoriului şi au tunat şi fulgerat împotriva celor care îi negau existenţa. Credinţa în Purgatoriu stă la baza profundului amoralism al societăţii occidentale, al orgoliului de “rase superioare” pe care continuă să-l afişeze. Credinţa că orice ar face vor fi iertaţi este o profundă eroare, o reluare în forme diferite a ereziei origeniste (Origen, deşi unul din marii învăţători ai Bisericii a susţinut ideea greşită că pînă la urmă toată lumea se va mîntui) condamnate de Sinodul al 5 – lea Ecumenic. Ea neagă Judecata lui Hristos şi îndeamnă la privirea cu uşurătate a veşniciei osîndei celor păcătoşi. Căci Judecata aparţine lui Hristos “care iarăşi va veni cu slavă să judece vii şi morţii”, pe unii spre viaţa veşnică şi pe alţii spre osînda veşnică. Omul are responsabilitatea de a face binele şi numai faptele bune, numai efortul său personal de a se apropia de Dumnezeu îi poate asigura iertarea lui Hristos, singurul care iartă păcatele.

Catolicii au distorsionat şi înţelesul Tainei Cununiei. În Ortodoxie săvîrşitorul Tainei este preotul şi prin el Duhul Sfînt dă binecuvîntarea cuplului care se căsătoreşte. Cununia este mai mult decît căsătoria, ea este o Taină şi prin ea se transmite harul sfinţitor. Cununia este un mijloc de sfinţire a omului. În catolicism s-a ajuns la concepţia că săvîrşitorii Tainei sînt înşişi cei care se căsătoresc şi doar consimţămîntul lor este necesar, preotul fiind doar un martor. Aceasta explică şi teribila problemă a divorţurilor, înspăimîntătoarea lor rată în lumea occidentală. Divorţul nu este permis de Biserică “căci ce a unit Dumnezeu, omul să nu desfacă”. În catolicism nunta nu este percepută ca o Taină ci ca un rit social. Iar dacă consimţămîntul partenerilor este suficient, cine îi poate împiedica să desfacă după voie sau capricii, unirea? Pe bună dreptate interzicerea divorţului în catolicism a fost percepută ca o opresiune, întrucît este lipsită de justificare.

Deasemeni catolicii le-au mai răpit credincioşilor foloasele altei Taine, a Tainei Maslului prin care se împărtăşeşte credinciosului bolnav harul tămăduirii sau uşurarea durerii trupeşti, al întăririi sufleteşti şi al iertării de păcatele rămase după mărturisire prin ungerea cu untdelemn sfinţit. Această taină e atestată din vremea Apostolilor: “de este cineva bolnav, să cheme preoţii Bisericii şi să se roage pentru el, ungîndu-l cu untdelemn în numele Domnului. Şi rugăciunea credinţei va mîntui pe cel bolnav şi-l va ridica pe el Domnul, iar de va fi făcut păcate se vor ierta lui” se spune în Epistola lui Iacob (5, 15). Catolicii au încetat să mai administreze această taină în timpul vieţii reducînd-o doar la o pregătire pentru moarte, administrînd-o numai celor pe patul de moarte şi numind-o chiar Extrema Unctio- ultima ungere.

Printre rătăcirile dogmatice mai recente este şi aşa numita dogmă a Imaculatei Concepţiuni a Sfintei Fecioare, “definită” de papa Pius IX în anul 1854. Ea afirmă că Sfînta Fecioară s-a născut fără păcatul adamic. Or Sfînta Fecioară s-a născut ca toţi oamenii, cu păcatul lui Adam moştenit. Ea a fost eliberată de păcat prin pogorîrea asupra ei a Duhului Sfînt în momentul Buneivestiri. A o socoti născută fără păcatul adamic ar însemna să se admită că nu Hristos este cel care ridică păcatul omului. Acest pas a fost făcut în doctrina catolică, dîndu-i-se Fecioarei statutul de Coredemptrix, de mîntuitoare egală cu Hristos. Această erezie a încurajat o îndepărtare şi mai mare de Hristos, crezîndu-se că este suficient să adresezi rugăciuni Sfintei Fecioare ca să-ţi şi obţii mîntuirea, căci ea ca o mamă bună şi iubitoare iartă şi pe cei pe care Hristos nu i-ar ierta. Incidental această concepţie a încurajat şi toate încercările “progresiste” de hirotonire a femeilor. Aceasta este una din cele mai complete erezii deoarece urmăreşte să se dispenseze cu totul de Hristos. Preotul trebuie să fie bărbat deoarece este doar reprezentantul Preotului în veac care este Hristos. Iar Hristos a fost bărbat.

Viaţa monahală şi-a pierdut menirea esenţială, de a permite desprinderea de lume şi concentrarea în vederea “războiului nevăzut” cu patimile omeneşti şi cu tentaţiile lumii în vederea mîntuirii sufletului, a vederii lui Dumnezeu şi sfinţirii omului şi s-a orientat aproape exclusiv către opere sociale, foarte onorabile desigur, dar care înseamnă tot o activitate lumească îndreptată spre servirea bunăstării pe acest pămînt şi lasă urmărirea scopului esenţial, iubirea lui Dumnezeu din tot cugetul şi din toată inima, pe planul al doilea, ajungînd chiar să condamne viaţa monahală şi efortul de sfinţire a omului ca o manifestare de egoism şi lipsă de “dragoste pentru semeni”, de ignoranţă, de bigotism şi fanatism religios”. Or omul sfinţit devine un canal prin care se revarsă Duhul în lume.

Tot în catolicism s-a produs şi o decădere a artei sacre. Icoana, care este reproducerea unei realităţi spirituale şi care tocmai prin “nerealismul” ei ridică mintea către modelele transcendente inducînd în privitor teama respectuoasă şi veneraţia, a cedat locul reprezentărilor “realiste” insistînd asupra celui mai de jos nivel, cel pur trupesc, trăgînd mintea către trup. Ce mesaj spiritual pot transmite “dulcii Isuşi”, amoraşii bucălaţi şi dolofani care ar reprezenta pe îngeri în arta barocă? Sau decoraţiile inutile cu care sunt supraîncărcate unele biserici? Sau kitschurile teribile care sunt unele statuete ale Madonnei? La fel severa muzică bizantină, psalmodia, care liniştea mintea, ajutîndu-i concentrarea a fost înlocuită cu muzica teatrală şi instrumentală ce înclină către distracţie şi pasivitate.

“Catolicismul” este aşadar o erezie. El este lipsit de Duh şi mijloace sfinţitoare. Acceptarea sa ca “biserică soră” în posesia mijloacelor sfinţitoare, nu reprezintă o creştere în înţelegere “iubitoare” din partea ortodoxilor, ci o scădere gravă în nivelul acestora de înţelegere. Nu numai că sfintele canoane interzic orice comuniune cu ereticii, dar a încuraja pe păcătos în eroarea sa este tocmai o dovadă de lipsă de iubire. Biserica Ortodoxă nu are nevoie să “dialogheze” cu aceştia pentru a-i aduce înapoi la dreapta credinţă. Ea trebuie numai să afirme nestrămutat adevărurile primite de la Hristos. Numai acest exemplu îi va putea mişca. Se află în lumea occidentală destui oameni care sunt conştienţi de deriva anti-spirituală în care trăiesc şi privesc spre Ortodoxie ca spre singura ancoră de salvare. Ce vor crede dacă vor vedea cum şi această ancoră porneşte în derivă? Va fi atunci rătăcirea din urmă mai mare decît cea dintîi.

______________

ADEVĂRATA BISERICĂ: ORTODOXIE, CATOLICISM, UNIATISM, ECUMENISM

Desigur ca mulţi dintre noi au aflat, unii cu mare cutremur sufletesc, alţii cu indiferenţă, alţii găsind “justificări”, adică tot cu indiferenţă, de apostazia Preotului Mihai Anghel de la Biserica Ortodoxa “Bunavestire” din Sydney. Preotul Anghel îi obişnuise pe credincioşii care mergeau la slujbele sale cu schimbări bruşte de obedienţă. Lucrurile au putut “trece” oarecum, profitîndu-se de marile diviziuni şi micile discordii din comunitatea românească din Australia. A părăsit ascultarea faţă de ierarhia Bisericii Ortodoxe Române în care a fost hirotonit. Acest fapt, grav în sine, i s-a putut trece cu vederea, în condiţiile existenţei în România a regimului ateist-comunist, care încerca să reducă Biserica la rolul de lăudător al Partidului şi căuta distrugerea credinţei strămoşeşti. A intrat aici, după multe tergiversări, determinate de situaţia canonică excepţională a prezenţei sale în Australia, şi la cererea expresă a sa, sub ascultarea unui episcop ortodox, Gabriel Gibran, Arhiepiscopul Arhidiocezei Australasiei a Patriarhiei Antiochiene. Nesatisfăcut cu această situaţie, Preotul Anghel a rupt din nou unilateral ascultarea faţă de superiorul său ierarhic, declarîndu-se cu de la sine putere, ascultător de Mitropolitul Serafim al Germaniei şi Europei de Nord. Aceasta Mitropolie a fost creată de Patriarhia Romană cu o înşelătoare “autonomie”, cu scopul exclusiv de a atrage pe românii ortodocşi din Germania şi Europa de Vest, care îşi păstrau rezervele faţă de ierarhia de la Bucuresti, încă insuficient spălată de păcatele unei colaborări prea intense cu regimul comunist, la reunirea cu Biserica Mamă.

Acţiunea nu a dat însă rezultatele scontate, accentuînd şi mai mult diviziunea românilor din diaspora. Oricum aceasta acţiune nu viza decît Europa. Mitropolitul Serafim, sub a cărui ascultare Preotul Anghel a afirmat că se afla, nu l-a primit şi nici nu putea. Probabil prost sfătuit şi plecîndu-şi urechea la sfaturi perverse care nu aveau în vedere nici mîntuirea sa personală şi nici a credincioşilor sai, Preotul Anghel a recurs la cel mai grav gest al chemării sale de preot ortodox român, la abjurarea credinţei strămoşilor săi şi ai noştri, declarîndu-se, spre stupoarea şi mînia unora dintre credincioşii săi păcăliţi pentru a treia oara, “unit cu Roma”. Ce coincidenţî, pe primul ierarh roman ortodox care s-a lepadat de legea stramoşească, rupînd comuniunea cu Biserica Ortodoxa la 1700, devenind “unit cu Roma”, îl chema Atanasie Anghel!

Este vina noastră, a românilor care se consideră ortodocsi din Sydney, din toată Australia am zice, că acest lucru s-a putut întampla. Vina noastra principală este indiferenţa pentru Cuvîntul Domnului nostru Iisus Hristos şi înţelegerea greşită şi fragmentară a ceea ce înseamna Biserica. Credem însă că aceasta indiferenţă şi înţelegere greşită este în mare măsură determinată de ignoranţa noastră în ce priveşte “cele sfinte”, ignoranţă datorată intenselor campanii anticreştine la care am fost supuşi, nu doar în anii regimului comunist, ci de veacuri, ca şi de influenţa mediului în care trăim, în care mişună zeci de secte fiecare spunîndu-şi “Biserica” creind o confuzie din care e greu să ieşi. Aceste influenţe ne-au făcut să privim Mîntuirea sufletelor noastre ca pe un lucru fără importanţă şi orice efort de a o cîştiga ca pe o pierdere de vreme şi de bani. Să încercăm să lămurim lumea în ce constă credinţa noastră Ortodoxă de creştini şi români şi cu ce se deosebeşte ea de catolicism şi să lăsăm după aceea pe fiecare să-şi urmeze conştiinţa, după ce va fi informat. Ar fi trebuit ca aceste lămuriri să fi venit de la Preotul Anghel, căci acestea sunt învăţăturile pe care le-a primit în Biserica în care a fost hirotonit. Şi dacă acum şi-a schimbat părerile pe care le-a predicat de-a lungul anilor, trebuie să fi avut argumente puternice pe care ar fi trebuit să le împărtăşească şi credincioşilor săi înainte de a face o schimbare cu consecinţe grave.

Mai întîi, care este credinţa noastrî? Ea este exprimată în Sfanta Scriptură, în Simbolul Credinţei, sau Crezul, în dogmele şi canoanele Bisericii care îl explicitează, în liturghia, slujbele şi rugăciunile Bisericii. În fiecare Duminică orice credincios care merge la biserica spune Crezul. Oricine rosteşte cu convingere, cu credinţă, cuvintele sale face o mărturisire de credinţă, îşi ia un angajament, devine creştin sau confirmă că este creătin. Cine nu crede în aceste cuvinte nu are nevoie să vină la Biserică, el nu este creătin şi dacă totuşi vine nu face decît să tulbure pe cei credincioşi.

Ce afirma creştinul? Că Dumnezeu a făcut Cerul şi Pămîntul şi toate cele văzute şi nevăzute, adică lumea spirituală, ascunsă ochilor trupeşti, dar vizibilă ochilului spiritual. Că Dumnezeu a făcut pe om, după ce a încheiat creaţia lumii animale, cu mîinile sale, spre deosebire de restul creaţiei, pe care a făcut-o prin porunca vocii sale: ” Şi a zis…şi a fost”. Omul a fost creat separat, prin mîinile lui Dumnezeu, care l-a modelat din ţărînă, adică din pămînt, şi i-a suflat “Duh de viaţă”, Duh dumnezeiesc. Omul a fost creat “dupa chipul şi asemănarea lui Dumnezeu”, nemuritor. Omului i s-a dat să fie încununarea creaţiei lui Dumnezeu, făcut din pămînt, dar primind Duhul lui Dumnezeu, o făptură la mijloc între Creator şi creaţie, o făptură înzestrată cu posibilitatea de a deveni Dumnezeu sau de a rămîne în “ţărînă”, adică o fiinţă supusa legilor “Pămîntului”, la fel cu toate celelalte animale, ceva mai inteligent decît albinele sau furnicile care pot şi ele sa construiască societăţi “perfecte”, prefect funcţionale, sau la fel cu animalele de pradă care se hrănesc din munca celorlate specii. Omul însă are scînteia de Duh dumnezeiesc, capacitatea de a transcende determinările pur naturale, “pămînteşti”, capacitatea de a dori să trăiască însăşi viaţa lui Dumnezeu, deplina libertate. Dumnezeu a pus omul în Paradis, în Rai, un loc separat de restul creaţiei, deşi în legătură cu aceasta, şi i-a dat porunca să “lucreze” ca să devină el însusi asemenea lui Dumnezeu. Căci, asa cum spun Părinţii Bisericii, inspiraţi de Dumnezeu, “omul a fost creat după chipul lui Dumnezeu, pentru a ajunge la asemanarea cu Dumnezeu”. Omul are posibilitatea înăscută de a ajunge Dumnezeu, dar are şi posibilitatea de refuza acest avantaj înăscut. Or, omul în Rai, strămoşul nostru Adam, instigat de Satana, de Vrăjmaşul care se opune planurilor lui Dumnezeu (Satana înseamnă cel care se opune), a refuzat posibilitatea de a ajunge Dumnezeu aşa cum i-a indicat însuşi Creatorul, prin supunere desăvîrşită la voinţa Creatorului său (care nu dorea altceva decît împărtăşirea vieţii sale creaturii), crezînd ca va putea ajunge Dumnezeu nu prin scînteia de Duh insuflată în el de Dumnezeu si care îl înrudea cu Creatorul, deci prin supunere totală, ci prin posibilităţile marginite ale “ţărînei” din care a fost plăsmuit, manipulînd forţele contradictorii ale lumii create pentru a le neutraliza. Omul a “păcătuit” prin neascultare căzînd din starea lui paradisiacă, şi din nemuritor a devenit muritor, transmiţînd “pacatul originar” urmasilor sai. Moartea intră în lume prin păcatul lui Adam. Un înţeles al “Păcatului”, hamartia în greceşte, este “a greşi ţinta”, a trage pe alături, adica a nu atinge ţelul. Şi nu “tragi pe alături” din cauza vreunei deficienţe congenitale, ci din lipsă de practică, de strădanie suficientă. Căderea l-a facut pe om inferior vocaţiei sale, deşi i-a ascuţit inteligenţa şi capacitatea de a manipula forţele cosmice. Dar chiar de va trage de milioane de ori la o milionime de milimetru de ţintă, tot nu înseamna ca a atins-o. Nici o realizare nu e “statistică”. Este sau nu este. Dar planul lui Dumnezeu nu a fost schimbat. Dumnezeu nu l-a lăsat. De-a lungul istoriei l-a îndemnat mereu, prin trimişi ai săi, profeţii inspiraţi de Duhul Sfant, să-şi aducă aminte de originea sa adevărată şi să lucreze pentru a reveni la locul sau de drept. Misiunea primului Adam trebuie îndeplinită de Adam cel ceresc, Hristos, Fiul lui Dumnezeu care va lua natura omenească pentru a o vindeca, comunicîndu-i din nou dumnezeirea, de rezultatele Căderii şi a-i insufla din nou posibilitatea de se îndumnezei. Hristos depăşeşte diviziunea în sexe prin naşterea din Fecioară. Prin jertfa pe Cruce El reuneşte întregul cosmos terestru cu Paradisul, distrugînd moartea. După Înviere depăşeşte limitările spaţiale, spiritualizand trupul. Prin Înălţarea la cer Hristos reuneşte lumea cerească cu cea pămîntească, cetele îngereşti cu neamul omenesc. In fine, aşezîndu-se de-a dreapta Tatălui introduce natura omenească în însăşi Sfînta Treime.

Hristos i-a dat omului mijloacele prin care să-şi împlinească misiunea dată de Dumnezeu prin Biserică şi Sfintele Taine. Ce este Biserica? Biserica nu este o instituţie socială ca oricare alta, care îşi poate schimba forma sau “evolua” ca să se adapteze “timpurilor”, o instituţie care doar împlineşte “nevoile” religioase, cîte au mai rămas, ale omului şi care va dispare cînd aceste nevoi vor dispare şi ele ca urmare a “evoluţiei” ştiinţei care le face superflue. Biserica este o instituţie divino-umana. “Mîntuirea noastră propriu-zis se înfăptuieşte de-abia prin sălăşluirea în noi a lui Hristos cu trupul purtat de el, înviat şi înălţat şi deplin pneumatizat, sau umplut de Duhul Sfînt şi devenit prin aceasta desăvîrşit transparent. Sălăşluirea aceasta produce Biserica. Biserica este astfel finalizarea acţiunii mîntuitoare, începută prin Întrupare. Biserica este actul cinci al acestei opere de Mîntuire, dacă Întruparea, Răstignirea, Învierea şi înălţarea sunt primele patru acte. În acest act, toţi cei ce cred primesc pe Cuvîntul ca ipostas fundamental, prin trupul Său extins în noi. Prin aceasta se sădeşte şi în ei sfinţirea şi începutul învierii, aflate în trupul lui Hristos, sfinţire şi început de înviere care sunt dezvoltate prin colaborarea lor cu Hristos “(Pr. Prof. Dr. Dumitru Staniloae, Teologia dogmatica ortodoxa, vol. 2, p. 196). Aşadar Hristos este cu noi, permanent, oridecate ori ne adunăm întru numele Său. El însuşi a promis acest lucru omenirii: “Dacă mă iubiîi pe mine, păzi-veţi poruncile mele. Iar eu mă voi ruga la Tatăl şi vă va da alt Mîngîietor, ca să fie pururea cu voi: Duhul adevărului, pe care lumea nu poate să-l primească, pentru că nu-l vede, nici nu-l ştie, ci voi îl cunoaşteţi, căci rămîne la voi şi va fi întru voi” (In, 14, 15-17). “Cînd va veni Mîngîietorul pe care eu il voi trimite vouă de la Tatăl, Duhul Adevărului, care de la Tatăl purcede, acela va mărturisi pentru mine. Şi mărturisiţi şi voi, pentru că de la început sunteţi cu mine” (In, 15, 26-27), “Dar Mîngîietorul, Duhul cel Sfant, pe care îl va trimite Tatăl întru numele meu, acela vă va învăţa pe voi toate şi vă va aduce aminte despre toate cele ce v’am spus” (In, 14, 26).

Aceasta comunitate s-a numit Biserica: una, sfîntă, universală, apostolică. Una pentru că are mereu aceeaşi temelie, pe Domnul Iisus Hristos, o singura credinţă în Tatăl, Fiul şi Duhul Sfînt, o singură lege, legea Evangheliei (care pe româneşte se traduce Bunăvestire) întemeiată de Hristos; Sfîntă, pentru că toţi membrii ei sunt sfinţiţi de Duhul Sfînt şi îşi trăiesc vieţile în acord cu poruncile lui Hristos, “acela pe care Tatăl L-a sfinţit şi L-a trimis în lume” (In, 10 36) “ungîndu-l pe El în Duhul Sfînt şi în putere” (Fapte, 4, 27), “Sfîntul lui Dumnezeu” (Mt, 1, 24) prin excelenţă; Universală, sau catholică, sau ecumenică, sau sobornicească (toti termeni echivalenţi), pentru că este alcătuită din toate neamurile şi limbile pămîntului şi nu exclude pe nimeni care ar vrea să i se alăture, pe motive de neam sau de limbă, sau de culoare a pielii, în alte cuvinte înseamnă întregimea, totul, plenitudinea, pentru căre pe Hristos care e totul în toate, aşadar neexistînd mai multe biserici oarecum incomplete care au nevoie să se unească pentru a realiza “completitudinea”, orice Biserică locală, oricît de mică, posedă în întregime harul şi darul lui Dumnezeu, e “catholică”; Apostolică, pentru că păstrează neschimbate învăţăturile despre Dumnezeu şi Hristos aşa cum au fost primite de la cei doisprezece Apostoli şi şaptezeci de trimişi care au trăit în nemijlocita apropiere a lui Hristos şi au fost martorii vieţii, propovăduirii, morţii, învierii şi înălţării sale la ceruri şi au primit Duhul Sfînt promis lor de către Hristos în ziua Cincizecimii şi care “i-a învăţat pe ei toate şi le-a adus aminte de toate cele ce le-a spus”. “Apostolicitatea înseamnă legarea generaţiilor în tradiţia întreagă ce vine de la apostoli, pentru că ea este Revelaţia întreagă, dar şi harul şi spiritualitatea ce vine în mod neîntrerupt de la Duhul lui Hristos prin ei” (Stăniloae, Teologia, vol. 2, p 300)

“Sfintele Taine sunt lucrările invizibile ale lui Hristos săvîrşite prin acte vizibile, prin care se constituie Biserica şi care se săvîrşesc în Biserică.Caracterul şi numele de Taine îl au caîteva lucrări vizibile ale Bisericii, instituite de Hristos, prin care Hristos uneşte cu sine şi deci cu Biserica persoanele singulare care cred în El şi prin care dezvoltă unirea aceasta cu El… (Stăniloae, Teologia…, vol. 3, pp. 14).

Prin Taina Botezului, instituită de Mîntuitorul, omul se renaşte din apă şi din Duh la viaţa cea adevarătă în Hristos şi devine membru al Bisericii. Omul este spălat de păcatul originar şi renăscut prin întreita scufundare, ce figurează moartea şi învierea lui Hristos. “Datu-mi-s’a toată puterea în cer şi pe pămînt. Drept aceea, mergînd, învăţaţi toate neamurile, botezîndu-i în numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfîntului Duh, Învăţîndu-i să păzească toate cîte v’am poruncit vouă, şi iată eu sunt cu voi în toate zilele, pînă la sfîrşitul veacului. Amin” (Mat, 28, 18-20). “Iar cel ce va crede şi se va boteza se va mîntui; iar cel ce nu va crede se va osîndi” (Mat, 16, 16). Prin Taina Mirungerii sau a Confirmării care este împreunată cu Botezul, “se pun în lucrare” puterile date omului la Botez prin “pecetea Sfîntului Duh” transmisă prin Sfîntul Mir. Taina Euharistiei sau Împărtăşaniei sau Comuniunei este Taina care încoronează Botezul şi Mirungerea ca plenitudine a puterii şi a vieţii celei noi. Ea se dă pentru viaţa de veci, pentru ridicarea deasupra vieţii pămînteşti. Omul este chemat să stea la masă cu însuşi Dumnezeu aşa cum a stat Hristos cu apostolii săi. Şezînd la masă cu cei pe care i-a ales din lume, cu apostolii, şi mîncînd cu ei pîinea cea de toate zilele şi dîndu-le să bea vin din aceeaşi cupă din care a băut şi el, le-a poruncit să facă acest lucru întru pomenirea lui: “Şi luînd paharul, mulţumind a zis : Luaţ acesta şi împărţiţi-l între voi. Că zic vouă că nu voi mai bea de acum din rodul viţei, pînă ce nu va veni Împărăţia lui Dumnezeu. Şi luînd pîine, mulţumind a frît şi le-a dat-o lor, zicînd: Acesta este trupul meu care se dă pentru voi; aceasta să faceţi întru pomenirea mea. Aşişderea şi paharul, după cină, zicînd : Acest pahar este legea nouă, întru sîngele meu, care se varsă pentru voi” (Luc, 2, 17-20). “Cel ce mănîncă trupul Meu şi bea sîngele Meu are viaţa veşnică şi Eu îl voi învia în ziua cea de apoi” (In, 6, 54). Pînea adusă de credincioşi se preface la Liturghie în Trupul lui Hristos. Comunitatea credincioşilor anunţă prin gestul acesta că pune însăşi viaţa ei la dispoziţia lui Dumnezeu unind jertfa sa cu cea a lui Hristos pe cruce : « Pe noi înşine şi toată viaţa noastră lui Hristos Dumnezeu să o dăm ».

Taina Mărturisirii, sau a Pocăinţei, constă în iertarea păcatelor celor ce se mărturisesc şi se căiesc pentru ele, de către episcop sau preot în mod văzut, şi de către Hristos în mod nevăzut. Dumnezeu, care are singur puterea de a ierta păcatele, le-a transmis-o, prin apostoli, episcopilor şi preoţilor săi: “Precum m’a trimis pe mine Tatăl, vă trimit şi eu pe voi. Şi grăind aceasta, a suflat şi le-a zis: Luaţi Duh Sfînt; Cărora veţi ierta păcatele, le vor fi iertate; cărora le veţi ţinea vor fi ţinute” (In, 20, 22-23).

Prin Taina Hirotoniei Hristos “Se leagă ca subiect ce ni se dăruieşte în chip nevăzut de o persoană umană, pe care consacrînd-o ca preot sau episcop, face văzută dăruirea Sa către noi prin celelalte Taine…Dacă celelalte Taine reprezintă mijloacele văzute prin care preotul ne mijloceşte o putere dată nouă de Hristos, sau însuşi trupul şi sîngele Lui, preoţia califică însăşi persoana văzută care împlineşte aceste mijloace, prin care Hristos dăruieşte puterile sale sau trupul şi sîngele Său prin acele Taine… Hirotonia e condiţia celorlalte Taine, deşi ea nu-şi poate împlini menirea fără acelea” (Stăniloae, Teologia, vol.3, pp. 143-145). “Hristos exercită lucrarea Sa de Preot unic şi unificator nu numai prin faptul că în fiecare comunitate Preoţia sa se exercită printr-un unic organ, ci şi prin faptul că aceste organe sunt aduse şi ele la unitate, într-un centru văzut al lor. Acesta este episcopul. Episcopul este reprezentantul deplin al lui Hristos, Arhiereul unic şi unificator. Fiecare episcop este capul unei Biserici locale ‘capul plinătăţii lui Hristos’. Căci Hristos îl investeşte pe acesta cu harisma şi cu răspunderea săvîrşirii Tainelor, săvîrşite de preot, ci şi a Tainei Hirotoniei, pentru ca toţi preoţii să-şi aibe preoţia prin acesta şi să stea sub ascultarea lui. ‘Fără episcop nu poate exista Biserica’” (Stăniloae, Teologia, vol 3, p.149-150).

“Taina Nunţii este un act sfînt, de origine dumnezeiască, în care, prin preot, se împărtăşeşte harul Sfîntului Duh, unui bărbat şi unei femei ce se unesc liber în căsătorie, care sfinţeşte şi înalţă legătura naturală a căsătoriei la demnitatea reprezentării duhovniceşti dintre Hristos şi Biserică (Stăniloae, Teologia, vol.3, p.176).

“În Taina Maslului se împărtăşeşte credinciosului bolnav în chip nevăzut harul tămăduirii sau uşurarea durerii trupeşti, al întăririi sufleteşti şi al iertarii de păcatele ramase după mărturisire, prin ungerea cu untdelemn sfinţit, însoţită de rugăciunile preoţilor” (Stăniloae, Teologia, v.3, p. 202).

Omul colaborează activ cu Hristos, prin “lucrarea” sa, prin împlinirea poruncilor, din care cea mai mare este “Să iubeşti pe Domnul Dumnezeul tău, cu toată inima ta, cu tot sufletul tău şi cu tot cugetul tău. Aceasta este marea şi cea dintîi poruncă. Iar a doua, la fel cu aceasta: să iubeşti pe aproapele tău ca pe tine însuţi. În aceste două porunci atîrnă toată legea şi proorocii” (Mt, 23, 37-40). Colaborarea se realizează prin ascultarea de Dumnezeu, facerea de bine, abţinerea de la rău şi combaterea lui prin practicarea virtuţilor morale şi sociale, curăţire de patimi prin post, prin pocăinţă şi stăpînire de sine, prin smerenie şi rugăciune neîncetată. Aceasta înseamnă lepădarea de sine. Omul trebuie să se golească de sine, ca să se umple de Hristos, spun Sfinţii Părinţi. Iar imaginea perfectă a lepădării de sine este călugărul, cel care a renunţat la lume urmînd sfatul lui Hristos de a vinde toate averile sale dîndu-le săracilor şi “luîndu-şi crucea”, urmîndu-l pe acesta. După gradul acestei “umpleri” va fi judecat la a doua venire a lui Hristos, cînd toţi morţii vor învia cu trupurile, cei care s-au format după chipul lui Hristos trecînd prin înviere la comuniunea deplină cu El, iar ceilalţi în veşnicul exil; cei dintîi la veşnica privire a feţei lui Hristos, ceilalţi la veşnica privire a feţei diavolului, cum spune Sfîntul Chiril din Alexandria (Stăniloae, Teologia, vol 3, p. 429).

Biserica a asigurat, de-alungul veacurilor de la instituirea sa de Hristos, permanenta prezenţă şi eficacitate a acestor mijloace prin păstrarea neschimbată a învăţăturii aşa cum a fost predată de Hristos apostolilor şi prin ei episcopilor care au datoria de a învăţa poporul credincios, mărturisită neschimbat de către credincioşi, prin păstrarea neschimbată a gesturilor sacramentale înseşi pe care le-a făcut Hristos şi care continuă să opereze prin Sfintele Taine, printr-o artă sacră (icoane, arhitectură, cînt, poezie liturgică) de o frumuseţe divină care îndeamnă sufletul la rugăciune. Schimbarea lor după capricii omeneşti le scade eficacitatea, putînd chiar să o anuleze. Omul, urmîndu-şi propriile fantezii, se expune din nou pericolului căderii, al îndepărtării de Dumnezeu. Biserica a creat o pavăză pentru apărarea învăţăturii corecte despre Dumnezeu, om şi mîntuire, şi a mijloacelor prin care omul se poate mîntui. Această pavăză sunt dogmele şi canoanele. Dogmele sunt expresii de credinţă ale adevărului revelat de Hristos, necesare mîntuirii noastre. Ele nu sunt formule arbitrare, scornite de raţiunea sau imaginaţia omului, ci inspirate de Duhul Sfînt şi în perfect acord cu Scriptura şi Predania sau Tradiţia transmisă prin Apostoli. Ele au fost formulate de aşa numitele Sinoade, sau Concilii, Ecumenice, adică ale întregii Biserici, adunate de-a lungul timpului pentru a combate învăţăturile şi practicile greşite cărora oamenii le cedasera ispitiţi de Satana, care nu vrea ca omul să se mîntuiască, căci atunci îşi va pierde puterea şi stăpînirea asupra lumii. Aceste Sinoade nu au făcut decît să reafirme învăţătura corectă aşa cum rezultă din Scripturi şi din tradiţia păstrată şi transmisă de la apostoli, dupa cea mai scrupuloasă verificare cu textele Scripturii şi cu mărturisirile de credinţă ale Bisericilor care au păstrat neîntrerupt succesiunea apostolică. Acesta este înţelesul Ortodoxiei=Credinţa cea dreapta. Doxa înseamnă în greceşte opinie, credinţa în sensul de acceptare a unui lucru în virtutea încrederii pe care o acordăm celui care ne-o transmite şi pe care nu îl credem ca ne minte. Şi cum puteau să ne mintă martirii care şi-au dat viaţa pentru adevăr? Cine moare de bună voie pentru o minciună scornită de el? Ea nu este încă cunoaştere deplină, cunoaşterea fiind vederea lui Dumnezeu şi a creaţiei sale în inima purificată de harul divin şi de strădaniile şi rugăciunile omului, dar deschide calea către ea. O opinie poate fi greşită sau corectă: “Iar credinţa este adeverirea celor nădăjduite, dovada lucrurilor celor nevăzute” cum spune Sf. Apostol Pavel (Evr, 11, 1). Credinţa însă mai are şi sensul de “fidelitate”, de respectare a unui angajament, a cuvîntului dat. Credinciosul se angajază să-şi respecte cuvîntul dat, aşa cum soldatul îşi respectă pînă la moarte jurămîntul. Ortodoxie înseamnă şi “slăvirea cea dreptă”, pravoslavia, “închinarea corectă”, repetarea aidoma a gesturilor mîntuitoare indicate de Hristos. Şi această închinare corectă este asigurată prin canoane. Canonul, în înţelesul său originar, înseamnă pur şi simplu rigla folosită de meşteşugari pentru a trasa linii şi unghiuri drepte. Prin extensiune înseamnî orice “regulă” care pune ordine în haos, care “îndreaptă” lucrurile strîmbe, măsura DUPĂ CARE NE MĂSURĂM. Aşadar canoanele sunt instrumente ale “dreptei credinţe”, regulile după care ne “îndreptăm” viaţa, cultul divin şi arta sacră şi nu sunt nici ele arbitrare, ci subordonate scopului esenţial care este mîntuirea omului. Tot aşa cum un medicament nu poate vindeca dacă nu este administrat corect, ba chiar poate face mai mult rău, tot aşa respectarea dogmelor şi canoanelor, a “instrucţiunilor de folosinţă” este absolut necesară dacă vrem să ne atingem scopul, care în acest caz este cel mai înalt, mîntuirea şi viaţa în Dumnezeu. Şi dacă orice bolnav se supune instrucţiunilor doctorului dacă vrea să se vindece, fără să vadă aici o limitare a libertăţii sale de alegere, cu cît mai mult trebuie să ne supunem Doctorului sufletelor noastre care vrea să vindece lumea de boala păcatului şi ne promite sănătate şi viaţă veşnică?

Omul însă este o fiinţă slabă şi orgolioasă şi mereu expus tentaţiei de a-şi ridica fanteziile la rang de adevăruri supreme, cu atît mai mult atunci cînd aceste “adevăruri” îi satisfac instinctele şi poftele primare şi cînd prin ele obţine “succese” în viaţă. De cîte ori nu s-a văzut, istoria sta mărturie tragică, omul punîndu-şi darurile cele mai înalte cu care a fost dăruit de Dumnezeu, libertatea, mintea, raţiunea, darul cuvîntului, dragostea de frumos, mila, în slujba dorinţei deşarte de a fi lăudat de semenii săi? De cîte ori nu a cedat linguşelii Satanei care îi spunea ca şi lui Adam că e cel mai deştept, cel mai frumos, că el e regele creaţiei şi că poate face ce vrea fără răspundere şi fără consecinţe, că nimeni nu trebuie să-i sufle în ciorbă, întorcîndu-şi revoltat spatele celui care-i vroia tot binele, acuzîndu-l ca vrea să-i limiteze “dreptul la libertatea de alegere”? Ca un copil nărăvaş şi răsfăţat care îşi acuză părinţii că nu îl lasă să traverseze strada cînd e stopul roşu? Erau vinovaţi părinţii că vroiau să-l împiedice să-l calce maşina?

Din orgoliul omului s-au născut ereziile. Încrezîndu-se mai mult în raţiunea sa decît în Cuvîntul lui Dumnezeu omul a născocit învăţături şi practici greşite, strîmbînd Adevărul, învăţături care în loc să-l ajute mai bine l-au împins tot mai mult către pierzanie, pînă acolo încît, ca şi copilul nărăvaş care ştiindu-se vinovat nu vrea să-şi recunoască greşala, să doreascăa suprimarea celor care îl sfătuiesc de bine. De-a lungul veacurilor, ereziarhii au vrut să-şi impună legea lor, împotriva Legii lui Dumnezeu, comiţînd cel mai greu păcat, păcatul de moarte, păcatul împotriva Duhului Adevărului care “nu li se va ierta nici în veacul acesta, nici în cel ce va să fie” (Mt, 12, 32), căci ” orice păcat şi orice hulă se va ierta oamenilor, dar hula împotriva Duhului nu se va ierta” (Mt, 12, 31) şi au pornit o luptă pe viaţă şi pe moarte împotriva Bisericii lui Hristos folosind cele mai diverse mijloace, de la violenţa directă la înşelăciune. Şi oricine va studia istoria acestor persecuţii nu va putea să nu constate cu mare tristeţe că printre aceste erezii, una din cele mai mari şi cu cele mai grave consecinţe, a fost erezia papală, născută din ambiţia desfrînată de dominaţie lumească a episcopilor Romei, tocmai a acelora care se pretind cu cea mai mare straşnicie singurii apărători ai credinţei. In ambiţiile lor deşarte de a fi recunoscuţi, admiraţi şi adulaţi drept capii Crestinătăţii, papii au falsificat învăţătura lui Hristos, impunînd cu forţa credinţe şi practici greşite, răpind oamenilor pe care i-a sedus chiar posibilitatea mîntuirii. Iar cînd s-a izbit de rezistenţa hotărîtă a credincioşilor ortodoxi, a recurs la tot felul de momeli cu avantaje lumeşti pentru a-i rupe din comuniunea cu Biserica Dreptcredincioasă. Astfel ei au creat Unia, aşa zisele “biserici” unite cu Roma, în ţările în care Biserica Ortodoxă era persecutată (în unele chiar de ei) momindu-i pe preoţii ortodoxi cu privilegiile (nu puţine) de care se bucurau preoţii papişti, dacă recunoşteau stăpînirea papei, lăsîndu-i, ca să-i păcălească pe credincioşi, să-şi urmeze ritul ortodox (căci aceştia nu ar fi admis, şi nici nu au admis, oridecîteori s-a pus problema, să-l schimbe), dar cu gîndul de a introduce pe nesimţite toate schimbările dorite (cum s-a şi întîmplat) şi să-i transforme fără voia lor în “catolici”, obedienţi supuşi ai decretelor dictatorilor de la Roma. Pentru aceasta nu s-au dat înapoi de la înşelăciune şi şantaj, de la linguşirea celor mai primare instincte, cerînd acum, în numele unei “iubirii creştineşti pe care ne-o datorăm unii altora” să li se treacă cu vederea aceste abateri ca şi cum nici n-ar fi fost, dar nerenuntînd la ele şi căutînd cu aceeaşi perseverenţă să-i atragă şi pe alţii în greşeala lor. Aceasta înţeleg papistaşii şi protestanţii născuţi din rătăcirea papistă prin “unirea” bisericilor, prin “ecumenism” ca şi cînd Biserica nu ar fi Una prin natura ei. Participarea unor Biserici Ortodoxe la aşa zisul “Consiliu Mondial al Bisericilor” (WCC – World Council of Churches) este o cedare echivalentă cu apostazia, o recunoaştere că Biserica nu este UNA. Biserica Ortodoxă este singura Biserică, UNA, unică, iar toate celelalte “biserici” nu sunt biserica. Ele sunt doar, în grade variate, erezii, toate pierzătoare de suflete. Ele trebuie să revină la sînul Bisericii, mărturisindu-şi cu umilinţă şi zdrobire de inimă greşelile şi cerînd iertare. Ele nu pot, pur şi simplu, fi primite în comuniune în starea de paăcat în care se află, căci “atunci rătăcirea din urma va fi mai rea decît cea dintîi”. Ar însemna să introducem în mijlocul nostru bolnavi nevindecaţi, cu riscul de a răspîndi boala şi la cei încă sănătoşi, şi acest lucru nu ne va fi iertat. Căci, din nou, dacă omul impune cu maxima severitate toate restricţiile în calea răspîndirii bolilor lumeşti, instituind carantine şi vaccinari, cu cît mai mult trebuie să se ferească de contagiunea păcatului care îi ameninţă însăşi mîntuirea?

Acest subiect este mult prea important, şi a afectat viaţa poporului român în aşa măsură, încît va trebui să ne extindem mai mult asupra lui pentru a-i descoperi rădăcinile istorice şi totodată şi căile posibile de a remedia situaţia.

Anunțuri