nr.2 ,Ianuarie 2007 : ” VESNICA REINTOARCERE LA EMINESCU ”

UN DOCUMENT INCENDIAR , EDITAT SI COMENTAT DE

CELEBRUL EMINESCOLOG NICOLAE GEORGESCU

______________________________________

CUM A MURIT EMINESCU ?

Ultimele lui ceasuri povestite de un martor ocular

Un modest cetăţean, mic de stat şi cu o bărbuţă albă, a suit alaltăeri scările redacţiei noastre , voind să ne facă o comunicare. Din ziare, ştia că se va face un serviciu divin de pomenire a lui Eminescu , şi venea să ne spună şi el ce ştia, personal, despre pomenitul de azi.

Modestia acestui om dă o valoare specială datelor furnizate de el, date cari nu sunt în nici un caz lipsite de interes. D.Dumitru Cosmănescu , fost într-o vreme coafor al Regelui, având prăvălie sub vechiul Jockey-Club, „îl servea” adeseori pe Eminescu , care venea acolo împreună cu alţi prieteni.

– Era un om domolşi foarte aşezat. Vorbea totdeauna frumos , ori cu cine ar fi stat de vorbă. Şi avea

mare plăcere să-l servesc” eu. Cum intra întreba :”Da’ unde e Dumitrache ?”

Eu, ca unul care , slavă Domnului, la vârsta mea pot zice că sunt „specialist”şi că am servit mii şi mii de oameni, mi-aduc aminte şi acum că avea un păr frumos negru, ondulat, dat peste cap. Mustaţa, mică, era tot neagră.

De ’mbrăcat nu l-am văzut niciodată rău îmbrăcat, îi plăceau cravatele negre, făcute „fundă”.

Vorbea cu mine, vorbea cu lucrătorii, şi mai ales şedea de vorbă cu d. Ardeleanu, patronul meu de pe vremuri, povestind tot felul de lucruri, fiindcă Ardeleanu era om citit, şi fusese şi la Paris, studiind să se facă avocat.

Când s-a întâmplat nenorocirea că s-a îmbolnăvit, Eminescu a fost dus la Şuţu, unde i s-a dat o cameră a lui, mai buhnă ca altora. Mă chema tot pe mine să-l servesc şi acolo, şi mă duceam bucuros. Uneori veneau să-l vadă prieteni, Grigore Manolescu, Hasnaş, şi alţii care-i ziceau lui Eminescu „maestre” şi el râdea, bătându-i pe umăr.

Cât a stat la Şuţu, eu cel puţin nu l-am văzut altfel decât scriind. Scria toată ziua, coli peste coli, şi era foarte liniştit.Dar soarta a făcut însă ca într-o zi să-l văd murind, aş putea zice, pe braţele mele. ..Venisem la Şuţu, cam pe la 3 după amiază.
Pe la vreo 4 , cum era cald în cameră, Eminescu zice uitându-se lung la mine :” Ia ascultă, Dumitrache, hai prin grădină, să ne plimbăm şi să te învăţ să cânţi Deşteaptă-te, Române !”

Eu care ştiam că nu e bine să-i fac împotrivă am ieşit cu el în grădină, unde se vede că-l trăgea soarta. Şi a început să cânte Deşteaptă-te,Române, şi eu după el. Cânta frumos, avea voce.
Cum mergeam amândoi , unul lângă altul, vine odată pe la spate un alt bolnav d’acolo , unu’ furios care-a fost director sau profesor de liceu la Craiova şi, pe la spate, îi dă lui Eminescu în cap cu o cărămidă pe care o avea în mână. Eminescu, lovit după ureche, a căzut jos cu osul capului sfărâmat şi cu sângele şiruindu-i pe haine, spunându-mi :” Dumitrache, adu repede doctorul că mă prăpădesc…Asta m-a omorât!” L-am luat în braţe şi l-am dus în odaia lui, unde l-am întins pe canapea. I-m potrivit capul pe pernă , şi când am tras mâna, îmi era plină de sânge. Au venit doctorii, cu Şuţu în cap, şi ne-au spus să tăcem, să nu s-audă vorbă afară, că nu e nimic… Dar după o jumătate de oră, bietul Eminescu murise !”

 

*Modestia şi simplitatea povestitorului nu scad întru nimic caracterul dramatic al acestor ultime ceasuri ale nefericitului poet.Faptele povestite aici sunt consemnate, de altfel, mai de mult, de acei cari, în vreme, au stabilit condiţiile în cari Eminescu a fost ucis de un dement, datorită fireşte numai unei regretabile lipse de supraveghere din partea administraţiei ospiciului unde şi criminalul şi victima se găseau la un loc.”

( Text apărut în Universul, Bucureşti, 28 iunie 1926,p.3. Reluat în Cuvântul Ardealului, Cluj, 1 iulie 1926, şi în Primăvara, Sânnicolau Mare, 4 iulie 1926. )

Notă

Face parte dintre „textele infern” privitoare la Eminescu. Nu a fost reluat de nici unul dintre biografii cunoscuţi ai poetului (G.Călinescu, Gerge Munteanu, D.Murăraşu, Petru Vintilă etc. ; vom pune faţă în faţă toate textele).Apare ne semnat în ziar ( material făcut în redacţie ). Dumitru Cosmănescu face două afirmaţii concordante cu celelalte surse ( fără a le cunoaşte, probabil) : că poetul avea o cameră a lui, specială ( vezi jurnalul lui Maiorescu, procesul verbal încă de la internarea din 1883) – şi că scria încontinuu în această perioadă. Se ştie că în halatul său de spital s-au găsit, după moarte, două poezii : „Viaţa” şi „ Stelele ’n cer” ( Stelele ’n cer / Deasupra mărilor / Ard depărtărilor / Până ce pier.// După un semn / Clătind catargele, / Tremură largile / Vase de lemn : // Nişte cetăţi / Veghind întinsele / Şi necuprinsele / Singurătăţi.// Orice noroc / Şi ’ntinde-aripele / Gonit de clipele / Stării pe loc.// Până ce mor, /Pleacă_te îngere / La trista-mi plângere / Plină de-amor.// Nu e păcat / Ca să se lepede / Clipa cea repede / Ce ni s-a dat?” , publicate ambele în Fântâna Blandusiei din 1 august 1889 ; Perpessicius dă informaţia pe jumătate, adică face trimiterea exactă dar nu spune de nota care însoţeşte poeziile şi în care redactorii afirmă că s-au găsit în halatul poetului după moarte).

2. Grigore Manolescu este vestitul actor ( 1857-1893 ) care a jucat rolul lui „Ion” din „Năpasta” lui I.L.Caragiale – dar s-a ilustrat mai ales în rolul lui Hamlet. A se face legătura – care poate fi doar întâmplătoare – cu caricatura cunoscută a dr. Şuţu hamletizând pe un craniu uman ( vezi caricatura în cartea noastră, „A doua viaţă a lui Eminescu”). Poetul era înconjurat în această perioadă de actori pentru că voia să i se joace piesa de teatru „Lais” la Teatrul Naţional – câştigând, astfel, nişte bani. Interesant este că el reţine, în interogatoriul cunoscut, că l-a lovit la cap Petrea Poenaru. Se ştia despre acesta că este tenor, deci un artist dramatic, dar D.Cosmănescu afirmă că era profesor sau director de liceu din Craiova. Identitatea lui trebuie stabilită , însă sursele de care dispunem nu ne dau indiciile necesare. Harietta Eminescu, sora poetului, scrie la fel :” Atâta vă spun şi vă rog să spuneţi la toţi că nenorocitul meu frate a murit în cea din urmă mizerie şi moartea i-a fost cauzată prin spargerea capului ce i-a făcut-o un nebun, anume Petrea Poenaru. Să ferească Dumnezeu şi pe cei mai răi oameni din lume să fie instalaţi la d-rul Şuţu, că fiecare va avea sfârşitul iubitului meu frate.” Finalul consună cu înţelegerea situaţiei de către redactorii de la Universul. În acest sens, noi, astăzi, putem judeca invers : nu e vina stabilimentului că ţinea laolaltă nebuni cuminţi şi furioşi – ci, dacă e să căutăm vina morală, este a celor care l-au adus pe Eminescu aici : poetul putea să-şi ducă boala în condiţii normale, la un spital obişnuit.

3. Sub numele „Hasnaş” figurează, în Enciclopdia Predescu, mai întâi „Nicolae Hasnaş, doctor, director de spital, n. 1876 la Salcea ( Botoşani)”, senator în 1926, apoi deputat în 1933 – şi „Spiru Hasnaş, magistrat, scriitor, n. 21 aug.1873 în Botoşani” (scoate un volum de poezii în 1933, deci era în viaţă, de asemenea, la momentul publicării amintirilor lui D.Cosmănescu). Fiind botoşăneni, prezenţa lor în jurul lui Eminescu se justifică. Nici unul nu ia cuvântul pentru a întări sau dezminţi textul din Universul.

4. În aceşti ani ( 1920-1930) apar multe informaţii necontrolate despre Eminescu. Doctorul Vineş va scrie amintirile sale în 1931, G.Călinescu în 1932,etc. Iată cum prezintă , în prima ediţie a „Vieţii lui Mihai Eminescu”, G.Călinescu incidentul – după alte surse, pe care le vom analiza :”… Petre Poenaru care, jucându-se ca din întâmplare cu praştia, îl izbi în frunte / pe M.Eminescu,n.n./ cu o pietricică. (…) Contrar zvonurilor melodramatice, Eminescu n-a suferit prea mult de pe urma aşa-zisului atentat care îi pricinuise o simplă zgârietură şi nici nu pare a fi avut stări de agitaţiune aşa cum scria, cu o vulgară declamaţiune, Scipione Bădescu :” Îndată ce-l dezlegă rupe tot cu o putere de fiară şi strigă de produce un ecou îngrozitor.” În realitate, slăbit de marile preocupări intelectuale şi de erizipelul de altfel vindecat ce i se iscase pe faţă din cauza mânjirii cu necurăţenii a locului zgârieturii, se simţea ostenit şi doritor de o lungă linişte…” Acest „erizipel” ( preluat din sursele medicale ) va face epocă în biografiile ulterioare ale poetului.

5. Oricum, nu se împacă de loc „pietricica” medicilor cu această „cărămidă” a frizerului. Primul lucru pe care eşti tentat să-l faci este să-l consideri pe acest Dumitru Cosmănescu un accident; oricum el ia cuvântul la aproape 40 de ani de la moartea lui Eminescu. Totuşi, ce interes ar fi avut să mintă ? Amestecă el lucrurile în aceste amintiri târzii ? În ipoteza că-l luăm, totuşi, în seamă – o modalitate de a împăca afirmaţiile lui cu cele ale specialiştilor care vor lua cuvântul mai târziu ar fi, totuşi. Am în vedere ultimele cuvinte ale lui Eminescu :” Asta m-a omorât!” : ar însemna că au mai fost şi altele decât asta. Este posibil ca pe 12 iunie poetul să fi fost atins cu „pietricica” , să fi rezultat „erizipelul” fără importanţă – pe care medicii îl raportează în amintirile lor – iar acum, la sfârşit, să fi survenit lovitura mortală, dată de acelaşi , dar de aproape şi de data aceasta cu o cărămidă ( care este scoasă din discuţie de către aceiaşi medici, vezi vorbele lui Şuţu :”ne-a spus să tăcem, să nu se audă vorbă afară, că nu este nimic”). Este, desigur, doar un scenariu probabil. Dar în bâlbâiala din jurul morţii lui Eminescu ( nici data nu este atestată precis, Călinescu însuşi oscilând între 15 şi 16 iunie ) – n-ai cum să faci limpeziş decât cu toate informaţiile pe masă şi stabilind câteva ipoteze de lucru necesare. Sunt necesare, amintim, şi ipotezele care se confirmă , pentru că se confirmă – dar şi cele care nu se confirmă, exact pentru că nu se confirmă.

Nu m-am ocupat niciodată în mod expres de moartea fizică a lui Eminescu, interesându-mă ceea ce în timpul său se chema „moarte civilă”. Acum, odată cu această reconvocare a documentelor, ipoteza de lucru va fi aceasta, a dublei lovituri, şi voi lua în consideraţie posibilitatea ca ea să fi fost evitată pentru că pe de o parte arunca o lumină defavorabilă asupra corpului medical – iar pe de alta indica premeditarea, insistenţa chiar, în atac a acestui enigmatic Petrea Poenaru.

Amintim că, după 1944, singur Virgil Ierunca susţine, în Franţa, că Eminescu a murit asasinat. România trecea prin alt infern, cel comunist, în care mica chestiune Eminescu devenise o oază forţată de linişte aproape paradisiacă.

Prof .dr .NICOLAE GEORGESCU

Anunțuri
Publicat în opinii. Comentarii închise la nr.2 ,Ianuarie 2007 : ” VESNICA REINTOARCERE LA EMINESCU ”

 

EDITORIAL

TREBUIE EMINESCU „CANONIZAT”?

Mihai Eminescu reprezintă una din personalităţile culturale şi social-naţionale eminente şi poporul român găseşte atât inspiaraţie cât şi confort sufletesc în opera lui Eminescu. Dar, eu cred că Eminescu s-ar fi opus puternic unei propuneri atât de aberante, aceea de a fi canonizat. Eminescu nu are cam nimic în comun cu religia, poate chiar din contră, el fiind un poet şi filozof progresist la vremea lui, iar acum în delirul exagerat al idolatrizării să-i acordăm lui Eminescu ceva care nu are nimic de a face cu Eminescu, om şi creaţie, este de un prost gust mahalagist. Dante Aligheri, Shakespeare, Newton, Balzac, Rimbaud, Puskin, Dostoievski, Goethe etc., toţi giganţi ai literaturii şi iluştrii reprezentanţi ai naţiunilor din care provin, nu au fost canonizaţi. Şi de ce? Pentru că nimănui nu i-a trecut vreodată prin cap aşa o prostie. Acum, de ce să nu-i dăm şi medalia de vitejie Mihai Viteazul pentru actele de bravură din primul, al doilea şi restul războaielor mondiale? Nu, Mihai Eminescu nu şi-ar fi dorit să asiste la această sminteală, bazată pe deliraţiile unor chibiţi, oricât de bine intentionaţi ar fi aceştia! Să-l respectăm şi să-l cinstim pe Eminescu, pentru ceea ce el a fost, un mare poet şi filozof, un filolog care a modernizat limba şi gândirea timpului. Atribuindu-i şi acordându-i însuşiri şi titluri nemeritate, este mai curând un act jignitor, la adresa marelui poet. Dar, acest fel de gândire şi de conduită, este foarte românesc, căci la români exagerările în orice direcţie şi pe diverse teme, fac parte din manifestările social-culturale. Avem multe de învăţat de la cei mai civilizaţi ca noi: englezii, francezii, nemţii, italienii, spaniolii şi chiar, ruşii, în această privinţă.

DIMITRIE GRAMA,
directorul revistei „NEAMUL ROMÂNESC”

_____________________________________________________________

ION DI LA VIDIN: „PRINCIPIUL NAŢIONAL ROMÂN”

Ideea de a scrie a venit încă de când eram copil. Eu sunt născut în Bulgaria, dar neamul meu avea un nume al nostru – românesc – diferit de al bulgarilor şi atunci, copil fiind, împreună cu ceilalţi colegi de şcoală îi întrebam pe vârstnici de ce se întâmplâ acest lucru pe care îl consider aşa: o criminalitate naţională. Din 1938 am început să mă despart complet de Bulgaria mai ales după ce am absolvit Liceul Român din Sofia. Mama şi cei apropiaţi îmi spuneau tot timpul: „Noi suntem români” – idee ce mi-a fost insuflată ca un îndemn tainic şi hotărâtor în viaţă pentru zilele ce au urmat.

Dragostea de carte am avut-o de mic pentru că părinţi îmi spuneau că doar aşa pot răzbi în viaţă – „Puiule, tu eşti român, nu trebui să-i asculţi pe bulgari. Să nu uiţi niciodată că eşti român”.

În drumul vieţii mele am avut ca obiectiv principal Principiul Naţional Român pentru că sunt român şi trebuia să-mi călăuzesc paşii către un drum românesc. În viaţă am fost un mare optimist, drept pentru care nu am avut dificultăţi în atingerea obiectivelor pe care mi le-am propus; aceasta probabil se datorează si faptului că mare parte din ceea ce am realizat este aici, în Franţa, nu în Bulgaria.

Cartea mea – Sacra Tribalia – a fost răspândită foarte repede in lumea occidentală, deoarece sunt convins că toţi copii o lecturează cu plăcere fiind încântaţi să-şi cunoască istoria.

Celor care vor veni după noi le spun din suflet să vorbească, să cânte şi să plângă româneşte pentru că aceasta este lecţia vieţii si faptei mele.

Eu sunt aici, la Paris, am îmbătrânit, au trecut mulţi ani peste mine, dar românii mei sunt acolo, în România, şi mă simt rău că nu pot să merg să schimb câteva vorbe cu ei; dar vor lectura aceste rânduri şi vor înţelege că noi românii niciodată nu ne uităm originea.

ABECEDAR DE CUGET ROMÂNESC

CUVINTE DE ÎNŢELEPCIUNE DIN ZIUA DE AZI culese şi adunate de MARIANA GURZA

Prof. dr. G.I. TOHĂNEANU: „ŞTAFETA GENERAŢIILOR”

Părintelui meu îi datorez dragostea şi ardoarea în sensul „material” al cuvintelor cu care mi-am îmbrăţişat şi am cercat să-mi îndeplinesc meseria, cu emoţiile mereu înoite, ale unui perpetuu „debutant”, cum zicea undeva Arghezi.

De la el am aflat şi am reţinut că, în limba latină, profesor înseamnă, lucru mirabil, mărturisitor. Dacă schimbăm prefixele, dăm peste rădăcină în „confesor”. Astfel concepută, „catedra” îşi consolidează poziţia de „altar”.

Cât despre mult lăudata însuşire a „modestiei”, aş spune că am deprins-o, poate am moştenit-o, iarăşi, de la părintele meu. Mă temînsă că ea modestia reprezintă, într-un număr de cazuri, o… „mască”, abil şi onorabil dibăcită, a… ipocriziei, de aceea nu mă bucur când mi se spune că sunt… modest. Oricum, am învăţat de la tatăl meu ceva mai de preţ „modestia”, anume sentimentul stenic şi uman al propriilor margini, al propriilor limite, care constitue condiţia sine qua non a depăşirii de sine, a „dezamăgirii”, sntiment cu atâta intensitate trăit şi evocat de Lucian Blaga. Am impresia greu de… „verificat” că şi el a şi izvodit, în lexicul poetic românesc, verbul corespunzător, care se iveşte într-un scurt poem al primenirii chemat Focuri de primăvară: „îngânând prin văi tăria / sună ramul, sună glia./ Focuri mici, albastre ruguri, /Pomii simt dureri în muguri./ / Prinşi de duhul înverzirii / prin grădini ne-nsufleţim / pe măsură naltă-a firii / gândul ni-l dezamărginim.// Ce-am uitat aprindem iară./ Sub veşmintene ghicim. / căutăm în primăvară / un tărâm ce-l bănuim.”


ILIE TIPA: „ŢĂRANULUI ROMÂN”

Ai fost definit ca talpă a ţării, ca element peren al naţiunii, ca păstrător al tradiţiei şi culturii orale româneşti, iar când patria a fost în pericol, stăpânirea pe tine s-a bazat pentru apărarea şi refacerea ţării.

În existenţa sa seculară ai fost de fapt exploatat, dispreţuit, batjocorit, iar mai apoi, când ai început să contezi în politică, amăgit şi manipulat.Ai însemnat pentru stăpâni de-a lungul timpului forţa de muncă ieftină, masă de manevră, carne de tun.Pentru a-ţi îndeplini toate aceste roluri ai fost ţinut în obscurantism şi superstiţii, accesibilă fiindu-ţi doar religia.

Astăzi se spune despre tine că eşti needucat, necivilizat, că prin însăşi existenţa ta şi modul de viaţă arhaic pe care-l duci, încremenit în istorie, pui în pericol propăşirea naţiunii, integrarea europeană.

Nu dai bine în statistici. Existenţa ta provoacă îngrijorare statisticienlior şi politicienilor. Eşti un factor negativ în negocieri.

CE NE FACEM CU TINE ŢĂRAN ROMÂN?

Ai avut tupeul să rămâi fidel regulilor tale de viaţă şi a înaintaşilor tăi. Nu ai reuşit să asimilezi preceptele vieţii moderne, nu se întrevede în timp util transformarea ta într-un bun membru al societăţii de consum.

Te încăpăţânezi să rămâi acelaşi trăindu-ţi viaţa după norme demult uitate în Europa. Ţi-au rămas straine nouţiuni ca: eficienţă, organizare, globalizare, informatizare.

Viaţa ta se desfăşoară în continuare în funcţie de anotimpuri, muncile câmpului, sărbători religioase etc, iar rigorile capitalismului te lasă rece. Eşti atemporal! Preferi să rămâi fidel aceloraşi principii contraproductive care au guvernat de secole comunitatea ta, nu te grăbeşti să transformi omenia în spirit de competiţie, întrajutorarea în individualism sau bunul simţ în tupeu.

Nu înţelegi că modul tău de viaţă sfidează trendul actual, nu înţelegi semnalele politice pe care le primeşti şi care-ţi prevstesc beneficiile ce se vor răsfrânge asupra ta. Nu trebuie să-ţi faci griji, pentru bunăstarea ta lucrează planificatori, futurologi, politicieni care îţi explică ce bine vei trăi în viitor.

Contează mai puţin dacă şi tu îţi doreşti să trăieşti în modul respectiv, condiţia este să-ţi abandonezi modul tău de viaţă arhaic iar „binele” se va revărsa spre tine şi comunitatea ta.

Banul, eficienţa cu orice preţ, individualismul feroce vor trebui să devină măsura acţiunilor tale, astfel vei da bine în statistici iar existenţa ta va fi comensurabilă şi previzibilă, caz în care nu vei mai da bătăi de cap politicienilor.

Vei deveni fermier, iar viziunea ta asupra pământului va fi bazată pe exploatare optimă şi eficientă a resurselor de producţie. Patima, dragostea ta seculară faţă de pământ, simbioza care s-a creat de-a lungul timpulu între comunitatea ta şi pământ cu toate consecinţele rezultate, vor rămâne p amintire, îngropată în paginilie lui Rebreanu, Preda şi Stancu.

Ce contează că ai fost traumatizat cu cooperativizarea forţată, devenind cooperator sau navetist, după caz (dar în sufletul tău rămânând tăran), nici atunci nu ai simţit trendul, „saltul istoric”.

Nu înţelegi însă că nu trăieşti şi nici nu vei trăi după cum doreşti tu, ci după cum doresc alţii, cei care gândesc pentru tine şi în schema cărora ai tupeul să nu te încadrezi.

Eşti pe cale de dispariţie ţăran român, copleşit de tăvălugul globalizării.

Dispariţia ta va bucura pe mulţi; în sfârşit România nu va mai avea 45% din populaţie ţărani şi va fi, astfel, mai compatibilă cu Europa.

Eu nu mă număr printre cei care se vor bucura de dispariţia ta, căci cred că odată cu aceasta va dispare ceva esenţial din fiinţa poporului român, din individualitatea sa ca anţiune. Sunt printre cei care cred că forţa morală a acestei naţii nu poate fi revitalizată decât întorcându-ne trecutul nostru de fii şi urmaşi de tărani, lepădându-ne de toate obiceiurile ş reflexele dobândite la porţile Orientului.

Am credinţa că putem extrage seva necesară renaşteri noastre morale şi spirituale, din rădăcinile ancestrale ale trecutului nostru.

Dacă vom reuşi să ne însuşim această moştenire, regretul meu că vei dispărea de pe scena istoriei ţăran român va fi mai puţin amar.

 

„EFIGII”: IN MEMORIAM DR. CRIŞAN MUŞEŢEANU

(25 aprilie 1915, Bucureşti – 4 decembrie 2006 Freiburg )

Pentru mine 2006 va rămâne anul în care Dumnezeu a chemat în împărăţia Sa trei personalităţi monumentale ale românilor de pretutindeni – Ion Gavrilă Ogoranu, părintele Gheorghe Calciu Dumitreasa şi Dr. Crişan Muşeţeanu. Dacă profilurile primilor doi, simboluri ale rezistenţei româneşti anticomuniste, prin lupta în munţi sau prin credinţă, încep să fie (re)cunoscute, e drept încă mult prea puţin, statura Dr.-lui Crişan Muşeţeanu, în ciuda titlurilor de cetăţean de onoare al Galaţiului (2002) şi de Prof. honoris causa al Universităţii din Galaţi (2004), urmează înc, desigur, să fie descoperită. Deoarece am avut bucuria de a-l cunoaşte şi de a-i fi aproape în ultimii 10 ani, încerc să schiţez, atât cât îmi îngăduie puterile, portretul unui român cu un destin aparte, împlinit cum puţini au reuşit vreodată.

Medic şi cercetător ştiinţific, format la şcoala marilor profesori ai Universităţii bucureştene dintre cele două războaie, dar şi, cu bursa Humboldt, la şcoala germană a Facultăţii de chimie, fizică şi matematică din Jena (Prof. Butenandt, premiat Nobel); activ profesional în Germania, după 1969, până la 87 de ani, la renumitele instituţii Robert Koch, de boli infecţioase, din Berlin, şi Max Planck, de imunologie, din Freiburg; membru al mai multor societăţi medicale şi reviste de specialitate prestigioase; dascăl adulat a nenumăraţi medici germani răspândiţi în întreaga lume; creator al unui vaccin utilizat şi în SUA; s-a folosit de partea care i-a revenit din tantiemele cuvenite institutului datorita creaţiei sale, pentru a susţine cu generozitate oameni de valoare români, în care a crezut, ziare de cultură şi atitudine civică, cu adevărat independente (ca Jurnalul Literar) sau biserica păstorită de slujitori cu har (Episcopul Casian).

Actor şi martor lucid timp de aproape un secol, a frământatei istorii a României şi Europei, dotat cu o memorie fabuloasă şi un dar al cuvântului excepţional, Dr. Muşeţeanu ne-a lăsat o operă diversă, originală, densă şi durabilă. A publicat foarte puţin, cea mai mare parte a prozei sale urmând încă a fi editată. Dar cred că oricine deschide doar unul din cele doua romane –

„Lumea copilăriei mele” sau „Strigătul” (în prima ediţie „Amintiri din războiu 1941-1944″), este copleşit simţind amprenta regală, aripa nemuririi. Gălăţenii au înţeles imediat că nimeni, nici un scriitor sau istoric, n-a ridicat oraşului lor un monument mai viu şi mai durabil şi i-au adus prinosul.

Campania din est, descrisă în „Strigătul” a surprins şi impresionat atât pe români cât şi pe ruşi sau pe germani, prin „viziunea cu totul nouă”. De fapt, cred că perspectiva din care este văzut războiul în această carte, nu putea fi alta, ea datorându-se marii comprehensiuni, indiferent de naţie şi parte beligerantă, a tot ce este omenesc şi a capacităţii autorului de a iubi.

Poet îndrăgostit de versul clasic, tărâm prin care am avut şansa să-l întâlnesc şi unde mi-a fost învăţător, era capabil, necunoscând invidia, a se entuziasma de stihurile altora ca foarte puţini. Erudit cunoscător al liricii, a fost şi un apărator decis al artei poetice în faţa pervertirii şi vulgarizării ei.

Viguros, viu, curios şi activ, iubea viaţa, frumosul, mâncarea bună şi băutura aleasă. A avut o vie şi vinuri proprii până în ultimii ani, ajutat şi de talentele deosebite, atât culinare cât şi enologice, cultivate la sfaturile şi îndemnurile sale, ale celei de a doua soţii, de origine germană, D-na Jutta Haase Muşeţeanu. Norocos şi în această privinţă – rar o pereche mai armonioasă. Începând cu chestiunile profesionale şi până la cele artistice comunicarea, înţelegerea şi sprijinul au fost depline. Cunoscătoare a limbii italiene D-na Muşeţeanu seducea, din primul moment, orice român care le călca pragul, prin limba română cu accent italian de o savoare aparte. Dăruită cu un incontestabil talent poetic ea a reuşit să transpună „Strigătul” într-o limbă germană suplă, pefect adaptată originalului. În primitoarea lor casă, loc predilect de întâlnire al românilor din, sau trecători prin Freiburg, am avut privilegiul să asist la discuţii, controverse sau povestiri de neuitat şi să cunosc multe personalităţi ale culturii româneşti din ţară sau din exil, dar şi germani sau italieni. Spaţioasă şi liniştită, având şi un crâmpei de grădină, interiorul casei incintă prin siguranţa gustului, caracteristic colecţionarilor iubitori de frumos şi rarităţi. Dr. Muşeţeanu a mărturisit nu odată, că priceperea de a aprecia la justa valoare tot ce găsea prin magazinele de antichităţi, o datora evreilor. Cu unii, prieteni din copilărie, oricât de departe, păstrase mereu legătura. El care în tinereţe, asemeni multor intelectuali de valoare, fusese legionar. Un legionar care dezamăgit şi revoltat, părăsise mişcarea imediat după asasinarea lui Nicolae Iorga. Un fost legionar care vorbea fără patimă despre slăbiciunile şi greşelile mişcării, pentru care legiunea murise şi nu credea în reînvierea ei, dar care nu se sfia să-şi manifeste dezacordul cu mistificatorii ce-i atribuiau acesteia false păcate. Integru şi intransingent, în momentul când comuniştii au desfiinţat biserica greco-catolică, înglobând-o în biserica ortodoxă, a renunţat, în semn de protest, la ortodoxie, trecând la greco-catolicism. Moştenise de la părintele său, care-şi botezase feciorii Crişan şi Horia, respectul şi simpatia deosebită pentru ardeleni. De aici, poate, cultul pentru lucrul bine făcut, îndelung cumpănit.

Trecuse prin multe şi cunoscuse atâţia oameni de seamă, mai ales din România secolului trecut, încât puteai fi sigur că orice nume, orice întrebare îşi avea răspunsul – o istorioară adevarată, captivantă, aşa cum numai el ştia să povestească, presarătă cu amănunte surprinzătoare, datorate spiritului de observaţie şi memoriei prodigioase, reînviind o lume.

A fost la curent până în ultimele zile cu tot ce se întâmplă pe mapamond şi mai ales în România.

Citea zilnic enorm, şi ziare desigur, dar întotdeauna cele mai interesante cărţi, noi apărute. Cu impresionanta lui bibliotecă, doldora de volume, conspectate adesea cu creionul în mână, se întreţinea nu doar în română, ci şi în latină, elină, germană, franceză, italiană sau engleză. Ştia oricând la ce autor, în care carte, la ce capitol puteai găsi citatul de care aveai nevoie.

Scria în fiecare zi, muncind cu o plăcere şi o consecvenţă atipică, din păcate, românilor, pentru că el ducea lucrul până la capăt. De aceea s-a realizat atât de deplin. A fost şi gena probabil, a dăruirii, gena de luptător. Pentru că atât fratele bunicului patern, în războiul pentru independenţă, cât şi tatăl, Victor, în primul război mondial, şi fratele, Horia, în cel de al doilea, au fost decoraţi pentru eroism. Câte familii ale neamului românesc se pot mândri cu aşa ceva?

Atunci însă când a ştiut că sufera de o boală incurabilă, pentru a-i scuti pe cei dragi de suferinţa agoniei lui, a vrut să moară cât mai repede. A refuzat categoric perfuziile, oxigenul, orice mijloc de a-şi prelungi viaţa. Orfan de tată de la o vârstă foarte fragedă, luase viaţa în piept şi ştia să lupte, dar şi să-şi iubească familia. Legătura cu prima soţie, care n-a vrut să părăsească România, nu s-a întrerupt niciodată. Pe cele două fete a reuşit să le aducă în Germania, unde nepoţii s-au putut bucura de dragostea şi sprijinul atât al bunicului, cât şi a unei adevărate, din tot sufletul, bunici germane. A avut şi satisfacţia de a-şi vedea feciorul, în România de după revoluţie, ajuns acolo unde talentul şi capacităţile sale îl îndreptăţeau să ajungă.

Cred că singurul talent al Dr.-lui Muşeţeanu, moştenit tot de la tatăl său, pe care nu l-a cultivat, a fost desenul şi pictura. A compensat această renunţare prin colecţia de grafică şi pictură, cu care s-a înconjurat.

Judeca drept, lipsit de prejudecăţi şi patimă, dar nu se considera infailibil. Îţi cerea părerea, asculta cu interes şi uneori recunoştea cinstit „sa şti că m-am înşelat…”. Modestia lui era nedisimulată deşi sunt convins că îşi cunoştea valoarea. Cucerea prin sinceritate, căldură şi real interes, prin capacitatea de a se entuziasma şi de a admira adevărata creaţie, adevăratele caractere. Suflet curat, era unori de o spontaneitate dezarmantă, spunând tot ceea ce gândea, fără a jigni însă, pentru că o astfel de intenţie, era evident, lipsea cu desăvârşire. Astfel încât chiar complimentele adresate unor doamne, din toată inima, puteau fi urmate altadată de „ce s-a întâmplat?,… astăzi nu arăţi deloc bine,… ce te-a urâţit aşa?”.

În pofida vârstei, a faptului că de câţiva ani îi răsăriseră mestecenii-n păr şi în barbă, vitalitatea trupului impunea şi mai ales vioiciunea spiritului său era de o tinereţe debordantă. Uimitoare şi reconfortantă această asociere de tinereţe şi înţelepciune.

În preajma lui am înţeles de ce unii oameni sunt înconjuraţi cu mai mult decât respect li dragoste, cu veneraţie.

Dezamăgirile şi tristeţile lui erau legate, cele mai multe, de degringolada şi marasmul moral al României. Ultima tristeţe a fost să fie încercarea, nereuşită, de a salva Biblioteca Română din Freiburg, depozitară a mari valori şi cel mai cunoscut institut al românilor din afara hotarelor, aflată la discreţia iresponsabilă a unor oportunişti ce-i administrează falimentul.

Personalitate complexă de tip renascentist, interesat şi documentat enciclopedic în multiple domenii, cu o gândire clară ce ajungea la esenţă, atunci când l-am cunoscut era deja o „instituţie”, cu o fascinantă putere de atracţie. Nu mă îndoiesc că ar fi putut dialoga firesc, fără complexe, cu oricare din marile spirite ale contemporaneităţii sau ale trecutului. Sunt convins că odată descoperit, intrând în câmpul său de gravitaţie, generaţii de români vor dialoga cu el. Nu mi-l pot imagina odihnindu-se. Cred că la poarta raiului prima întrebare pe care a pus-o Sfântului Petre a fost „unde este biblioteca”? Şi mai cred că nu s-a înşelat – în preajma bunului Dumnezeu se va simţi ca lângă un frate mai mare.

18 decembie 2009 Baden-Baden

GHEORGHE OLTEANU, Germania

UN CUVÂNT IMPRESIONANT DE LA PROF. DR. VASILE BARBA, „APOSTOLUL AROMÂNILOR”

SCRISOARE CĂTRE NEPOŢI

Dragi nepoţi, în munţii Alpi din Elveţia, în cantonul Graubunden trăiesc 44.000 de retoromani. Sunt rude de limbă şi, poate de sânge, cu sutele de mii de macedo-români care trăesc în Pind. În Alpi şi în Pind limba romană se vorbeşte de peste 2.000 de ani. Muntele este casă şi pentru reto-romani şi pentru macedo-români.

De 42 de ani, din anul 1938, limba reto-romană din Alpi este a patra limbă recunoscută ca limbă de stat în Elveţia unde trăiesc 6.500.000 de locuitori. Celelalte trei limbi sunt: germana (72%), franceza (22%) şi italiana (5,3%). Pentru 44.000 de retoromani (mai puţini de 1% din toţi elveţienii) Elveţia are şcoli, biserici, jurnale, reviste, programe la radio şi televiziune etc. în limba reto-romană Tot ce se scrie oficial pentru elveţieni se scrie în cele patru limbi.

Deoarece elveţienii de limbă reto-romană sunt puţini (0,7%), sunt înconjurati de elveţieni care vorbesc limba germană şi sunt vecini cu două state de limbă germană (Austria şi Germania) unde pot să circule şi să lucreze, ei învată la şcoala primară (patru clase) şi limba germană de două ori pe săptămână. Dar, la toate celelalte lecţii învaţă în limba părintească, limba reto-romană. La şcolile mai înalte, învaţă în limba germană care este pentru ei limba pâinii. Dar şi la aceste şcoli guvernul elveţian le plăteşte dascăli care ţin lecţii de limbă şi literatură reto-romană de două ori pe săptămână.

Cu germana, retoromanul îşi câştigă mai uşor pâinea; cu limba romană îşi cinsteşte înaintaşii/ strămoşii şi dă hrană inimii.

Deoarece reto-romanii sunt mult mai puţini decât noi, nu au un stat numai al lor, vrând-nevrând trebuie să înveţe, pe lăngă limba lor, încă o limbă, aceea care se vorbeşte de cei mai mulţi din statul lor: limba germană. Cu această a doua limbă pot să se înţeleagă cu milioanele de germani din Elveţia şi din celelalte state de limbă germană. Dar, limba lor n-au lăsat-o şi guvernul îi ajută ca s-o păstreze curată şi s-o lase mai bogată la nepoţi şi strănepoţi. Astfel, retoromanii au ajuns să fie bilingvi. Toţi învaţă, încă din copilărie, două limbi. N-au lăsat să se piardă limba părintească, limba inimii, ca să înveţe numai limba străină cu care pot să-şi câştige mai bine pâinea.

Noi, care suntem macedo-români – vlahi, cum ne zic străinii – (vlahi le-au zis străinii: goţi, vizigoţi, greci, slavi etc. tuturor care erau cetăţeni romani şi vorbeau limba latină; ceilalţi de alte limbi erau doar „romei”/doar cetăţeni romani) ar(o)mâni cum ne zicem noi, trebuie să învăţăm de la reto-romani. Aşa cum fac ei, să facem şi noi. Trebuie să cerem ca în fiecare stat în care trăim (în anul 1913 am fost împărţiţi la 4 state unde suntem cei mai vechi/ băştinaşi) şi unde au venit lângă noi, mult mai tărziu, şi altii de alte limbi, fiecare stat să facă ceea ce se face în Elveţia pentru reto-romani. În şcoala primară (dascălii să-i înveţe, pe tinerii vlahi, carte cu limba lor macedo-română care este limba părintească, limba inimii. De două ori pe săptămână, câte un dascăl să-i înveţe şi limba statului (limba greacă în Grecia, limba albaneză în Albania, o limbă slavă în Iugoslavia şi Bulgaria). Liceele unde învaţă tineri vlahi, să fie licee cu limba statului dar, acolo unde învaţă mai mult de 10 tineri vlahi să li se dea şi profesor care de două ori pe săptămână să-i înveţe limba şi literatura macedo-romană.

Să cerem să ni se dea voie (drepturi) ca să scoatem jurnale, reviste cu limba macedo-română. Să cerem să ni se facă programe în limba noastră la radio şi televiziune. Cu bani de la stat trebuie să fie întreţinute case de culturi unde tinerii vlahi să înveţe cântecele şi jocurile care ne sunt lăsate de străbuni ca scumpă avere.

Aşa cum ne învaţă fraţii noştri din Alpi – fără un guvern numai al lor – trebuie să fim şi noi bilingvi, să învăţăm din copilărie, pe lângă limba noastră maternă, încă o limbă străină, limba statului, ca să putem să trăim mai bine. Fraţii noştri din Alpi, fiindcă sunt foarte puţini, îşi câştigă pâinea numai cu limba străină (germana). Pentru noi, fiindcă suntem mai mulţi decât ei şi fiindcă suntem răspândiţi în toate statele din Balcani, va veni ora ca şi limba noastră – dacă nu o pierdem – să fie şi limba pâinii. O pâine mai bună decât vor putea să scoată aceia care vor şti numai o limbă. Fiindcă, nu va trece mult timp şi lumea va putea să circule fără piedici dintr-un stat în altul, iar noi ne vom putea înţelege cu toţi vlahii din toate statele din Balcani.

Să nu uităm vechea zicală: „cere şi ţi se va da” Să cerem ca, statele pentru care noi lucrăm cinstit, să ne dea drepturile care s-au dat tutulor popoarelor: cu bani de la stat să învăţăm nu numai limba guvernanţilor dar şi limba noastră macedo-română.

Cu multă dragoste, al vostru bunic.

„PÂNĂ AICI!”

Primim la redacţie, şi publicăm, apelul şi declaraţia reprezentanţilor Românilor din judeţele Covasna, Harghita şi Mureş, un document pur şi simplu impresionant privind realitatea zilelor pe care le trăim. Documentul nu a circulat în mass-media stăpânită de viciul consumismului, al „ratingului” stupid şi al supra-realităţii de „vipuri fără rost” iar presa alternativă l-a prezentat cu doar ecouri minore. Dar Românii trebuie să ştie ce se petrece astăzi, în ţara lor.
ADUNAREA REPREZENTANŢILOR ROMÂNILOR DIN JUDEŢELE COVASNA, HARGHITA ŞI MUREŞ

Noi, reprezentanţii românilor din judeţele Covasna, Harghita şi Mureş – primari, viceprimari, consilieri locali şi judeţeni, parlamentari, clerici, precum şi conducerile organizaţiilor civice, întruniţi azi, 18 noiembrie 2006, la Izvorul Mureului, îngrijoraţi de turnura periculoasă rezultată în urma declaraţiilor şi acţiunilor anticonstituţionale ale liderilor politici şi civici maghiari, vizând enclavizarea acestei zone, prin înfăptuirea autonomiei teritoriale pe criterii etnice, adoptăm următoarea

DECLARAŢIE

Timp de 17 ani am tras nenumărate semnale de alarmă privind adevăratele intenţii ale politicienilor maghiari – împărţiţi fără temei în „radicali” sau „moderaţi” – şi iată că acum se cere explicit scoaterea de sub autoritatea statului român a aşa-zisului „Ţinut Secuiesc” şi punerea lui sub stăpânire exclusiv maghiară. Nu lipsa de drepturi sau discriminarea etnică îi determină la asemenea acţiuni, ci refuzul acceptării autorităţii administrative româneşti. Niciodată, în niciun document elaborat de liderii maghiari, nu s-a exprimat disponibilitatea spre dialog şi convieţuire paşnică cu populaţia românească. În niciun demers întreprins de aceştia cu privire la prezentul şi viitorul zonei, românii nu au fost consultaţi, deşi în cele trei judeţe ei reprezintaă peste o treime din totalul populaţiei. Situaţia gravă la care s-a ajuns este consecinţa cedărilor şi compromisurilor făcute de clasa politică românească aflată la putere în ultimii 17 ani. Lăsaţi la discreţia UDMR, românii din acest areal au fost abandonaţi şi consideraţi „pierderi colaterale”.

Nici până acum nu s-a înţeles că, de fapt, problema nu este doar a românilor din aceste judeţe, ci a întregii ţări. Aşa cum nu se înţelege că, deşi neacceptată de jure, autonomia maghiară în zonă există de facto. În realitate, cei care sunt discriminaţi şi au nevoie de sprijin sunt românii din cele trei judeţe, deoarece majoritatea maghiară domină zona atât administrativ, cât şi politic şi economic, reprezentanţii acesteia aplicând exclusiv practici etnocentriste.

Ţinând cont de agravarea stării de fapt, reprezentanţii legitimi ai românilor fac un apel la întreaga societate românească, la Parlamentul, Preşedinţia şi Guvernul României, precum şi la Patriarhia, Academia Română, mass-media şi reprezentanţii societăţii civile – să ia atitudine şi să-şi exprime, public şi neechivoc, o poziţie tranşantă privind acţiunile separatiste şi segregationiste ale liderilor maghiari vizând obţinerea autonomiei teritoriale pe criterii etnice. Solicităm Parlamentului şi Preşedintelui României să nu adopte şi să nu promulge Legea Statutului minorităţilor naţionale, iniţiată de UDMR şi însuşită de Guvern, act normativ prin care se urmăreşte legiferarea bazei autonomiei teritoriale pe criterii etnice. Date fiind efectele negative asupra acestei zone a adoptării legislaţiei privind descentralizarea administrativă, prin care puterea autorităţilor locale controlate perpetuu de UDMR, se amplifică în detrimentul românilor, avertizăm că aceste legi să nu fie adoptate pripit, ci să fie în prealabil supuse dezbaterii publice, pentru a se stabili mecanisme legale care să preântâmpine adâncirea discriminării la care sunt expuşi românii. Solicităm modificarea în regim de urgenţă a Legii Administraţiei Publice Locale, astfel încât să nu se permită constituirea asociaţiilor intercomunitare care urmăresc, în mod direct sau indirect, realizarea autonomiei teritoriale pe criterii etnice.

Solicităm că orice decizie a autorităţilor publice, cu impact asupra identităţii românilor din zonă, să fie adoptată numai după consultarea Forumului Civic al Românilor din Harghita şi Covasna. Reluăm solicitarea asigurării prin lege a reprezentării populaţiei româneşti din Harghita şi Covasna în Parlament, precum şi în conducerea autorităţilor publice locale, a instituţiilor deconcentrate şi a celor de învăţământ şi cultură. Totodată, revenim cu solicitarea
ca, la nivelul Guvernului şi Preşedinţiei, să se înfiinţeze structuri consultative distincte pentru judeţele Covasna, Harghita şi Mureş.

Solicităm de asemenea:

– Sancţionarea prin lege a practicilor discriminatorii de condiţionare a ocupării funcţiilor publice de cunoaşterea limbii maghiare.

– Asigurarea respectării statutului limbii române ca limbă oficială în activitatea instituţiilor administraţiei publice locale, inclusiv prin amendarea normelor care aduc atingere acestui statut în teritoriu.

– Acordarea sprijinului financiar Episcopiei Ortodoxe a Covasnei şi Harghitei, pentru activitatea sa misionară şi socială, de sprijinire a parohiilor cu un număr mic de credincioşi, pentru refacerea şi întreţinerea bisericilor şi a altor monumente istorice româneşti, precum şi pentru ajutorarea celor defavorizaţi.

– Asigurarea, prin bugetul central, a suportului financiar pentru proiectele promovate de asociaţiile şi fundaţiile culturale, religioase şi civice din judeţele Covasna, Harghita şi Mureş.

– Menţinerea statutului de instituţie de importanţă naţională a Muzeului Carpaţilor Răsăriteni.

– Menţinerea Centrului Cultural Topliţa, Centrului de Cultură Arcus, respectiv a Direcţiilor Judeţene ale Arhivelor Naţionale în subordonarea directă a Ministerului Culturii şi Cultelor, respectiv a Ministerului Administraţiei şi Internelor.

– Co-finanţarea de la bugetul central a publicaţiilor cotidiene în limba română din judeţele Covasna şi Harghita, precum şi a revistelor ştiinţifice şi de cultură editate de instituţiile culturale şi şcolare şi de organizaţiile neguvernamentale.

– Sprijinirea învăţământului în limba română, îndeosebi în localităţile cu un număr redus de elevi români.

– Includerea în grila de programe a televiziunii şi radioului public a unor emisiuni consacrate românilor şi convieţuirii interetnice în această zonă.

Propunem ca, în perspectiva unei reîmpărţiri administrativ-teritoriale a ţării, în configurarea unităţilor administrative să nu prevaleze criteriul etnic, generator de disfunctionalităţi şi
discriminări. Solicităm autorităţilor centrale elaborarea, în parteneriat cu Forumul Civic al Românilor din Harghita şi Covasna, a unei strategii naţionale pentru soluţionarea problematicii specifice zonelor unde românii sunt în minoritate. Participanţii la Adunarea reprezentanţilor românilor din judeţele Covasna, Harghita şi Mureş, îi cheamă din nou pe concetăţenii de etnie maghiară la conlucrare şi dialog, singura soluţie rezonabilă fiind convieţuirea paşnică, bazată
pe respectul reciproc, în spiritul valorilor europene.

Această declaraţie a fost adoptată în prezenţa şi cu binecuvântarea I.P.S. Laurenţiu Streza, Mitropolitul Ardealului, I.P.S. Andrei Andreicuţ, Arhiepiscop de Alba-Iulia şi a P.S. Ioan Selejan, Episcopul Covasnei şi Harghitei. Înalţii ierarhi au asigurat Adunarea de susţinerea deplină din partea Bisericii Ortodoxe Române, adresând tuturor partidelor româneşti îndemnul de a trece peste diferenţele politice în sprijinirea românilor din această parte a ţării.

Izvorul Muresului, 18 noiembrie 2006

În numele Adunării, Preşedintele Forumului Civic al Românilor din Harghita şi Covasna

av. IOAN SOLOMON

EMANOIL GOJDU ESTE DEJA UITAT

Republicam acum un apel vechi de exact un an. El aparţine prof. Luchian Deaconu, de la Craiova, reprezentant al Grupului de Iniţiativă a Intelectualilor din Bănie şi susţine că, în ziua de comemorare a morţii celui ce a şi-a dat averea românilor din Transilvania, să se bată clopotele în amintirea lui şi spre trezirea ţării care l-a uitat şi lasă ca hoţia ce s-a instaurat la noi să îl deposedeze şi pe el de memoria faptei bune şi pe noi de bunurile ce ni le-a lăsat. Atunci, apelul lui Luchian Deaconu nu a fost ascultat decât sporadic şi nesemnificativ. Astăzi el va fi la fel de anonim? Să nu uităm, însă, că viitorul depinde de noi. Şi să batem clopotele.

DE CE TAC CLOPOTELE ?

Una din modalităţile prin care românii şi-au exprimat, în momentele de cumpănă, adeziunea sau dezaprobarea faţă de măsuri care priveau viitorul neamului, a fost „corul clopotelor bisericilor”, Semnul divin că Ţara se bucură sau suferă. Întreg cuprinsul românesc a fost acoperit de dangătul clopotelor bisericilor în august 1916, vestind trecerea Carpaţilor, în decembrie 1918, Unirea Transilvaniei şi Banatului cu Ţara, în 1940, cedarea Basarabiei şi acceptarea Dictatului de la Viena. Clopotele bisericilor au exprimat, de fiecare dată, bucuria şi
durerea, încuviinţarea sau protestul general al românilor faţă de evenimentele aflate în derulare.

Recent, Guvernul României a cedat 3 miliarde Euro din Patrimoniul lăsat de patriotul Emanoil Gojdu ortodocşilor români din Transilvania şi Ungaria.

DE CE TAC CLOPOTELE ?

La 3 februarie 2006, s-au împlinit 136 de ani de la trecerea spre cele veşnice a marelui patriot Emanoil Gojdu. Clopotele bisericilor ar fi trebuit, oricum, să bată! Suntem la doar câteva luni după ce Guvernul României a încalcat voinţa testamentară a acestui părinte al ortodoxiei româneşti, căruia îi datorăm faptul că ai noştri sunt Traian Vuia, Octavian Goga, Victor Babeş, Ion Lupaş, Constantin Daicoviciu, că se vorbeşte româneşte şi se simte creştineşte în „acea parte a naţiunii române din Ungaria şi Transilvania care – la 1870 – ţinea de legea răsăriteană ortodoxă”.

Clauzele testamentului de inspiraţie divină a patriotului Emanoil Gojdu au fost necreştineşte, nelegal şi nefiresc abolite de Guvernul României, fără a avea nici un drept aspura Moştenirii.

DE CE TAC CLOPOTELE?

De ce nu reacţionează mandatarii şi urmaşii beneficiarilor: mitropoliţii, episcopii, nepoţii şi strănepoţii bursierilor Fundaţiei „Gojdu”, ai preoţilor şi învăţăatorilor izvorâţi din dania binefăcătorului lor?

De ce nu protestează împotriva nedreptăţii pe care Guvernul României a comis-o împotriva voinţei părintelui lor spiritual, patriotul Emanoil Gojdu?

Clopotele de la toate bisericile ortodoxe din Transilvania şi Banat pot li trebuie să exprime protestul tuturor românilor ortodocşi împotriva hotărârii guvernului.

DUMINICA 19 FEBRUARIE SĂ SE OFICIEZE SLUJBE ÎN MEMORIA MARELUI PATRIOT, LA ORA 12, SĂ BATĂ CLOPOTELE TUTUROR BISERICILOR ORTODOXE DIN TRANSILVANIA ŞI BANAT ÎN SEMN DE PROTEST FAŢĂ DE HOTĂRÂREA NEDREAPTĂ ŞI NECREŞTINEASCĂ A GUVERNULUI ! CLOPOTELE SĂ VESTEASCĂ PROTESTUL ROMÂNILOR ORTODOCŞI.

11 februarie 2006

prof. dr. LUCHIAN DEACONU

 

PUTEREA TRADIŢIEI
ION MARIN ALMĂJAN: „EMINESCU ŞI BANATUL”

Nu mai este socotită un semn de modernitate, cu atât mai puţin de europenism, întoarcerea la valorile clasice, la modelele spirituale pe care s-au clădit idealurile naţionale, perceptele morale ale generaţiilor ce au creat România întregită. Făcătorii de manuale şcolare, noii înţelepţi ai populaţiei ce trăieşte în graniţele României, ca să evit sintagmele popor şi naţiune, şi ele considerate a fi vetuste, împotriva spiritului globalizării, a acelui political errectnis ce conduce astăzi lumea, găsesc a fi mult mai sănătos pentru viitorul omenirii şi al nostru al românilor să se arunce la pubelele istoriei tot ceea ce a creat şi a dezvoltat identitatea fiecărui neam: tradiţiile, cultura, credinţa, creaţia spirituală. Cu riscul de a fi integrat deci categoriei celor anacronici, daţi-mi voie să vă mărturisesc, din start, adânca mea preţuire pentru valorile care au stat şi după opinia mea vor mai sta la temelia noastră ca neam şi a României ca ţară,indiferent de modul în care va fi alcătuită şi condusă mâine lumea. Îndrăznesc chiar să mă alătur celor care susţin că numai păstrându-ne valorile, credinţa, normele morale, tradiţiile create în spiritul acestor norme bazate pe Cartea Sfântă, pe învăţătura dreptcredincioasei noastre Biserici, vom supravieţui acestor timpuri, ce stau sub semnul Răului.

Revenind la modele, la valorile fundamentale ale noastre, nu voi pregeta să îmi exprim preţuirea,admiraţia lucidă pentru cel ce a fost numit, aşa cum ştiţi spiritul tutelar al culturii române, Mihai Eminescu. Să vă reamintesc faptul că în 1889 Titu Maiorescu îşi încheia studiul Eminescu şi poeziile lui astfel: „literatura poetică română va începe secolul al 20-lea sub auspiciului geniului lui.” La rândul său, Nicolae Iorga vedea în Eminescu „expresia integrală a sufletului românesc” iar Constantin Noica a formulat celebra sintagmă: „omul deplin al culturii româneşti”. Mergând mai departe, Mircea Eliade îşi exprima convingerea că atâta timp cât „va exista, undeva prin lume, un singur exemplar din poeziile lui Eminescu, identitatea neamului nostru este salvată. Lucian Blaga, realizând o paralelă între Coşbuc şi Eminescu scria că George Coşbuc e mai românesc, ca material poetic decât Eminescu, întrucât Coşbuc realizează românescul „prin descrierea vieţii folclorice. Dar Eminescu e de un românism sublimat, complex, creator. El e mai aproape de ideea românească. Coşbuc reprezintă poporul românesc printr-un fel de consimţământ plebiscitar, Eminescu îl reprezintă printr-un fel de legitimism de ordin divin”. Însuşi Cioran, nihilistul Cioran, nu-şi poate reprima uimirea că, într-o ţară pe care el o flagela cu violenţă fără seamăn în Schimbarea la faţă a României, „s-a putut naşte Eminescu”. Ce a căutat pe aici-se întreabă el cu retorică uimire, acel pe care şi un Budha ar putea fi gelos?” Şi asemenea legitime şi autorizate recunoaşteri a genialităţii lui Eminescu sunt multe, după cum destule sunt şi negările începute chiar de către contemporanii săi.

Legăturile cu Banatul, ca să mă refer la ţinutul meu natal, ale lui Eminescu sunt legate de prezenţa la Timişoara a fratelui său Nicolae pe care poetul l-a căutat în 1867 dar şi de vizita pe care marele nostru poet a făcut-o în calitate de sufleur al trupei Pascaly în anul de graţie 1868, când artiştii bucureşteni au trecut munţii, susţinând mai întâi spectacole la Lugoj, apoi la Timişoara,unde Matilda Pascali a născut un băiat Andrei Claudiu, botezat de protopopul Melentie Drăghici, personalitate a mişcării naţionale din Banat, naş fiind Andrei Mocioni,un lider recunoscut al românilor bănăţeni din fostul imperiu austro-ungar. Nu-i mai puţin important faptul că în pauza spectacolului cu piesa „Mihai Viteazul”, Iulian Grozescu recită poezia al cărei autor era el însuşi intitulată „Talia română”, acelaşi Grozescu despre care unii susţin că el ar fi fost primul redactor al debutului eminescian la „Familia”, şi naş al lui Eminescu, că el i-ar fi schimbat numele din Eminovici în Eminescu şi nu Iosif Vulcan. După Timişoara, trupa Pascaly pleacă la Arad,unde Eminescu îl întâlneşte pe Iosif Vulcan, de aici la Oraviţa prezentând un spectacol în cel mai vechi teatru din România. Ecourile în presa bănăţeană şi în sufletele intelectualităţii ale acestui turneu au fost copleşitoare. Ziarele: Temeswarer Zeitung şi Neue temeswarer Zeitung publică cronici ample despre spectacole. Contactul chiar şi fugitiv al lui Eminescu cu realităţile bănăţene, mai cu seamă cu viaţa culturală şi artistică se va reflecta mai târziu într-o însemnare a lui Eminescu ce poartă numele „Teatrul românesc în Lugoş”, însemnare ce vădeşte dintru început preocuparea poetului pentru crearea unei limbi româneşti curate. Piesa interpretată de lugojeni, „Girofle-Girofla”, a avut un deplin succes, scrie Eminescu, întrucât „textul piesei a fost cores de espresiunile ce nu cad în cadrul diletantismului”.

Trebuie să spunem însă că Banatul şi cărturarii Banatului nu-i erau străini lui Eminescu. Încă din perioada gimnaziului de la Cernăuţi, Eminescu a cunoscut din biblioteca şcolii, sau din cea a profesorului său Aron Pumnul, cărţi semnate de bănăţenii: Dimitrie Ţichindeal, „Adunare de lucruri moraliceşti” (Buda 1808), „Fabule” (Buda 1818), Nicolae Tincu Velea, „Cele şapte virtuţi” (Braşov 1847), „Istoria bisericească politico-naţională” (Sibiu 1865), Petru Lupulov, „Versuri de bucurie” (Buda 1834), „Plângere la mormântul părinţilor mei” (Timişoara 1845), Atanasie Marian Marienescu, „Balade” (Pesta 1859) „Colinde” (Pesta 1859) „Istoria română naţională pentru tinerimea română” (Sibiu 1861), Paul Iorgovici cu a sa vestită „Observaţii de limbă rumânească” (Buda 1799), Constantin Diaconovici Loga, „Ortografia sau dreapta scriere” (Buda 1818), „Gramatica română” (Buda 1822, 1823) etc. Aduceţi-vă aminte de frumosele versuri ale Epigonilor: „Văd poeţi ce-au scris o limbă, ca un fagure de miere: / Cichindeal gură de aur, Mumulean glas cu durere,…” şi veţi înţelege mai bine adânca reverberaţie şi admiraţie a poetului pentru aceşti cărturari întemeietori de limbă şi cultură românească. Despre lectura acestor cărţi ale bănăţenilor stă mărturie catalogul bibliotecii gimnaziului din Cernăuţi unde Eminescu le înregistrează în calitatea sa de benevol bibliotecar. La Viena, Eminescu a avut posiblitatea să întâlnească alţi intelectuali bănăţeni. Nu insistăm mai mult asupra problemei, cu toate că singură acestă temă ar putea fi tratată într-o pe larg. Eminescu a cunoscut Banatul mult mai bine decât am crede noi. Ilarie Chendi în Prefaţa la Opere complete I, Literatură populară Buc. 1902 (vorbeşte tocmai despre legăturile trainice ale poetului cu Banatul, de unde acesta a cules câteva creaţii populare. Şi dacă ar fi să-l credem pe Cezar Petrescu am reţine din romanul acestuia faptul că Eminescu era mare iubitor de doine bănăţene şi-i plăcea să poarte un „clăbăţ” bănăţean. Să încheiem această succintă trecere în revistă a relaţiilor marelui poet cu Banatul amintind faptul că, la 11 octombrie 1925, la Sânnicolaul Mare, s-a dezvelit primul monument dedicat lui Eminescu în România de dincolo de munţi. Cu acest prilej, Octavian Goga, prezent la manifestare, a rostit frumoasele cuvinte, extrem de grăitoare pentru acel timp, spunând, parafrazez, că graniţa unei ţări poate fi păzită numai cu un corp de armată sau cu statuia unui poet. Dacă cuvintele lui Goga ar fi avut şi putere să se întrupeze în realitate, ce bine ar fi fost ca Basarabia şi Bucovina de nord să fi avut în 1940, la graniţele cu molohul de la răsărit, statui ale lui Eminescu! A fost dat totuşi ca poezia eminesciană, numele său, purtate în suflet şi rostite în urechile autorităţilor bolşevice de la Chişinău,din alte localitţi ale Basarabiei, de către minţile luminate ale acestui pământ românesc, să câştige până la urmă şi să înalţe spada, iarăşi strălucitoare, a Limbii române chiar dacă unii oficiali ar dori s-o numească limbă moldoveanească, în felul acesta încercând să se nege originea noastră comună.

Veni-va timpul şi pentru celelalte biruinţi ale Eminescului în Moldova marelui şi sfântului Ştefan Voievod, în dulcea Bucovină, pentru ca gândul de necuprins al poetului să se reîntoarcă în albia lui firească: „De la Nistru pân la Tisa…”

 

EMINESCU ŞI „MONSTRUOASA COALIŢIE”:

ALEXANDRU IOAN CUZA – „UNICUL DOMN VÂNDUT

Figura, devenită încă din timpul vieţii aproape legendară, de mare popularitate, a domnitorului Alexandru Ioan Cuza, a înrâurit profund anii tinereţii lui Mihai Eminescu, în familia căruia realizatorul Unirii din 24 Ianuarie 1859 se bucura de mare preţuire. Copil fiind (în vârstă de nouă ani) când Cuza urca pe tronul Principatelor Unite şi elev la Gimnaziul cezaro-crăiesc din Cernăuţi, când domnitorul român era nevoit să abdice, Eminescu (el însuşi după vreo două luni părăsind Cernăuţiul definitiv şi plecând într-un periplu transilvano-muntean) a rămas în suflet cu imaginea unui domnitor ce s-a contopit cu aspiraţiile celor mulţi, promovând o cauză naţională de reverberaţie istorică, întrucât prin Unirea Principatelor, aşa cum preciza Mihail Kogălniceanu, „s-au unit tronurile lui Ştefan cel Mare şi al lui Mihai Viteazul” – „act energic al întregii naţiuni„, salutat cu bucurie şi entuziasm de românii din toate provinciile româneşti, indiferent sub ce dominaţie străină se aflau acestea.

„Unirea naţională – spunea Nicolae Bălcescu – fu visarea iubită a voievozilor noştri cei viteji, a tuturor bărbaţilor noştri cei mari…pentru dânsa ei trăiră, munciră, suferiră

Se ştie că, după abdicarea silită din noaptea de 11 februarie 1866, Cuza pleacă în Apus, refuzând, cu demnitate şi onoare, orice intervenţie diplomatică de a-l ajuta să-şi recapete tronul – „spre binele naţiunii„, zicea el.

În ianuarie 1870, Eminescu împreună cu alţi doi colegi studenţi aflaţi la Viena, îl vizitează pe Cuza la Döbling, lângă Viena, într-un generos gest de susţinere morală (faptul e consemnat în „Adevărul literar” din 15 aprilie 1923, unde se afirmă că tinerii studenţi români L. Năstase, V. Burlă şi Eminescu „au fost foarte bine primiţi de Cuza”…).

Într-un articol scris de suceveanul Vasile Gherasim (1893-1933) se afirmă că „tânărul Eminescu va fi fost cuprins de o adâncă emoţie când l-a văzut pe acela care a realizat Unirea Principatelor…”

Meritele” şi „greşalele” lui Cuza vor reveni frecvent, ca motive de comparaţie, în publicistica social-politică eminesciană din perioada 1876-1883, la „Curierul de Iaşi” şi „Timpul”. Debarcarea lui Cuza a fost cea mai gravă ofensă adusă Principatelor Unite, consideră poetul-gazetar, căci, dacă Al.I.Cuza era de acord cu „abdicarea” şi pentru aducerea unui principe străin, aşa cum consimţise la urcarea pe tron, actul politic respectiv trebuia scutit de „neagra felonie„, adică făcut cu onoare, prin consimţământ general şi în deplină lămurire populară…

Aceastea trebuie să fi discutat Eminescu în vizita făcută fostului domnitor, de vreme ce, cu indignare, va înfiera „montruoasa” trădare şi „neagra felonie” a jocului politic căruia i-a căzut victimă fostul domnitor:

„Vor trece veacuri şi nu va exista român căruia să nu-i crape obrazul de ruşine de câte ori va răsfoi istoria neamului său la pagina lui 11 februarie şi stigmatizarea acelei negre felonii va răsări pururea în memoria generaţiilor, precum în orice an răsare iarba lângă mormântul vândutului Domn.” (Timpul, 27 februarie 1882).

Cuza este, în viziunea lui Eminescu, un domn luminat, care a lovit în pătura „superpusă” („pleava din Ţarigrad„, „bulgăroi cu ceafa groasă, grecotei cu nas subţire” etc.), promovând, în politica internă, cauza populară, iar în politica externă cauza naţională. Domnia lui Cuza a fost una de „emancipare politică şi socială„, urmând modelul apusean al dezvoltării instituţionale „ca o cerinţă impusă de modernizarea atatului naţional român”. (Timpul, 15-27 februarie 1880, Opere XI).

Când politicienii „roşii” (liberalii) incriminează, la un miting desfăşurat în Aula Ateneului, „crima” de la 2 mai 1864 (impunerea reformei agrare prin „lovitură de stat”), Eminescu intervine cu promptitudine gazetărească şi justiţiară susţinere:

„Dacă actul de la 2 mai a fost o crimă, ea a fost francă, făcută cu braţele încrucişate. Actul de la 11 februarie, însă, participarea gardei palatului la răsturnarea Domnului, e o infamie şi o laşitate…”

Eminescu citează chiar din discursul liberalului Boerescu câteva pasaje caracteristice, dovedind, pe faţă nu pe dos, – adică nerăstălmăcind realitatea, cum făcea oratorul, – că „personalitatea fostului Domn răsare clară şi mare, cum a fost în adevăr.”

Gazetarul ajunsese la concluzia că „secularizarea” averilor mănăstireşti era o măsură inevitabilă:

„Dreaptă sau nedreaptă, bună sau rea, secularizarea s-a aplicat în toate ţările Apusului european, faţă cu o biserică cu mult mai puternică decât cea grecească din Constantinopol (…). Secularizarea a trecut în dreptul public al statelor.”

Aşadar, clericii Locurilor Sfinte, care au protestat pe lângă Cuza, trebuie să accepte realitatea jurisdicţiei, căci nu e un capriciu „voievodal”, ci o „necesitate” istorică, europeană chiar… Secularizarea, crede gazetarul, nu vine decât să lovească în acea „pleavă din Ţarigrad” care acaparase averile mănăstireşti şi ierarhiile statului.

Eminescu nu trece sub tăcere „greşalele lui Vodă Cuza„, scriind răspicat că „cea mai constantă greşeală a lui era pripa, răsărită din silă de temporizare„, însă „orbi am fi şi răi români dacă am tăgădui meritele lui.”

Pe „trădătorii” lui Cuza, Eminescu îi va avea în atenţie mereu, observând că înşişi „complotiştii” de frunte au urcat spectaculos pe scara ierarhiei sociale. Spre exemplu, când Dimitrie Lecca va fi avansat la gradul de general, Eminescu constată impostura şi cameleonismul de carieră:

Colonelul Lecca, ministrul de război demisionat, a fost înaintat la rangul de general. O lună înainte de 11 februarie 1866 el prestase jurământul lui Vodă Cuza ca comandant de batalion; la 11 februarie însă a comandat revolta care a răsturnat pe cel din urmă suveran naţional al României.” (Timpul, 25 aprilie 1880, Opere XI).

Ajuns ministru de război, generalul Lecca s-ar face „vinovat o dată c-a trădat pe suveranul său fiind soldat, vinovat a doua oară că l-a trădat fiind de strajă.” (Timpul, 30 decembrie 1880; Opere XI, pp. 457-458).

Într-un alt editorial din 18 martie 1881, tonul gazetarului urcă, cu indignare şi revoltă, în registrul unei incriminări istorice:

Să se ţină bine minte că Vodă Cuza a iertat prin viu grai şi în scris tuturor…absolut tuturor, numai colonelului Lecca şi altor câtorva nu; nu pentru el personal, ci pentru pata pe care acesta a pus-o pentru vecii vecilor pe steagul ţării. E unicul caz în istoria românilor. Au căzut domni prin rebeliune făţişă a poporului sau a armatei, au căzut prin amicii lor făţarnici; nici un domn român, dar absolut nici unul n-a căzut prin trădarea strajei domneşti; orice strajă, chiar adversară Domnului, pe cât era strajă au privit unsul lui Dumnezeu pe oaspetele credinţei ei, şi oaspeţii sunt sfinţi chiar pentru popoarele cele mai barbare.”

Un alt „cameleon”, Alexandru Candiano Popescu, deşi s-a declarat duşman de moarte al regelui Carol I, prin caricata „Republică” de la Ploieşti, va câştiga apoi încrederea regelui, devenind „adjutant domnesc” şi comportându-se, ca şi generalul Lecca, ca bravi ostaşi în Războiul pentru Independenţă, cu merite reale.

Când generalul Macedonski (demisionat în 1864) este reprimit de cabinetul Ghica-Kogălniceanu, în 1869, Candiano Popescu protestează, considerându-l pe acesta drept „calomniatror” al tronului. Eminescu intervine, cu marele său fler de gazetar pe fază, amintindu-i acestuia: „Cu măsura cu care măsuri ţi se va măsura.” Reeditând mitica pedeapsă a lui Oedip, „roşii” n-ar face, prin acuzele aduse altora, decât să se condamne pe ei înşişi „din gura lor proprie auzim condamnarea lor.” (Timpul, 5 noiembrie 1880, Opere XI).

În general, domnia lui Cuza este apreciată drept „cea mai însemnată de la fanarioţi încoace, atât în bine, cât şi în rău„.

Răsturnarea lui Cuza are, zice poetul, imediat consecinţe asupra cauzei naţionale, căci, dacă partidele nu s-ar fi unit să-l detroneze în mod ruşinos pe „vrednicul de amintire Alexandru Ioan Cuza„, „Unirea Ardealului cu Ungaria nu se făcea„…(Opere XII, p. 461).

Păcat că poetul n-a mai apucat să trăiască momentul Marii Uniri de la 1 Decembrie 1918, căreia i-au fost totuşi contemporani T. Maiorescu, Slavici, P.P. Carp şi alţi junimişti, nici unul însă arătându-se atât de cucerit de imaginea marelui Domn valah precum fusese Eminescu, ca om şi gazetar de infranşisabilă probitate morală.

Prof. Z. CÂRLUGEA

Publicat în opinii. Comentarii închise la