serie noua, Februarie 2007 – OAMENI CARE NU TAC

BARTOLOMEU AL CLUJULUI : „GLORIA DE A NE ASEZA LA COADA CONTINENTULUI ”

Ca şi cum sărăcia endemică, degringolada politică, infracţionalitatea camuflată, corupţia sub acoperire şi exhibarea libertinajului nu ne-ar fi fost deajuns, în toamna acestui an s-au produs în România şi două atentate morale la adresa copiilor şi tinerilor noştri.E vorba de o campanie a unei minorităţi agresive pentru eliminarea religiei din învăţământul public, tocmai într-o vreme când şcolile noastre sunt asaltate de tabagism, alcoolism, droguri, sexualitate, golănie argotică şi dezmăţ comportamental. Nu e pentru prima oară când intervin în acleastă problemă, dar vreau să le reamintesc zeloşilor noştri atei ca religia, ca materie a trunchiului comun, este prevăzută în Legea învăţământului, fără ca prin aceasta să i se răpească elevului libertatea de a o refuza. Pe de altă parte, din paisprezece state ale Comunităţii Europene, doar două nu au religia în sistemul educaţional. Din acest punct de vedere, iată că ni se îmbie gloria de a ne aşeza la coada continentului.

Mai nou, se agită o seamă de proteste împotriva prezenţei icoanelor în şcoli, fără ca vreun elev sau părinte să se fi plâns. >>citeste aici>>>

ECONOMIE POLITICA LA SAR

Alternativ dar echivalent, înţelegem prin acronimul SAR fie Societatea Academică Română, fie Societatea Academică din România. ONG –ul acesta înregimentat intereselor unei insecte foarte strălucitoare în bezna nopţii se prezintă pe Internet la adresa www.sar.org.ro.
Pe data de 15 februarie 2007, s -a ţinut Conferinţa anuală a Societăţii Academice din România. Invitatul de onoare a fost domnul Traian Băsescu, preşedintele României. Omul din fruntea ţării a vorbit vehement despre ingerinţa nelegitimă şi perturbatoare a politicului în zona economică. Cât se poate de potrivit, mai ales că peste o zi, jurnale bucureştene făceau public scandalul „celui de al treilea bileţel”.

Dar nu despre acest scandal vreau să vorbim aici. Mult mai relevantă, privind chiar „consistenţa academică” SAR, mi se pare lipsa de comentarii pertinente, revelatoare, a membrilor acestei societăţi la scandalurile economice din România, dezvăluite ori încă nedezvăluite.Scandalurile, minore prin consecinţele lor asupra clasei politice, sunt doar reflecţia, deformată şi mediatizată, a unor probleme economice majore şi reale prin care trece ţara, şi care probleme vor afecta negativ generaţiile viitoare din România.>>> citeste aici>>

TITUS FILIPAS

Anunțuri
Publicat în opinii. Comentarii închise la serie noua, Februarie 2007 – OAMENI CARE NU TAC

_________________________________________________________” DISCURS PENTRU ROMANIA „

ganduri si atitudini de ANTON LIXANDROIU

La 87 de ani , Anton Lixandroiu , o legenda vie a romanismului din toata lumea( care a chemat in judecata statul maghiar la Tribunalul International de la Haga pentru a-l determina sa-si ceara iertare pentru masacrele anti-romanesti din al doilea razboi mondial ) s-a intors in Romania si s-a stabilit aici . Opera lui cetateneasca ,si viata lui exemplara , trebuie cunoscute . Incepem ,de aceea , in NEAMUL ROMANESC publicarea unor fragmente din declaratii si scrieri memorialistice ale acestui uimitor de hotarat carturar roman , din stirpea ” argumentationismului ” transilvan.

NU POT STA INDIFERENT CAND SE DUCE O VENDETTA IMPOTRIVA TARII MELE

Dintre ziarele americane care publica articole deformate despre romani , pe locul întâi, de la distanţă, se situează „The New York Times ” . Acestui ziar i-am trimis nu mai puţin de 790 de scrisori de protest, la care nu a răspuns deloc! Mai departe, am cerut sprijinul a şase senatori care, la rândul lor, au scris redacţiei, sugerându-i să-şi respecte cititorii. Nici ei n-au primit nici un răspuns. Mă gândesc să dau în judecată acest ziar şi să-i cer 200 de milioane de dolari – daune pentru defăimarea statului român, sumă pe care o voi dona pentru construirea de azile şi spitale în ţară. Urmează ziarele International Herald Tribune, Chicago Tribune, The New York Review of Books,
Financial Times , precum şi.televiziunile CNN şi Channel Seven. Aici a lucrat otrăvită Barbara Walters, în ale cărei emisiuni insista pe faptul că România îşi vinde în masă copiii sau îi lasă să doarmă prin canale şi în gurile de metrou. Am cerut redacţiilor respective s-o scoată la pensie, că nu ştie ce vorbeşte. De ce nu vede câţi drogaţi şi copii abandonaţi zac prin canale în Brooklyn şi Bronx (New York) sau în Chile, Peru sau Venezuela? Nu cumva e plătită de cineva să vadă
numai boschetarii din Bucureşti?
Deformari si defaimari ? Enumăr câteva: în România trăiesc 3 milioane de maghiari şi 3 milioane de ţigani, iar ansamblul minorităţilor naţionale depăşeşte 40% din populaţie. Cu alte cuvinte, numai 60% din populaţia României sunt români! Armata Română a împuşcat şi aruncat de vii în foc zeci de mii de evrei din nordul Transilvaniei, în timp ce guvernul român condus de Antonescu a trimis la Auschwitz 200.000 de evrei din Transilvania.
Declaratia generalului american Wesley Clark, potrivit căreia „Tratatul de la Trianon a fost o mare greşeală si ar trebui revizuit”.
Harta publicată de National Geographic, în care se arată că în Transilvania se vorbeşte o singură limbă: maghiara.
Harta revistei Arborele Lumii, care ne înfăţişează „Ungaria Mare”, întinsă de Ia Tisa până la Dunăre, la Marea Neagră şi la Nistru.
Aberaţiile ramolitului G. Prouty, colonel din al doilea război mondial, care a văzut, cică, prizonierii americani venind din România, fiecare cu piciorul tăiat din genunchi de către barbarii de români, după un obicei ce vine de la Dracula. În realitate, se ştie că piloţii americani doborâţi de germani la Ploieşti au fost ţinuţi la Timişul de Sus ca nişte boieri, trăind mai bine decât ofiţerii din armata română.
În fine, am fost scandalizat-de declaraţia consulului american la Bucureşti, Michael Mates, potrivit căreia Biserica Ortodoxă Română persecută alte biserici, în special Biserica Maghiară.
Mulţi nervi mi-a făcut şi articolul lui Thomas I. Noon, intitulat „România îşi persecută minoritatea maghiară”. Probabil l-a scris în stare de ebrietate, aşa cum par a fi multe articole antiromâneşti publicate în America. De altfel, nici episcopul Tokes nu e prea departe de aceşti denigratori, rând afirmă, la Cleveland, că maghiarii sunt un fel de sclavi negri ai României.
Este adevărat ca The New York Times n-a mai scris nimic în ultimul an despre România. Nici rău, nici bun. Dar asta nu înseamnă că jurnaliştii respectivi nu trebuie să răspundă pentru ceea ce au făcut. Şi-i voi chema în justiţie. Pentru că nu pot sta indiferent când se duce o vendettă contra ţării mele.

___________________________________________________________________

SCRISOARE DE DEZNADEJDE

 

Am primit, nu demult , un apel de la „romanii timoceni” care, lipsiti de biserica si de drepturi in locurile unde i-a lasat Dumnezeu, sunt acum parasiti si de „Statul Roman” care, fiind „muma” pentru cele mai diverse grupuri „elitiste” de pierde-vara parazitari , se dovedeste a fi „ciuma” pentru romanii in suferinta si in nevoie. Apelul este impresionant desi ,din perspectiva cheltuielilor desantate ce se fac fara nici un rost de catre Stapanirea de la Bucuresti, nici nu ar fi trebuit sa existe motivul ce l-a ocazionat : o suma de numai 15.000 E pe care Ministerul Afacerilor Externe trebuia sa o plateasca pentru un program de presa romaneasca ,realizat ,cu fonduri proprii si cu sacrificii,de romanii din aceasta parte a lumii.Acum venise scadenta si plata dar Statul ,care prin ministrul iresponsabil-autor al ” Afacerii Gojdu ” ,se face ca a uitat, ezita sa plateasca . Si aceasta -in vreme ce nu ezita sa constituie un buget de 3 milioane de Euro pentru doua cladiri de consulate in Basarabia,adica o suma de cateva ori mai mare decat spune piata imobiliara .

Publicam aici cateva opinii transante care vor avea cu siguranta ecou,macar moral.In orice caz, aceasta tema deschide o dezbatere, ce va trebui urmata de initiative concrete, privind obiectivele stapanirii si legitimitatea ei.

_______________

„STATUL IRESPONSABIL” SE DEZLANTUIE

 

Am primit din Timoc un comunicat dramatic, ce ne intareste in banuiala ca atitudinea stapanirii de la Bucuresti fata de soarta „romanitatii” nu este consecinta unor erori intamplatoare ci parte dintr-un proiect clar de „abandon istoric” a tuturor romanilor ce sunt asezati in afara Romaniei; randul „romanilor din Romania” va veni ceva mai tarziu.Am rugat pe toti cei ce au dorit sa citeasca apelul si comunicatul anexat. El ne arata o situatie ce trebuie facuta cunoscuta prin toate mijloacele, putine, de care dispunem dar, in acelasi timp, ne da si temei sa nu mai nadajduim nimic de la aceste instrumente ale Marelui Inselator. In acelasi timp, socotesc ca devine obligatoriu ca indata ce vom pasi in noul an sa ne mobilizam pentru a lamuri detaliile, foarte bine ascunse, privitoare la felul cum se cheltuieste „banul smuls de la Romania saraca” impotriva intereselor ei. In aceasta materie, orice punct de vedere realist poate fi de folos.

 

ARTUR SILVESTRI

___________________

CINE SUNT „TIMOCENII?”

 

Despre romanii timoceni, vlahi din Serbia, iata cateva detalii dintr-o recapitulare facuta de Pr. Boian Aleksandrovic, preotul din Malainita, unde singura biserica unde se slujeste in romaneste, este amenintata de autoritati:

 

„Noi suntem aici cu mult inainte-de imparatul Traian si facem parte din populatia romanizata a anticei provincii Tribalia. Marele invatat Petre Tutea ne-a numit „proto-romani”. Din vremea Bizantului si apoi a turcilor, pana la jumatatea secolului al XIX-lea, inflorirea vietii culturale si bisericesti a romanilor din Timoc s-a facut cu sprijinul si daniile domnilor, romani, care au construit aici biserici si manastiri. Incepand cu 1833, Imperiul Otoman a lasat administrarea teritoriilor in care locuiau romanii timoceni in seama sarbilor. De indata, li s-au luat toate drepturile. Sub presiunea Bisericii Ortodoxe Sarbe, romanii s-au prefacut in sarbi. Limba romana a fost interzisa, scolile au fost desfiintate, preotii romani au fost alungati si inlocuiti cu sarbi. In 1918, in timpul Conferintei de la Paris, profesorul si filosoful nostru, Atanasie Popovici, a condus o delegatie din Timoc si a cerut marilor puteri unirea timocenilor cu Romania Mare. Nu au fost ascultati, iar deznationalizarea a continuat in forta, pe tot parcursul secolului al XX-lea. Nici in ziua de azi, situata nu s-a schimbat prea mult. Daca Federatia noastra gaseste la Belgrad o oarecare intelegere si dialog, la Bor nu ne asculta nimeni. Sparg geamurile asociatiilor romanesti si scriu pe pereti „Mars din Serbia!” sau „Moarte, romanilor”. Bineinteles, politia nu-i gaseste niciodata pe faptuitori. Dar noi suntem aici dintotdeauna, iar: Serbia este patria noastra. Intoleranta unor cercuri nationaliste este inspaimantatoarei dar autoritatile locale inchid. Suntem fara scoli, iar unica biserica de la Malainita, construita in 2004, vor s-o darame. Imediat dupa tragicul an 1833, cand episcopul sarb Melentie Vuici a impus o decizie conform careia copiilor romani li s-au putut da numai numele sarbesti care existau pe o hartie atarnata pe usa bisericii. Astazi, avem, in sat situatia in care o femeie se numeste Gherghina, dar in acte personale si in biserica este Gorgia. Om care e cunoscut in sat ca Milos Traila, in documente se cheama Milos Crstici; Dumitru este Dimitrie, Craciun este Craciunovic, Blaga este Blagoievic si asa mai departe.

 

Prima diferenta dintre timoceni si banateni este ca timocenii sunt mult mai multi la numar, si asta stie toata lumea, chiar daca oficial nu se recunoaste, acest lucrul. Pe de alta parte, banatenii se bucura de multe drepturi in fapt, pe cand noi, doar pe hartie. Dintr-o experienta dramatica de 172 de ani, noi am inteles ca in Serbia, un bun roman, apreciat de autoritati, este doar acela care zice ca e sarb si nu cata drepturile pe care le are dupa lege. Dupa ultimul recensamant din 2001, ar mai fi 45.000. In realitate, sunt mult mai multi, dar lumea e fricoasa, nu-ndrazneste sa-si declare adevarata nationalitate, in cele 134 de comune cu populatie compact romaneasca si cele 20 de orase cu populatie mixta, este imposibil sa fie atat de putini etnici romani. Sunt batrane care nu stiu, sarbeste, dar; se declara sarboaice cand le intreaba cineva in mod „oficial”. Ele nu fac deosebirea dintre nationalitate si cetatenie.”

___________________________

OPINII DESPRE ATITUDINEA SCANDALOASA A STAPANIRII DE LA BUCURESTI:

 

RUSINE !

 

Vestea despre modul rusinos, de fapt criminal, in care „ocupatia” de la Bucuresti trateaza pe Romanii din Timoc si imprejurimi, m-a durut peste masura. Acei Romani, descendenti de luptatori anti-otomani, un grup cultural nespus de interesant, „Olteni” peste Dunare, au suferit poate mai mult decat toti Romanii din afara hotarelor politice ale Romaniei. Lor le-a fost interzis sa isi foloseasca pana si numele. Dupa cate stiu in vremea lui Tito si mai apoi li se spunea „gornice” adica „munteni”. Nu aveau voie sa aiba macar carte romaneasca. Dar si aici „mana cu gheara” se vede lucrand. Ocupatia de la Bucuresti are bani sa tipareasca neghiobiile lui Mircea Mihaies despre Leonard Cohen si alte asemenea dar nu si sa ajute pe Timoceni. Dar sa nu ne tulburam, nu este departe ceasul cand iarasi se va vedea, „dupa fapta si rasplata”.

 

ALEXANDRU NEMOIANU, SUA

_______________________

Alaturat, punctul de vedere al dlui prof. univ. dr. Dan Brudascu, fost parlamentar.

NICI UN STAT DIN LUME NU PROCEDEAZA ATAT DE IRESPONSABIL

 

Pot sa declar ca pentru mine o asemenea atitudine a autoritatilor romane nu reprezinta o noutate sau o surpriza. Ca secretar al Comisiei de politica externa a Camerei Deputatilor, in legislatura precedenta, am putut constata ca, in general, guvernantii romani, datorita unei optici curioase, dar si a unei lasitati criminale, raman indiferenti ffata de procesele de deznationalizare a romanilor din afara granitelor. Invocand, inexact si grobian, lipsa banilor, saracia tarii, ei aloca, in schimb, anual, zeci si sute de miliarde de lei pentru organizatii iredentiste si revizioniste gen UDMR, poate pentru a submina institutiile statului si a realiza si in interiorul tarii acest proces de

deznationalizare pentru romanii din teritoriile judetelor Mures, Covasna si Harghita. Niciodata, nici un guvern de dupa 1990 nu a considerat util acordarea de facilitati organizatiilor minoritare pe baza de reciprocitate cu cele obtinute de minoritatea romanilor din Ucraina, Ungaria, fosta Jugoslavie, Bulgaria, Grecia etc. La noi acei minoritari se bucura nu de drepturi, ci de privilegii, iar romanii din tarile respective sunt lasati sa moara ca entitate nationala. Nici un stat din lume nu procedeaza atat de iresponsabil. Marturie stau programele substantiale inclusiv ale unor state ca Germania, Franta sau Italia, in ideea sustinerii si promovarii limbii si culturii, a patrimoniului cultural al acestora in Romania. Ungaria, o tara cu resurse mult mai sarace ca Romania , cheltuieste circa 10% din buget pentru ungurii din tarile vecine. E drept ca, in acest caz, banii sunt folositi inclusiv pentru actiuni de spionaj sau de subminare, economica si social/politica, a tarilor in cauza. Noi nu suntem, in schimb, capabili de astfel de gesturi. Poate pentru ca din acei bani nu se poate fura. Asa cum se intampla cu banii alocati in tara pentru diverse programe. E trist, dar e si criminal un asemenea comportament. Am promovat, ca deputat, cateva propuneri legislative proprii in sprijinul romanilor din afara tarii. Nici unul, din pacate, nu a fost acceptat de guvernul PSD/UDMR. Cred ca in locul guvernantilor, ar trebui initiate actiuni in sprijinul romanilor de catre organimele neguvernamentale, de asociatii, ligi si fundatii. Altfel, curand, vom constata pierderea ireparabila pe care o va constitui disparitia romanilor din statele din jurul tarii.

 

DAN BRUDASCU

_______________

CEI CARE CONDUC ROMANIA SE SPALA PE MAINI

 

Mesajul Federatiei rumanilor din Serbia este un strigat care se alatura celorlalte strigate venite in ultimii 16 ani de la rumanii din Timoc, lasati de izbeliste de toti guvernantii care s-au perindat la conducerea tarii. Organizatii de tot felul, personaje chemate si mai adesea nechemate organizeaza anual congrese ale romanilor de pretutindeni, in fond, cel mai adesea, niste subterfugii de a cheltui pentru uzul propriu niste sume azvarlite cu lehamite din partea guvernului. Si in felul acesta cei ce conduc Romania se spala pe maini zicand ca au rezolvat spinoasa problema a fratilor nostri traitori in tarilor din jurul nostru: Serbia, Bulgaria, Ucraina , Republica Moldova.Timocenii sunt probabil, alaturi de bucovinenii din Ucraina cei mai oropsiti. Nu sunt recunoscuti de statul in interiorul caruia coexista, nu au scoli, biserici, etc. Daca noi nu mai stim cate genoflexiuni sa facem in fata Patriarhiei sarbesti, de ani buni acesta nu recunoaste episcopia romana de la Varset si implicit dreptul vlahilor, al rumanilor din Timoc de a avea bisericilor lor dupa pravila stramoseasca, de a invata in limba romana. Vizite ale presedintilor Romaniei in Serbia, Bulgaria, Ucraina au fost destule, ca si ale altor oficialitati. Nu inteleg de ce nu s-a pus transat problema reglementandu-se aceste lucruri elementare intre state vecine existente in Europa, nu in alte parti ale lumii?! Este la fel de adevarat ca guvernele romansti din 90 incoace nu s-au preocuat de nevoile romanilor din afara granitelor tarii. Dar, ma intreb, de ce s-au preocupat aceste guverne? In afara acumularii de avere, ce-I mana pe ei in lupta?, vorba lui Eminescu.Oricat de catastrofic as parea unora, am sentimentul ca in cei 16 ani Romania a fost devalizata sistematic, cu buna stiinta, de tagma jefuitorilor interni dar si de a celor din afara tarii. Intram in Comunitatea Europeana cu imaginea taranului lui Bancila, zdrentarosi, umili, gata sa executam orice ni s-ar cere. Ma rog de Dumnezul stramosilor nostri sa ne trezeasca din somnul cel de moarte in care ne-am cufundat de buna voie si in care ne complacem sa nu fim.

 

ION MARIN ALMAJAN

_______________

LACOMIE DUPA BANUL PUBLIC

 

Nu stiu cat este rea-vointa (dar totusi este), dar mai mult este prostie, demagogie, lacomie dupa banul public si fondurile europene. N-ati vazut ca in raportarile MAE fondurile de ajutor apareau duble fata de cele primite efectiv, adica exact cat ar fi trebuit? Prolet-cultism, activism, nu credinta in Dumnezeu si iubire de aproape exprimate prin atentie, sprijin, solidaritate, repere nationale!

 

DAN GHELASE , Presedinte ARTRAD

___________

Opinii pe aceasta tema puteti trimite la adresa de e-mail: arp.contact@gmail.com

___________________________________________________________

 

UN GAND DE LA Pr. BOJAN ALEKSANDROVIC

preotul romanilor timoceni persecutati de stapanirea din locul unde se afla

 

VIATA MEA ESTE IN MAINILE LUI DUMNEZEU

 

„De la fratii de la nord de Dunare asteptam numai atat: barem sa ne auda, si apoi, de le-o fi cu voie, sa ne sustina. Guvernul roman ar trebui mai mult sa ne bage in seama. E infiintata Federatia Romanilor din Serbia, si credem ca ar trebui sa fie mai des contactata; ca in ea s-au unit mai toate asociatiile romanesti din zona noastra. Patriarhia, la randul ei, ar trebui sa ne sprijine si sa ne sustina mai mult. Noi suntem credinciosii BOR, cu voia noastra, si nu ar fi corect sa fim parasiti si lasati la aceia care ne-au facut din romani sarbi-(BOS). Episcopia ortodoxa romana din Varset este episcopia romanilor din Serbia, si noi suntem sub jurisdictia ei. Eu sunt si hirotonit de catre episcopul nostru Preasfintitul Dr. Daniil. Sarbii din Romania au episcopia lor la Timisoara, noi avem la Varset. Unde este problema? Pentru ce sunt sarbii acestei eparhii recunoscuti de stat in Romania, dar noi, in Serbia; nu suntem recunoscuti de statul sarb?

 

Viata singurului preot roman care slujeste in romaneste in Serbia de rasarit este foarte, foarte grea. Numai atat pot spune pe scurt: eu am predat viata mea in manile lui Dumnezeu. Cred ca nu ma va lasa. Iesit in oras, toti se uita la mine ca la vreun tradator, se aud comentarii impotriva mea. Ministrul Cultelor de la Belgrad ii tine parte episcopului sarb Iustin, spune ca toata problema este in mine. Doamne noi numai asta vrem: sa avem drepturile noastre in tara noastra, Serbia , si nimic decat asta… Am spus ca viata mea este in manile lui Dumnezeu, cum e voia Lui, asa o sa fie. Un crestin n-ar trebui sa se teama.

_________________________________________________________________________________________

NAPOLEON SAVESCU – ” GANDURI SI FULGURATII „

„Cum sa nu fii mandru ca te tragi dintr-un asemenea popor ca dacii? Americanii sunt cel mai nationalist popor. Ei isi apara valorile si bine fac. Noi de ce sa ne temem? Cei care nu cred in valorile spiritualitatii dacice s-au refugiat intr-un americanism de prost gust fiindca nu au gasit in istoria lor propriile valori. Statul Israel ii plateste pe evreii ultraconservatori pentru a purta uniforma lor traditionala la 41 de grade Celsius: jiletca, palarie neagra, pardesiu negru. Este o idee si pentru refacerea portului romanesc, care e foarte frumos, pentru a pune in valoare turistica acest loc, amenajat cum trebuie, nu tiganie. Sanctuarul de la Sarmisegetuza trebuie facut accesibil turismului, nu degradandu-i fondul.”
#
Dacii erau cei mai buni doctori din antichitate. Spun grecii, nu eu. Nu pretind ca-i mostenesc, dar nici nu resping ideea. Noi ramanem urmasii dacilor. Cromozomii nostri sunt aceiasi. Va asigur. Am citit despre plantele medicinale folosite de romani, plante din care peste 50 la suta aveau nume dacice. Am cumparat de la Upsala, Suedia, o carte foarte rara, Zalmoxis, primul legiuitor al getilor, scrisa in 1674, intr-o latina amestecata cu greaca. Nu pot s-o citesc si nu stiu
cui s-o daruiesc in Romania. (!) Scrierile despre daci trebuie publicate. La facultatile de filologie nu se cerceteaza limba dacilor. Cine s-o studieze? Rusii, germanii, americanii?”
________________________________

INEDIT

Publicam aici un articol inedit ,aflat in posesia dlui Artur Silvestri , scris de par.prof.Petru Rezus in anul 1990 ; text inedit dar de mare insemnatate care confirma inca o data atat eruditia regretatului istoric car si atitudinea lui ne-tranzactionista in marile teme romanesti.

DEZNAŢIONALIZĂRI ÎN BUCOVINA

 

Prof. univ. dr. PETRU REZUŞ

Moldova a fost apărată de domni cu dragoste de ţară, de viteji maramureşeni (veniţi cu domnii descălecători) şi de răzeşii din oastea de ţară, făcând minuni de vitejie la Podul Înalt, Războieni, la Baia şi la Codrul Cosminului, arătînd lumii întregi vitejia acestui popor. De pământurile noastre s-au apropiat însă poftele hrăpăreţe ale marilor puteri. Imperiul otoman devenise o mare putere şi Moldova a trebuit să i se supună. Suzeranitatea exercitată însă nu-i dădea dreptul de a atinge teritoriul ţării. Maria Tereza, după împărţirea Poloniei, îşi aţinteşte privirile hrăpăreţe asupra Ţării de Sus şi, folosind frauda şi raptul istoric, desprinde de trupul ţării Bucovina, cumpărând pe vizirul otoman. Aceeaşi poftă de pământ dovedi-o şi imperiul ţarist în anul 1812, când va anexa Basarabia. Din anii fatidici 1775 şi 1812 încep nefericirile Moldovei, ce nu vor înceta până astăzi.

Împărăteasa Maria Tereza va pretexta un „cordon sanitar” pentru a stăvili molima ciumei care făcea ravagii în Moldova. Acest cordon militar a fost pus sub administraţia austriacă, reprezentată prin generalul Gabriel baron Spleny de Mihaldy (1774-1778), iar după el prin generalul Carol conte de Enzenberg (1778-1786). Procesul de deznaţionalizare a început imediat. Protestele Domnului Grigorie III Ghica au dus la asasinarea lui. Carol Enzenberg a oficializat Planul de organizare bisericească (Geistlicher Regulierungs Plan), desfiinţând mănăstirile şi eliminând călugării. Erau menţinute numai Putna, Suceviţa şi Dragomirna, fiecare cu 25 de călugări. Proprietăţile episcopiei de Rădăuţi au fost delimitate şi s a întemeiat Fondul religionar. Episcopul Dosoftei Herescu a fost mutat la Cernăuţi, în anul 1781, iar mănăstirea, episcopia şi şcoala episcopală din Rădăuţi au fost desfiinţate. O şcoală teologică din Suceava a fost mutată şi ea la Cernăuţi şi transformată în Institut, care va deveni viitoarea Facultate d teologie, odată cu înfiinţarea Universităţii iosefine din Capitala Bucovinei, la sărbătorirea centenarului anexiunii (1875).

În Conscripţiile oficiale, făcute de generalul Carol Enzeberg, sunt înşirate toate satele bucovinene, arătându-se naţionalitatea şi starea socială. Cîţiva boieri şi mari proprietari de pământ au primit titluri nobiliare, fiind trecuţi în Majestätsbuch, între care: Hurmuzachi, Sturza, Popovici, Flondor, Scalla, Balş, Zotta etc. Totodată, s-a permis emigrarea şvabilor din Boemia în noua provincie, care se aşează în sate şi n oraşe, întemeind noi aşezări şi primind pământuri şi ajutoare materiale. Localităţile preferate au fost: Rădăuţi, devenit „die deutcheste Stadt der Bukowina”, Suceava, Cernăuţi, Vijniţa, Ilişeşti, Clitt, Frătăuţi, Satu-Mare, Calafindeşti, Iţcani etc. Noua provincie a fost unită, administrativ, cu Galiţia. Conscripţiile oficiale din 1780-1781 arată că în Bucovina nu exista nici un rutean (ucrainian) până la această dată. Cei din satele pocuţiene deveniseră moldoveni şi n-aveau interes să declare altceva. După deschiderea graniţelor, s-au înregistrat mulţi imigranţi ruteni şi evrei. Aşezarea lor s-a făcut, mai ales a ucrainienilor, în satele din Bucovina de Nord, până la râul Prut. Chiar această aşezare masivă denotă până astăzi că ucrainienii sunt originari din Galiţia, păstrându-şi locurile vechi de emigrare. Au fost înregistraţi circa 5000 de suflete.

Lucrurile însă nu s au oprit la această cifră. La protestele moldovenilor, Bucovina a fost desprinsă de Galiţia, dar alte exoduri s-au produs clandestin. Pentru a se întări pe noile pământuri ocupate, a început un proces intens de ucrainizare a populaţiei din nordul Bucovinei. Cei vinovaţi de această deznaţionalizare forţată au fost preoţii ucrainieni, care aveau în stăpânirea lor condicile parohiale. Nume autentic româneşti au fost stâlcite, punându-li-se în coadă -ac, -iuc, -enco, -schi, -ovici, -evici. Asistăm, astfel la rusificarea numelor autentice româneşti: Călin, Onciul, Prodan, Tudan, Vasile, Popa, Irimie, Dan, Gavril, Macovei, Baba etc., devin: Calinciuc (Calinovschi), Onciulenco, Prodanciuc, Tudanciuc, Popadiuc, Vasilievici, Irimievici, Danco, Gavrilovici, Macoveiciuc, Babiuc etc. Au intervenit căsătorii mixte şi copiii au învăţat de la mama sau de la tatăl lor limba ucrainiană. În satele curat moldoveneşti de dinainte de unirea cu Galiţia, s-au produs, astfel, mari mutaţii, prin deznaţionalizarea moldovenilor. Sesizaţi de scrierile şi de cuvântările marelui patriot I. I. Nistor, am iniţiat din partea Centrului studenţesc şi al Societăţii Academia Ortodoxă, al cărei preşedinte activ eram în anii 1935-1936, o acţiune de cercetare a situaţiei populaţiei române din satele bucovinene de dincolo de Prut. Am constatat o situaţie tragică. Moldovenii nu mai ştiau a vorbi româneşte în satele cu preoţi ucrainieni. Slujbele se ţineau în limba ucrainiană. Condicile parohiale mai păstrau doar câteva nume moldoveneşti. La întrebările noastre, ni se răspundea că părinţii vorbiseră limba moldovenească şi în sat fuseseră numai câţiva „rusnaci”, dar care se înmulţiseră. În Toporăuţi, preotul Ion Totoiescu, cu nume moldovenesc, nu mai ştia graiul nostru şi-şi botezase copiii Boris şi Igor, amândoi colegi de-ai mei, ruşinaţi de ignoranţa părinţilor. Mama lor era ucrainiană. Cercetând, astfel, din sat în sat starea etnică, am constatat că recensământul a avut indicatori falşi, care au mărit fraudulos numărul ucrainienilor din Nordul Bucovinei, minorizându-i pe moldoveni. Numărul ucrainienilor, considerând rusificarea, nu trecea peste vreo 35000 de suflete, iar al moldovenilor era şi se menţinea încă în nord la 55000 de suflete, deci erau tot mai numeroşi, după secole de opresiuni etnice şi intense deznaţionalizări făcute de preoţi şi slujbaşi ucrainieni.

Sub paravanul Bisericii ortodoxe, s-a manifestat iarăşi din plin panslavismul şi au început pretenţiile teritoriale, la adăpostul unor cifre măsluite. Pe aceste şubrede temelii, vor fi reluate pretenţiile neîntemeiate ale staliniştilor. Înţelegerea Ribbentrop-Molotov din anul 1940 era în întregime frauduloasă, fascistă şi comunistă. S-a dat, împotriva tuturor legilor de convieţuire umană, un ultimatum României ca sa părăsească Basarabia şi Bucovina de Nord (cu Herţa), în 24 de ore. Manifestările şovine ale „maciornicilor” ucrainieni la retragerea trupelor armatei române din Cernăuţi au întrecut măsura oricăror comportări umane, demonstrând încă o dată ce fel de vipere au fost ţinute la sânul ţării. Îndată după ocuparea samavolnică a acestui teritoriu, stăpânirea sovietică a constatat că starea populaţiei ucrainiene n-a fost cea arătată de propaganda ucrainienilor din nordul Bucovinei şi au trecut la mari deplasări de populaţie moldovenească, pentru a restabili forţat măsluita superioritate ucrainiană. Sate întregi de moldoveni au fost deportate tocmai La Vladivostok. În locul lor, au fost aduşi şi colonizaţi străini de meleagurile bucovinene.

Aşa au înţeles imperiile teroarei şi a dreptului pumnului să şi facă lor dreptate silnica şi altora silă, jaf şi subjugare. Dar tot ce s-a clădit pe nisip, pe fraudă şi pe minciună, începe a se mişca şi Golemurile cu picioarele de lut se vor prăbuşi, unul după altul. Toate manevrele odioase ale Mitropolitului Eugeniu Hacman, sprijinitorul ucrainienilor şi duşmanul moldovenilor, toate dictatele între tâlharii istoriei şi toate suferinţele moldovenilor se apropie de sfârşit, în faţa erei libertăţii care se anunţă.

_____________________________________________________________________


” PE RAOUL SORBAN ,DESTINUL L-A DESEMNAT SA FIE ACOLO UNDE TREBUIE SA FIE „

Raoul Şorban a fost un personaj providenţial, adică un om pe care destinul l-a desemnat să fie acolo unde era nevoie să fie, atunci când era necesar să fie, şi care a avut curajul să spună, să scrie şi să facă ceea ce trebuia făcut. Pentru ca să se ştie şi să nu se uite. Cred cu tărie că dacă el nu şi-ar fi făcut datoria faţă de el însuşi şi faţă de neamul său, astăzi conştiinţa multora dintre noi, ca români, ar fi arătat altfel. Nu am să scriu însă despre cel care a fost Raoul Şorban, muzicianul, pictorul, criticul de artă, profesorul, scriitorul, istoricul sau omul politic – s-a scris despre el frumos, cu vorbe alese -, ci despre omul viu, cel care trăieşte şi va mai trăi un timp, atât cât vor trăi amintirile celor care l-au cunoscut.

Ţin minte ziua când am avut revelaţia predestinării lui Raoul Şorban. S-a întâmplat într-o seară ceţoasă de toamnă a anului 2001. Mă invitase la el acasă, în apartamentul său din Bucureşti, ca să lămurim împreună sensurile unui pasaj ambiguu dintr-un document descoperit de istoricul Vasile Lechinţan în arhivele clujene. Un raport din data de 5 octombrie 1940 al jandarmeriei horthyste care adeverea faptul că Albert Wass, conte de Ţaga, scriitor şi criminal de război, reciclat după anul 2000 în simbol cultural şi politic al maghiarimii ardelene, era cel care iniţiase împingerea la moarte a două tinere evreice şi a doi ţărani români. Când am plecat, noaptea târziu, mi-a dat cartea sa Chestiunea maghiară, apărută de curând, dar de negăsit. Mi-a spus şi de ce: cea mai mare parte a tirajului fusese blocată în depozitul editurii la care erau acţionari doi oameni politici ajunşi între timp la putere – un prim-ministru şi consilierul său – care aveau nevoie de voturile partidului etnic…

Dimineaţa, aproape cặ terminasem de citit cartea care dezvăluia întreaga impostură istorică, culturală şi politică a „hungarismului”, cum îl numea Raoul Şorban, şi, totodată, drama unei naţiuni căreia i s-a creat iluzia unei superiorităţi culturale şi politice şi a unei false misiuni civilizatorii cu consecinţe nefaste pentru ea însăşi şi pentru naţiunile din jur. Rezultatul, demonstra Chestiunea maghiară, s-a tradus iniţial în dispreţul iar mai apoi în ura faţă de tot ce nu este maghiar ci român, german, sârb, croat sau slovac. Totul era scris „sine ira et studio”. Nu citisem ceva mai cutremurător de la cartea despre Transilvania a lui David Prodan.

Raoul Şorban a trăit, el însuşi, toate chinurile şi umilinţele la care au fost supuşi românii, dar şi evreii, ţiganii şi toate celelalte minorităţi, în perioada celor patru ani în care Transilvania de Nord a fost făcută cadou lui Horthy de către Hitler şi Mussolini. Pentru că a îndrăznit să scrie despre calvarul neamului său şi să dea pe faţă duplicitatea unor personaje care, din „prieteni” şi „democraţi”, s-au transformat brusc în neprieteni şi colaboratori zeloşi ai regimului horthyst, a fost acuzat că este antimaghiar şi şovin. Nimic mai fals. A iubit şi a respectat limba şi cultura celor cu care şi-a petrecut copilăria. În cursul întâlnirilor pe care le-am avut, treceam fără să ne dăm seama de la limba română la limba maghiară atunci când discutam despre documente. Vorbea ungureşte cu vădită plăcere, iar în Bucureşti nu prea avea cu cine. Era un împătimit al culturii ungare şi un fin cunoscător al literaturii de limbă maghiară.

Avea cunoştinţe vaste şi profunde de istorie a Ungariei. Mi-a prezentat ceea ce el numea „drama Trianonului”, cu reală compasiune pentru cei cărora guvernanţii de atunci ai Ungariei le-au indus o psihoză colectivă de frustrare care a grevat mai apoi şi mentalul colectiv al generaţiilor următoare. Era de părere că această dramă a fost potenţată de orbirea clasei politice ungare care, şovină şi obsedată de hegemonie, a refuzat să înţeleagă că Pacea din 1920, oricât de dureroasă pentru naţiunea ungară, era un act de dreptate făcut popoarelor majoritare şi oropsite ale monarhiei bicefale şi nu un accident funest. Şi felul în care, în anii care au urmat, printr-o propagandă insidioasă, în loc să fie lăsată să se vindece, rana Trianonului a fost reinfectată sistematic iar aceeaşi propagandă a transformat iredentismul şi revizionismul într-o veritabilă religie de masă. Cu consecinţe tragice pentru cei care, nefiind maghiari, au avut neşansa să se afle după Dictatul de la Viena în Transilvania de nord…

Îşi amintea cum, în mod paradoxal, această neşansă a fost pentru el benefică pentru că l-a ajutat să dobândească conştiinţa faptului că era român. A fost necesară pentru aceasta o dublă trădare, cea a colegilor artişti şi cea a prietenilor din tinereţe, toţi maghiari ardeleni, fără excepţie. Cea mai dureroasă a fost infidelitatea lui Károly Kós (Kosch), personalitate complexă, arhitect, grafician, literat, care se erijase în promotor al ideii de „transilvanism”, înţeles ca o matrice spirituală la naşterea căreia au contribuit deopotrivă, în decursul timpului, maghiarii, germanii şi, alături de ei, românii ardeleni. Mi-a povestit cum Kós, care devenise preşedintele „Breslei Miklós Barabás” a artiştilor plastici din Transilvania de Nord, a transformat-o într-o asociaţie oficială a regimului horthyst care i-a repudiat pe cei de altă origine decât cea maghiară. Se simţea în glasul său obida când mi-a reprodus vorbele cu care cel care se pretindea „apostolul transilvanismului” i-a alungat din expoziţia asociaţiei pe el şi pe un coleg evreu: „Aţi înnebunit? Aici nu va călca picior de valah sau jidan!”

Am să povestesc o amintire pe care mi-a împărtăşit-o şi pe care nu am regăsit-o în nici una dintre cărţile sale. Dacă ţin bine minte, odată când era bolnav la pat, mama lui (care era armeancă), l-a mângâiat şi ţinându-l de mână i-a destăinuit că pe el îl iubeşte mai mult decât pe fratele său Vilian pentru că el, Raoul, „simte mai româneşte”. Era greu în acei ani să fii român, ba chiar primejdios, iar bătrânul de 90 de ani mi-a mărturisit, privind cu ochii duşi, că nu poate uita senzaţia stranie de vină pe care a avut-o în acele clipe.

Avea o anume seninătate, a celui care ştie că în viaţă nu există învingători sau învinşi, ci doar supravieţuitori. L-am văzut o singură dată tulburat, atunci când i-am dus copia unui document prin care organizaţia UDMR din judeţul Cluj solicita ca, pe o anumită clădire din oraşul Dej, să fie pusă o placă comemorativă care să ateste că acolo „a trăit şi creat” scriitorul Daday Loránd. Cererea purta avizul lui Mircea Opriţă, preşedintele filialei clujene a Uniunii Scriitorilor din România. Or, Daday era cel care, sub pseudonimele Mózes Székely şi Dűcső Csaba, publicase în 1935 la Budapesta cărţile Zátony (Împotmolirea) şi Nincs Kegyelem (Fără milă), unele dintre cele mai infamante scrieri antiromâneşti, care instigau deschis la genocid împotriva „valahilor”! S-a schimbat la faţă şi mi-a povestit cu voce albă cum el personal asistase la Cluj, în iarna lui 1943, la o conferinţă în care Daday Loránd propusese „rezolvarea problemei valahe” prin „smulgerea din pântecele femeilor valahe a feţilor lor scârboşi.” Apoi mi-a relatat că, imediat după Dictatul de la Viena, în calitate de inspector şcolar al judeţului Someş, Daday a dat dispoziţie să fie daţi afară toţi învăţătorii români din satele unui judeţ care era românesc în proporţie de 90%. Imediat după „eliberare”, acest personaj sinistru fusese recuperat de Uniunea Populară Maghiară şi, pentru un timp, numit primar al oraşului Dej. Spălarea politică, mi-a istorisit – şi acum glasul său suna aproape amuzat -, avea să fie completă în 1981, o dată cu apariţia în editura Kriterion, al cărei director era Géza Domokos (viitorul preşedinte al UDMR), a Lexiconului Literaturii Maghiare din România. În articolul dedicat lui Daday Loránd nu se sufla nici un cuvânt despre activitatea sa de colaborator al regimului horthyst sau despre scrierile sale şovine, în schimb era menţionat meritul de a fi participat la acţiunile mişcării comuniste ilegale din România interbelică! Faptul că acum cineva putea avea neruşinarea de a cere ca un asemenea individ să fie comemorat pentru merite culturale (!) i se părea totuşi prea mult.

Ascultându-l pe Raoul Şorban îmi dădeam seama că marea lui „vină” nu a constat doar în faptul de a nu fi pierit în acel vârtej de resentimente, dispreţ şi ură care a fost dezlănţuit în septembrie 1940, ci de a fi avut chiar îndrăzneala să mărturisească despre trădarea prieteniei, cinism şi ipocrizie, despre mistificările politice, culturale şi istorice, indiferent de perioada în care s-au petrecut. Să se implice în dezvăluirea oricărui gen de impostură, aşa cum a făcut-o şi în ultima sa carte al cărei conţinut corespunde pe deplin formidabilului său titlu: Invazie de stafii. O carte-testament care desluşeşte înţelesul fundamental al existenţei unui om, o declaraţie de credinţă faţă de poporul căruia îi aparţine şi pe care îl avertizează asupra primejdiei de a-şi retrăi trecutul dacă îl ignoră.

S-ar putea crede că Raoul Şorban era o figură sumbră, în firea căruia vremurile pe care le trăise lăsaseră urme de neşters. Nimic mai greşit. Avea un simţ al umorului deosebit, pe care îl exercita în primul rând asupra lui însuşi. Se distra copios amintindu-şi cum, în anii 40, era să se bată în duel, la Cluj cu un anume Dăncuş (parcă), sau cum îl criticase Andrei Pleşu într-o şedinţă de partid pentru „imoralitate”, având în vedere că se căsătorise de vreo patru sau cinci ori. Mi-a explicat că, de fapt, el era un monogam convins, dar „în serie”… Îmi stăruie în memorie felul delicat în care a pus capăt unei discuţii, care se întinsese cam mult, pe tema oportunismului politic: „Fără supărare, între Béla Kun şi Béla Markó, eu îl prefer pe Béla Bartok!”

Îmi reproşez că nu am stăruit asupra resorturilor sufleteşti ale acţiunilor de salvare a evreilor în care fusese implicat. Mi-a spus doar că, împreună cu mulţii alţii, a făcut-o dintr-un spirit de solidaritate umană, potenţat de starea de umilinţă care îi fusese rezervată ca român în partea de Transilvanie ocupată de Ungaria, că nu fusese niciodată un temerar, dimpotrivă, dar că a încercat conştient să-şi domine frica. O minunată definiţie a curajului.

Ultima amintire despre Raoul Şorban este cea privind reacţia lui când l-am avertizat că în curând va apărea traducerea din limba maghiară a unei cărţi în care va fi atacat. De obicei, îmi vorbea cu «dumneavoastră». Atunci m-a privit stăruitor şi mi-a spus: „Dragul meu, nu are nici un rost. Îi cunosc prea bine pe cei care mă calomniază şi ştiu şi motivele. În faţa propriei mele conştiinţe eu sunt curat, ştiu ce am făcut, ştiu ce n-am făcut şi îmi pare rău doar pentru că aş fi putut face mai mult şi mai din timp.” Apoi a recitat în limba maghiară ultimele două versuri ale minunatei poezii Mi-e inventarul gata de József Attila:

„Akárhogyan lesz, immár kész a leltár / Eltem – és ebbe más is belehalt mar.”

Ce-o fi, o fi – mi-e inventarul gata. Basta !Trăii – şi alţii au murit de boala aceasta. Era în toamna lui 2005. Peste puţin timp a plecat la Cluj. Nu s-a mai întors niciodată la Bucureşti. S-a stins în vara următoare, la 94 de ani, după o viaţă în care a trăit cât alţii în şapte…
DORIN SUCIU

______________________________________________________________________

VIITORUL – UN DESTIN ASUMAT

„Neamurile au un destin ascuns în Dumnezeu ;când îşi urmează destinul, au apărarea lui Dumnezeu,

când îl trădează, să se gătească de pedeapsă”

(Părintele ARSENIE BOCA )

Pentru a progresa social şi pentru a înainta în istorie, o Naţiune are nevoie de cel puţin o mână de devotaţi până la nebunie şi de curajoşi până la iresponsabilitate. Aceştia sunt singurii în stare şi evident singurii decişi care să zguduie până la deschidere sau sfărâmare porţile ferecate spre îndepărtatul de dincolo de orizont. Aceştia sunt singurii în stare şi singurii decişi care să pună prezenţa umană vie acolo unde s-a proiectat idealul şi care să oblige prin admiraţie mobilizarea generală în serviciul viitorului.”

(OCTAVIAN GOGA )

__________________________________________________________________________

PATRIE – NAŢIUNE – NAŢIONALISM – NEAM – ORTODOXIE

Ceea ce este de la început în Dumnezeu deplin descoperit şi dezvoltat, în lume (Creaţia Sa) se arată pe rând. Dezvoltarea lumii e o descoperire în timp a formelor care există etern.

În ce priveşte pe Om în special, Dumnezeu L-a creat la început Bărbat şi Femeie (Om deplin), a creat pe Adam şi Eva – în ei cuprinzându-se potenţial toate naţiunile. „Acestea sunt descoperiri în timp ale chipurilor care există etern în Dumnezeu” (1)

La baza fiecărui tip naţional acţionează un model dumnezeiesc etern, pe care acea Naţiune are să-l realizeze şi în sine cât mai deplin.

Fiecare om vine cu o schemă originală apriorică, determinată numai în parte de trecut şi în cadrul căreia are să-şi manifeste libertatea creatoare, umplând-o cu un conţinut sau altul. „Modelul ceresc al fiecărui om e modelul omului concret, precizat istoriceşte.” (2). Calitatea naţională a eului omenesc face parte din destinul esenţial al lui.

Naţiunile în devenire, ca şi indivizii în societate, produc, chiar prin diversitatea lor, armonia totului, unitatea. Orice Naţiune, dar precum şi orice individ, are o misie a îndeplini în omenire, adică a concura, după natura şi geniul său propriu, la triumful ştiinţei asupra naturii, la perfecţionarea înţelegerii şi a simţământului omenesc” (3).

În însăşi constituţia naturii omeneşti a fost impregnat doar Chipul dumnezeiesc. Tot ceea ce omenirea a realizat, de milenii, măreţ, nobil, glorios, genial şi etern (nepieritor), poartă pecetea Naţiunii în sânul căreia s-a înfăptuit.

Naţiunea este o fiinţă separată de aceea a indivizilor. Ea se conservă şi se dezvoltă după legile ei proprii. Vieţile indivizilor, care o compun într-un moment dat, oricât de agitate ar fi, nu-i schimbă cursul. Naţiunea îşi are legitimitatea sa istorică pe care nu o poate tulbura individul, oricât de extraordinar ar fi el. Individul are faţă de Naţiunea sa, ca primă îndatorire, să o înţeleagă. Prin înţelegerea Naţiunii sale, el se înţelege pe sine. Odată ce şi-a înţeles Naţiunea , individul şi-a găsit orientarea spirituală. Iraţionalul nu-l mai întunecă. El ştie care dintre realizările spirituale vor trăi şi care vor pieri. Harul divin s-a transformat pentru el în ideal naţional. De aici înainte, el are o minte deschisă pentru înţelegerea creşterii spiritualităţii în viaţa socială” (4)

Dimitrie Gusti a formulat ca ideal al educaţiei în ce priveşte pe individ: „formarea personalităţii sociale” – singura soluţie ce armonizează socialul cu individualul, cu salvarea şi promovarea amândurora.

Calitatea naţională este însuşi umanul într-o formă generală a sufletului, unde harul se lasă turnat în tiparul sufletului naţional, atingând sublimul acestei calităţi.

Harul se manifestă înnobilând şi înfrumuseţând, sublimând aptitudinile şi conţinuturile de viaţă a fiecărei Naţiuni” (6). Naţionalul are rolul de verigă de legătură dintre fiecare persoană în parte şi umanitatea în întregul ei.

Pe lume sunt trei mari realităţi: insul, Neamul şi umanitatea. Dar una fără alta nu pot exista. Insul există prin Neam şi umanitatea se manifestă tot prin Neam. Insul, afirmându-se pe sine, trebuie să afirme în acelaşi timp umanitatea din sine, iar aceasta e totdeauna determinată etnic”. „Neamul este matca ontologică în care îşi găseşte aşezământ şi existenţă concretă existenţa umanităţii. Şi prin matca aceasta şi în ea existăm noi ca inşi determinaţi. Ea are o adâncime, o originalitate, proprie celor mai permanente realităţi. Rădăcinile insului sunt în sufletul Neamului, sunt în ordinea metafizică a existenţei” (7).

Esenţială în distingerea unei Naţiuni este structura ei sufletească specifică. Orice factor istoric, geografic, religios, ereditar din această structură sufletească îi determină cursul dezvoltării ei ulterioare, ca împlinire testamentară:

Să nu uitaţi că aveţi de îndeplinit trei datorii mari şi sfinte, pentru care aveţi a răspunde înaintea lui Dumnezeu, înaintea oamenilor şi a urmaşilor noştri. Aceste datorii sunt: Patria, Limba şi Biserica. Românească este ţara aceasta în care trăim, câştigată şi păstrată cu sângele străbunilor noştri şi înzestrată cu drepturi româneşti care nu au putut să apună pentru că sunt o proprietate nepieritoare a ei. Limba Română, sufletul Naţionalităţii noastre, pe care ne-au păstrat-o străbunii în timpul barbariei chiar cu răspunderea vieţii, a fost întotdeauna şi este adevărata limbă a acestei ţări şi nici un drept nu s-ar afla în putere s-o desfiinţeze. Biserica Ţării noastre este Biserica Ortodoxă, odorul cel mai scump al sufletului nostru. Să vă nevoiţi cu toată virtutea nu numai să apăraţi drepturile, religiunea şi limba patriei noastre, ci să le lăsaţi urmaşilor voştri într-o stare mai înfloritoare decât le-aţi primit”.(8)

Naţionalismul este o politică de afirmare a Naţiei respective concretizată într-un stat naţional, un stat de prestigiu, cu misiune realizată, istorică, culturală, civilizatoare. „Naţionalismul este o nouă etică şi o altă ierarhie de valori. El promovează spiritul naţional înaintea celui cetăţenesc, condiţionează naţional, toate celelalte rosturi statale”.(9)

Naţionalitatea Română, ca oricare alta, are dreptul său înnăscut de a-şi apăra moştenirea istorică

.„ – Când am simţit pe-al ţării trup nepace

m-am răsucit la Putna în mormânt,

şi-am răsturnat cinci veacuri de pământ

de pe pieptarul meu să vin încoace.

Au mă sminteşte ochiul ce se zbate

Sau nu-mi ajută mintea să dezleg?

Hotarul drept vi l-am lăsat între

Şi aflu acum Moldova jumătate.” (10)

(Daniil Sihastrul – Andrei Ciurunga

Pornind de la definiţia (relativă) a unui popor: un popor este o mare adunare de oameni, care au aceeaşi origine, care mărturisesc aceleaşi credinţe religioase, aşezaţi într-un teritoriu determinat, care vorbesc aceeaşi limbă şi conştienţi de metafizica lor spirituală devin Naţiune. „Naţiunea este ultima raţiune a existenţei noastre, dincolo de Naţiune nu mai avem nimic.”(11)

O naţiune este o realitate propriu zisă, care creează o cultură, o stare de viaţă personală. „Am socotit întotdeauna Naţiunea ca o unitate de vrere, întemeiată pe unitatea pământului, a sângelui, a datinilor şi a soartei, menite să exprime, în felul ei particular valorile universale”.(12)

Fiecare popor îşi are o concepţie specifică despre Patria lui, concepţie născută din urzeala lui spirituală şi care este valabilă numai pentru el. Patria Românilor a fost creată de ei, numai pentru ei şi va fi eternă dacă va trăi religios. Credinţa ortodoxă care ni-L descoperă pe Dumnezeu naşte în Român conştiinţa sa istorică. Conştiinţa istorică trezeşte în noi dragostea pentru Eroii, Geniile, Martirii şi Sfinţii Neamului, dar şi pentru cei mulţi –Ţăranii „oamenii pământului”, care preţuiesc apărarea sărăciei lor mai presus decât viaţa

,,Foaie verde foaie-n fir Plâng şi florile-n zăvoi

Tudore din Vladimir C-am rămas flămânzi şi goi,

N-avem lescaie-n chimir Plânge valea Deşului

N-avem apa pe ce-o bea, Şi apa Gilortului

Sărăcuţ de maica mea! De jalea românului.”(13)

(Poezie populară culeasă de Virgiliu Cercelaru)

Ţăranul cultivă pentru Patria lui, în ţarina mereu mai fertilă a sufletului, numai sentimente nobile şi dezinteresate. Inima lui se deschide ca o floare udată de roua primăverii, înflorită de dragoste şi înţelegere pentru Neamul său, convins că numai iubirea de Dumnezeu face ca soarele să strălucească deasupra Patriei sale. Esenţială în distingerea unei Naţiuni este structura ei sufletească specifică. În acest sens Ortodoxia este un element de bază în arhitectura sufletului românesc. „Toată viaţa unui Neam poartă pecetea religiei sale.”(14).

Responsabilitatea noastră pentru Neam, pentru viaţa naţională, trebuie asumată numai prin căldura cuvântului şi frumuseţea faptei. Tăria şi veşnicia Neamului constă în cheagul şi solidaritatea membrilor săi, într-o dragoste vie,către tot românul cu care convieţuieşte. „În fratele meu mă aflu eu însumi.”(15).

Creştinul-Român este un Supra-Român, un vizionar al totalităţii naţionale, un spirit lucid care absoarbe şi reflectă toate valorile Neamului.

O Lege-avem străbună

Prin veacuri de furtună

Ea n-a putut s-apună

Strivită de păgâni

Ne-a fost Cel-Sfânt Tărie

Şi-n veci o să ne fie:

Sus inima Români!”(16) (Sus inima, George Coşbuc )

Conştiinţa istorică a unui popor, sentimentul misiunii sale în lume sunt factorii de care depinde mărirea sau căderea lui.

Istoria se naşte doar în spiritul Elitelor care pot intui, din miile de forme ale vieţii naţionale, populare, colective, istorice, trăsăturile fundamentale ale conştiinţei istorice. În „Legile Frumoase” (Belanginele) Zamolxis a pus „vorbele frumoase care fac să se nască în sufletele oamenilor înţelepciunea, legea ospitalităţii, „legea îndatoririlor fiecărui membru al comunităţii”, „legea omeniei”, totalizate în „obiceiul pământului” cunoscut de vecini ca „Ius valachicum” sau „legea strămoşilor” dătători de „legi şi datini…” (17).

Sufletul Thracic e capabil de a crea un imperiu, dar e incapabil de a i se supune. Herodot însuşi remarcase aceasta: „Dacă ar avea un singur Domn, şi ar fi uniţi între dânşii, ar fi de neîntrecut, de neînvins şi, aşa cred eu, cei mai puternici dintre toate popoarele…”(18). Spiritul de libertate al thracului, este un corolar al idealismului său. „Sufletul românesc dezvăluie insensibilitatea la tristeţile vieţii, devine un principiu superior de armonie, de pace, de integrare în cosmos: ataraxia marii înţelepciuni.”(19).

Dacă Codrul a fost Leagănul Românului, sânul i-a fost Biserica – acel Acasă exhatologic. Nae Ionescu vorbea de Biserica Ţăranilor. Ţăranii sunt chiar Biserica. Dumnezeu devine de-al locului, de-al casei. Dumnezeul nostru. Este necesar deci să ni-L asumăm, să devină al nostru, al meu, al tău, al tuturor şi astfel Patria devine Dumbrava Minunată în care sălăşluieşte Dumnezeu cu Sfinţii Săi. Prin mistica naţională se creează un om nou, omul virtuţilor cardinale şi creştine, erou, martir, preot, ascet, geniu. Pentru Români în special ortodoxia a devenit conştiinţa naţională. Pentru ca o naţiune să pătrundă în viaţă, să ia contact cu celelalte naţiuni care o înconjoară, pentru ca ea să-şi valideze şi în afară, nu numai înăuntru, forţa ei de existenţă, puterea ei de expansiune, puterea de creaţie, ea trebuie să se transforme într-un Stat. De la popor, la Naţiune, la Stat, este un acelaşi fir conducător.

Statul , prin organizarea lui, şi credinţa religioasă prin forţa ei lăuntrică vor tempera egoismul individului”democrat”, făcându-l să suporte solidar cu Neamul lui bucuriile şi greutăţile lui.”(20). Înţeleptul nostru, al secolului XX, Petre Ţuţea, în ierarhia virtuţilor consideră că trebuie întâi să fii creştin şi abia apoi român. Situarea Bisericii deasupra Statului e un lucru nu numai firesc dar chiar ideal. „Eu îl imit pe Oliveira Salazar care a pus Biserica creştină deasupra statului….Morala creştină într-un Stat creştin.”(21). Orice politică trebuie să ducă Naţiunea spre Dumnezeu fiindcă: „singura bază pe care se poate clădi un Stat este Dumnezeu. Dumnezeu origine Dumnezeu punct de ajungere…”(22). Dumnezeu e singurul criteriu, singura realitate care ca ideal poate polariza în direcţii convergente aspiraţiile Naţiunilor. „Fără Dumnezeu, orice sistem social, fie el cât de perfect ca formă, e un uriaş sicriu în care rânjeşte moartea.” afirmă Mircea Vulcănescu. (23). Pentru marele savant Nicolae Paulescu, Naţionalismul e adevărul natural, iar creştinismul e adevărul supranatural. Natural şi supranatural nu se exclud ci se completează. „Naţionalismul e un instinct natural de iubire înrădăcinat în fiinţa omenească. Naţionalismul e „iubirea naţională care leagă între dânşii pe membrii unei naţii”, în timp ce „creştinismul e remediul dumnezeiesc (pe pământ) al tuturor patimilor”. (24). Creştinism şi Naţionalism verificate ştiinţific de savant, se verifică cu o îndoită putere, biologică şi spirituală, pusă în slujba conservării şi desăvârşirii vieţii naţionale. Fiecare Naţiune este un tot, fiecare Naţiune a ieşit din frământările ei istorice, cu însuşirile şi trăsăturile ei caracteristice.

Naţionalismul s-a născut sub flamura lui Tudor Vladimirescu şi s-a constituit în stat român naţional la 24 Ianuarie 1859. Constituţia trebuie să fie expresia cea mai autentică a statului naţional, dar ea trebuie izvorâtă din necesităţile organice ale Naţiunii. Naţionalismul are fond autentic personal, încât se detaşează de orice altă naţiune înconjurătoare. Naţionalismul e un sentiment cu care te naşti. „Strămoşii noştri considerau Naţionalismul ca fiind o funcţie a Bisericii ecumenice adică a lumii ortodoxe.”(25). În conştiinţa adevăraţilor creştini sălăşluieşte convingerea nestrămutată că sufletul se împărtăşeşte de veşnicie, doar în sânul Naţiei. „Patria – care-ţi asigură hrana trupului; Neamul care-ţi dăruieşte hrana minţii; şi Biserica – care-ţi asigură hrana sufletului”. (26), spunea bădia Traian Trifan – o pildă de smerenie aproape absolută.

Pe plan sufletesc, creştinul (omul înnoit) trebuie să fie făclie călăuzitoare pe cărarea vieţii sale, iar pe plan istoric „să caute înrudirea cu „dacii nemuritori” fraţii Românilor – şi cu toţi cei care s-au jerfit pentru păstrarea adevărului creştin în viaţa Neamului, sfătuit şi de Şaguna (Mitropolitul) ca organizator” (27) să ajungă la înţelegerea Tainei din Carpaţi:

Cerul întins e poiana albastră cu oi lucitoare

Singur Zamolxis le paşte şi-n râul cu ape –n vâltoare

El le adapă doar noaptea, ca nimeni să nu i le vadă

Leul năprasnic şi Ursul zadarnic râvnesc după pradă”(28)

Din sufletul popular al Răsăritului izvorăşte universalismul creştin, iar Ţările Româneşti şi Voievozii lor au dăruit întregul orient, oferind cadrul credinţei universale şi veşnice. „Noi ortodocşii – spunea profesorul Kartaşov – avem fiecare câte două patrii: una e patria legăturilor de sânge, iar cealaltă e patria comună: Biserica ecumenică a Răsăritului. „Sunt aici în patria mea spirituală (se afla în România în 1939), fiindcă sunt în Ortodoxie, care e Patria noastră ecumenică” (29).

Într-adevăr Creştinismul ortodox aparţine deopotrivă fiecărei naţii şi poate aparţine deopotrivă tuturor raselor, popoarelor şi naţiunilor. Şi tocmai fiindcă aparţine tuturor în egală măsură, ne putem simţi cu toţii în ortodoxie ca în Patria noastră comună sau ca în Patria noastră ecumenică. „Orice popor, pentru a se putea întări să pună baza unei existenţe durabile, mai înainte de toate are trebuinţă neapărată de o Patrie, de un pământ de care să se lege cu sângele şi viaţa sa, la care să ţină din toată puterea şi dragostea inimei sale” (30).

Nouă Românilor, Neamului nostru, ca şi oricărui neam din lume Dumnezeu ne-a sădit o misiune. Dumnezeu ne-a hotărât un destin istoric, o chemare:

Fraţilor ! Câţi n-aţi lăsat să se stingă în inimile dv. Sfânta dragoste de către Patrie, aduceţi-vă aminte că sunteţi părţi ale unui Neam, şi, câte bunătăţi aveţi, sunt răsplătiri din partea Neamului către strămoşii noştri pentru slujbele ce au făcut. Ca să fim şi noi vrednici acestei cinstiri ale Neamului, datoria netăgăduită avem să uităm patimile cele dobitoceşti şi vrajbele care ne-au defăimat atât încât să nu mai fim vrednici de a ne numi Neam. Să ne unim cu toţii împreună, fieştecare după destoinicia sa, câştigarea şi naşterea a doua a dreptăţii noastre.” (31), suna buciumul dreptăţii, din pieptul lui Tudor Vladimirescu – Domnul Ţăranilor.

Prof. GHEORGHE CONSTANTIN NISTOROIU teolog , licenţiat în filozofie, drd istorie
Preşedintele Fundaţiei Ecumenice ” Sfântul Apostol Andrei ”

Publicat în opinii. Comentarii închise la