■ Dosarul blocat!

Consecvent cu sine insusi si hotarat sa informeze opinia publica in legatura cu demersurile pe care le face pentru recuperarea MOSTENIRII GOJDU,

Clubul de initiativa cetateneasca al intelectualilor din Craiova (CICIC) pune la dispozitia celor interesati, alaturi de ultimele rapsunsuri primite la Petitia pe care a adresat-o Ministerului Afacerilor Externe, care ne asigurŕ cŕ ” atenţia societăţii civile faţă de acest dosar este salutară şi motivantă”, editorialul aparut in ziarul „Cuvantul liber”, la Targu Mures, intitulat: „IN POLITICA, INAINTE DE TOATE, SA FIM ROMANI !”

„Mostenirea Gojdu” si „Retrocedarile de bunuri catre cultele religioase maghiare” sunt doua chestiuni surori, ele ii privesc direct si nemijlocit pe romani, pe noi toti.

Anexele evidentiaza doua modalitati diferite de abordare, de legiferare si de rezolvare a problemei retrocedarilor, comuna tuturor tarilor din fostul lagar socialist, dar tratata diferit.

Totodata, ele sugereaza pasii, institutiile, fortele si caile ce trebuiesc urmate pentru „revenirea la situatia anterioara punerii in aplicare” a masurilor antistatale si antiromanesti prin care a fost confiscata „Mostenirea Gojdu” si s-au operat „Retrocedarilor de bunuri cŕtre cultele religioase maghiare” în Ardeal.

Impreuna cu parlamentarii si ministrii responsabili, cu functionarii si judecatorii cinstiti, Asociatiile cetatenesti, Fundatiile, Sindicatele dar, in primul rand, Justitia, sunt chemate sa se implice in realizarea demersurilor legale pentru intrarea in normalitate.

Suntem convinsi cŕ, si de aceasta data, sprijinul, opiniile si sugestiile Dv. pot schita directiile de actiune si pot determina un demers national imperios necesar si benefic pentru Tara.

Va multumim.

CICIC

Ref. nr. H3/P/344 din 14 mai 2007, domnul Luchian Deaconu, Craiova

Ideea înfiinţării Fundaţiei Publice Româno-Ungare „Gojdu” a aparţinut părţii române şi a făcut obiectul unor negocieri dificile cu partea ungară; principalul obiectiv a fost să se evite transformarea ansamblului „Curţile Gojdu” (cca. 5.000 mp) din Budapesta într-un complex comercial, care să nu mai păstreze memoria lui Emanuil Gojdu. În prezent, imobilele alcătuind Curţile Gojdu sunt proprietatea unei firme private, care desfăşoară activităţi de renovare menite să transforme aceste spaţii într-un ansamblu rezidenţial şi comercial.

Cum au ajuns imobilele din Curţile Gojdu în proprietatea unei companii private? La 1 martie 1952, prin legea ungară a naţionalizării, bunurile imobile ale Fundaţiei Gojdu din Budapesta au devenit proprietatea autorităţilor locale din Ungaria, şi nu a Guvernului ungar. În decembrie 2004, în baza autonomiei locale, autorităţile locale (Primăria sectorului VII din Budapesta) au vândut imobilele care au aparţinut Fundaţiei Gojdu şi imobilele din împrejurimile acestora unei firme private. Soluţia propusă de partea română a fost singura la îndemâna statului român care, nefiind proprietar, nu poate da, în această calitate, statul ungar în judecată.

În Republica Ungară, spre deosebire de România, nu există un cadru juridic care să reglementeze chestiunea retrocedărilor . Din această cauză, principiul reciprocităţii nu a fost invocat pe parcursul negocierilor bilaterale pentru recuperarea patrimoniului Gojdu. Actul normativ ungar referitor la retrocedări a fost emis în anul 1991 (Legea XXXIII), d omeniul său de aplicare fiind însă limitat exclusiv la imobilele lăcaşelor de cult. În consecinţă, numai cultele religioase au putut depune cerere de retrocedare sau cerere de despăgubire , în termenul de prescripţie cerut de partea ungară, respectiv de doi ani.

În baza acestei legi, Vicariatul Bisericii Ortodoxe Române din Ungaria a primit, în anul 1993, o despăgubire în bani în valoare de 43 milioane forinţi (cca. 200.000 euro, la cursul actual) şi o parte a imobilelor care au aparţinut Fundaţiei Gojdu, în suprafaţă de 957 mp. În spaţiul retrocedat Vicariatului funcţionează, în prezent, Capela Ortodoxă a Românilor din Ungaria. Valoarea despăgubirii primite de Biserica Ortodoxă Română pentru imobilele care nu au fost retrocedate nu poate fi comparată cu valoarea lor actuală, mult mai mare.

În 1993, activitatea Fundaţiei Gojdu era suspendată, iar Biserica Ortodoxă Română a considerat că retrocedarea şi despăgubirea obţinute de la partea ungară sunt juste şi echitabile. Biserica Ortodoxă Română a primit imobilul şi despăgubirea în contul său şi nu al Fundaţiei Gojdu, deşi Biserica Ortodoxă Română a avut doar drept de folosinţă asupra imobilului înainte de naţionalizare, proprietar fiind Fundaţia Gojdu . Guvernul României nu a fost informat, la acel moment, despre cererea de retrocedare, respectiv cu privire la cuantumul despăgubirii care urma a fi cerută autorităţilor ungare.

Activitatea şi statutul Fundaţiei Gojdu nu au fost subiecte de negociere între România şi Republica Ungară. Fundaţia Gojdu cu sediul central la Sibiu este continuatoarea de drept a Fundaţiei create prin testamentul lui Emanuil Gojdu şi recunoscută ca atare. În această calitate, Fundaţia Gojdu este cea chemată să aplice, în litera şi spiritul său, testamentul lui Emanuil Gojdu, act juridic valabil în continuare.

Totodată, Fundaţia Gojdu are capacitatea juridică de a iniţia o acţiune în instanţă în Ungaria pentru recuperarea patrimoniului Gojdu. Nici Fundaţia Gojdu, nici Biserica Ortodoxă Română, care are un rol important în ceea ce priveşte moştenirea Gojdu, nu au întreprins, până în prezent, un proces bine fundamentat în justiţia ungară . În ianuarie 2000, Fundaţia Gojdu a iniţiat o acţiune în justiţie în Ungaria, respinsă pentru vicii de formă. Pe de altă parte, trebuie luate în considerare şansele pe care un asemenea proces le poate avea în lipsa unui cadru juridic intern ungar, care să permită retrocedarea imobilelor naţionalizate, având în vedere prescrierea termenelor din Legea nr. XXXIII din 1991.

În ceea ce priveşte apelul la instanţele internaţionale, o acţiune la Curtea Europeană a Drepturilor Omului nu ar avea şanse de succes, chiar după epuizarea căilor de atac interne în Ungaria, deoarece, în conformitate cu jurisprudenţa Curţii, este necesar ca proprietatea să fi fost „pierdută” după intrarea în vigoare, în Ungaria, a Convenţiei Europene a Drepturilor Omului. Nu este cazul deoarece în Republica Ungară, Convenţia a intrat în vigoare în anul 1991.

În situaţia de faţă, proprietatea fiind pierdută înainte de 1991, singura ipoteză în care Curtea poate judeca acest caz ar fi cea în care ar exista un cadru juridic în Ungaria care să permită retrocedarea şi care să fi fost adoptat de statul ungar după 1989. Pentru un proces la Haga, este nevoie de acordul statului ungar, conform Statutului Curţii Internaţionale de Justiţie.

O altă temă care nu este înţeleasă pe deplin de către opinia publică din ţară şi din străinătate ţine de denumirea şi scopul fundaţiei propuse prin Acordul bilateral din 2005. Motivul pentru care Ministerul Afacerilor Externe a propus părţii ungare utilizarea patronimului lui Emanuil Gojdu în denumirea fundaţiei este unul de o mare încărcătură simbolică.

Pe lângă o carieră politică şi profesională de succes, prin opera, exemplul personal şi viziunea sa, Emanuil Gojdu a demonstrat că apropierea, înţelegerea şi cooperarea sunt posibile. Prin aceasta, Emanuil Gojdu a fost nu numai un Mare Român şi un reprezentant al Românităţii Orientale, dar şi un profund European. Disponibilitatea părţii ungare de a se implica în acest proiect de cinstire a memoriei lui Emanuil Gojdu ilustrează aprecierea şi recunoştinţa de care se bucură marele mecena şi în Ungaria.

Între Fundaţia Publică Româno-Ungară „Gojdu”, persoană juridică ungară, cu sediul la Budapesta şi „Fundaţia Emanuil Gojdu”, având personalitate juridică română şi sediul central la Sibiu există diferenţe clare în ceea ce priveşte conceptul, denumirea, sediul. Ele au în comun doar grija faţă de cinstirea, aşa cum se cuvinte, a memoriei lui Emanuil Gojdu.

Testamentul lui Emanuil Gojdu este sursă de inspiraţie pentru Fundaţia româno-ungară. Conform art. 3, alin. 2 din Acordul din 20 octombrie 2005, „scopul Fundaţiei Publice constă în cinstirea memoriei marelui mecena Emanuil Gojdu şi în sprijinirea dezvoltării cooperării între Părţile Contractante” (România şi Ungaria). Programul de burse proiectat în cadrul Fundaţiei româno-ungare are o sferă de aplicabilitate mult mai mare decât cea prevăzută în testamentul lui Gojdu, o dovadă în plus că această fundaţie româno-ungară nu şi-a propus punerea în practică a dispoziţiilor testamentare ale lui Gojdu. Ea urmăreşte promovarea unei generaţii de tineri de elită, prin sprijinirea tinerilor merituoşi, români şi unguri, cu rezultate de excepţie la învăţătură.

Proiectul de înfiinţare a unei fundaţii româno-ungare care să acorde burse, care să se preocupe de înfiinţarea unui muzeu şi a unei biblioteci în memoria lui Emanuil Gojdu şi a unui institut de cooperare româno-ungar, ţine de interesul pe termen lung al României. Pe de o parte, este un proiect care investeşte în tineri şi asigură, totodată, o prezenţă românească consistentă în centrul capitalei ungare, a cărei misiune este cinstirea memoriei lui Emanuil Gojdu. Pe de altă parte, el este expresia evoluţiei relaţiilor româno-ungare.

Acestea sunt motivele pentru care Ministerul Afacerilor Externe, în spiritul promovării interesului naţional, are convingerea că demersurile sale vor fi înţelese, pentru ca proiectele de cinstire a memoriei lui Emanuil Gojdu să poată fi puse în practică.

***

Ref. nr. H3/P/483 din 7 august 2007

Domnului Luchian Deaconu

Clubul de Iniţiativă Cetăţenească al Intelectualilor din Craiova

În continuarea răspunsului Ministerului Afacerilor Externe din 21 mai 2007, facem următoarele precizări:

Problema Fundaţiei Gojdu figurează pe agenda tuturor întâlnirilor bilaterale cu partea ungară. Eforturile diplomatice s-au intensificat în ultimii ani, această temă fiind subiect de negocieri şi consultări nu doar la nivel de experţi, ci şi în cadrul mecanismelor bilaterale de cooperare (Comisia Mixtă Interguvernamentală, Comitetul de specialitate privind colaborarea în problemele minorităţilor naţionale), precum şi în contextul contactelor politico-diplomatice la nivel înalt (Preşedinte, Premier, Ministrul afacerilor externe).

Demersurile întreprinse dovedesc întreaga disponibilitate a autorităţilor române de a sprijini orice iniţiativă formulată de cei direct vizaţi de testamentul lui Emanuil Gojdu, respectiv Fundaţia Gojdu având sediul central la Sibiu . Aşa cum am subliniat şi în răspunsul precedent, posibilităţile de intervenţie ale autorităţile române sunt limitate, fără ca aceasta să semnifice însă, dezinteresul statului român, în general, şi al Ministerului Afacerilor Externe, în particular, faţă de soluţionarea problemei în conformitate cu prevederile testamentare ale lui Emanuil Gojdu.

Atenţia societăţii civile faţă de acest dosar este salutară şi motivantă. Este important, totodată, ca particularităţile acestui dosar să fie bine înţelese, iar Ministerul Afacerilor Externe îşi exprimă încrederea că precizările pe care este onorat să le facă de fiecare dată când i se solicită, duc la lămurirea neclarităţilor.

***

In politica, inainte de toate sŕ fim romani!

Editorial, nr. 110/ 8 iunie, 2007

„Una din problemele cu care s-au confruntat si se confrunta si în prezent guvernarile României de dupa decembrie 1989 a fost aceea a revendicarilor pe care cultele religoase maghiare, asa-zisul Status romano-catolic (ardelean, din Transilvania etc), asa-zisele Ordine calugaresti catolice maghiare, precum si unii cetateni romani de etnie maghiara le au asupra unor averi ce constau in bunuri mobile si imobile: cladiri (scoli, internate, biblioteci, arhive etc), terenuri (de constructii, arabile, paduri, pasuni etc), mobilier, mobilier sacru, carti si altele. Toate acestea sunt bunuri situate în Transilvania, Banat, Crisana, Satmar si Maramures. De fapt si de drept aceste valori sunt mostenirea spirituala, morala si materiala, comuna tuturor etniilor si confesiunilor din spatiile geografice si de civilizatie amintite, implicit sunt proprietatea, intr-o proportie covarsitoare, a Statului Roman”.

Sunt cuvintele de inceput ale „Introducerii” la cartea domunului Corneliu D. Pop „Studiu privind retrocedarile de bunuri catre cultele religioase maghiare si alti solicitanti”.

O carte cu documente si argumente temeinic sustinute privind lipsa de suport juridic pentru retrocedarile de bunuri cerute de cultele religioase maghiare si de organizatii care nu au avut, de drept, calitatea de proprietari si de persoane juridice, precum si de unii particulari de etnie magihara. O carte binevenita, necesara, mai ales in acest context in care retrocedarile, dupa cea mai stupida lege romaneasca, daca ne referim la reglementarile din acest domeniu, din toate celelalte tari foste comuniste, se fac dupa unu tipic amintind de Codrii Vlasiei .

Nu zadarnic, in motto-ul ales, Corneliu D. Pop isi manifesta, atitudinal, o pozitie la care guvernantii actuali ar trebui sa ia seama cu mare atentie: „Sa asisti la savarsirea raului, fara a interveni, nu este culpa de indiferenta, este crima de complicitate”.

Prin aceasta adevarata „crima de complicitate” a fost furat si vaduvit statul roman, de o serie de imobile in care se aflau licee, scoli, spitale, institutii administrative.

Prin aceeasi „crima de complicitate”, transformata in pornire agresivaîmpotriva propriului popor si a propriei tari, guvernarile postdecembriste romanesti, cu inconstienta si fara limite, dand legi sub presiunea imperativa „restitutio in integrum”, au permis in Ardeal, reintoarcerea intr-un trecut pe care nu ni-l dorim reinviat.

Restituirea bunurilor pe aceasta cale constituie o ofensa adusa „muncii stramosilor nostri”, prin punerea unui bun al natiunii in „palma uzurpatorilor”.

O necunoastere crasa a paginii zbuciumatei istorii a Ardealului, la nivelul autoritatilor legiuitoare, adminstrative centrale si locale, precum si al Justitiei, a dus la erori de neiertat.Motiv pentru care este nevoie de „revenirea la situatia anterioara punerii in aplicare” a actelor normative, stramb aplicate, pentru ca legiuitorii si justitia sa faca dreptate, sub semnul cumpanirii drepte a „discernamantului si demnitatii”, indreptand strambatati si aparand „patrimoniuol natiunii romane” .

Din pacate, in Romania decizia politica – asa cum subliniaza si autorul – n-a fost elaborata pragmatic, netinandu-se cont de cunoasterea adevarului istoric in legatura cu „modul in care au fost create si sustinute aceste valori”, nici de „repercusiunile cu multiple si extrem de grave consecinte, dintre care cele mai afectate sunt: securitatea nationala, demnitatea si munca romanilor”.

Nu s-a tinut cont de „contextul istoric respectiv”, de „sursele si mijloacele financiare si materiale folosite la realizarea si sustinerea acelor valori” revendicate „pentru sine, cu insistenta, ca pe niste bunuri strabune ale bisericilor, ale asa-zisului Status romano-catolic, din Ungaria mai ales”.

Interesele meschine, de partid, de grup sau personale, „slugŕrnicia si lasitatea”, sfidarea interesului national, a muncii si a suferintei de secole ale iobagilor si ale clericilor români au dus la excluderea dreptului de proprietate spiritualŕ, moralŕ si materialŕ a românilor majoritari, dintotdeauna, in Ardeal.

De precizat ca in toate celelalte state „succesoare ale statului dualist, Austro-Ungaria, destramat dupa Primul Razboi Mondial, bunurile mobile si imobile au trecut in proprietatea statului, conform principiilor de drept”, „aparandu-se, astfel, interesele majore ale statului, precum si demnitatea cetatenilor proprii”. Romanii, mereu apasati de „domnii celor trei natiuni” (ungurii, secuii si sasii), reprezentand cele patru religii recepte (romano-catolica, reformata, luterana si unitariana), erau doar cei truditori „pentru folosul tarii, atata vreme cat valahii sunt TOLERATI…” Deci, romanii aveaustatut de „neam tolerat, iar Biserica ortodoxa nu era recunoscuta, ceea ce nu a impiedicat statul sa beneficieze de munca (prestatii iobagesti etc), de contributiile financiare (dari, taxe, onorarii etc) si materiale (dijma, alte obligatii in natura etc), pe care iobagii romani si clericii romani, cu toate ca erau numai tolerati – nu aveau decat dreptul la munca in favoarea stapanilor din cele trei natiuni recepte -, erau obligati sa le achite si sa le presteze sau sa le dea”.

Denuntarea, la 17 iulie 1948, a Concordatului incheiat intre Romania si Sfantul Scaun (la 10 mai 1927), a acordurilor si a conventiilor ulterioare, duce la trecerea „in proprietatea Statului Roman a bunurilor bisericilor, congregatiilor, comunitatilor sau praticularilor ce au servit pentru functionarea si intretinrerea institutiilor de invatamant general, tehnic sau profesional”.

Este vorba despre foste colegii catolice, reformate, unitariene, precum si alte institutii (azi revendicate), „construite si sustinute …de-a lungul secolelor”, din resurse publice, „în special din contributia romanilor”.

„Legea nationalizarii culturii – afirma marele istoric, academicianul David Prodan – nu e o opera ceausista … Ea nu a venit ca o asuprire, ca o nedreptate a noastra, a venit ca o reparatie istorica necesara, o armonizare, pe cat se poate, a anomaliilor unui lung trecut,…nationalizarea (bunurilor istorice, cluturale comune) nu e ceausism, cio mare reparatie istorica”.

Printr-un deficit de memorie, opresorii romanilor ardeleni au trecut peste „sudoarea muncii si peste suferinta impilarii” iobagilor si clericilor romani care au contribuit la „formarea veniturilor publice” revendicate de urmasii lor azi, cu insistenta.

Toate acestea, în ciuda faptului ca natiunea romana, „ca cea mai numeroasa, a contribuit la Stat cu partea cea mai mare si, prin urmare, a conferit cel mai mult spre formarea fondurilor scolastice”.

Mentinerea, fara nici o motivatie, a unor organisme perimate si ostile, instrumente in serviciul revizionismului si iredentismului maghiar, indreptate contra Tratatului de pace de la Trianon, ordinele calugaresti, actiunile subversive contra statului roman, mijloacele folosite, falsurile, ilegalitatile sfidatoare ale Status-ului, incompetenta, lasitatea si slabiciunea autoritatilor romane au dus la aberatiile si abuzurile privind demersurile pentru retrocedarea cladirii Liceului „Simion Barnutiu”, din Simleul Silvaniei, a imobilelor de pe str. Iuliu Maniu din Cluj-Napoca, la deciziile Judecatoriei din Miercurea Ciuc, privind litigiile din Alba-Iulia si Miercurea-Ciuc, la revendicarile unor cetateni maghiari din Transilvania, Banat, Crisana, Satu Mare si Maramures .

O constatare se impune.

Nu a fost, deloc, fructificata experienta altor tari. Or, suverana si crasa necunoastere si superficialitatea acuzatoare, care si-au dat mana cu organizatii antistatale si devalizatoare, oficializate in Romania, toate au dus la revendicarea unor bunuri care apartin azi, de drept, Statului Roman .

Astfel, „Statul roman practica un mod original de autodesconsiderare, de sinucidere economica, de autodevalorizare a patrimoniului public si de autosubminare asigurantei nationale” .

De ce se lasa batjocorite autoritatile, administrative si judecatoresti, ale statului roman, complacandu-se in postura de „sluga umila” in fata unor „revendicatori verosi care nu au, in majoritateacazurilor, nici cel mai micdrept de a revendica ceva”?

De ce guvernantii asista neputiciosi „la actiunile ce sapa la temelia Statalitatii Romane”?

Fara minimul „exercitiu de inteligenta”, fara niciunsemn de demnitate nationala, superficiali, rau-voitori, din necunoastere, guvernantii lupta impotriva interesului public.

Suprafetele imense de paduri date, imobilele retrocedate, fara nicio motivatie, fara drept, unor lacomi revendicatori, contribuie la o devalizare a Statului Roman „cu consecinte in timp, prezent si viitor, pentru Tara”.

Nedreptatile trebuie indreptate, „pentru a pune in locul lor adevarul si dreptatea”, „pentru ca munca romaneasca si Statul Roman sa intre in drepturile sale”.

„Dar, pentru aceasta – spune Corneliu D. Pop – este nevoie de a se da curs indemnului rostit de I. C. Bratianu, in ziua de 6 iulie 1870, in Parlament: ” In politica, inainte de toate, sa fim romani!”

LAZAR LADARIU

Anunțuri