~ Şerban Andronescu : Un jaf sinistru – Fondul Naţional Român

În primăvara anului 1944 Mareşalul Antonescu încerca să se desprindă de Germania şi să ceară armistiţiu. Avea două oferte. Una la Cairo de la Aliaţi, capitularea fără condiţii; alta la Stockholm, de la Molotov, armistiţiu în condiţii grele, dar totuşi cu condiţii. Prevedea că va accepta oferta a doua, dar se temea că sovieticii nu vor respecta condiţiile şi vor ocupa România. A dat atunci dispoziţie lui Mihai Antonescu de a transfera o parte din rezervele Băncii Naţionale la legaţia din Berna, anume 18 milioane de franci elveţieni (din care nu s-a putut folosi decât o fracţiune). Cum se ştie, Antonescu n-a putut negocia condiţiile oferite la Stockholm deoarece a fost arestat intempensiv la 23 aug. 1944 iar regele Mihai a predat ţara fără condiţii cu urmările cunoscute, ocuparea României şi aducerea ei în prag de faliment prin jafuri de tot felul şi nenumărate arestări.

În 1945, la 12 ianuarie, ministrul de externe de atunci, Constantin Vişoianu, dă dispoziţie legaţiei din Berna să încredinţeze lui Alexandru Cretzianu, ambasador la Ankara, o treime din fondul depus de Mihai Antonescu, adică 6 milioane de franci elveţieni. Cretzianu se bucura de încrederea deplină a lui Iuliu Maniu şi a primit drept de semnătură unică pentru contul de 6 milioane. A încasat pe loc 3 milioane, restul rămânând în bancă. Alte 12 milioane au fost încasate mai târziu de Departamentul de Justiţie american la 12 mar. 1956 ca despăgubiri de război. Ultima tranşă de 3 milioane a fost încasată de Cretzianu în 1955. Suma de 6 milioane de franci elveţieni depuşi la Berna pe numele lui Cretzianu a primit denumirea de „Fondul Naţional Român”. Iniţial, Mihai Antonescu stipulase ca fondul de 18 milioane să servească nevoilor unui eventual refugiu în Occident al guvernului român. În primii trei ani de după 23 aug. 1944 n-a apărut nici o nevoie de refugiu, deoarece ţara a fost ocupată cu asentimentul regelui şi al guvernului următor regimului Antonescu. După trei ani însă, chiar politicienii care complotaseră la 23 august s-au văzut în primejdie de-a fi arestaţi; ţara începea să fie comunizată în adâncimea tuturor structurilor ei şi regele abdicase (1947); nici o putere occidentală nu s-a arătat dispusă să ia apărarea politicienilor democraţi români; aşa a apărut o nouă nevoie de refugiu pentru cei ce scăpaseră nearestaţi până atunci.

Pentru Cretzianu nu existau probleme. A luat cu el fondul de rezervă al ambasadei din Ankara şi a plecat la Paris, apoi în Statele Unite. Acolo i s-a alăturat Brutus Coste, charge-d’ affaires la Lisabona, cu fondul de rezervă al legaţiei din capitala portugheză. Cam atât se ştia pe atunci despre „Fondul Naţional Român”.

Într-o foaie mimeografiată din Paris intitulată B.I.R.E. din 16 feb. 1976 apar primele date despre „Fond” sub semnătura generalului C. Petre-Lazăr, fost aghiotant al regelui Mihai. Apoi, CARTEA MEMORANDULUI a lui Ion Raţiu (Londra, 1979) preia unele date şi comentarii din articolul lui Petre-Lazăr. Este anul morţii lui Cretzianu. Văduvei lui, Elise Cretzianu, moştenitoarea conturilor bancare, nu-i plac comentariile lui Petre-Lazăr şi-i cere lui Ion Raţiu să publice un „drept la replică” în foaia lui, Free Romanian Press (Presa liberă română), pe care l-a publicat la 16 nov. 1980. D-na Cretzianu contestă total existenţa unui „Fond Naţional”. Recunoaşte totuşi că banii care s-ar fi putut numi aşa erau în sumă de 7.020.034 franci elveţieni, dar nu spune cum s-a ajuns la această cifră. Se poate deci presupune că suma de 7 milioane era formată din cele 6 milioane iniţiale, plus fondul ambasadei din Ankara (adus de Cretzianu), plus fondul celei din Lisabona (adus de Brutus Coste), plus dobânzile aferente.

Se mai ştia că guvernul comunist de la Bucureşti a cerut prin justiţie să i se predea „Fondul”. Procesul a fost pierdut de România aşa cum s-a pierdut mai târziu procesul intentat ex-regelui Mihai de recuperare a unor tablouri de mare valoare din patrimoniul naţional (erau la Peleş) cu care Mihai plecase la abdicare, în 1947. „Fondul” a mai fost revendicat tot în justiţie o dată de ex-regele Carol II, altă dată de ex-regele Mihai, din iubire de ţară desigur, dar Cretzianu a câştigat de fiecare dată. S-a aflat de existenţa unei scrisori din l-2 ian. 1945, adresate de Vişoianu, pe atunci ministru de externe, ambasadorului Cretzianu de la Ankara. Redăm un paragraf al scrisori respectând greşelile de ortografie şi cacofonia: „Date fiind condiţiile excepţionale care determină actualmente situaţia ţării, am hotărât a va aloca cu titlu personal o sumă de 6 milioane franci elveţieni destinată a acoperi cheltuielile necesare în legătură cu pregătirea poziţiunei noastre la încheierea păcii, cu integrarea noastră în planurile de organizare a lumei de după războiu şi cu informarea opiniei publice internaţionale despre probleme specifice ale României (…) Potrivit articolului 5 din Legea nr. 576 (publicată în MONITORUL OFICIAL nr. 266 din 16 nov. 1944) care reglementează mânuirea Fondului pentru interese superioare de Stat, ordinul de faţă constituie pentru Domnia Voastră singurul act justificativ”. Semnat, Constantin Vişoianu, ministrul Afacerilor Externe. Semnificaţia principală a scrisorii era că Alexandru Cretzianu nu avea nevoie de nici o altă autorizaţie pentru a administra „Fondul”. Expresia „cu titlu personal” îi dădea dreptul să considere banii ca fiind ai lui personal şi să facă orice cu ei. Iar prin ultima frază privind Legea 576 din 16 nov. 1944, Vişoianu îşi informa corespondentul că transferul de 6 milioane era perfect legal, fiind consfinţit prin lege. De fapt, legea 576 fusese introdusă şi votată anume la cererea directă a lui Vişoianu cu scopul de a da aparenţă legală unui act ilegal.

În perioada procesului intentat de statul comunist român, Constantin Vişoianu a semnat la 25 nov. 1949 o declaraţie notarizată trimisă Curţii de Apel din Berna prin care arăta: „J’ai affecte certe somnie (6 millions francs suisses) dans sa totalite en la mettant a la disposition de Monsieur Alexandre Crtezianu pour des buts politiques dans le cadre des interets nationaux…” Ceea ce întărea de fapt stipulaţiile scrisorii din 12 ian. 1945.

S-a mai aflat de o declaraţie, de asemenea notarizată, semnată de Cretzianu la 6 ian. 1972, în Florida: …”Având în vedere că alocarea despre care este vorba mai sus (cele 6 milioane de franci elveţieni) constituie legalmente o plată şi nu un mandat juridic, răspunderea mea este numai de natură morală şi politică. M-am străduit să fiu la înălţimea încrederii ce mi s-a acordat şi am făcut în ultimul sfert de veac plăţile dictate de conştiinţa mea. Acestea au şi depăşit suma iniţială”. Altfel zis, Cretzianu considera că banii i se cuveneau lui personal ca onorariu pentru serviciile aduse statului român ca ambasador (6 milioane de franci elveţieni pentru cei doi ani cât fusese ambasador la Ankara! Pe atunci, salariul unui ambasador plus cheltuielile de reprezentare era de 5.000 dolari pe lună!). Oricum ar fi fost, suma de 6 milioane franci elveţieni era o bagatelă pentru Cretzianu. Prin soţia sa, Elise născută Ştirbey, el moştenise imensa avere a socrului său, prinţul Barbu Ştirbey, cel mai bogat om din România interbelică, avere care se ridica la câteva zeci sau poate sute de milioane de dolari depuşi în bănci occidentale. Deşi era posesorul acestei imense averi, s-a bucurat la modestul prin comparaţie „Fond Naţional Român” folosindu-l mai ales în interes personal, privând astfel exilul de posibilitatea desfăşurării unor activităţi publice absolut necesare neamului. Niciodată n-a raportat pe ce a cheltuit banii. „Nu am de dat socoteală nimănui”, obişnuia să spună cu aroganţă. Şi legal avea perfectă dreptate. După moartea sa în 1979, apoi a Elisei, succesoarea sa, până şi amintirea „Fondului” a dispărut. Şi cu ea, una din cele mai urâte pagini din istoria exilului românesc. A rămas doar indicaţia că unii români, când ajung în poziţii de comandă, sunt de o rapacitate înspăimântătoare şi îşi lasă compatrioţii de izbelişte fără nici un scrupul, fără nici o remuşcare. Ceea ce se vede clar în România la data scrierii acestor rânduri (2004), unde ticăloşii care au înlocuit dictatura au adus din nou ţara în prag de faliment – ca în anii groaznici imediat următori actului inconştient de la 23 aug. 1944. Este singurul sens care se poate da administrării „Fondului” de către Alexandru Cretzianu.

Cum nici el, Cretzianu, nici moştenitoarea sa, Elise, n-au dat niciodată şi nimănui cont de cum s-au cheltuit banii „Fondului”, singurele indicii sunt unele declaraţii accidentale sau aprecieri aproximative. Se poate astfel ajunge la concluzia că principalele cheltuieli din „Fondul” de cea 7 milioane franci elveţieni au fost următoarele:

Cea 200.000 franci elveţieni pentru participarea la Conferinţa de Pace de la Paris. Cretzianu a pretins că ar fi cheltuit peste un milion, o exagerare evidentă ştiind că la preţurile din 1946 o cameră de hotel bun la Paris costa câteva zeci de franci, iar o masă la un restaurant de asemenea bun – şi mai puţin. Un profesor universitar plin îşi întreţinea cu uşurinţă o familie de cinci persoane cu un salariu de 2.000 de franci pe lună, ba mai punea şi de-o parte pentru vacanţă. Conferinţa a durat două luni şi jumătate (august, septembrie şi jumătate din octombrie 1946) iar delegaţia CNR (Comitetul Naţional Român) de care ţinea Cretzianu n-a stat acolo mai mult de două luni căci n-avea ce face. Delegaţia nu era primită la dezbateri, CNR-ul nefiind recunoscut de nici o putere. Nici un membru nu putea cheltui mai mult de 15-20.000 de franci în cele două luni, oricâte mese protocolare s-ar fi oferit şi la cele mai bune restaurante. Şi pentru ce ar fi cheltuit câte 15-20.000 de franci? Pentru două rapoarte depuse pe masa Conferinţei, rapoarte oare puteau fi trimise şi prin poştă cu câţiva franci.

Cea 200.000 de franci elveţieni pentru cumpărarea unor apartamente pe numele câtorva membri CNR şi pentru cheltuielile de întreţinere la cele două apartamente (din Washington şi New York) unde s-a desfăşurat activitatea CNR între 1948 şi 1975. La puterea de cumpărare din 1950-60, un apartament de două-trei camere la new York, într-un cartier bun, nu costa mai mult de 15.000 de dolari.

Cea 50.000 franci elveţieni pentru publicaţii. Acestea au fost: ziarul ROMÂNIA la Washington; LA NATION ROUMAINE la Paris; REVUE DES ETUDES ROUMAINES la Paris din nou; şi CAHIERS DE L’EST ale dnei Sanda Stolojan. Cărţile lui Cretzianu, THE LOST OPPORTUNITY şi CAPTIVE ROMÂNIA; cartea lui Gh. Ciorănescu, INFLUENŢA CULTURII ROMÂNEŞTI ÎN OCCIDENT; cartea lui Emil Turdeanu, ISTORIA ROMÂNIEI MODERNE; cartea lui Mihail Srurdza, LUCRARE DESPRE ARMISTIŢIU; a lui Reuben Markham, ROMaNIA UNDER THE SOVIET YOKE; şi a lui R.W. Seton-Watson (titlu neprecizat) tradusă în româneşte.

S-a spus că s-au mai cheltuit încă 4-500.000 franci neprevăzute, deplasări, diurne, traducerea actelor oficiale pe care refugiaţii veneau în Vest, întruniri publice şi mese date la diferite ocazii personalităţilor cu care intra în contact CNR-ul o sumă din nou evident exagerată. Cu toate exagerările, Cretzianu n-a putut cheltui mai mult de un milion de franci din cele şapte.

S-a mai spus că s-au plătit subvenţii membrilor CNR, ceea ce iar nu e de crezut. Până în 1972, aceştia erau plătiţi de Comitetul pentru o Europă Liberă (care subvenţiona toate Comitetele Naţionale în exil, Adunarea Naţiunilor Captive ,ACEN’ şi Radio Europa liberă). În 1950 Comitetul pentru o Europă liberă plătea fiecărui membru CNR câte 500 de dolari pe lună. Nu era mult, dar era suficient pentru traiul de zi cu zi. Cum Cretzianu a pus şi el capăt sprijinului financiar pentru CNR puţin după 1972, se poate presupune că „Fondul” a rămas la suma acelui an, ceva mai mult de 6 milioane franci elveţieni, sumă despre care nimeni nu mai ştie (şi n-a ştiut) nimic.

NOTĂ

Informaţii mai mult sau mai puţin sumare despre „Fond” au apărut şi în alte ziare româneşti din Occident: Buletinul Ligii românilor liberi (Carol Citta Davilla) din mai 1953; Patria din München (general Ion Gheorghe) din sept. 1953; Curentul (Vasile C. Dumitrescu) din iul.-aug. 1984. Cele mai importante informaţii sunt următoarele: 1. Legaţia română din Berna a deschis contul Alexandru Cretzianu la 4 mai 1945 la Schweitzerische Bankgesellschaft din Berna. 2. Guvernul Groza a revendicat „Fondul” prin Curtea de Apel din Berna la 20 ian. 1953 cerând instituirea unui sechestru judiciar care se admite, dar România pierde procesul deoarece Cretzianu dovedeşte că este titularul legal. 3. Cretzianu retrage banii şi-i depune la Union de Banques Suisses, Berna. 4. Liga românilor liberi (general Rădescu) revendică „Fondul” tot la Curtea de Apel din Berna dar pierde procesul din acelaşi motiv ca şi guvernul Groza.

ŞERBAN ANDRONESCU

Anunțuri