Eminescologul Nicolae Georgescu susţine că Eminescu a fost „un persecutat politic“

Aceasta este opinia expusa de prof.dr. Nicolae Georgescu,cel mai important eminescolog in viata, in cateva din  cartile sale care au surprins si au schimbat in multe puncte perspectivele anterioare. O recapitulare a acetei tematici este oricand bine-venita si, de aceea , publicam  o reconstituire senzationala a  unui episod de biografie eminesciana , alcatuit de cunoscutul istoric literar.
Cum a fost arestat Eminescu la 28 iunie 1883
1.    Relieful informaţiei
Mi-am petrecut vara aceasta (2006) în verificări cerute de necesităţi : rugându-mă  tinerii realizatori ai emisiunii „Mari români” de la TVR1 să-i ajut pentru un film documentar despre viaţa de ziarist a lui Mihai Eminescu, a trebuit să le explic pe larg documentaţia la cartea mea „A doua viaţă a lui Eminescu”, din 1994. Cuvântul „explicaţie” îmi vine în minte împreună cu sensurile lui etimologice : este ca şi cum ai netezi ceva foarte, foarte complicat, adică ceva cu multe pliuri, ca o hârtie mototolită oarecum. Iar tinerii mei colaboratori nu lasă nimic neumblat, se interesează de netezirea fiecărei cute, adică au întrebări peste întrebări, şi această avalanşă de întrebări te predispune, uneori, la visul de a te arunca tu însuţi în bulgărele de zăpadă…În fond, găsesc că şi asta înseamnă verificarea peste două decenii a unei teorii : posibilitatea – cel puţin teoretică – de a plonja în avalanşă, în „du-u-că-se’n-vâr-tin-du-se”.
Discutăm despre ultima zi la „Timpul” a lui Eminescu, acel fatidic 28 iunie 1883. Totdeauna când  dezvolt acest subiect cel mai greu mi se pare să „explic” relieful ( temporal şi spaţial ) al informaţiei. Noi putem, azi, să refacem traseul lui Eminescu din acea zi oarecum pas cu pas şi ceas cu ceas. Secvenţele acestui traseu au fost, însă, developate la momente diferite. Jurnalul lui Maiorescu se publică în anii ‘3o ai secolului al XX-lea, amintirile lui Slavici în 1910,şi apoi în 1924, ale lui Vintilă Rusu Şirianu abia în 1967…Or, chestiunea este să putem reveni la acel 28 iunie 1883 : ce ştiau apropiaţii lui Eminescu atunci, pe loc, despre înnebunirea lui bruscă, ce gândeau ei, ce socoteli îşi făceau, etc. Iată, de pildă, încuierea lui Eminescu în baia Mitraşewski : despre acest episod s-a aflat  abia în 1911, după moartea lui Grigore Ventura care a fost martor la eveniment, îl povestea adesea prietenilor – dar nu l-a aşternut niciodată pe hârtie, adică nu l-a făcut public. De ce ? Tinerii mei colaboratori ar trebui să-şi pună lor înşile asemenea întrebări. Eu, ce pot să spun ? „Pentru că” : Grigore Ventura zice ( după cum consemnează Al.Ciurcu, cel care scrie această amintire ) că l-a lăsat pe poet în baie şi a mers la poliţie să anunţe ca să vină să-l ridice. Oricum ai da-o, oricum ai învârti-o –  trebuie să fii foarte sigur că poetul era nebun, dar nebun de legat – altfel, apelul la poliţie aduce a delaţiune, rezultă că Grigore Ventura  este cel care l-a turnat pe Eminescu. Şi să nu uităm că acelaşi  Grigore Ventura îl va acuza public, prin presă, la 15 august 1883, pe Al. Macedonski că-l face nebun pe Eminescu într-o epigramă. Lucrurile se cos cu aţă albă : el anunţă poliţia  la 28 iunie  că a înnebunit Eminescu – şi tot el anunţă presa la 15 august că Macedonski a spus-o – iar apoi, abia după  1911, după ce-şi dă obştescul sfârşit, un prieten al său, Al. Ciurcu, încredinţează tiparului întâmplările de la Capşa, de la Cotroceni şi din baia Mitraşewski, povestite de el pe când trăia , dar niciodată aşternute hârtiei.  Ce s-ar fi putut întâmpla, în fond şi la urma urmei,  dacă poetul era lăsat în legea lui, adică să-şi facă baia fierbinte pentru care venise ? Or, faptul că Grigore Ventura nu scrie aceste lucruri, adică nu se face martor de bunăvoie, nu declară pentru istorie şi pentru amici că el a chemat poliţia „pentru că” – acest fapt pune sub semnul unei oarecare întrebări premisa, adică boala. Apoi, procesul verbal dresat la faţa locului de comisarul Niculescu nu-l consemnează pe Grigore Ventura drept martor sau crainic al bolii lui Eminescu. Locotenentul spune : „ fiind informat de d.d. G.Ocăşanu şi V.Siderescu că amicul lor d-l Mihai Eminescu , redactorul ziarului Timpul, ar fi atins de alienaţie mintală, că s-au dus la stabilimentul de băi din str. Poliţiei nr. 4, de acum 8 ore şi că, încuindu-se în baie pe dinăuntru, refuză să deschidă”. Drept e că acest act a ieşit la iveală abia prin 1950, dar este de presupus că Grigore Ventura ştia de existenţa lui, sau cel puţin  de existenţa unui act ca atare, unde ilustrul său nume nu avea ce să caute. Iarăşi : motiv pentru ca el să nu fi depus mărturie publică în chestia recluziunii lui Eminescu.
2.    Un rege care ne confirmă
Un motiv în plus, însă, şi cel mai important, era înşiruirea de evenimente politice din ziua aceea, evenimente în centrul cărora se afla presa bucureşteană, şi mai ales ziarul „L’Independence roumaine”, unde lucra chiar Grigore Ventura. Iată, în acest sens, mărturii de ultimă oră  foarte importante, ce vin să încoroneze relieful atât de accidentat al informaţiei. Este vorba  chiar despre corespondenţa privată a regelui Carol I, recent descifrată şi editată de dl. Sorin Cristescu  ( Ed. Tritonic, 2oo5).  Avem , aşadar,  scrisorile  regelui din preajma lui 28 iunie 1883, către ilustrul său tată sau către alte persoane din familie,  din care extragem câteva   pasaje privitoare la presă :”Semnificaţia infamă care s-a dat cuvântărilor ţinute la festivităţile de la Iaşi şi comentariile despre prezenţa lui Brialmont  arată cât de departe poate duce libertatea presei, fiind în stare să implice ţara într-un conflict primejdios cu vecinii. În ziarele româneşti şi austroungare domneşte la ora actuală o aşa de uriaşă iritare că ne-am putea teme de o explozie.” ( 21 iunie / 3 iulie, către Maria de Flandra, sora sa ; generalul belgian Brialmont se afla în ţară , pe lângă Galaţi, pentru a studia terenul, la rugămintea personală a lui Carol I, în vederea construirii unei linii de fortificaţii ; presa străină a considerat că el este consultant într-o eventuală trecere armată a munţilor pentru Ardeal ; adăugăm în această paranteză că, în context, Imperiul Austroungar a ordonat şi a executat manevre militare în Ardeal  pentru intimidarea Regatului României )  ; „ Dacă tonul presei româneşti este extrem de regretabil, cel al ungurilor a ajuns la limita neruşinării, aceştia cer cu o nemaiauzită neruşinare pur şi simplu anexiunea  / noastră /. În Germania, din nefericire, nu intră ziare scrise în limba maghiară, care aici sunt foarte răspândite, altminteri românii ar fi trataţi  cu mai multă indulgenţă. Germanii iubesc banii româneşti, dar se năpustesc cu lovituri de bâtă asupra ţării.” ( 28 iunie / 10 iulie 1883, către Karl Anton de Hohenzollern, tatăl său. Scrisoarea este  trimisă de la Sinaia, unde regele se afla de două zile : suntem exact pe 28 iunie 1883 când Grigore Ventura vrea să-l ducă pe Mihai Eminescu la Palatul Cotroceni ca să-l … împuşte pe rege. Deplasările suveranului erau, desigur, publice, toată lumea , şi mai ales presa, ştia că el este în drum spre Germania, Ventura nu prea are cui spune că Eminescu îl căuta pe rege în capitală  – doar dacă, iarăşi se impune constatarea, –  dacă suntem ferm convinşi că poetul era cu adevărat nebun de legat şi nu mai ştia pe  ce lume se află ). Iată, apoi, părerile suveranului despre ziarul „L’Independence roumaine” (   aleg un pasaj mai semnificativ dintre multele la îndemână ; regele afirmă de câteva ori că foaia franţuzească face politica Rusiei pentru că se hrăneşte masiv din  rublele pe care imperiul i le furnizează ) :”Ziarele răspândesc în continuare ştiri false pe aici. Cea mai rea foaie în această privinţă este „ L’Independence roumaine” care se hrăneşte din minciuni, poveşti de scandal şi atacuri  josnice împotriva guvernului. Presa străină din nefericire îşi ia ştirile din acest izvor necurat şi ziarele bucureştene simpliste repetă  apoi totul papagaliceşte. Nemărginita libertate a presei nu ne permite să luăm măsuri împotriva lor.” ( 25 august / 6 septembrie 1882, către acelaşi ).
Ca să demonstrez acelaşi lucru, mie mi-au trebuit spaţii largi şi investigaţii destul de lungi, acest izvor atât de limpede, regal cu adevărat, nu fusese scos la iveală. Iar acum, când îl avem, trebuie să facem racordarea acestor informaţii la domeniul eminescologiei – adică, prelungind metafora capului statului, să aducem apa proaspătă  şi în grădina noastră, dar nu cu ulciorul, ci de-a dreptul. ( Scuze pentru … intertextualitate, dar cu toţii suntem dominaţi de limbajul de lemn, noi, cei mai în vârstă adică). Aşadar, de ani buni de zile „L’Independence roumaine” făcea zile negre guvernului Brătianu, transportând în Europa şi punând zilnic pe mesele miniştrilor, preşedinţilor, regilor – bârfe, intenţii, chiar secrete. După dezvăluirile ei privind discursurile iredentiste de la Iaşi, din 6 iunie 1883, când s-a dezvelit statuia lui Ştefan cel Mare, Europa ziaristică şi politică s-a încins, a luat foc adică, a ars mocnit până la 28 iunie şi în această zi a izbucnit flacăra. Guvernul Brătianu a luat, în fine, măsuri împotriva presei, mai exact l-a expulzat din ţară pe directorul foii franceze, cetăţeanul francez Emile Galli. Situaţia o cerea : Austroungaria rupsese relaţiile diplomatice cu Regatul României pentru 48 de ore ( şi executa manevre armate în Carpaţi, în timp ce presa maghiară striga că a venit timpul ca imperiul să-şi anexeze Valahia ; aceste scenarii geopolitice erau foarte vii în epocă, iar prin 1879 filosoful Vasile Conta câştigase notorietate naţională dezvoltând unul asemănător prin presă ), Bismack ameninţase Regatul României cu declararea războiului ( printr-o telegramă secretă către rege ), Împăratul Wilhelm I al Germaniei transmisese de asemenea o scrisoare de ameninţări,  în care soma România să intre în alianţă militară spunând textual ( traducerea d-lui Sorin Cristescu în scrisoarea lui Carol I din 25 iulie / 6 august 1883 către tatăl său ) :” Cu  sau fără alianţă, România trebuie să subscrie la condiţiile învingătorului” ( asta aducea aminte de Congresul de pace de la Berlin, când României i s-au impus condiţiile la masa verde, deşi fusese învingătoare pe câmpul de luptă), Rusia cerea, de asemenea satisfacţii. Trebuia făcut ceva, iar guvernul a făcut totul şi încă ceva pe deasupra. I se cerea să retracteze şi să-şi prezinte scuze : Petre Grădişteanu ( autorul discursului iredentist de la Iaşi) a mers, în persoană, la Viena să-şi ceară scuze – dar l-au însoţit şi ministrul de externe, D.A.Sturdza şi ministrul C.Stătescu. Cu misiuni asemănătoare în lumea germană se afla Regina Elisabeta, mergea acum Carol I însuşi – şi se mai aflau I.C.Brătianu, P.P.Carp şi Titu Maiorescu. În vara aceasta fierbinte se coace alianţă – iar fructul va fi cules în toamnă, printr-o iscălitură rece şi discretă a lui I.C.Brătianu.
3. Viaţa , ca o caricatură
Textualizez  iarăşi – dar de data aceasta printre numeroasele caricaturi de epocă ce-l înfăţişează pe primul ministru primind „duşuri filogermane”, pe acelaşi împreună cu C.A.Rosetti în postură de Adam şi Eva în Paradis, sub pom, ademeniţi de şarpe ( în persoana ministrului de externe al Austroungariei ) şi izgoniţi de  M.Kogălniceanu cu un bâţ divin, etc. Acest fond de caricaturi – care, după câte îmi amintesc, îi plăcuseră până şi lui Zigu Ornea, un critic foarte aspru al cărţii mele din 1994 , dar îmblânzit cu măsură când a scris despre cele ulterioare – pare mai grăitor decât documentele însele. Pe tinerii de azi îi fascinează de-a dreptul. Este, poate, momentul să amintesc aici că revistele de caricaturi au fost exceptate cu bună ştiinţă de la baza informativă a „Bibliografiei M.Eminescu” la care am lucrat în Biblioteca Academiei Române. Argumentele erau pertinente : caricaturile necesită interpretări îndelungi şi, apoi, nu au la bază adevărul istoric – ci fantezia, presupunerile caricaturiştilor. Aşa e, dar marja lor de adevăr este de luat în seamă, ele se bazează pe intuiţie – şi de multe ori istoria se face cu intuiţia ziariştilor. În plus, ele păstrează încifrată, deci transmit în măsura în care reuşim să descifrăm, acea stare de spirit a momentului, care ne interesează, în fond, atât de mult.  Mai exact, deşi acest tratat de alianţă ce-l anihilează şi pe Eminescu este un tratat secret, toată lumea ştie de el, îl bănuieşte exact dacă se poate spune aşa. Replica din epocă era , prin octombrie 1883, aceasta : „ Cine face mia-miau pe acoperiş, d-le Brătianu ?”. Era, deci, un fel de „Mânăstire-ntr-un picior, ghici ciupercă ce e…” Greutatea vine, astăzi, din descifrarea acestor caricaturi, adică din identificarea chipurilor şi a situaţiilor. Ajunsesem – cred că eram printre singurii, şi nu o spun cu tristeţe, ci cu disperare – să pot citi colecţii întregi de reviste de caricaturi – fără să mai am nevoie de dicţionar. Mă familiarizasem, adică, atât cu oamenii cât şi cu întâmplările. Am lucrat mult timp la o ediţie pe care o intitulasem „ Eminescu în caricaturi” – şi care cuprindea texte ziaristice de M. Eminescu ilustrate cu caricaturi sincrone. Nu e vorba de desene puse la textele eminesciene, de o ilustrare intenţionată aşadar, ci de aceleaşi evenimente descrise de Eminescu în ziarul „Timpul” – şi de anonimii desenatori ai momentului în caricaturi publicate în alte ziare. Sincronicitatea este fascinantă – iar scoaterea la iveală a unei asemenea cărţi ar spulbera – poate chiar definitiv – prejudecata că „grafica militantă din  ziarele de la sfârşitul secolului al XIX-lea este lipsită de valoare artistică” ( am citat din memorie din concluzia lui Andrei Oţetea , făcută, parcă, să scoată din circuit acest capitol – care, iată, nici nu se credea că mai există). Negăsind înţelegere pe parcursul documentării ( adică, ajutor să scotocesc, să fotografiez  şi, mai recent, să scanez, bani pentru aceste operaţiuni etc. ) –şi nici sponsor dispus să mă ajute – tema a rămas nestrăbătută aşteptând, poate, în vreun viitor  pe cineva să i se dedice… Pot oferi consultaţii. Revin, după această digresiune agreabilă sper, la 28 iunie 1883 şi la guvernul I.C.Brătianu.  I s-a mai cerut să verifice Societatea Carpaţii , care desfăşura activitate subversivă pentru  unirea Ardealului cu ţara. – A organizat razii, percheziţii, devastări ale sediului din Ştirbei Vodă. În compensaţie la toate acestea, poate, sau poate tot la cererea Austroungariei  ( nu se poate şti, pentru că legea în virtutea căreia s-a acţionat scutea de explicaţii ) guvernul l-a expulzat pe amintitul Emile Galli. S-au făcut rapid dislocări şi reaşezări, un redactor al foii franceze a venit la „Timpul” conservatorilor – care şi-a schimbat mult configuraţia ,orientarea, direcţia.  Iar  pe fondul acestor evenimente atât de brusc înfierbântate – apare ştirea că a înnebunit Eminescu. Simpla înseriere a înnebunirii sale între evenimentele politice şi ziaristice ale momentului ridică semne de întrebare. Dacă mai adăugăm că ştirea nebuniei apare în ziarul „Românul”, oficiosul guvernului ( de fapt, al aripii rosettiste din partidul liberal )  – şi este confirmată de ziarul „Timpul”, instituţia la care lucra poetul, peste două zile ( iar confirmarea este redactată cam în aceşti termeni : „ … unul dintre redactorii acestei foi, D. Mihail Eminescu, a încetat a mai lua parte la redacţie atins fiind în mod subit de o gravă boală…”, deci se anunţă întâi demiterea, încetarea contractului  – iar apoi  motivaţia de rigoare ) , dacă mai ţinem cont că  în epocă declararea publică a nebuniei cuiva îl excludea automat din viaţa publică când nu făcea dovada credibilă că este sănătos  – iată că ajungem în faţa unui alt adevăr decât cel cu care ne-a obişnuit o tradiţie – cum să-i spunem ?  – cel puţin narcisistă… Mă rog, un alt adevăr dacă suntem adepţii adevărului dublu ori multiplu – sau, iată, în faţa celuilalt, singurului adevăr… ascuns până acum. Anume, se conturează ideea că, pe fondul unei crize nervoase reale, datorate probabil stresului, Eminescu este îndepărtat din viaţa publică într-un context public care cerea imperios ca el să fie redus la tăcere.
  Toată această „poveste”  a trebuit s-o reverific pentru a nu ştiu câta oară – dar e  mult timp  de când încetasem această „liturghie a  documentelor” – în faţa tinerilor mei prieteni de la Televiziunea Română , între care D-nele Anca Orban şi  Camelia Robe  mă urmăreau foarte atente, destul de neîncrezătoare, cu cărţile mele deja citite şi adnotate, cu întrebări pregătite pentru fiecare secvenţă temporală în parte. O spun şi cu tristeţe şi cu bucurie : am convins destul de greu – şi  mai mult decât mine au convins cărţile şi ziarele de epocă pe care le-am scos din biblioteci şi le-am arătat spre documentare,  mai ales aceste caricaturi care ne repun, oarecum, în contextul „Academiei Caţavencu” de azi.  E trist să nu te creadă lumea pe tine însuţi, dar e bine că cel puţin dovezile pe care le aduci devin, adică rămân cel puţin ele credibile… În fond, suntem efectul izvoarelor noastre de informaţie, ele sunt şi rămân cauza.
4. Eminescu, între gazde
Şi s-a mai întâmplat ceva în timpul acestei documentări colective, ceva care le-a impresionat foarte mult pe doamnele şi domnişoarele teleaste şi care, iarăşi, pe mine m-a cam întristat. Anume : totul le-a mers în plin, cum spun dânsele şi cum mă roagă insistent să ţin minte şi să consemnez. Deşi în miezul verii, la toate instituţiile unde au mers li s-au deschis porţile, li s-a oferit sprijinul, au fost  primite ca nişte adevăraţi oaspeţi, ca mesageri ai spiritului eminescian. Cum să nu fie bine, cum să nu intre în ordinea miraculosului material, obiectiv, acest drum pe lauri ?  Când mă gândesc, însă, cum mi-a mers mie în cei şapte sau opt ani  de documentare la această temă,  câte greutăţi peste greutăţi am ridicat ori ocolit, cât a trebuit să mint, să fur, să înşel, să  (mă) rog,  să mă umilesc pentru „a avea acces la informaţii”, cum se zice, şi mai ales câte surse n-am putut încă să consult nemaiavând chef să-mi exercit acele deprinderi –  îmi vine să cred că, dacă pe ei, cei de astăzi, Eminescu însuşi i-a ajutat, ca un duh binevoitor, atunci pe mine m-a împiedicat cu o înverşunare de-a dreptul metodică. Pentru că e la modă să definim „specificul naţional” ( o fac şi antrenorii de fotbal, şi crainicii – iar ziariştii, aproape la tot pasul ) , voi zice şi eu : asta este ,  românii au o mare încredere în instituţii, în grupuri organizate  – şi nu cred de loc, sau aproape de loc, în oamenii singuri. Dacă eu însumi aş fi mers, chiar acum, prin aceste instituţii, în locul  tinerilor mei prieteni, cu toate cărţile şi argumentele mele cu tot aş fi fost dat afară sau ţinut la poartă. Pentru că sunt tineri, pentru că sunt un grup, o instituţie ( desigur, respectabilă ) – dar mai ales pentru că sunt frumoşi şi cred , au ajuns să creadă  în dovezile dovezilor mele – lor li se aştern potecile în cale şi reuşesc în câteva săptămâni să încheie o cercetare care mie mi-a luat câţiva ani.
Tot tinerilor mei prieteni teleaşti li se datorează, însă, şi o descoperire foarte importantă privind lumea lui Eminescu prinsă în hora aceasta a lui 28 iunie 1883. Este vorba de stabilirea exactă a identităţii unuia dintre prietenii lui Eminescu, anume G. Ocăşanu. Este vorba de unul dintre cei doi prieteni  care l-au anunţat pe comisarul Niculescu de boala poetului. Observaţi nuanţele din raportul acestuia :”…  fiind informat de d.d. G.Ocăşanu şi V.Siderescu că amicul lor d-l Mihai Eminescu , redactorul ziarului Timpul, ar fi atins de alienaţie mintală, că s-au dus la stabilimentul de băi din str. Poliţiei nr. 4, de acum 8 ore şi că, încuindu-se în baie pe dinăuntru, refuză să deschidă”.  Deci nu e vorba de poetul , ci de ziaristul politic Eminescu ( ziarul „Timpul” era oficiosul conservator , al opoziţiei aşadar ): cei doi sunt, şi ei, convinşi că a fost atins de alienaţie mintală – dar poliţistul pune la condiţional perfect şi adaugă motivaţia. Poliţaiul e băiat cu şcoală, nu se-ncrede în delaţiuni. Este o întrebare de ce păstrează el în raport afirmaţia celor doi  că ziaristul s-a închis în baie de 8 ore. Ar însemna fie că ne aflăm în seara zilei de 28 iunie 1883, pe la orele 19-20, fie că el ia de bună ce i se spune de către cei care au numărat în felul lor orele.  Netezind relieful accidentat al informaţiei, ştim cam aceste lucruri despre  orele zilei aceleia. La Titu Maiorescu :” Astăzi, marţi, la ora 6 dimineaţa o carte de vizită de la d-na Slavici , la care locuieşte Eminescu, cu aceste rânduri scrise : Domnu Eminescu a înnebunit. Vă rog faceţi ceva să mă scap de el, că foarte reu. Curând după aceea Simţion la mine, întâia oară. M-am dus cu el la dr. Şuţu şi am pus să se pregătească în a sa Casă de sănătate o cameră pentru Eminescu ; am luat asupra mea plata  pentru aceasta, 3oo lei pe lună;  apoi am venit acasă, am înştiinţat încă pe Th.Rosetti despre aceasta. Pe la 10 veni cu trăsura la mine Eminescu, binecuvântă, cu privirea fixă, pe soţia mea şi pe Ilie Nicolescu care tocmai pleca, mă îmbrăţişă tremurând. Eu îi arătai pe Hermes şi pe Venus din Milo, la care el zise, cu privirea în extaz : Lasă, că va reînvia arta antică! Potrivit înţelegerii ( ce avusesem cu Simţion ) , i-am spus că trebuie să se ducă la Simţion, pentru societatea Carpaţii. Mi-a cerut să-i dau 5 lei pentru trăsură, şi a plecat cu trăsura  acolo ( la Simţion). De acolo e vorba să fie dus la dr. Şuţu. Numai de s-ar face asta fără greutate! A venit apoi la mine Caragiali, la masă ; a izbucnit în lacrămi când a auzit ce e cu Eminescu.”
C. Simţion n-a luat niciodată cuvântul în chestia Eminescu – şi rămâne unul dintre cei mai îndatoraţi faţă de istorie şi faţă de poet. Ştim despre el că era inginer de drumuri şi poduri, lucrase la canalizarea Dâmboviţei şi de prin 1882 devenise un fel de gazdă de rezervă a lui Eminescu : poetul îşi transporta în casa lui, puţin câte puţin, bunurile – înţelegând că nu mai poate convieţui alături de Madame Slavici. La Simţion a lăsat Eminescu bunul său cel mai de preţ : lada cu manuscrise – pe care şi-o cere insistent, în câteva scrisori, imediat după însănătoşirea din ianuarie 1884. Nu ştim în ce împrejurări ajunge ea în posesia lui Maiorescu, dar aflăm că acum, la 28 iunie 1883, criticul îl vede pentru prima oară pe numitul inginer şi pun la cale împreună internarea poetului. Doamna Slavici l-a alertat, aşadar, şi pe Maiorescu – dar şi pe Simţion care devine, oarecum, girantul poetului – ca viitoare gazdă a lui şi ca păstrător, deja, al unei bune părţi din „averea” sa. El vine de bunăvoie la Maiorescu, înainte de a-şi face apariţia în sufrageria criticului şi Mihai Eminescu, mai exact, „curând după” biletul de ora şase al femeii disperate.
Trebuie spus că , peste ani, Ioan Slavici intervine în discuţie şi „bruiază” acel bilet al fostei sale soţii, în felul acesta :” – Uite, – i-am zis lui Eminescu – am să-l rog pe d-l. T.Maiorescu ceva şi nu pot să mă duc acum la dânsul : te rog să-i duci un bilet din partea mea. Rugam în bilet pe d-l T.Maiorescu să-l observe bine pe Eminescu, căci mie mi se părea greu bolnav. Era prea târziu. La d-l T.Maiorescu, el s-a stăpânit, dar s-a dus apoi să ieie o baie, ca să-şi potolească nervii, şi de la baie a fost dus la casa de sănătate.” Am citat din „Amintirile” lui Ioan Slavici, carte apărută în 1924, cuprinzând texte publicate de autor înainte şi după primul război mondial, cele mai vechi dintre ele prin 1909. Estre o carte extrem de dificilă, relieful informaţiei este foarte accidentat în ea – iar exprimarea, pe alocuri de-a dreptul criptică. Fragmentul citat fusese publicat în 1909, când trăia Titu Maiorescu, de aceea  se exprimă reverenţios faţă de el. Reluând în 1922  episodul, Slavici consemnează sec : „Când s-a întâmplat aceasta eu nu mă aflam la Bucureşti, plecasem la Viena ca să consult medicii în ceea ce priveşte o boală supărătoare de care sufeream. Din spusele altora ştiu că s-a dus la băile Mitraşefski unde s-a încuiat într-o cabină şi-a dat drumul la apă, încât a fost nevoie să se spargă uşa. Acum a fost dus la sanatoriul Şuţu, unde după întoarcerea mea în ţară l-am văzut în mai multe rânduri.” Aceste două informaţii se află în aceeaşi carte, la câteva zeci de pagini distanţă. Slavici nu putea să-l trimită pe Eminescu la critic cu acel bilet – în timp ce spune că el, Slavici, nu se afla în Bucureşti. Este limpede că autorul „Amintirilor” este neatent – dar vrea, în acelaşi timp,  să îndrepte impresia creată de acel bilet real, adevărat, al fostei sale soţii. De vreme ce Titu Maiorescu consemnează în jurnalul său acel bilet – care, de altfel, există ca obiect, ca petrec de hârtie, şi s-a editat de multe ori chiar cu fotocopia alături – înseamnă că pentru critic este o dovadă, o urmă palpabilă a acestei întâmplări din 28 iunie 1883, şi-i acordă o importanţă deosebită. Probabil că  el a povestit în stânga şi-n dreapta cum s-au petrecut lucrurile şi, deci, se ştia de biletul D-nei Szoke – altfel nu este de înţeles de ce vrea Slavici, peste ani, să ia asupra sa acest bilet, sau, mă rog, de ce insistă asupra ideii în sine că a fost vorba de un mesaj transmis sub forma unui bilet.  E grotesc , de altfel, să ni-l închipuim pe Eminescu ducând, ca în nu ştiu ce mit, biletul despre sine la cel care avea putere de libertate sau recluziune asupra sa. Cât despre finalul fragmentului de amintire citat, vedem limpede : la început Eminescu merge la stabilimentul Mitraşevschi să ieie o baie ca să-şi potolească nervii – iar apoi se închide înăuntru şi e nevoie să se spargă uşa. Amintim că nu proprietarii stabilimentului au chemat, totuşi, poliţia – ci alţi prieteni ai poetului.
Revenim, însă, la actul oficial al poliţistului, şi  cităm din finalul procesului verbal dresat de comisarul Niculescu :” Transportându-ne în camera ce ocupă d-l Mihail Eminescu, în str. Piaţa Amzei , nr. 6, am găsit pe subînchirietoarea d-na Ecaterina Slavici şi faţă cu domnia sa  şi cu dl. Siderescu, deschizând uşa cu cheia găsită în baie, am aruncat în interior toate obiectele  menţionate în inventarul anexei, şi la moment am închis uşa, încuind-o şi sigilând-o, iar cheia s-a luat de noi spre a se înainta cu acest act.”  Această „aruncare în interior” a efectelor personale ale lui Eminescu sugerează destul de clar că odaia era deja goală, lucrurile importante se mutaseră  la inginerul Simţion. Care inginer, însă, pare a lipsi de la faţa locului. Suntem, reamintim, seara, după arestarea lui Eminescu şi ducerea lui la  Casa de sănătate a doctorului Şuţu. Mai mult ca sigur Constantin Simţion l-a însoţit pe poet, având biletul de internare şi fiind mandatat de către Maiorescu de dimineaţă să poarte tratativele cu medicul – iar V.Siderescu  aduce hainele la doamna subînchirietoare, însoţit de poliţist. Acesta este un scenariu ipotetic, dar de ce se aduc hainele ude ale lui Eminescu la fosta lui gazdă ?!  –  Probabil din acelaşi motiv, pentru că noua gazdă, C. Simţion, este ocupat cu formalităţile de internare a poetului şi nu-şi dă cheia de la casă. Trebuie, apoi, liniştită subînchirietoarea, adică asigurată că nu mai are de ce să se plângă din partea fostului chiriaş. Cheia camerei, însă, deocamdată nu i se dă, merge  împreună cu procesul verbal … nu se ştie unde, la poliţie sau la stabilimentul doctorului Şuţu.
Cităm din acelaşi act care este, în fond, singura dovadă oficială a  nebuniei lui Eminescu :” …că un domn se află închis înăuntru  în camera nr. 17 şi că le-a cerut 10 ouă crude. În urmă, ar fi rugat pe amicul său, V.Siderescu, să-i aducă o pereche de pantaloni negri, negri de tot – ceea ce se realiză acum.”  Deşi se află în grup, cum vom vedea imediat,  Eminescu nu apelează la C. Simţion, ci la un alt amic, acest Vasile Sidrescu atât de activ ; am putea fi maliţioşi , şi să ne întrebăm dacă nu cumva cauza stă în aceea că acest Siderescu încă nu-l cunoscuse pe Maiorescu…  Mai interesant de constat este, însă, faptul că  acei pantaloni „ negri, negri de tot” se potrivesc bine cu intenţia poetului de a se face călugăr. Legătura s-a făcut de d-na Camelia Robe în timpul recitirii acestor informaţii – şi cam tot ce urmează de aici înainte sunt constatări făcute în grup, nu se mai ştie de către cine anume dintre cei care am citit ori ascultat mărturiile. Numai pasajul referitor la cele 10 ouă crude  trebuie pus în legătură cu  o informaţie anterioară, aceea privind  publicarea, de către Eminescu, încă din 1878,  în „Curierul de Iaşi”, a traducerii din  Al. Dumas  denumită „ O baie caldă în Egipet”. De aici se vede că poetul era familiarizat  – cel puţin teoretic – cu obiceiul băilor turceşti : pe cele mai mari călduri  apele foarte calde, încălzite din ce în ce mai tare până aproape de temperatura fierberii, fac bine trupului. Poetul vrea să vadă dacă în bazinetul său de la baia Mitraşewski temperatura apei  poate fierbe oul – şi, eventual, chiar să mănânce ceva după opt ore de recluziune voluntară. Reţinem că  abia acum „se realiză” aducerea pantalonilor celor negri, deci odată cu pătrunderea în baie a grupului ce-l însoţea pe poliţist. Am fi, adică, la capătul unor lungi băi fierbinţi şi discuţii cu cei din jur pentru ouă crude, haine etc. În Bucureşti poliţia scotocea sediul Societăţii Carpaţii, îi urmărea pe „carpatini”, Emile Galli se plângea în stânga şi-n dreapta că trebuie să se exileze şi va vinde „L’Independence roumaine” în grabă, pe mai nimic , toată lumea era în alertă maximă  – iar Mihail Eminescu, ziaristul de la „Timpul”, se înfunda în apă fiartă.
5. Între puşcărie şi ospiciu
Dacă pe la 10 a fost la Titu Maiorescu, unde a stat, probabil, vreo jumătate de oră, ar fi că pe la 11 s-a aflat la Capşa unde s-a întâlnit cu Grigore Ventura, pe la miezul zilei  va fi ajuns la Cotroceni iar pe la orele 13, când este canicula în toi, acesta l-a instalat în baie şi a plecat să anunţe poliţia că e nebun. Lipseşte, din scenariu, drumul poetului la Societatea Carpaţii, undeva pe str. Ştirbei Vodă, deasupra Cişmigiului ( vezi actualul „Izvor Eminescu”). Aici s-ar fi ajuns continuând ruta de la Cotroceni spre Calea Plevnei – dar poetul  soseşte la Baia Mitraşewski, care se află pe Cheiul Dâmboviţei în jos, cam de unde începe actualmente Calea Victoriei. Grigore Ventura îl abate, aşadar, de la scopul plimbării, dar dacă Eminescu nu merge la Societatea Carpaţii – vine aceasta la el. Într-adevăr, G.Ocăşanu este vicepreşedintele acestei societăţi iar ceilalţi doi prieteni care-l însoţesc sunt membri. Toţi trei se plimbă prin Bucureşti după Eminescu – şi aflăm de ce, din acelaşi proces verbal al poliţiei :” Am fost siliţi să-l îmbrăcăm în camisolul de forţă şi astfel l-am condus la institutul Caritatea , cu concursul d-lor : Ocăşanu şi Const. Simţion – luând însă cheia de la uşa băii. La Caritatea l-am confiat d-l dr. Şuţu , rugându-l a-i da îngrijiri excepţionale.”  Vedem clar că numitul V. Siderescu nu şi-a dat concursul la îmbrăcarea în camisolul de forţă. Dar mai observăm o inadecvare flagrantă : ce legătură are poliţia cu ospiciul de nebuni ?  Poliţia ar fi trebuit să-l ducă pe Eminescu – sau pe oricine altul – la… poliţie.  De ce are, apoi, comisarul Niculescu în dotare acel „camisol de forţă” ? În amintirea lui Vintilă Rusu-Şirianu ( publicată, repet, de către nepotul său abia în anul 1967 ) se mai vorbeşte de furgonul  ospiciului, un fel de coteţ pe roate tras de doi cai, unde Eminescu este băgat cu forţa iar poetul strigă de se cutremură văzduhul după ajutor. Rezultă fără dubii că biletul de internare la nebuni a lui Eminescu se afla la C. Simţion , după cum se  stabilise cu Titu Maiorescu ( acesta plecase cu trenul fulger în Europa chiar în această zi, pe la orele după amiezei ) , că acesta avea din partea doctorului Şuţu furgonul, cămaşa de forţă , probabil gardienii institutului – şi se asociase cu ceilalţi ca să-l convingă pe Eminescu să-i urmeze. Nu văd cum s-ar fi putut întâmpla lucrurile altfel : văzând că nu-l pot convinge, că poetul se încăpăţânează opt ore să stea în baie, cei doi apelează la un amic neutru, probabil sincer, V. Siderescu – şi, când acesta vine cu pantalonii cei negri ceruţi de poet, intră toţi împreună cu el în baie. Între timp ei au făcut rost şi de un poliţist.
Este posibil şi următorul raţionament : poetul, sau oricine în locul lui, ar prefera poliţia în locul casei de nebuni, pentru că de la poliţie mai scapi, dar de „camisolul de forţă”, mai va.   Actul poliţaiului redă până şi atitudinea poetului faţă de prietenii săi  :” avea aerul de a fi speriat la vederea noastră în număr de 4-5 persoane, între care şi d-l Constantin Simţion. Am  zis numitului Eminescu că n-are să sufere nici un dezagrement, că trebuie să se calmeze… şi drept răspuns se repede la amicii săi şi  la servitoarea băii îmbrâncindu-i pe uşă, apoi, aruncându-se în  baia plină cu apă, stropea pe oricine voia să-l scoată afară.”  Poetul este, mai mult ca sigur, conştient, ştie că este vânat  de amicii săi pe care-i îmbrânceşte – inclusiv pe V. Siderescu ce-i venea cu pantalonii ceruţi : constată, brusc, că şi acesta l-a trădat, aducând înăuntru, odată cu el, urmăritorii. Vreo câteva ore bune – poate nu chiar opt ore, cum îi declară ei poliţaiului, dar oricum până ce trece căldura îngrozitoare din miezul zilei –  C. Simţion încearcă să pună în aplicare planul făcut cu Maiorescu, vezi mai sus, criticul consemnează clar: „Potrivit înţelegerii ( ce avusesem cu Simţion ) , i-am spus că trebuie să se ducă la Simţion, pentru societatea Carpaţii. Mi-a cerut să-i dau 5 lei pentru trăsură, şi a plecat cu trăsura  acolo ( la Simţion). De acolo e vorba să fie dus la dr. Şuţu” . O singură „stridenţă” apare în acest enunţ ; expresia „ e vorba să”.  Dl. Ion Filipciuc este acela care a atras atenţia, în mai multe studii ale sale, că această expresie se repetă aproape obsesiv în  amintirile câtorva prieteni ai lui Eminescu despre această zi din viaţa sa. I. Slavici, de pildă, scrie că Eminescu „ era vorba să plece la Botoşani” , în ajunul aceluiaşi 28 iunie 1883 când toată lumea bună, cum vedem ( inclusiv Slavici ) pleacă din Bucureşti parcă pentru a lăsa poliţiei loc să-şi facă treaba. Acest „ era vorba”  al lui Slavici presupune o vorbă vorbită anterior, un plan, un proiect făcut  cu cineva, într-un grup şi într-un context. Acum, însă, în consemnarea lui Maiorescu, ce sens să mai dăm expresiei ? Vine la el mai întâi mesajul de la d-na Slavici, apoi „ în curând” viitoarea gazdă a lui Eminescu, C. Simţion – şi abia peste câteva ore Eminescu însuşi. Acest  „ e vorba să fie dus la dr. Şuţu” sugerează o vorbă vorbită în afara casei (şi persoanei) lui Maiorescu, între doamna în chestiune, domnul idem – şi, desigur, cei de la Societatea Carpaţii care rămâne consemnată în jurnalul lui Maiorescu.  Poetul „trebuie să se ducă la Simţion pentru societatea Carpaţii” – acesta rămâne un enunţ obscur. De ce l-ar duce, la rândul său, Simţion la Societatea Carpaţii pe Eminescu ?! Nu ştia poetul unde se află aceasta, sau avea nevoie neapărată de însoţitor ?! De ce să se afle el ( sau ei toţi ) acolo – tocmai când trebuia inspectat sediul de către poliţie ?!  Ca să le arate poliţiştilor că-şi văd în mod paşnic de treabă ? Este posibil. De acolo, însă, după ce fac demonstraţia de rigoare, Eminescu trebuie să fie dus mai departe, la doctorul Şuţu. Asta, dacă presupunem că el ar fi putut rezista , adică să pară în ochii vizitatorilor că-şi vede paşnic de treabă. Sau, poate… trebuia compromis public la sediul numitei societăţi, cu poliţia de faţă… N-aş insista, dar vedem cu toţii cât de ascuţită este, la ora de faţă, această teorie a conspiraţiei, cum se caută peste tot argumente. O discuţie aplicată pe textele care există nu cred că poate să strice. 
Dar e monstruos ! Nu poate fi  bănuit Maiorescu  de ipocrizie ; şi dacă ar fi, n-ar consemna asta în jurnal. Cum ne putem închipui că el, ca mentor, ar accepta sau ar gira chiar această posibilă compromitere publică a lui Eminescu pentru excluderea din viaţa publică ?! E aberant.  S-ar putea ca Societatea Carpaţii, unde trebuia totuşi să ajungă poetul, să fie aceea care l-ar putea proteja de ingerinţele poliţiei, ascunde în vreun fel. S-ar putea ca protecţia stabilită pentru Eminescu, acel „e vorba” maiorescian, să fi însemnat chiar această recluziune la Şuţu. În finalul procesului verbal,  comisarul de poliţie notează senin :” l-am confiat d-l dr. Şuţu , rugându-l a-i da îngrijiri excepţionale.” Prin aceste îngrijiri excepţionale trebuie să înţelegem un regim privilegiat. Totuşi, acolo îl aştepta pe Eminescu o cameră numai a lui, plătită de Maiorescu personal cu 300 lei pe lună, o chirie măricică. Acest scenariu ni se pare plauzibil. Trebuia doar ca lucrurile să se facă discret :”Numai de s-ar face asta fără greutate !” – cum notează criticul.  În fond, rolul lui aici pare a fi acela de a lua legătura cu doctorul Şuţu, cunoscându-l mai bine decât ceilalţi, fiind de condiţie socială oarecum apropiată ( iar din jurnalul lui Maiorescu rezultă că erau buni prieteni încă de prin 1872 ).Maiorescu girează aceasta ascundere a  poetului. Această postură ni se pare interesantă pentru că se va prelungi : în iarnă, de Crăciun, tot Maiorescu va gira ediţia de poezii a lui Mihai Eminescu. Apoi, poetul mai fusese internat chiar în primăvara acestui an, 1883 ; e drept că nu la doctorul Şuţu, ci la Spitalul Brâncovenesc, pentru altfel de boli decât de nervi – dar nu ştiuse nimeni, sau nu anunţase nimeni public această internare. Ar fi putut sta şi acum în linişte la doctorul Şuţu până ce trecea furtuna. Asta încercau, probabil, de vreo opt ore, să-i spună şi să-i răs-spună amicii săi la uşa băii în care se închisese poetul. El îşi pierduse, însă, încrederea în ei, în toţi sau aproape toţi, rând pe rând sau împreună –  şi ajunsese la concluzia că trebuie să se apere singur, să se ascundă singur chiar în această baie primitoare. Iar Grigore Ventura aţâţa, probabil, de pe margine flacăra calomniei, trecând prin cârciumi şi prin redacţii unde povestea ce se întâmplă cu ziaristul de la „Timpul”. Nu degeaba Titu Maiorescu îl consideră, în jurnalul său, „ nebun şi indiscret” pe Ventura… 6. Ein, Zwei : Polizei
Cu atât mai importantă mi se pare, în acest context, descoperirea d-nei Anca Orban, căci despre o descoperire este vorba. Pentru Societatea Carpaţii eu mă informasem ani la rând din presă, mărturii, monografii, din cartea de documente a arhivistului ieşean Gh. Ungureanu – dar mai ales din cartea d-lui Teodor Pavel ;” Mişcarea românilor pentru unitate naţională şi diplomaţia Puterilor Centrale” , vol. I ( 1878-1895 ), apărută la Ed. Facla , Timişoara, în 1979. Studiul ilustrului istoric este completat de o masivă culegere de documente din arhivele de la Viena şi din Bucureşti, reprezentând mai ales  notele informative ale poliţiei secrete austriece privind viaţa politică românească după Războiul de Independenţă. Citând-o până la saţietate în faţa tinerilor teleaşti care  erau mai mult curioşi decât înclinaţi să mă creadă, în cele din urmă am împrumutat cartea de la o bibliotecă publică şi le-am arătat-o, apoi le-am lăsat-o s-o consulte. Drept este că şi eu am fost  cam superficial când am consultat-o prima dată, la vremea documentării mele. Aceste lungi rapoarte sunt editate în limba germană,  iar  în româneşte au doar un scurt rezumat, după obiceiul istoricilor de a oferi „ res gestae”  la fiecare document. Eu am citit cu atenţie aceste „regeste”  – iar textul german l-am frunzărit numai, înţelegându-l aproximativ , desigur. D-na Anca Orban s-a apucat, însă, să citească această carte „nemţeşte”, adică rând cu rând, şi la un moment dat a explodat cu un telefon de miezul nopţii, citându-mi următorul fragment – pe care-l redau după carte :” Das Arangement leitet der Praesident der „Societatea Carpaţii”, ein gewissen  Segărceanu /Secăşanu/, in OberUungarn geboren, dem als  Vicepraesident Ocheanu / Ocăşanu /zur Seite  steht.Leitzterer studierte in Wien und Budapest, ist gleichfalls Siebenbuerger und verhielt (?) hier aus Dienste fuer die Geheim-Polizei.”. Este vorba de  un raport confidenţial către Kalnoky, ministrul de externe al Austroungariei ,despre adunarea din 4 iunie 1883 a Societăţii Carpaţii, de la Bucureşti. Semnătura expeditorului este indescifrabilă, dar editorul întregeşte în linii drepte numele lui Lachman, inginer, redactor – după câte ştim – la ziarul „Bukarester Tageblatt” şi foarte activ spion austriac, urmărindu-l mai ales pe Eminescu. În context se numesc cei doi – iar despre al doilea, acest G. Ocăşanu de la 28 iunie 1883, din vecinătatea imediată a lui Eminescu,  se scrie negru pe alb că este nici mai mult nici mai puţin decât … spion austriac. Informaţia nu este consemnată în rezumatul românesc al actului, mie desigur că mi-a scăpat – drept pentru care suport consecinţele.  Se ştia că Societatea Carpaţii este „penetrată” de informatori, era bănuit Grigore Ventura drept unul dintre ei – dar ca chiar vicepreşedintele ei să fie spion austriac, asta  nu se ştia, nu se spera, nu se bănuia. Iată, aşadar, cine vine să-l ridice pe ziaristul de la „Timpul” din baie, tocmai adjunctul directorului, tocmai prietenul de până acum al poetului – şi de vreo câţiva ani buni al poliţiei secrete vieneze.  Doamna Anca Orban descoperă „ceva” ce poate fi considerat cheia de boltă a întregii teorii a conspiraţiei antieminesciene. Acest „ceva” se potriveşte al naibi de bine cu „dosariada” noastră actuală – în speţă,  se potriveşte cu aceia dintre noi care au fost urmăriţi şi turnaţi tocmai de cei mai buni prieteni. „Securistul din dosar” era G. Ocăşanu…
   În principiu, tocmai această potrivire cu actualitatea mă face să am îndoieli că ar fi chiar aşa. Vorba lui Noica :” Dacă nu m-ai fi găsit nu mă căutai” îmi stă pe limbă. Piesele, adică, se înlănţuie una după alta în mod logic, dar ceva pare că nu se leagă, acest aer de actualitate stringentă este suspect.  Să acceptăm, însă, evidenţa – şi vom vedea ce este, dacă este ceva, dedesupt.
 A urmat, aşadar,  ceea ce se poate numi o tratare exemplară a unei informaţii noi, năucitoare. Mai întâi, d-na Anca Orban a convocat, cu autoritatea d-nei Camelia Robe, redacţia de limbi străine a televiziunii şi a cerut o traducere avizată din limba germană a textului. N-aş insista asupra acestor „amănunte” – dacă nu mi s-ar fi subliniat, de fiecare dată, prin ele, că eu însumi  trebuia să procedez într-un fel oarecum analog. Acest reproş că n-am procedat „ comme il faut” m-a însoţit des de-a lungul carierei mele eminescologice ; m-am mulţumit să zâmbesc arătând cu degetul spre prima ediţie a „Vieţii lui Eminescu” de G. Călinescu, aceea care nu are nici o notă de subsol – şi cerând, la rândul meu, răgaz, sponsori etc. pentru o eventuală ediţie a doua a cărţii mele. Nici nu mă interesează, de fapt, o completare cu subsoluri sau o recitire a documentelor citite o dată : de vreme ce eu consider că o biografie este un roman, adică literatură  artistică, mi-e indiferent cum o construiesc, cu sau fără note de subsol, şi pe cine conving.
  Dincolo, însă, de ce cred eu despre mine, a trebuit să tratez acest act de arhivă impecabil-ştiinţificeşte. Am mers, aşadar, la Arhivele Statului şi le-am arătat doamnelor microfilmul. Este o adevărată minune că avem acest fond de documente vieneze ; schimburile noastre ştiinţifice cu istoricii austrieci ne pun în posesia unei comori de informaţii. Amintesc că nu avem, încă, acces la documentele similare din multe alte arhive. Faţă de bunăvoinţa neprecupeţită a unei arhive, cea vieneză,  – ar fi cu totul deplasat ca noi să dispreţuim proceduri ştiinţifice  – poate cam simpliste, într-adevăr. N-au decât să vină alţii să descifreze întregul fond de documente ( domnul editor a făcut o selecţie – destul de cuprinzătoare, dar o selecţie numai ), generaţiile mai tinere sunt aşteptate în mod special. Înţeleg să mi se impute mie personal că în cutare fragment de act, un loc din cele câteva sute pe care le tratez,  trec  mai pe deasupra lucrurilor. Înţeleg, însă, ca cine îmi reproşează asta şi apoi reconsideră fragmentul respectiv – să continue , să treacă la alt loc şi apoi la altul, până le parcurge pe toate. Cine s-ar putea supăra că , după ce a făcut o pârtie, merg alţii pe ea ? Nu de aceea facem drumuri, poteci, poduri şi punţi, ca să se treacă pe ele ?!
    Revin la arhivă. Aşadar, tristeţe : nu se poate descifra exact cuvântul după care editorul a pus semnul întrebării, acel presupus „ verhielt” . Iarăşi tristeţe : numele celor doi sunt chiar ca în carte : Segărceanu şi Ocheanu. La întrebările repetate ale tinerilor mei colaboratori :” Pe ce se bazează dl. editor când pune în paranteze drepte numele Secăşanu şi Ocăşanu?” ; „ De unde ştim noi că este una şi aceeaşi persoană ?” ; „ Cum putem da pe postul TVR1 o  informaţie neverificată temeinic ?” ,  „De ce nu ne spune că Ocăşanu era agent secret ?”etc. – am răspuns, mai întâi, că nu e cazul să verificăm noi profesorii universitari, că autoritatea editorului este o bază suficientă, apoi că era datoria mea sau a recenzenţilor lucrării să facă legăturile, în fine că e singurul loc unde apare consemnat că G.Ocăşanu era spion, să-i mai dăm o şansă, poate se înşeală informatorul… În privinţa numelui,  am oferit, apoi, eu însumi argumente logice: informatorul german  ştie ceva româneşte şi înţelege că numele „Ocăşanu”  vine de la „ochi”, „oacheş” – deci îl redă „Ocheanu”.
 Revin, acum, după ce am văzut filmul d-nei Camelia Robe care se bazează puternic pe rolul de spion al acestui Ocăşanu.   Se citeşte, mai mult ca sigur, tot  nemţeşte :  O-che-a-nu, şi trebuie neapărat să facem legătura – desigur, în ordinea comparativ metaforică a lucrurilor – cu scrisoarea Liviei Maiorescu din 21 octombrie 1883 către Emilia Humpel despre plecarea lui Eminescu la Viena. Îmbarcat în tren împreună cu Chibici-Râmneanu şi un  funcţionar al stabilimentului lui Şuţu, poetul  este foarte vesel şi, când  vede  alţi  prieteni venind să-şi ia la revedere de la el, îl priveşte pe Titu Maiorescu printr-un ochean imaginar, făcut din palmele mâinilor, şi exclamă :” Dr. Robert Mayer, marele moment, o conspiraţie şi acolo marea domnişoară!” – iar apoi, când trenul se pune în mişcare, strigă de mai multe ori :”Argus!” . Am sugerat de mai multe ori că este vorba de baronul von Mayr, ambasadorul Austroungariei la Bucureşti şi cel care a organizat poliţia secretă din jurul Societăţii Carpaţii şi al lui Eminescu personal. Robert Mayer este numele unui savant german citat des de Eminescu, dar în contextul plecării sale nu-şi prea are locul. Dl. profesor Mihail Ciurdariu nici n-a vrut să audă : despre savant este vorba. Acum, cu această nouă legătură, trebuie rediscutată posibilitatea.  Poate că Livia Maiorescu a înţeles greşit, poate că Eminescu însuşi confunda numele celor doi – însă , pe de altă parte, „Argus” este , în mitologie, paznicul cu 1000 de ochi  al lui Io, este simbolul supravegherii în general, al  poliţiei secrete. Poetul însuşi strigă cuvântul „conspiraţie” pe peronul Gării de Nord  – şi, iată, face mâinile ochean, simbolizează, „mimează” numele acestui Ocheanu – Ocăşanu din conducerea Societăţii Carpaţii care l-a pus în camisolul de forţă. Mai pot să  amintesc şi de numele de familie „ Ocheşeanu” ( după dicţionarul lui Iorgu Iiordan , dar şi după purtători ai acestui nume care-mi sunt cunoscuţi ).Acestea toate se pot constitui într-un buchet de argumente rezultând din legăturile ce se fac între lucruri. Procedeul îmi aduce aminte de o maximă a lui Eschil, care m-a marcat la începuturile mele intelectuale :”To gar topazein tou saf’ eidenai dixa” , „faptul de a trece din loc în loc este diferit de acela de a vedea clar întregul”. Asta mi se pare a fi condiţia esenţială a oricui va face biografia lui Eminescu : se va hrăni mai mult din legături, din treceri de la un loc la altul pe cărări clar indicate – şi va avea la îndemână foarte puţine date certe, documente, etc. Tocmai de aceea insist să se dea credit autorităţii, adică celui care editează primul un act, celui care descoperă primul o legătură, etc.   
În situaţia dată, în faza a treia a discuţiilor  ofer, pentru că nu sunt crezut, adresa editorului luată de pe INTERNET – dar refuz să vorbesc eu însumi cu dânsul, să-i cer argumentele, şi rog ca oricine ar fi cel care dă telefon să fie foarte, foarte prudent. Nu ştiu cum înjură ardelenii – dar am constat că, a doua sau a treia zi după consumarea acestei faze a informării prietenilor mei, a rămas de la sine înţeles că Ocheanu este Ocăşanu, că este chiar vicepreşedintele Societăţii Carpaţii , spion fără nici un dubiu – şi toate celelalte.
Rămâne, aşadar, cum s-a stabilit prin descoperirea d-nei Anca Orban : şi G. Ocăşanu era spion austriac. Lucrurile se aranjează  spre configurarea unei conspiraţii  bine puse la punct. Personal, rămân la concluzia de acum 2o de ani : boala lui Eminescu a fost reală, căderea sa s-a petrecut pe fondul unei crize. Am  argumente în plus : de două ori, în scrisori către Veronica Micle editate abia acum, la anul 2000, poetul îi spune prietenei sale că este foarte obosit şi i-ar trebui – atenţie ! – şase luni de zile de odihnă ca să-şi revină. Nu o dată, de două ori. Iar după 28 iunie 1883 îi vor trebui, într-adevăr, şase luni de zile ca să se înzdrăvenească. Sunt chiar înclinat să cred că Eminescu a mai avut acest interval de şase luni indisponibile, peste care prietenii au aşternut cuvenita tăcere. Acum, în podul verii lui 1883, nu s-a mai putut ţine tăcere, situaţia politică explozivă a complicat consensul în jurul ziaristului, toţi s-au dezis de el, lumea s-a debarasat de Eminescu exact cum ar zice un eseist de azi că zic în sinea lor poeţii geloşi : ca de un cadavru din debara. Este soarta moraliştilor excesivi, de la Esop la poetul nostru şi până la noi – şi, desigur, şi după noi.

7. Post scriptum : Eminescu şi vârsta sacrificială

Am văzut, în fine, filmul d-nei Camelia Robe de la TVR1, 5 octombrie 2006  – adică cea  a ieşit din îmbinarea imensei documentaţii făcute . Cred că el anunţă o regizoare în frumoasă ascensiune. Tăietura cinică a discursului lui Andrei Gheorghe este de natură a câştiga adeziuni . Este locul, aici, să mă delimitez de viziunea regizorală într-un singur punct. Am insistat pe parcursul acestei documentări că Eminescu trebuie înţeles ca ziarist angajat politic într-un partid, mai clar chiar : ca unul dintre capii partidului conservator. Filmul insistă că poetul îi ceartă în egală măsură pe liberali şi pe conservatori, dând exemplul prietenilor săi junimişti care acum, în mai-iunie 1883, s-au aliat cu liberalii  şi pe care ziaristul de la „Timpul” nu mai conteneşte să-i critice. Acest mod de a pune ( şi rezolva ) problema este păgubos şi duce la reducţionism, la o viziune în alb-negru, alb fiind numai el, ziaristul de la „Timpul”, iar negru, tot împrejurul său de suflete. Eu pornesc, în acest caz, chiar de la documente. Este vorba chiar de Titu Maiorescu, din a cărui „Istorie  contimporană a României” citez :” Dar Manolache Costaki încetează din viaţă la 7 septembrie 1880, şi la 2o decembrie  se alege Lascăr Catargi prezident al Clubului. În această constituire mai normală , comitetul dirigent al Partidului Conservator  se compune la învceputul anului 1881 , pe lângă Catargi, din generalii Florescu şi Manu, Al. Lahovari, T.G.Rosetti, Prinţul Al. Ştirbei, Menelas Ghermani, Gr. Triandafil. Gr. Păucescu, P. Teulescu şi autorul acestei scrieri. Organul partidului este Timpul, sub redacţia lui Mihail Eminescu.”  Nu ştiu de ce trebuie să ne facem că nu mai ştim ce înseamnă un organ de presă al partidului. Şi-l imaginează cineva pe redactorul şef al „Scînteii” de pe vremuri … ne membru de partid – ba, încă, şi mai mult : ne comunist, adică imparţial ca tot românul, criticând şi în stânga şi în dreapta ?! Iar dacă acest argument nu este suficient, amintesc de editorialele „Românului”, ziarul partidului liberal, unde Eminescu este numit  de câteva ori între capii partidului conservator. El elabora doctrina conservatorismului românesc ( mai bine i-am zice „conservatism”, cum va spune Nicu Filipescu pe la 1894, mai adecvat şi scăpând de semantismul acesta al „conservei”) , era un conservator teoretic, participant la şedinţele partidului, prezent la dezbaterile parlamentului, în clubul partidului. În 1883 el rămâne între conservatorii autentici, alături de Lascăr Catargiu, Al. Lahovari, M. Kogălniceanu etc. – şi cere, împreună cu aceştia, ca regele să invalideze alegerile din mai câştigate lejer dar cu multe ingerinţe de către liberali. Titu Maiorescu, însă, împreună cu alţi junimişti, trec de partea liberalilor bucureşteni. Politic, Eminescu este despărţit de aceşti junimişti – şi în polemică necurmată cu liberalii. Lucrurile sunt destul de complicate şi nu e locul, aici, să le limpezim : ne-ar lua mult spaţiu. Amintesc doar că este vorba de o confruntare de idei practice , adică de politicianism, în care Eminescu intervine cu o viziune teoretică intransigentă. În fond, lupta momentului, de la rege până la guvern, era aceea de a atrage intelectualii moldoveni în actul de conducere a ţării. După ce au pierdut alegerile din 1876, conservatorii ( în marea lor majoritate moldoveni sau câştigaţi de ideile conservatoare ale moldovenilor ) devin unul câte unul individualităţi, cetăţi singuratice. Partidul liberal nu are aderenţă în Moldova, deşi I.C.Brătianu dă bani mulţi pentru organe de presă, deşi reuşeşte o înjghebare liberală la Iaşi prin Vasile Conta. Regele însuşi este foarte preocupat de atragerea moldovenilor la guvernare – şi scrisorile sale din volumul amintit la începutul acestor rânduri sunt suficient de edificatoare. Câteva citate : „ Partidul conservator este ameninţat cu dizolvarea, cele mai bune elemente s-au oferit guvernului, fanaticii părăsesc ţara sau se retrag bombănind la moşiile lor şi renunţă la luptă !”  ( 11 / 23 iunie 1881 – în perioada când Eminescu era foarte activ la „Timpul”, deci teoretic doctrina conservatoare se desfăşura şi se întărea) ;” Conservatorii sunt percepuţi ca fiind în dizolvare prin retragerea celor mai bune forţe : P.Mavrigheni / numit încă din primăvară ministru plenipotenţiar la Roma în locul lui N. Kretzulescu / şi P.P. Carp . Achiziţia celui din urmă, ca ministru plenipotenţiar la Viena / nov. 1882/ este deosebit de preţioasă, căci odată cu el intră în partidul de guvernământ o facţiune cinstită şi capabilă  din Moldova / junimiştii /.” ( 2 / 14 nov. 1882 ).Tot la Titu Maiorescu vom apela pentru a înţelege mai clar situaţia politică a momentului : criticul arată că în Europa erau preponderent la putere conservatorii, România rămânând, prin liberalismul ei, cam singulară. Este şi motivul pentru care I.C.Brătianu are nevoie de ambasadori din rândul conservatorilor – care aveau un dialog mai simplu, pe orizontală, cu restul continentului politic  ( şi care erau, în genere, om cu om discutând, mult mai bine instruiţi şi motivaţi teoretic).
Nu insist, tot din lipsă de spaţiu. Rezumând rezumatele , ca să zic aşa, polemica lui Eminescu la „Timpul” reprezintă expresia unui conflict între moldovenii care au făcut şi resimţit sacrificiul Unirii de la 1859 – şi  politicianismul oltean care a fost beneficiarul acestui sacrificiu. Caz după caz, victimarium-ul ziaristului de la „Timpul” se compune din oameni politici olteni ori munteni – ia când este vreun moldovean între ei ( cazul lui Vasile Conta , de pildă ) este aspru criticat că a acceptat „pita lui Vodă”. A se vedea, în fond, monumentele din Cimitirul Belu : personajele ziaristicii eminesciene sunt acelea care veghează ruinele devenite între timp. Poetul nu cere decât un lucru de bun simţ : compensaţie pentru Moldova care şi-a sacrificat capitala, parlamentul, clasa boierească, funcţionarii – în numele Unirii. Promisiunile nu fac o compensaţie reală. Iar realitatea politică a momentului este că guvernele, mai ales cele liberale, se cam dezinteresează de jumătatea de la răsărit as ţării. De aceea este, în fond, şi acceptată morala aspră a ziaristului Eminescu : toţi închid ochii pentru că ştiu că aşa este, omul acesta are dreptate.
Este, în fond, vorba de acele „furii sacre” eminesciene, cum le numea Cioculescu – şi care nu sunt departe de discursurile aspre ale profeţilor : toţi, fără excepţie, îşi ceartă poporul , conducătorii, cer măsură, dreptate, pedeapsă. Or… cum se scapă cel mai simplu de un profet care devine agasant ? Vezi cazurile similare. Amintesc, doar, că la 28 iunie 1883 Eminescu avea frumoasa vârstă de 33 de ani, vârsta lui Ahile, a lui Alexandru Macedon, Ioan Botezăzorul sau – cheia de boltă a sacrificiului uman, în faţa căruia toţi ceilalţi sunt imitaţii anticipatoare sau evocatoare – a lui Crist.
Aceste chestiuni ne fiind incluse în documentarul d-nei Camelia Robe, eu, pentru că le resimt ca arzătoare şi necesare, şi pentru că în cărţile mele le pun, ţin să le amintesc aici în chip de delimitare faţă de viziunea regizorală a acestui film.
NICOLAE GEORGESCU

Anunțuri