Eps. Calinic: Ce inseamna sa fii in nebuneala lumii !

Citeam cu ani in urma, ca la Paris, intr-un anumit loc, intr-o disputa intru ale credintei, se prezicea de un oarecare tantos, ca peste o suta de ani nu va mai fi nici o Biblie in lume. Chiar in locul acela, dupa suta de ani trecuta se tipareau milioane de Biblii. Tantosul n-a mai apucat sa-si vada predictia prabusita, el fiind de multa vreme oale si ulcele. Si ca tot e vorba de predictii, un oarecare colonel, ducandu-ma pe Calea Rahovei, cateva etaje sub pamant, ca sa ma invete cum sa-mi cinstesc conducatorul, mai intai cu promisiuni si apoi cu amenintari, mi-a spus ca in 15 ani nu va mai fi nici o Biserica in Romania. Era prin 1973! Cine nu stie sau a uitat, reamintesc ca in anul 1967, Albania se declarase primul stat ateu din lume, gata sa se ia de gat cu toata suflarea de pe mapamond. Doar 6 ani trecusera de cand Enver Hogea poruncise daramarea bisericilor ortodoxe, catolice si moscheile, omorand clerici de-a valma cu credinciosii care marturiseau pe Hristos si Alah. Am vazut aceasta tara martira si pe cativa preoti ortodocsi, ramasi ca prin minune, din 950 ucisi ca-n macelarie. Au trecut 32 de ani si predictia insului care ma ameninta in catacombele Securitatii, nu s-a implinit, ci, dimpotriva. Tot acolo eram lamurit, cum ca, respectivul ar fi stat cu un popa la masa si i-ar fi spus ca nu crede in Dumnezeu si ca preotia o face ca orice functionar. Necrezandu-l, desigur, i-am spus ca inca nu s-a intalnit cu un preot adevarat, ci cu unul pe care si-l inchipuia. Avea si el dreptul la inchipuire! Iar atunci cand mi s-a propus sa ma lepad de monahism, spunand, ba ca-s tanar, ba ca-s destept si de viitor, i-am spus ca-s dispus sa matur noaptea de la Consiliul de Stat pana la Consiliul de Ministri – cum se numeau pe atunci – cand pot frumusel sa ma rog lui Dumnezeu, daca nu se poate sa mai fiu ingaduit in monahism, iar ziua sa ma odihnesc, ca sa nu mai fiu vazut de lume si sa intunec ideologia ateista care bantuia pe Calea Victoriei. Si ca garnitura sa fie deplina mi-a trantit una ca sa mi se taie rasuflarea, ca adica, Maica Domnului n-ar fi Fecioara. Fara sa stau pe ganduri, i-am spus-o direct, sa nu se mai ingrijoreze nici o secunda si sa fie deplin incredintat ca Maica Domnului nu ameninta nici intr-un caz Siguranta Statului Roman, precum nici fecioria sau nefecioria unora sau altora dintre noi. Am inceput cu aceste randuri si citind mai cu atentie materialul publicat in Romania libera, din 9 decembrie 2005, p. 14, sub genericul Neoproletcultismul eclesial – Piesa “Evanghelistii” nu e usa de biserica si scuturandu-l un pic si privindu-l in zare iti dai seama de anumite lucruri clare. Mai intai, o rastire strasnica a Domnului I. Zubascu la toti eclesialii, ca nu s-ar pricepe, daca Piesa nastrusnica, jucata tocmai de curajosii din Tatarasii Iasilor, este sau nu arta? Aici raspunde chiar autorul, atunci cand scrie si pe drept cuvant: “Sa nu uitam ca arta adevarata are o vitala functie catarctica. Cei care ies de la tragediile antice sau de la piesele lui Shakespeare, in care toate personajele sunt ucise pe scena, nu se apuca ei insisi sa comita crime la iesirea din sala de spectacol, ci ajung acasa purificati de pulsiunile nebuloase, dincolo de orice ratiune, care ravasesc periodic fiinta umana. Un crestin adevarat, fie el episcop, mitropolit sau patriarh, nu poate fi decat intarit in credinta de la o asemenea “blasfemie” ca piesa “Evanghelistii” a Alinei Mungiu”. Gura de platina aveti Domnule Ion Zubasu! Cat adevar semanati atunci cand vorbiti despre arta adevarata si ca nici macar nu acceptati mascarile revarsate peste frumusetea acestei lumi vazute. Mai frumos nici ca se poate! Apoi, vazand nastrusniciile de pe scena ieseana, poti iesi afara, intarit in credinta, doar daca esti crestin adevarat, cum afirma Domnul I. Zubasu. Bravos! ar zice si Caragiale. Dar daca in sala ar fi, din intamplare, o droaie de gura-casca, la care le-ar intra musca piesei de-a dreptul pe gatlej si s-ar ineca nitelus de atata “frumusete teatrala”, pe unde s-ar scoate manica manuitoare de condei? N-ar fi cumva, cum zicea Caragiale, curat-murdar, coane Fanica? Urmand firul purpuriu al Domnului I. Zubasu: “Incepem din nou sa punem opere de arta la index”? Cred ca aici nu este vorba de nici o opera de arta in adevaratul inteles al cuvantului, ci doar de o incercare de a arata tocmai contrariul. Si mai cred nestramutat, ca in tara aceasta mai este putina cultura la romanii nostri, de a intelege deslusit ceea ce ar insemna tragediile antice sau piesele lui Shakespeare, la care se face referire. Mi se pare ca alaturarea operelor celebre citate de ceea ce s-a jucat pe la Tatarasi, este o treaba care n-ar incanta pe Eschil, Sofocle si Euripide si cu atat mai putin pe Shakespeare. Si apoi: “aprindem din nou ruguri de carti in pietele publice?” S-avem iertare, dar nu eclesialii au pus carti si alte facaturi artistice pe ruguri. Sa nu se sperie nimeni de aceasta! Sper ca se stie putina istorie. Imi spunea Preotul Gheorghe Savin din satul Cracaul Negru ca l-au silit activistii atei sa arda bogata sa biblioteca, scaldandu-si fata in rauri de lacrimi, iar Fondul Secret nu l-au creat eclesialii. Cred ca nu este prea greu de stiut aceste lucruri si este bine sa nu fim chiar vatamati peste masura. Vai, dar ma infricosez scriindu-se profetic: “Incepem sa-i ardem pe rug inclusiv pe autorii lor care indraznesc, in fond, sa spuna ca nu numai Pamantul, ci, lumea insasi se misca?” Cred ca nu mai este cazul sa amintesc, exact cum e cu arsul pe rug. N-am nici o indoiala! Ma gandesc la bietul Doja cum a fost prajit si de cine, si chiar Giordano Bruno, saracul, ca si el spunea prostimii ca pamantul se misca, iar ceilalti nu simteau nicicum. Dar cine a inceput sa fie ars pe rug, sa avem iertare, Domnule Ioan Zubascu? Din 1990, n-am auzit ca vreun autor cat de cat celebru sa fi fost ars pe rug si cu atat mai putin o opera de arta cat de cat si ea bicisnica! Stie Domnul Ioan Zubascu ce am vrut sa spun prin vorba noastra din Maramures. Chiar sa se creada, asa peste noapte, ca la noi s-ar fi pornit un Holocaust? Cat priveste intrebarea pertinenta: “E arta sau nu e arta ceea ce a scris Alina Mungiu si ceea ce joaca actorii Studioului Tataras din Iasi?” Aceasta intrebare, sper, ca pana la o vreme isi va capata raspunsul potrivit si definitiv. Si mai pe urma, autorul articolului o spune taiat, ca la cea mai fina chirurgie: “Aceasta-i intrebarea – daca e arta sau nu opul despre care e vorba – si la ea nu au cum sa raspunda – ca sa vezi! – nici ierarhii si preotii, nici functionarii publici, pentru ca nu e treaba lor, (sic!) nu au competenta s-o faca in locul criticilor de arta, meseriasii in domeniu.” De o vreme incoace, criticii de arta adevarata si neadevarata, nu s-au prea aratat. Probabil ca n-a venit vremea criticilor de arta si ca nici arta adevarata nu s-a prea aratat in nebuloasa tranzitie de parca am fi prin ceata Tamisei londoneze. Nici pe departe n-as crede ca mai este nevoie de critici de arta atunci cand inlauntrul nostru este atata intunecime si pacat. Si mai mult, nu ma mai mir chiar deloc, cand suntem maturati de ape si scuturati de stihiile naturii, care ne vor inghiti, de-a valma in toate ipostazele in care ne place sa ne aratam istetimea falimentara. O, Doamne: “Ca si lumea insasi se misca? – incet, si totusi se misca!” incheie apoteotic, inscrisul Domniei Sale, Domnul Ioan Zubascu. M-as bucura ca lumea sa alerge, sa fuga de prostie si alte nebunii! Ca misca, se poate talmaci si cu … se taraste! Vai de cozonacul nostru! Cu adevarat, Domnule Ioan Zubascu, Va felicit, daca-mi este ingaduit, pentru adevarul spus in titlu, ca: Piesa “Evanghelistii” nu este usa de biserica! Ce poate fi alta decat usa iadului, pe care nu doresc sa intre nimeni, si daca se poate, nici chiar Satana, care ne inspira uneori la prostii! Daca noi ne intarim band otrava de prin smarcurile Tatarasilor, inseamna ca apele au venit cu rost de sus, sa mai spele intinaciunile care potopesc alcatuirea umana. Asteptam cu rabdare si noi, ca tot omul, vitejii plamadite de tragicienii si shakespearienii nostri, nascuti pe un picior de plai, pe-o gura de Rai! Nu vom ajunge niciodata, si nici nu avem cum sa intinam pe Dumnezeu, oricat am crede aceasta in saraca noastra nimicnicie. Totusi, intre sacru si profan e o mare distanta oricat a incercat Mircea Eliade sa le apropie cumva. Poate ca va rasari lumina si in mintea si inima celor care vor canta, dimpreuna cu ingerii:

Ce adanc si minunat

Mintea mea s-a luminat

De simt, Doamne Dumnezeu

Ce esti Tu si ce sunt eu!

 

† CALINIC

Episcop al Argesului si Muscelului

Anunțuri