Gheorghe Olteanu: In memoriam. Dr. Crişan Muşeţeanu

EFIGII

_________________________

(25 aprilie 1915, Bucureşti – 4 decembrie 2006 Freiburg)

Pentru mine 2006 va rămâne anul în care Dumnezeu a chemat în împărăţia Sa trei personalităţi monumentale ale românilor de pretutindeni – Ion Gavrilă Ogoranu, părintele Gheorghe Calciu Dumitreasa şi Dr. Crişan Muşeţeanu. Dacă profilurile primilor doi, simboluri ale rezistenţei româneşti anticomuniste, prin lupta în munţi sau prin credinţă, încep să fie (re)cunoscute, e drept încă mult prea puţin, statura Dr.-lui Crişan Muşeţeanu, în ciuda titlurilor de cetăţean de onoare al Galaţiului (2002) şi de Prof. honoris causa al Universităţii din Galaţi (2004), urmează înc, desigur, să fie descoperită. Deoarece am avut bucuria de a-l cunoaşte şi de a-i fi aproape în ultimii 10 ani, încerc să schiţez, atât cât îmi îngăduie puterile, portretul unui român cu un destin aparte, împlinit cum puţini au reuşit vreodată.

Medic şi cercetător ştiinţific, format la şcoala marilor profesori ai Universităţii bucureştene dintre cele două războaie, dar şi, cu bursa Humboldt, la şcoala germană a Facultăţii de chimie, fizică şi matematică din Jena (Prof. Butenandt, premiat Nobel); activ profesional în Germania, după 1969, până la 87 de ani, la renumitele instituţii Robert Koch, de boli infecţioase, din Berlin, şi Max Planck, de imunologie, din Freiburg; membru al mai multor societăţi medicale şi reviste de specialitate prestigioase; dascăl adulat a nenumăraţi medici germani răspândiţi în întreaga lume; creator al unui vaccin utilizat şi în SUA; s-a folosit de partea care i-a revenit din tantiemele cuvenite institutului datorita creaţiei sale, pentru a susţine cu generozitate oameni de valoare români, în care a crezut, ziare de cultură şi atitudine civică, cu adevărat independente (ca Jurnalul Literar) sau biserica păstorită de slujitori cu har (Episcopul Casian).

Actor şi martor lucid timp de aproape un secol, a frământatei istorii a României şi Europei, dotat cu o memorie fabuloasă şi un dar al cuvântului excepţional, Dr. Muşeţeanu ne-a lăsat o operă diversă, originală, densă şi durabilă. A publicat foarte puţin, cea mai mare parte a prozei sale urmând încă a fi editată. Dar cred că oricine deschide doar unul din cele doua romane –

„Lumea copilăriei mele” sau „Strigătul” (în prima ediţie „Amintiri din războiu 1941-1944″), este copleşit simţind amprenta regală, aripa nemuririi. Gălăţenii au înţeles imediat că nimeni, nici un scriitor sau istoric, n-a ridicat oraşului lor un monument mai viu şi mai durabil şi i-au adus prinosul.

Campania din est, descrisă în „Strigătul” a surprins şi impresionat atât pe români cât şi pe ruşi sau pe germani, prin „viziunea cu totul nouă”. De fapt, cred că perspectiva din care este văzut războiul în această carte, nu putea fi alta, ea datorându-se marii comprehensiuni, indiferent de naţie şi parte beligerantă, a tot ce este omenesc şi a capacităţii autorului de a iubi.

Poet îndrăgostit de versul clasic, tărâm prin care am avut şansa să-l întâlnesc şi unde mi-a fost învăţător, era capabil, necunoscând invidia, a se entuziasma de stihurile altora ca foarte puţini. Erudit cunoscător al liricii, a fost şi un apărator decis al artei poetice în faţa pervertirii şi vulgarizării ei.

Viguros, viu, curios şi activ, iubea viaţa, frumosul, mâncarea bună şi băutura aleasă. A avut o vie şi vinuri proprii până în ultimii ani, ajutat şi de talentele deosebite, atât culinare cât şi enologice, cultivate la sfaturile şi îndemnurile sale, ale celei de a doua soţii, de origine germană, D-na Jutta Haase Muşeţeanu. Norocos şi în această privinţă – rar o pereche mai armonioasă. Începând cu chestiunile profesionale şi până la cele artistice comunicarea, înţelegerea şi sprijinul au fost depline. Cunoscătoare a limbii italiene D-na Muşeţeanu seducea, din primul moment, orice român care le călca pragul, prin limba română cu accent italian de o savoare aparte. Dăruită cu un incontestabil talent poetic ea a reuşit să transpună „Strigătul” într-o limbă germană suplă, pefect adaptată originalului. În primitoarea lor casă, loc predilect de întâlnire al românilor din, sau trecători prin Freiburg, am avut privilegiul să asist la discuţii, controverse sau povestiri de neuitat şi să cunosc multe personalităţi ale culturii româneşti din ţară sau din exil, dar şi germani sau italieni. Spaţioasă şi liniştită, având şi un crâmpei de grădină, interiorul casei incintă prin siguranţa gustului, caracteristic colecţionarilor iubitori de frumos şi rarităţi. Dr. Muşeţeanu a mărturisit nu odată, că priceperea de a aprecia la justa valoare tot ce găsea prin magazinele de antichităţi, o datora evreilor. Cu unii, prieteni din copilărie, oricât de departe, păstrase mereu legătura. El care în tinereţe, asemeni multor intelectuali de valoare, fusese legionar. Un legionar care dezamăgit şi revoltat, părăsise mişcarea imediat după asasinarea lui Nicolae Iorga. Un fost legionar care vorbea fără patimă despre slăbiciunile şi greşelile mişcării, pentru care legiunea murise şi nu credea în reînvierea ei, dar care nu se sfia să-şi manifeste dezacordul cu mistificatorii ce-i atribuiau acesteia false păcate. Integru şi intransingent, în momentul când comuniştii au desfiinţat biserica greco-catolică, înglobând-o în biserica ortodoxă, a renunţat, în semn de protest, la ortodoxie, trecând la greco-catolicism. Moştenise de la părintele său, care-şi botezase feciorii Crişan şi Horia, respectul şi simpatia deosebită pentru ardeleni. De aici, poate, cultul pentru lucrul bine făcut, îndelung cumpănit.

Trecuse prin multe şi cunoscuse atâţia oameni de seamă, mai ales din România secolului trecut, încât puteai fi sigur că orice nume, orice întrebare îşi avea răspunsul – o istorioară adevarată, captivantă, aşa cum numai el ştia să povestească, presarătă cu amănunte surprinzătoare, datorate spiritului de observaţie şi memoriei prodigioase, reînviind o lume.

A fost la curent până în ultimele zile cu tot ce se întâmplă pe mapamond şi mai ales în România.

Citea zilnic enorm, şi ziare desigur, dar întotdeauna cele mai interesante cărţi, noi apărute. Cu impresionanta lui bibliotecă, doldora de volume, conspectate adesea cu creionul în mână, se întreţinea nu doar în română, ci şi în latină, elină, germană, franceză, italiană sau engleză. Ştia oricând la ce autor, în care carte, la ce capitol puteai găsi citatul de care aveai nevoie.

Scria în fiecare zi, muncind cu o plăcere şi o consecvenţă atipică, din păcate, românilor, pentru că el ducea lucrul până la capăt. De aceea s-a realizat atât de deplin. A fost şi gena probabil, a dăruirii, gena de luptător. Pentru că atât fratele bunicului patern, în războiul pentru independenţă, cât şi tatăl, Victor, în primul război mondial, şi fratele, Horia, în cel de al doilea, au fost decoraţi pentru eroism. Câte familii ale neamului românesc se pot mândri cu aşa ceva?

Atunci însă când a ştiut că sufera de o boală incurabilă, pentru a-i scuti pe cei dragi de suferinţa agoniei lui, a vrut să moară cât mai repede. A refuzat categoric perfuziile, oxigenul, orice mijloc de a-şi prelungi viaţa. Orfan de tată de la o vârstă foarte fragedă, luase viaţa în piept şi ştia să lupte, dar şi să-şi iubească familia. Legătura cu prima soţie, care n-a vrut să părăsească România, nu s-a întrerupt niciodată. Pe cele două fete a reuşit să le aducă în Germania, unde nepoţii s-au putut bucura de dragostea şi sprijinul atât al bunicului, cât şi a unei adevărate, din tot sufletul, bunici germane. A avut şi satisfacţia de a-şi vedea feciorul, în România de după revoluţie, ajuns acolo unde talentul şi capacităţile sale îl îndreptăţeau să ajungă.

Cred că singurul talent al Dr.-lui Muşeţeanu, moştenit tot de la tatăl său, pe care nu l-a cultivat, a fost desenul şi pictura. A compensat această renunţare prin colecţia de grafică şi pictură, cu care s-a înconjurat.

Judeca drept, lipsit de prejudecăţi şi patimă, dar nu se considera infailibil. Îţi cerea părerea, asculta cu interes şi uneori recunoştea cinstit „sa şti că m-am înşelat…”. Modestia lui era nedisimulată deşi sunt convins că îşi cunoştea valoarea. Cucerea prin sinceritate, căldură şi real interes, prin capacitatea de a se entuziasma şi de a admira adevărata creaţie, adevăratele caractere. Suflet curat, era unori de o spontaneitate dezarmantă, spunând tot ceea ce gândea, fără a jigni însă, pentru că o astfel de intenţie, era evident, lipsea cu desăvârşire. Astfel încât chiar complimentele adresate unor doamne, din toată inima, puteau fi urmate altadată de „ce s-a întâmplat?,… astăzi nu arăţi deloc bine,… ce te-a urâţit aşa?”.

În pofida vârstei, a faptului că de câţiva ani îi răsăriseră mestecenii-n păr şi în barbă, vitalitatea trupului impunea şi mai ales vioiciunea spiritului său era de o tinereţe debordantă. Uimitoare şi reconfortantă această asociere de tinereţe şi înţelepciune.

În preajma lui am înţeles de ce unii oameni sunt înconjuraţi cu mai mult decât respect li dragoste, cu veneraţie.

Dezamăgirile şi tristeţile lui erau legate, cele mai multe, de degringolada şi marasmul moral al României. Ultima tristeţe a fost să fie încercarea, nereuşită, de a salva Biblioteca Română din Freiburg, depozitară a mari valori şi cel mai cunoscut institut al românilor din afara hotarelor, aflată la discreţia iresponsabilă a unor oportunişti ce-i administrează falimentul.

Personalitate complexă de tip renascentist, interesat şi documentat enciclopedic în multiple domenii, cu o gândire clară ce ajungea la esenţă, atunci când l-am cunoscut era deja o „instituţie”, cu o fascinantă putere de atracţie. Nu mă îndoiesc că ar fi putut dialoga firesc, fără complexe, cu oricare din marile spirite ale contemporaneităţii sau ale trecutului. Sunt convins că odată descoperit, intrând în câmpul său de gravitaţie, generaţii de români vor dialoga cu el. Nu mi-l pot imagina odihnindu-se. Cred că la poarta raiului prima întrebare pe care a pus-o Sfântului Petre a fost „unde este biblioteca”? Şi mai cred că nu s-a înşelat – în preajma bunului Dumnezeu se va simţi ca lângă un frate mai mare.

18 decembie 2009 Baden-Baden

GHEORGHE OLTEANU, Germania

Anunțuri