Ion Marin Almăjan: Eminescu şi Banatul

PUTEREA TRADIŢIEI

_______________________________________

Nu mai este socotită un semn de modernitate, cu atât mai puţin de europenism, întoarcerea la valorile clasice, la modelele spirituale pe care s-au clădit idealurile naţionale, perceptele morale ale generaţiilor ce au creat România întregită. Făcătorii de manuale şcolare, noii înţelepţi ai populaţiei ce trăieşte în graniţele României, ca să evit sintagmele popor şi naţiune, şi ele considerate a fi vetuste, împotriva spiritului globalizării, a acelui political errectnis ce conduce astăzi lumea, găsesc a fi mult mai sănătos pentru viitorul omenirii şi al nostru al românilor să se arunce la pubelele istoriei tot ceea ce a creat şi a dezvoltat identitatea fiecărui neam: tradiţiile, cultura, credinţa, creaţia spirituală. Cu riscul de a fi integrat deci categoriei celor anacronici, daţi-mi voie să vă mărturisesc, din start, adânca mea preţuire pentru valorile care au stat şi după opinia mea vor mai sta la temelia noastră ca neam şi a României ca ţară,indiferent de modul în care va fi alcătuită şi condusă mâine lumea. Îndrăznesc chiar să mă alătur celor care susţin că numai păstrându-ne valorile, credinţa, normele morale, tradiţiile create în spiritul acestor norme bazate pe Cartea Sfântă, pe învăţătura dreptcredincioasei noastre Biserici, vom supravieţui acestor timpuri, ce stau sub semnul Răului.

Revenind la modele, la valorile fundamentale ale noastre, nu voi pregeta să îmi exprim preţuirea,admiraţia lucidă pentru cel ce a fost numit, aşa cum ştiţi spiritul tutelar al culturii române, Mihai Eminescu. Să vă reamintesc faptul că în 1889 Titu Maiorescu îşi încheia studiul Eminescu şi poeziile lui astfel: „literatura poetică română va începe secolul al 20-lea sub auspiciului geniului lui.” La rândul său, Nicolae Iorga vedea în Eminescu „expresia integrală a sufletului românesc” iar Constantin Noica a formulat celebra sintagmă: „omul deplin al culturii româneşti”. Mergând mai departe, Mircea Eliade îşi exprima convingerea că atâta timp cât „va exista, undeva prin lume, un singur exemplar din poeziile lui Eminescu, identitatea neamului nostru este salvată. Lucian Blaga, realizând o paralelă între Coşbuc şi Eminescu scria că George Coşbuc e mai românesc, ca material poetic decât Eminescu, întrucât Coşbuc realizează românescul „prin descrierea vieţii folclorice. Dar Eminescu e de un românism sublimat, complex, creator. El e mai aproape de ideea românească. Coşbuc reprezintă poporul românesc printr-un fel de consimţământ plebiscitar, Eminescu îl reprezintă printr-un fel de legitimism de ordin divin”. Însuşi Cioran, nihilistul Cioran, nu-şi poate reprima uimirea că, într-o ţară pe care el o flagela cu violenţă fără seamăn în Schimbarea la faţă a României, „s-a putut naşte Eminescu”. Ce a căutat pe aici-se întreabă el cu retorică uimire, acel pe care şi un Budha ar putea fi gelos?” Şi asemenea legitime şi autorizate recunoaşteri a genialităţii lui Eminescu sunt multe, după cum destule sunt şi negările începute chiar de către contemporanii săi.

Legăturile cu Banatul, ca să mă refer la ţinutul meu natal, ale lui Eminescu sunt legate de prezenţa la Timişoara a fratelui său Nicolae pe care poetul l-a căutat în 1867 dar şi de vizita pe care marele nostru poet a făcut-o în calitate de sufleur al trupei Pascaly în anul de graţie 1868, când artiştii bucureşteni au trecut munţii, susţinând mai întâi spectacole la Lugoj, apoi la Timişoara,unde Matilda Pascali a născut un băiat Andrei Claudiu, botezat de protopopul Melentie Drăghici, personalitate a mişcării naţionale din Banat, naş fiind Andrei Mocioni,un lider recunoscut al românilor bănăţeni din fostul imperiu austro-ungar. Nu-i mai puţin important faptul că în pauza spectacolului cu piesa „Mihai Viteazul”, Iulian Grozescu recită poezia al cărei autor era el însuşi intitulată „Talia română”, acelaşi Grozescu despre care unii susţin că el ar fi fost primul redactor al debutului eminescian la „Familia”, şi naş al lui Eminescu, că el i-ar fi schimbat numele din Eminovici în Eminescu şi nu Iosif Vulcan. După Timişoara, trupa Pascaly pleacă la Arad,unde Eminescu îl întâlneşte pe Iosif Vulcan, de aici la Oraviţa prezentând un spectacol în cel mai vechi teatru din România. Ecourile în presa bănăţeană şi în sufletele intelectualităţii ale acestui turneu au fost copleşitoare. Ziarele: Temeswarer Zeitung şi Neue temeswarer Zeitung publică cronici ample despre spectacole. Contactul chiar şi fugitiv al lui Eminescu cu realităţile bănăţene, mai cu seamă cu viaţa culturală şi artistică se va reflecta mai târziu într-o însemnare a lui Eminescu ce poartă numele „Teatrul românesc în Lugoş”, însemnare ce vădeşte dintru început preocuparea poetului pentru crearea unei limbi româneşti curate. Piesa interpretată de lugojeni, „Girofle-Girofla”, a avut un deplin succes, scrie Eminescu, întrucât „textul piesei a fost cores de espresiunile ce nu cad în cadrul diletantismului”.

Trebuie să spunem însă că Banatul şi cărturarii Banatului nu-i erau străini lui Eminescu. Încă din perioada gimnaziului de la Cernăuţi, Eminescu a cunoscut din biblioteca şcolii, sau din cea a profesorului său Aron Pumnul, cărţi semnate de bănăţenii: Dimitrie Ţichindeal, „Adunare de lucruri moraliceşti” (Buda 1808), „Fabule” (Buda 1818), Nicolae Tincu Velea, „Cele şapte virtuţi” (Braşov 1847), „Istoria bisericească politico-naţională” (Sibiu 1865), Petru Lupulov, „Versuri de bucurie” (Buda 1834), „Plângere la mormântul părinţilor mei” (Timişoara 1845), Atanasie Marian Marienescu, „Balade” (Pesta 1859) „Colinde” (Pesta 1859) „Istoria română naţională pentru tinerimea română” (Sibiu 1861), Paul Iorgovici cu a sa vestită „Observaţii de limbă rumânească” (Buda 1799), Constantin Diaconovici Loga, „Ortografia sau dreapta scriere” (Buda 1818), „Gramatica română” (Buda 1822, 1823) etc. Aduceţi-vă aminte de frumosele versuri ale Epigonilor: „Văd poeţi ce-au scris o limbă, ca un fagure de miere: / Cichindeal gură de aur, Mumulean glas cu durere,…” şi veţi înţelege mai bine adânca reverberaţie şi admiraţie a poetului pentru aceşti cărturari întemeietori de limbă şi cultură românească. Despre lectura acestor cărţi ale bănăţenilor stă mărturie catalogul bibliotecii gimnaziului din Cernăuţi unde Eminescu le înregistrează în calitatea sa de benevol bibliotecar. La Viena, Eminescu a avut posiblitatea să întâlnească alţi intelectuali bănăţeni. Nu insistăm mai mult asupra problemei, cu toate că singură acestă temă ar putea fi tratată într-o pe larg. Eminescu a cunoscut Banatul mult mai bine decât am crede noi. Ilarie Chendi în Prefaţa la Opere complete I, Literatură populară Buc. 1902 (vorbeşte tocmai despre legăturile trainice ale poetului cu Banatul, de unde acesta a cules câteva creaţii populare. Şi dacă ar fi să-l credem pe Cezar Petrescu am reţine din romanul acestuia faptul că Eminescu era mare iubitor de doine bănăţene şi-i plăcea să poarte un „clăbăţ” bănăţean. Să încheiem această succintă trecere în revistă a relaţiilor marelui poet cu Banatul amintind faptul că, la 11 octombrie 1925, la Sânnicolaul Mare, s-a dezvelit primul monument dedicat lui Eminescu în România de dincolo de munţi. Cu acest prilej, Octavian Goga, prezent la manifestare, a rostit frumoasele cuvinte, extrem de grăitoare pentru acel timp, spunând, parafrazez, că graniţa unei ţări poate fi păzită numai cu un corp de armată sau cu statuia unui poet. Dacă cuvintele lui Goga ar fi avut şi putere să se întrupeze în realitate, ce bine ar fi fost ca Basarabia şi Bucovina de nord să fi avut în 1940, la graniţele cu molohul de la răsărit, statui ale lui Eminescu! A fost dat totuşi ca poezia eminesciană, numele său, purtate în suflet şi rostite în urechile autorităţilor bolşevice de la Chişinău,din alte localitţi ale Basarabiei, de către minţile luminate ale acestui pământ românesc, să câştige până la urmă şi să înalţe spada, iarăşi strălucitoare, a Limbii române chiar dacă unii oficiali ar dori s-o numească limbă moldoveanească, în felul acesta încercând să se nege originea noastră comună.

Veni-va timpul şi pentru celelalte biruinţi ale Eminescului în Moldova marelui şi sfântului Ştefan Voievod, în dulcea Bucovină, pentru ca gândul de necuprins al poetului să se reîntoarcă în albia lui firească: „De la Nistru pân la Tisa…”

Anunțuri