Andrei Vartic: „Secretul încifrat în zid“

Daca te uiţi pe harta Europei, fie şi din goana supravieţuirii, observi uşor că prinderea Basarabiei între jocul geopolitic şi realitatea geopolitică are de foarte mult timp semnificaţii globale. Nu zadarnic Rusia bate cu pumnul în masă atât de năprasnic atunci când este vorba de această fâşie îngustă de străvechi pământ românesc, atât de sărac, atât de umilit. Şi, fiindcă guvernanţii de la Bucureşti de după 23 august 1939 nu înţeleg când aceste lovituri de pumn sunt trişate şi când sunt adevărate, ei se fac a nu vedea că poporul român din Basarabia există cu adevărat. Or, trebuie să fii chior cu totul, vorba romnânului, ca să nu vezi ce a văzut, de pildă, Tratatul de pace de la Paris, din 20 octombrie 1920, care a arătat, politiceşte foarte corect şi omeneşte foarte demn, că pentru binele păcii generale din Europa, pentru bunăstarea ei generală, Basarabia trebuie să fie unită cu România. De ce, aşadar, puternicii acestei lumi (cu tragediile ei umanitare din Cecenia şi Iraq, dar şi cu îngrăşările fără măsură ale cetăţenilor euro-atlantici) nu permit, cu atâta înverşunare! ca micuţa Basarabie şi poporul român din Basarabia să se reunească firesc cu România şi să dispară de la sine un mare focar de instabilitate al Europei? Răspunsul cel mai trist la această întrebare este că ţinta ruperii în două a poporului român la hotarul lui de est (care e jumătate din spaţiul de la Marea Neagră până la cea Baltică, aşa cum stabilise şi Tratatul de la Paris din 1920), sângerarea necontenită a celui mai sărac petic de pământ european, este tocmai starea lui de rană sângerândă, tocmai starea lui de virtuală focoasă nucleară pe capul de pod de la Tiraspol, gata să exploadeze după 27 august 1991 în orice clipă. Guvernaţilor României (nu şi poporului român!) se vede că le prieşte această sângerare necontenită a 4 milioane de români dincolo de hotarul de est al României. Cu cât mai săraci şi mai batjocoriţi din punct de vedere etnic sunt românii din Basarabia, cu atâta mai bine pentru realitatea pragmatică a statutului român, se gândesc aceşti politicieni. Cu cât clasa politică basarabeană este mai amorală, mai zombificată, mai vândută interesului rusesc, cu atât mai bine. Dar de ce oare atâta bine pentru ei, şi atâta rău pentru noi, românii care trăim în Basarabia, cu voia lui Dumnezeu apărători din totdeauna a neamului românesc?

Cel mai prim răspuns la această întrebare este că nenorocirile e bine să se întâmple altora. Tunul războiului şi jeluirea celui flămând este bine să bată în altă ţară. Dar, totuşi, destul de aproape, aşa ca sătulul şi bine spălatul să audă cum bate tunul şi cum se înghesuie păduchii pe sărmanul (cu părere de rău, român) din ţara de alături (cu părere de rău – Basarabia, pământ românesc). Al doilea răspuns este cel geografic: făşia îngustă a Basarabiei, jumătate din distanţa de la Marea Neagră la cea Baltică, joaca rolul de hotar nu doar între civilizaţia de tip euro-apusean şi cea de tip euro-răsăritean (polarizate încă din paleoliticul cel primordial), ci şi între cele două şi răsăritul exploziei demografice, demonizat de iluzia bunăstării apusene. Aşa Basarabia filtrează valul nomadic al răsăritului nu doar pentru a întări securitatea Uniunii Europene, ci şi pentru cea a Rusiei Federative şi a Ucrainei, în devenire ca stat naţional. Al treilea răspuns este cel al scenariilor războaielor virtuale, pe care Dick Cheney le-a developat la recentul sumit de la Vilnius, când a arătat din deget şi Rusiei, dar şi Uniunii Europene, şi lui George Bush. Or, în perspectiva unei aprinderi a fitilului războiului în această o jumătate de hotar de Europa, care e Basarabia cea românească, cele mai multe rachete ruseşti şi americane se vor ciocni de asupra Basarabiei. Capul de pod rusesc de la Tiraspol, răşchirat cu voia de zombi a lui Voronin, şi pe malul drept al Nistrului, nu este doar o simplă prezenţă militară a Federaţiei Ruse pe un pământ pe care ruşii îl vor cu îndărătnicie al lor, ci o realitate geostrategică de ordinul cel mai superior. Fiindcă fără făşia de pământ a Basarabiei influenţa militară rapidă a Rusiei în zona Balcanilor şi a Mediteranei devine imposibilă (drept dovadă poate servi şi uriaşa ambasadă a Rusiei de la Chişinău, una din cele mai mari din lume). Şi cât timp nu se va schimba actuala generaţie de arme, iar asta se va întâmpla pe la 2030, va fi foarte greu de împins Rusia de la Traspol. Că strămoşii noştri s-au gândit adânc şi la aceste lucruri, inclusiv la evoluţia armelor şi la arta războiului, se vede măcar în felul cum au zidit, cedat, dărâmat, recucerit sau rezidit cetăţile noastre de pe Nistru… Şi, în fine, rămâne aiurirea cu strategii de securitatea naţională a politicienilor de la Chişinău şi Bucureşti, care se tem şi de Rusia, şi de SUA, şi de UE, şi de păduchii interni, şi de revărsările de ape interne, şi care mai vor să lase şi nepoţilor destula avere ca să trăiască fără a munci. Aceşti politicieni, cam toţi pe care i-am avut după alt 23 august, cel din 1944, corupţi, ateişti, amorali, caută interesul naţional al României numai în încâlcitele jocuri geopolitice ale marilor puteri. Există o logică şi a acestor căutări. Dar cel care a proiectat biserica Mănăstirii Hurezi (şi el a fost un arhitect genial), anume acela a ascultat (că de altfel nu era cu putinţă construcţia) şi pe Brâncoveanul, şi pe Mitropolitul, şi pe duhovnicii din stâncile Dealului Ulmului de pe care Hurezi se vede ca o navă sclipitoare a întregii umanităţi. Dar şi răsunetul vechilor construcţii de piatră ale dacilor, aşa cum se mai oglindeau ele pe la 1690 în casa munteanului din aceste locuri, cu etaj şi preafrumos pridvor, şi transcedentali stâlpi, şi mai ales, neasemuite şiraguri de figuri geometrice din care Brâncuşi a şi pus salbă estetică secolului XX.

Aşa a înţeles Brâncoveanu să descrie, prin biserica cu pridvor de la Hurezi, interesul naţional al poporului român la un secol (să nu uităm lucrul acesta) după efortul unificator al lui Mihai Viteazul, şi la doua secole după marile biruinţe ale lui Ştefan cel Mare contra lui Mahomed al II-lea, cel mai puternic împărat al vremii. Dar şi Ştefan a scris letopiseţul interesului naţional al românilor tot în arhitectura şi pictura unor biserici… Or, aceasta este întrebare întrebărilor: cum trebuie să fie arhitectură edificiilor pe care trebuie să le ridice actuala elită a poporului român, pentru a nu dispărea tot poporul român în găurile negre ale viitorului?

Gândul care rezonează cel mai dintâi cu această întrebare este că în noile condiţii ale lumii, când tunurile nu se mai trag cu boii, arhitectura de azi a poporului român pentru necesitatea fiinţării lui în ziua de mâine, nu mai poate trece peste făşia de demnitate şi sacrificiu care este Basarabia, unde, atât de fantastic, marea majoritate a bisericuţelor de lemn de până la cotropirea ruşilor în 1812, aveau şi pridvor de Basarabi, dar şi turn de veghe de Muşatini. De pe Dealul Ulmului se vede ca în palmă mănăstirea Hurezi, de pe stânca Nistrului se vede şi Bagdadul, şi Moscova, şi Teheranul, şi Kievul (pe care l-a înobilat Petru Movilă), ba chiar şi îndepărtata China (pe care a explorat-o la timpul lui spătarul Nicolae). Şi, misterios lucru, oglindirea acestei privelişti, apocaliptice azi, are loc tocmai în fantasticul pridvor de la Hurezi, unde omul şi Divinitatea, după tradiţia ortodoxă românească, şi-au dat întâlnire pentru un destin care, din câte se vede, are nevoie şi de sacrificiul Lui, şi de suferinţa noastră.

ANDREI VARTIC

Anunțuri