~Andrei Vartic: „Sfatul Ţării,un miracol politic de 90 de ani“

Istoria a dăruit multe miracole neamului românesc! Unul din ele este Sfatul Ţării, unul din cele mai democratice şi mai eficiente parlamente constituite de instituţia politică a poporului nostru. 90 de ani în urmă, prin anunţurile publicate în presa de la Chişinău, Biroul de Organizare al Sfatului Ţării anunţa pentru ziua de 20 noiembrie 1917, ora 10.00, prima şedinţă a Sfatului Ţării, parlamentul democratic al Basarabiei. Anume acel parlament, acei deputaţi basarabeni, responsabili pentru soarta de mai departe a neamului românesc din Basarabia, au lansat, repetăm, încă în noiembrie 1917, ideea unirii tuturor provinciilor româneşti într-un singur stat, România Mare. Aşadar, 90 de ani în urmă la Chişinău se înfiripa, la numai două săptămâni după lovitura de stat bolşevică de la Sankt Petersburg şi ideea Marii Uniri, şi mecanismele politice, economice şi democratice care au făcut posibilă recunoaşterea internaţională a Actelor votate de Sfatul Ţării la 27 martie 1918 la Chişinău (apoi şi de ardeleni şi de bucovineni, toate culminând cu manifestul politic de la Alba Iulia din 1 decembrie 1918). Aceste mecanisme, impuse atât prin Actul Unirii, cât şi prin anexele la Actul Unirii din 27 martie1918, sunt bine cunoscute, dar merită să fie reamintite periodic pentru a nu se pierde nici firul competenţei şi responsabilităţii Parlamentului Basarabiei constituit la 20 noiembrie 1917, nici pe cel al curajului şi moralităţii deputaţilor din acel Parlament, nici mândria românilor că anume din sânul naţiei lor s-au născut asemenea politicieni.

Iată ce prinos au adus basarabenii întregii Românii prin actele Sfatului Ţării:

impunerea în Constituţia României a votului universal, liber, secret şi direct pentru alegerea tuturor nivelelor de conducere a statului;

reforma agrară cu adresă profund socială astfel ca să fie anihilată primejdia exportului revoluţiei bolşevic-teroriste de la Sanct-Petersburg, şi, prin asta, constituirea unui mecanism economic puternic şi viu care să devină scut al siguranţei naţionale;

libertatea personală, libertatea tiparului, a cuvântului, a credinţei, a adunărilor şi a tuturor libertăţilor obşteşti;

şcolarizarea obligatorie a tuturor cetăţenilor;

lupta împotriva amoralităţii şi corupţiei, anunţată politic prin discursul lui Vasile Stroescu din 20 noiembrie 1919 în primul Parlament al României Mari, impunerea înaltei moralităţi ca mod obligatoriu de comportament al politicienilor români;

necesitatea schimbării doctrinelor politice în dependenţă de condiţiile politice, economice, sociale ale Europei (vezi, în acest sens, doctrinele liberale, apoi şi naţional-ţărăneşti ale lui Constatin Stere);

revigorarea mândriei de a fi român la scară naţională ca mecanism de împuternicire a României Mari în condiţiile mereu schimbătoare ale lumii.

Aceste acte şi acţiuni ale deputaţilor Sfatului Ţării, expuse mai apoi şi în Parlamentul de la Bucureşti, şi în presa timpului, şi în diverse manifestări culturale sau religioase ale basarabenilor de un Vasile Stroiescu, Constantin Stere, Gurie Grosu, Pan Halipa, Ştefan Ciobanu şi mulţi alţi basarabeni, locul şi ardoarea expunerii lor, impactul pe care l-au avut asupra întregii societăţi româneşti din perioada interbelică (vezi aşa numitul „caz Stere” sau discursul lui Ştefan Ciobanu din Consiliul de coroană în problema cedării Basarabiei), ba chiar şi sacrificiul multor deputaţi din Sfatul Ţării, împuşcaţi sau trimişi la moarte în Gulag de trupele sovietice de ocupaţie în 1940, nu le mai dă nici un drept apologeţilor bolşevismului şi expansionismului geografic rusesc să vorbească despre o pretinsă ocupare a Basarabiei de către România. Dimpotrivă, cu toate împrejurările hermeneutice de rigoare, începând de la 20 noiembrie 1917 se poate vorbi de o adevărată cucerire a Vechiului Regat Românesc (ocupat în mare parte la acea vreme de trupele germane) de câtre Basarabia şi basarabeni. Dacă recapitulăm învăţămintele şcolii basarabene din secolul XIX (Al. Hâjdău, Alecu Donici, Constantin Stamati, Alecu Russo, Mihail Kogălniceanu, B. P. Hasdeu etc) dacă recapitulăm onest măcar celebra vizită a lui Constantin Stere în Ardeal (Patru zile în Ardeal, Viaţa românească, an.1, 1906: nr. 4, p. 87-101, nr. 5, p. 263-277; nr. 6, p. 425-442; an. II, 1907: nr. 1, p.75-85, nr. 2, p. 297-309) care a avut loc mult înainte de Actul Marii Uniri, de investigaţiile pe care le-a făcut acolo de unul singur, fără nici o motivare din partea guvernului român, pentru a schiţa scenariul Marii Uniri, atunci prinosul basarabean la întregirea neamului românesc, aşa cum ne învăţa şi regretatul mitropolit al Ardealului, Antonie Plămădeală, basarabean şi el, este chiar imens şi, cu părere de rău, nepreţuit la justa lui valoare de clasa politică românească actuală. E bine, aşadar, să amintim că fără acţiunile politice, concrete şi rapide, ale basarabenilor, începute în mare forţă la 20 noiembrie 1917, România ar fi putut rămâne şi fără Ardeal, ba chiar s-ar fi putut întâmpla să fie ruptă în bucăţi de fantasmele geopolitice ale odioşilor comunişti şi terorişti Vladimir Lenin şi Leon Troţiki, porniţi la 7 noiembrie 1917 să ucidă sute de milioane de oameni pentru a transforma întregul pământ într-un imperiu universal comunist.

Atunci când la 26 martie 2006 societatea civilă din judeţul Ploieşti inaugura la Bucov, în parcul moşiei lui Constantin Stere, o excepţională Alee închinată Basarabiei şi revistei „Viaţa românească”, fondată de Constatin Stere în anul 1906, se recunoştea prinosul direct şi efectiv al Basarabiei şi al basarabenilor la întregirea şi modernizarea neamului românesc. Rămâne ca prin acţiunile viitoare, şi, în mod special, prin înălţarea unui monument al Basarabiei martire din partea României recunoscătoare (idea aparţine marelui om de cultură Ion Ungureanu), să se recunoască şi genocidul înfăptuit de bolşevici în Basarabia (aproximativ un milion de victime), şi dreptul poporului român din Basarabia la reunirea firească cu România fără alte acte politice decât cele înfăptuite de Sfatul Ţării, Parlamentul democratic al Basarabiei, care şi-a convocat prima şedinţă 90 de ani în urmă la Chişinău, la 20 noiembrie 1917, ora 10.00.

ANDREI VARTIC