Cezarina Adamescu: „Provincia Moldova – leagăn de sfinţi şi de martiri ai credinţei“

EUSEBIO BEJAN, SILVESTRU BEJAN, OCTAVIAN BEJAN, „Medicul preot Martin Benedict. Istoria unui frate franciscan fără tunică”, Editura Serafica, Roman, 2007
Medicul preot Martin Benedict face parte, fără doar şi poate, din pleiada de sacerdoţi care au înfruntat cu eroism, iubire şi sacrificiu dus până la extrem, grelele încercări la care a fost supusă Biserica Romano-Catolică. Şi mai cu seamă, dintre cei care, hirotonisiţi în clandestinitate, deşi nutreau o iubire arzătoare pentru Isus Cristos rămas în Sfânta Taină a Euharistiei, nu au putut să-L celebreze oficial,  din pricina absurdităţii regimului totalitar. Acesta a fost sacrificiul lor cel mai cumplit, de a nu-L putea oficia liturgic pe Cel căruia îi închinaseră viaţa, munca, persoana, aspiraţiile.

Isus Cristos le spusese ucenicilor la Cina cea de Taină  atunci când a instituit Sacramentul Euharistiei şi i-a învăţat şi pe ei să consacre Pâinea şi Vinul drept Trupul şi Sângele Noului Legământ, care trebuiau gustate „ în amintirea Mea” : „Cu mult dor am dorit să mănânc Paştile acestea cu voi înainte de a suferi;” (Lc. 22,15). Isus le-a dat apoi a înţelege că, vor avea de suferit mult pentru acest sacrificiu făcut de El.

Ori, a fi preot şi a nu putea să oficiezi Sfânta Liturghie Euharistică este, credem, supliciul cel mai groaznic pentru un sacerdot. E ca şi când ţi-ar fi fost smuls din mâini de o forţă brutală ostilă, diamantul, darul cel mai preţios, darul vieţii. Din mâini, dar nu şi din ochi, auz, inimă, simţire.  Omul poate vedea cu ochii minţii, poate auzi glasul Domnului. Poate avea în inimă mărgăritarul de nesmuls de mână umană, pe Isus Cristos. Dumnezeu are nenumărate Căi de a se face prezent în noi. Şi atunci, nimeni nu ni-L poate lua din suflet, din inimă, din întreaga noastră fiinţă, oricât de multe piedici ni s-ar ridica în faţă.

Au fost cazuri, (şi nu puţine!) când torţionarii au vrut să-L elimine definitiv pe Isus Cristos din viaţa preoţilor, a călugărilor şi a credincioşilor, privându-i de lăcaşurile de cult, de casele de rugăciune, de Sfintele Evanghelii şi de alte cărţi de rugăciuni, ori chiar de libertate. Dar, chiar într-o celulă sordidă, s-a dovedit că Dumnezeu era prezent. În fibrele lăuntrice ale celui închis, care se afla în strânsă comuniune cu divinitatea. Din pâine simplă şi dintr-o zeamă goală de compot, sacerdoţii oficiau pentru deţinuţi Sfânta Liturghie, ori le administrau confraţilor de suferinţă, Sfintele Taine.

„Cu apă viermănoasă şi cu Duh smerit” – a fost botezat în închisoare evreul Nicolae Steinhardt, de către preotul Mina Dobzeu, asistat de alţi doi preoţi catolici, în spirit ecumenic.  Cel care va deveni mai târziu Parohul Nicolae de la Rohia şi-şi va depăna amintirile şi experienţele spirituale, în cartea, de o profundă trăire creştină „Jurnalul Fericirii”.

Alţii au suportat suplicii oribile, degradante pentru persoana umană, dar nu s-au lepădat de Isus Cristos, cu preţul multor ani de detenţie şi chiar cu preţul vieţii. Şi aici sunt de amintit, de cinstit şi comemorat, episcopii greco-catolici, cardinalul Alexandru Todea, dar şi preoţii şi fraţii franciscani din Provincia Moldova „Sfântul Iosif”, care şi-a dat obolul şi ea din plin, pe lungul drum al Crucii, înscriind într-un virtual Martirologiu român nume de suferitori demni pentru credinţă, în frunte cu episcopul de Iaşi Anton Durcovici, anchetat, fără a fi condamnat şi mort în închisoarea de la Sighetul Marmaţiei la 10 decembrie 1951, Monseniorul Ioan M. Duma, condamnat la 25 de ani de muncă silnică pe viaţă, Monseniorul Mihai Robu, Monseniorul Marcu Glaser,  preotul Gheorghe Pătraşcu, pr. Iosif Simon, pr. Petru Albert, Pr. Anton Demeter – care a avut un martiriu şi mai istovitor după ce, în închisoare, în urma anchetelor, rămăsese paralizat, cum a şi trăit  apoi, aproape jumătate de veac imobilizat la pat, fapt care nu l-a împiedicat să-L mărturisească pe Cristos cu aceeaşi convingere şi credinţă. Apoi, preoţii, Anton Bişoc, pr. Iosif Sabău, pr. Johann Proschinger, care reuşise să evadeze din prizonieratul sovietic, după doi ani de suferinţe cumplite şi să se întoarcă în ţară pe jos,  preotul Anton Dămoc, pr. Petru Dâncă, pr. Gheorghe Dumitraş, condamnat la 25 de ani de muncă silnică pe viaţă, pr. Iosif Chelaru, pr. Mihai Dămoc, pr. Petru Mârţ, pr. Iosif Budău, pr. Eugen Blăjuţ Sr. , pr. Alois Donea şi mulţi alţii. Raportorii acestor cumplite suplicii au consemnat şi consemnează mereu mărturii despre sfinţenia şi martiriul acestor preoţi care nu s-au lepădat de credinţa lor, ba au luptat din toate puterile să le insufle şi altora, iubirea pentru El.

Este ştiut şi consemnat de către diferiţi autori, că prigoana comunistă s-a concretizat în arestarea, judecarea şi condamnarea în 3 loturi distincte a preoţilor şi călugărilor franciscani de prin satele Moldovei Catolice: „Partizanii României Creştine”; „Nunţiatura” şi „Al doilea lot franciscan” dar şi în procesele individuale. „S-au pronunţat sentinţe de condamnare pentru clerul franciscan însumând 447 de ani; s-au executat 200 de ani de închisoare şi 37 de ani de domiciliu obligatoriu” (Iosif Simon, O.F.M.Conv., „Franciscanii Minori Conventuali. Provincia Sfântul Iosif din Moldova”, Bacău, 1998, Editura Serafica, Serie Nouă, nr. 39, p. 218).

În documentarul scris de Valentin Hossu Longin, intitulat „Franciscani în gulagul românesc” (Mesagerul Sfântului Anton, iulie 1995-Ediţie jubiliară) – se consemnează :

S-au pronunţat sute de ani de detenţie, chiar şi condamnări la moarte (!), la muncă silnică pe viaţă, învinuirea principală fiind : ’uneltirea contra ordinei sociale’ sau ’ înaltă trădare’.

De ajuns să-l amintim doar pe P.S.S. Ep. Ioan M. Duma (1896-1981) martir al credinţei care, timp de patru ani (22 septembrie 1951-23 septembrie 1955) a fost purtat prin 6 închisori, apoi fixându-i-se domiciliu obligatoriu în comuna Mihail Kogălniceanu (Judeţul Constanţa), unde i s-a permis să funcţioneze ca simplu paroh al Bisericii Catolice.”

Părintele Iosif Simon, autorul lucrării despre „Franciscanii Minori Conventuali”, scria : „Am fost arestat la 17 aprilie 1949 şi condamnat la 7 ani de închisoare în procesul judecat la Galaţi (29-30 august 1950), pedeapsa executând-o la penitenciarul din Galaţi, Colonia de muncă Peninsula (Canalaul Dunăre-Marea Neagră) şi la mina de plumb Baia Sprie, de unde m-am eliberat. (…) La proces, procurorul a cerut pentru mine pedeapsa capitală, schimbată la muncă silnică pe viaţă, în final dându-mi-se 7 ani, pentru a păstra o ierarhie, eu fiind încă student.”

„Părintele Petru Albert, cu studii de filozofie şi teologie, cu licenţă universitară în filologie şi paroh de Moineşti, a fost condamnat la 12 ani de muncă silnică, după recurs pedeapsa rămânând la 8 ani închisoare corecţională”.

De neimaginat chinurile acestor oameni ai lui Dumnezeu, care nu aveau altă vină decât că-L slujeau pe Isus Cristos. Există în Biserica Universală, mai multe feluri de martiriu, însă, finalitatea este aceeaşi :  primirea cununii biruinţei din partea lui Isus Cristos.

Trecem deseori pe lângă oameni fără a realiza cine sunt cu adevărat în realitate. Simpli cu osebire, aproape comuni, neavând nimic spectaculos, nimic frapant ori provocator, care să atragă atenţia, în drumul lor neştiut către Patria de Sus, ei sunt cu desăvârşire anonimi în marele ocean de fiinţe impetuoase şi gureşe care se îmbrâncesc ca să-şi dobândească un loc de frunte în viaţă.

Şi chiar dacă am auzi câte ceva deosebit despre ei, ne-am schimba oare atitudinea ?

Isus Cristos s-a întors acasă la Nazaret,  în patria Sa, la începutul vieţii Lui publice şi predica în sinagogă, iar concetăţenii lui se întrebau   peste măsură de uimiţi : „De unde are El înţelepciunea şi minunile acestea? Oare nu este El fiul tâmplarului?” (Mt. 13,54-55).

Nu L-au luat în seamă, ba mai mult, spre deosebire de alte cetăţi care L-au primit cu bunăvoinţă şi încredere, nazarinenii s-au scandalizat şi chiar la un moment dat au vrut să-L lapideze pentru că îşi atribuia Sieşi cuvintele profetului Isaia. Ceea ce, pe drept cuvânt, L-au făcut pe Isus să spună cu amărăciune, sintagmă rămasă până astăzi drept model de neîncredere în calităţile – de orice natură ar fi – ale aproapelui nostru : „Un proroc nu este dispreţuit decât în patria lui, între rudele lui şi în casa lui.” (Mc.6,4). Drept pentru care, în localitatea sa natală Domnul nu a făcut nici o minune.

Extrapolând spaţiile şi timpul, şi în zilele noastre, dacă am deschide bine ochii şi am şti să privim şi să recunoaştem, am descoperi fiinţe deosebite, care, sub aparenţă modestă, ascund comori nebănuite.

Locurile nasc oameni sfinţi sau oamenii sfinţesc locurile?

S-a pus de multe ori această problemă. De fapt, cred că în orice loc, se pot naşte oameni remarcabili, la fel cum, în locurile cele mai sfinte, se pot întâlni oameni cât se poate de obişnuiţi. Sfinţenia, virtutea adevărată, nu ţin de arealul geografic, de timp, de condiţie, ori de alte criterii. Ea este darul lui Dumnezeu pentru oameni. Şi cine este dispus să-l primească, va răspunde chemării şi va proceda întocmai cum îi va îndemna Domnul.

Un astfel de om, cât se poate de obişnuit în aparenţă, dar, de o extremă bogăţie interioară, a fost şi medicul preot Martin Benedict, moldovean din ţinutul Galbeni din Lunca Siretului, comuna Nicolae Bălcescu. „Sat de oameni simpli şi statornici, agricultori şi crescători de animale şi cu o mare pasiune pentru pescuitul în apele dulci ale Siretului” – aşa cum menţionează cei trei autori Eusebio Bejan, Silvestru Bejan şi Octavian Bejan în lucrarea menţionată în titlu. Lucrarea, aşa cum dau mărturie autorii, „Este prima biografie şi ca urmare nu are pretenţia de a fi exhaustivă; în schimb îşi propune să realizeze o sinteză a documentelor şi mărturiilor adunate de-a lungul mai multor ani de cercetare şi să deschidă calea spre noi perspective şi spre aprofundarea altor aspecte din viaţa medicului şi preotului Martin Benedict.

Acest scurt profil biografic al medicului şi preotului franciscan Martin Benedict, are scopul de a facilita o minimă cunoaştere a acestuia, pentru a primi sfat şi învăţătură de adevărată şi sfântă trăire creştinească.”

Spiritul franciscan îşi găsise în el un fidel ucenic al smereniei, al umilinţei, al carităţii şi fervorii în credinţă. Refăcându-i cu pietate şi discernământ itinerariul interior ca şi pe cel exterior şi oglindindu-i viaţa cât mai fidel după mărturiile istorice existente, cei trei autori, contribuie la cunoaşterea acestui om desăvârşit care, prin viaţa sa demnă şi pioasă, pusă în slujba aproapelui, şi-a căpătat cununa de învingător, şi aşteaptă să-i fie recunoscut meritul de a fi ridicat la cinstea altarelor.

Fără prea multe abilităţi de limbaj sau mijloace de expresie subtile şi pretenţioase, şocante ori provocatoare, fără exagerări superflue, lucrarea oscilează între medalion şi studiu analitic, redând climatul spiritual al satelor creştine moldoveneşti, adevărate oaze de lumină şi credinţă care au dat atâţia oameni sfinţi, aşa cum am menţionat.

Un spaţiu binecuvântat, zămislitor de sfinţi şi de martiri, Provincia Sfântul Iosif din Moldova – devine astfel leagănul acestor mărturisitori, aproape anonimi care,  cât au trăit pe aceste meleaguri, au căutat să-şi construiască pentru cer, un loc sigur şi veşnic, făcându-i şi pe alţii să-i urmeze în demersul lor spiritual.

E de ajuns să ne gândim la Episcopul franciscan Ioan Duma, la preoţii sfinţi care au suferit prigoana comunistă, apoi la martira curăţiei, o adevărată Maria Goretti a României, născută în Nisiporeşti, – Veronica Antal -, căzută victimă a unui agresor, dar păstrându-şi intactă virtutea fecioriei, al cărei dosar de canonizare este depus la Roma de către Comisia care se ocupă de aceste cazuri deosebite.

Cu adevărat, Dumnezeu pe cine alege, îl pune deoparte, îi dă un nume, o misiune, îl trimite, îl îndreptăţeşte, şi, îndreptăţindu-l, îl mântuieşte. „Pe cine voi trimite şi cine se va duce în numele nostru? Iată-mă, Doamne, trimite-mă pe mine!” – sună chemarea şi răspunsul din cartea profetului Isaia.

Aşa ar trebui să sune răspunsul oricărui creştin care, precum primii apostoli, au lăsat totul în urmă, fără să privească înapoi, şi-au lăsat mrejele, rudele şi prietenii şi L-au urmat pe Învăţător.

Chemarea Domnului implică sau solicită întotdeauna un răspuns pe măsură. Şi cu cât  răspunsul va fi mai prompt, mai neşovăitor, cu atât va fi mai apreciat de Dumnezeu.

Căci Domnul ne cheamă, nu peste un an, nu peste o lună, nu săptămâna viitoare, nu mâine, ci ACUM şi AICI.

Atent la mişcările Duhului în el, Martin Benedict a răspuns chemării lui Dumnezeu, pe care o auzise foarte devreme.

Hrana cu Duhul lui Dumnezeu i-a fost permanent la suflet.

Secretul verticalităţii morale şi al rezistenţei, a venit din tăria credinţei, Martin Benedict manifestând încă de foarte tânăr, determinare, răbdare, afabilitate, blândeţe şi o morală fără cusur, având o finalitate filantropică, aşa cum s-a văzut în întreaga sa viaţă.

Hotărârea de a urma Seminarul Mic din Hălăuceşti „Pentru a deveni preot franciscan” – vine la tânărul Martin Benedict firesc, urmare a râvnei şi evlaviei de care era cuprins de mic atunci când era vorba de lucrurile duhovniceşti: „Deschiderea cursurilor Gimnaziului Franciscan a oferit credincioşilor catolici din Moldova posibilitatea de a-şi trimite copiii la studiu” – aşa cum subliniază autorii lucrării, dar a constituit totodată şi o pepinieră de viitori preoţi şi fraţi franciscani, un nucleu aidoma celui format de Seraficul Părinte Francisc la Porţiuncola.

În Provincia Moldova – au crescut mlădiţele viitorilor arbori franciscani deveniţi ulterior, preoţi, episcopi, fraţi religioşi.

Pe timpul seminarului, se relevă calităţile sale morale şi spiritul franciscan: „Colegii lui îşi aduc şi acum aminte de rugăciunile lui lungi şi meditaţiile cu care se hrănea zilnic. Era pios şi un model de simplitate şi onestitate. Câteodată provocat şi luat peste picior de colegii săi, pentru bunătatea şi sinceritatea lui, Martin cu tact şi delicateţe răspundea cu un cuvânt care, aşa cum îşi aminteşte unul dintre colegi : „zguduia, şi atunci refăceai multe lucruri din lăuntrul tău, aşezându-le la locul potrivit lor.”

Cei trei ani de seminar l-au iniţiat în tainele cărţii şi ale credinţei, îmbogăţindu-se în cunoştinţele filosofice şi teologice. Aici a avut posibilitatea de a trăi şi a cunoaşte mai bine spiritul franciscan şi a putut să-i cunoască pe fraţii franciscani de care nu se va mai dezlipi niciodată.”

Dumnezeu însă îi încearcă pe fii Lui predilecţi. Şi una din primele încercări a fost închiderea Seminarului şi trimiterea elevilor acasă : „Comuniştii au impus închiderea tuturor conventelor şi a seminariilor, în număr de aproximativ şaizeci, şi ca urmare toţi elevii şcolilor catolice au fost constrânşi să se întoarcă acasă. Numeroasele Institute organizate de către religioşi au fost închise, De această cruzime nu a scăpat nici Seminarul Franciscan din Hălăuceşti care a fost transformat într-o ridicolă şcoală de mecanici tractorişti”.

Spun autorii că această dispoziţiune nedreaptă împotriva Bisericii Catolice avea să-l afecteze pe Martin : „După acest eveniment, Martin, pentru a răspunde chemării şi totodată pentru a rămâne fidel lui Cristos, a trebuit să devină omul ’renunţării’ şi al ’părăsirii’ continue pentru cele cereşti. Aceasta este credinţa adevărată : să te încrezi în Dumnezeu chiar şi atunci când pare contradictoriu şi de neîncredere.”

Ca un adevărat soldat al lui Cristos, Martin a continuat bătălia pe câmpul de luptă al noului regim : „Zguduit de acel sentiment de absolută neputinţă în faţa unor forţe de nebiruit, putea să se închidă în el însuşi, considerându-se refuzat de iubirea cerească, dar Martin nu a căzut pradă acestei tendinţe, pentru că era convins că prin iubire chiar şi păcatul istoriei poate deveni o stradă prin care trece mântuirea. Dumnezeu va continua să lucreze în el şi prin el.  Planul Său pentru Martin, aşa cum o demonstrează evenimentele vieţii sale, se va împlini însă fără a fi întrerupt.

Lăsat pe drumuri, Martin a continuat să se roage lui Dumnezeu şi mai mult, cerându-i lumina călăuzitoare şi ocrotirea. Şi părintele Gheorghe Patraşcu, numit de puţin timp paroh la Luizi Călugăra, aproape de Bacău, cunoscându-i râvna şi simţindu-i dorinţa neîncetată de a deveni preot, l-a ajutat cu sfaturile sale duhovniceşti.”

În acelaşi an, toamna, susţine cu succes examenul de admitere la „Liceul de băieţi” din Bacău, azi Colegiul Naţional „Ferdinand I”, – unde studiază între 1948-1951.

Autorii subliniază că şi în acest context politic dificil, care l-a silit să-şi aleagă aparent, alt drum, comportamentul său moral nu s-a schimbat : „Deşi ambientul şcolar nu mai era acelaşi, devoţiunea şi dorinţa lui Martin de a rămâne unit cu Dumnezeu au rămas neclintite şi asidue. În liceu a fost întruchiparea elevului sârguincios şi cuminte, care nu ieşea din vorba profesorilor, care nu îşi îngăduia gesturi de bravadă şcolărească şi pentru care a fi elev însemna a avea, pe linie, note cât mai mari. Acesta a fost elevul Martin: silitor, conştiincios şi ambiţios, cu note întotdeauna mari.”

Unirea cu Cristos este deseori rodul unei lupte ascunse şi a unui tăcut „eroism” – pe termen lung. Şi acest adevăr l-au demonstrat pe viu, preoţii şi ierarhii catolici în perioada de prigonire comunistă.

Martin Benedict îşi urmează studiile la Facultatea de Medicină din Iaşi cu înfăţişarea simplului ţăran descins în marele oraş universitar : „Cineva îşi aminteşte chiar sosirea lui în oraşul universitar : ’era îmbrăcat complet în straie ţărăneşti, purta opinci, obele (oghele) albe şi cu o veche valiză de lemn în mână’. Ce simplitate covârşitoare! Această smerenie ascundea de fapt fervoarea, nobleţea spiritului său şi ca orice tânăr care bate la porţile universităţii, viitorul medic aducea cu sine un noian de speranţe!” – scriu autorii lucrării.

Respectând preceptul intim că „în procesul de vindecare, criteriile folosite de conceptul medical creştin implică relaţia cu Dumnezeu şi relaţia dintre trup şi suflet, iar prin urmare, noţiunea de sănătate nu poate fi despărţită de dimensiunea spirituală” – tânărul Martin Benedict hotărăşte să se ocupe de arta vindecării totale a omului : trup, suflet şi spirit. Sub îndrumarea duhovnicească a preoţilor franciscani cu care avea legături strânse, tânărul se străduieşte să devină un exemplu de trăire morală care „va putea promova iubirea semenilor în suferinţă şi în dăruirea exemplară în profesie.”

Erau vremuri tulburi, presărate cu persecuţii, arestări în masă, urmăriri, prigoniri, fel de fel de îngrădiri, dar tânărul Martin Benedict, cu o încredere nestrămutată, nu şi-a pierdut liniştea şi pacea lăuntrică. El devine un model de smerenie şi pietate : „În anii de facultate studia şi se ruga. Avea un program de muncă şi de odihnă planificat şi respectat. Studiind cu perseverenţă a devenit şi la facultate printre cei mai buni, poate chiar cel mai bun. Era poreclit şoarecele bibliotecii. Se vedea în el tânărul studios în a cărui minte nu încape altă preocupare decât cea a spiritului. Petrecea ore în şir în biblioteca spitalului Sfântul Spiridon şi în faţa Tabernacolului. Sârguinţa la învăţătură, experienţa liniştii şi a rugăciunii îi ofereau orizonturi noi spre propria maturizare şi dezvoltarea cunoştinţelor celor cereşti şi celor pământeşti, cunoaşterea valorilor şi nu în ultimul rând a resurselor divine şi umane. Studia foarte mult şi cu toate acestea succesele sale i le atribuia lui Dumnezeu, aşa cum reiese din lectura uneia din scrisorile sale : „ajutorul lui Dumnezeu a fost atât de vădit încât dacă mi-aş atribui numai 1% din rezultate, aş fi nesincer cu mine însumi şi aş răpi un sacru drept al lui Dumnezeu”.

Era, spun mărturiile strânse de autorii lucrării, un om ferm, cu trăsături de caracter puternice, în pofida înfăţişării sale oarecum firave : „Prin formarea sa sufletească, caracterul lui reflexiv, atent la condiţiile de asuprire ateist-comuniste, cu gândurile adânci vorbea precaut şi în acelaşi timp în mod curajos. Aceasta a fost una dintre cele mai evidente trăsături de caracter ale lui Martin : împletirea umorului cu profunzimea cugetărilor înţelepte. Explorând abisurile existenţei umane transmitea celorlalţi convingerea că în viaţă se pot avea răspunsuri adevărate numai când se pun întrebări adevărate.

În fiecare dimineaţă se trezea înaintea celorlalţi colegi de cămin şi mergea la Sfânta Liturghie. Îmbrăcat modest, slujea la altarul Catedralei din Iaşi ca ministrant, şi participa aproape la toate activităţile parohiale permise în acea vreme. Lua parte la unele prelegeri pe teme spirituale ţinute pentru tinerii studenţi de către preotul Gaşpar Bachmeier (paroh, profesor şi apoi rector la Institutul Teologic) şi păstra o legătură apropiată cu toţi preoţii de la Catedrală. Anii de facultate aveau să-i rezerve plăcutul prilej de a-l întâlni şi pe Episcopul Ioan Duma recent eliberat din închisoare dar cu domiciliu obligatoriu, de care îl va lega o strânsă prietenie până la sfârşitul vieţii. Cu acest episcop de exemplară dăruire paternă va împărţi emoţiile şi bucuriile izvorâte din reuşita examenelor şi multe alte momente importante din viaţă.”

Umanitatea, caritatea, filantropia, sacrificiul pentru aproapele, ca virtuţi esenţiale, se contopeau în el, punându-le în slujba semenilor.

Încheindu-şi studiile universitare în 1957 cu specializarea pediatrie, tânărul doctor Martin îşi începe cariera ca stagiar, în satul catolic Răducăneni – pentru o perioadă scurtă de câteva luni.

Prin promptitudinea şi atitudinea sa caritabilă, prin modul exemplar de a-şi îngriji bolnavii, a atras însă atenţia organelor de atunci şi astfel este mutat la Tătăreni, un sat ortodox apropiat de graniţa cu Rusia – pentru un motiv ridicol : că nu-şi îndeplinea întocmai profesia de medic. Acest „exil” – va dura aproape 4 ani. Dar, un creştin autentic dă mărturie oriunde s-ar afla. El devine, datorită generozităţii şi abnegaţiei, medicul tuturor. „În ciuda frigului şi a sărăciei în care trăia în exilul lui la Tătăreni, a găsit un loc mai ferit de vânturile pustiitoare ale veacului, pentru a-şi înfiripa prin profesie rădăcinile pe care le dorea înfipte în cer. Exilat, solitar, dar mai ales liber, de atunci înainte nu a mai recunoscut decât o singură autoritate : slujirea celor săraci şi bolnavi în numele lui Dumnezeu.”

La plecarea din acel ţinut, locuitorii au spus cu regret : „a plecat părintele nostru medic”. Cuvinte providenţiale pentru că „pe timpul şederii la Tătăreni, îi vizita des pe fraţii franciscani din Huşi. Cu toate că avea de parcurs o distanţă destul de mare pe jos ori pe bicicletă sau trebuia să înfrunte intemperiile vremii, lua des parte la Sfânta Liturghie şi la sacramente. Imposibilitatea de a asculta Sfânta Liturghie în fiecare zi îl făcea totuşi să sufere mult. „Deşi când am plecat din Răducăneni – scrie într-una din scrisori – am spus : ’Domine Jesu, non mea voluntas, sed Tua fiat’… totuşi am vărsat multe lacrimi. Aici nu cunosc pe nimeni…am găsit masă şi casă, am linişte şi-mi pot îndeplini programul meu spiritual, totuşi, dimineaţa când ştiu că începe Sfânta Liturghie şi eu sunt în imposibilitate fizică de a merge, 16 km dus-întors, doar duminică după amiază pot pleca să ascult Sfânta Liturghie.”

„După Sfânta Liturghie mergea la fraţii franciscani şi acolo împreună, în climatul unei adevărate agape fraterne, discutau de probleme morale şi sociale dar mai ales de problemele legate de avort aşa cum avea să mărturisească mai târziu părintele Alois Donea, expert în morală creştină, cu care a iniţiat şi un curs de latină”.

În data de 1 noiembrie 1961 se mută la Bacău la Spitalul Municipal Central unde activează timp de un an. „În pofida perioadei de ascensiune a comunismului, şi la Bacău doctorul Benedict prin simplitatea lui, a demonstrat că este un medic bun şi un om al credinţei, capabil să-l mărturisească pe Cristos şi să lupte fără teamă pentru apărarea vieţii umane. Puterea sa venea din credinţă : cine are credinţă, zăreşte invizibilul şi de aceea nu se zdruncină şi nu se clatină în faţa aparenţelor timpului.”

În 1962 ajunge la Oneşti unde activează în barăcile muncitorilor şantierişti până la ridicarea spitalului. Aici, spun autorii : „Prin autoritatea şi siguranţa sa consolida relaţii de încredere şi cooperare între medici, inspira calm, echilibru, iar în cazurile dificile promova soluţii eficiente şi imediate. La rezolvarea acestor cazuri îşi aduceau contribuţia calităţile sale profund umane, apropierea de pacient şi de suferinţele acestuia, precum şi tăria vieţii sale spirituale.”(…) „Meritul lui a fost însă – aşa cum reiese din lucrarea autorilor – străduinţa neîntreruptă în a străbate drumul de formare şi de a cunoaşte Adevărul prin umila încercare de întrezărire a tainei lui Dumnezeu şi a omului niciodată separaţi unul de celălalt, ci mereu consideraţi împreună. De aceea se preocupa în egală măsură de studiul medicinei şi de studiul teologiei.”

Ca şi bunul samaritean din pericopa biblică : „Înzestrat cu un puternic sentiment de iubire, nu se întreba ’Cine este aproapele meu!?’ , dar recunoştea în fiecare om pe aproapele său, şi în special în nenorociţi şi necăjiţi. În orice fiinţă umană suferindă se află însuşi Cristos care suferă. (Acesta a fost şi Crezul  Măicuţei Tereza de Calcutta – această adevărată sfântă a veacului al XX-lea, propusă de papa Ioan Paul al II-lea pentru beatificare – n.n.)  Pentru doctorul Benedict aceasta nu era o simplă metaforă, ci însăşi realitatea omului. (…) Suferinţa omului nu avea aşadar pentru el nici naţionalitate, nici rasă, nici vârstă, nici sex, nici stare socială; era, pur şi simplu, durere, iar el vedea în fiecare suferind o întrupare a lui Cristos.

Era ca Samariteanul cel bun. Pe cerşetori sau pe vagabonzi îi numea uneori glumind ’ticălosule’, găsindu-i într-o stare jalnică şi vrednici de milă, dar o făcea sub chipul nevăzut al unui spirit patern sobru, îndrumător. De asemenea, pe aceia care erau respinşi de alţi medici, îi lua el sub îngrijire medicală şi le oferea propria atenţie chiar până la vindecarea lor. Împărtăşea cu bolnavii săi aceleaşi sentimente, bucurii şi suferinţe ; se identifica cu ei, îi plăcea să se contopească cu lumea simplă, să vorbească folosind limbajul lor şi să-i îngrijească mai ales pe cei nevoiaşi, Nu rareori, mergea să-i îngrijească pe bolnavi chiar la ei acasă. Era pe de o parte ca un apostol terapeut care vindeca trupul uman, iar pe de altă parte ca un semănător care seamănă în sufletele pacienţilor învăţătura creştinească. Vindecarea trupească deseori era mai uşoară decât trezirea aptitudinilor sufleteşti sau a dorinţei spirituale în inimă. Iată de ce pacienţii săi nu erau numere sau mase de oameni, ci fiinţe ale lui Dumnezeu nevoiaşe de vindecare fizică şi duhovniceşte de recondus la Tatăl Ceresc. Aşadar, înainte de a le oferi bolnavilor medicamente, îl oferea pe Dumnezeu.”

Aici şi-a dat adevărata măsură a profesionalismului, dar şi a credinţei sale în dreptul fiecăruia la viaţă : „În acest spital, doctorul Benedict a atins culmea misiunii sale de apărător al vieţii, întrucât a făcut o adevărată campanie împotriva avortului, declarându-se contra acestei practici criminale şi refuzând mereu şi în orice situaţie să o practice. În spital, atât medicii cât şi asistentele medicale îşi aduc bine aminte de acest lucru.

S-a dedicat slujirii aproapelui din toate punctele de vedere. Nu se îngrijea de pacient doar trupeşte dar se şi ruga pentru el. Mai târziu, după hirotonirea întru preoţie, celor suferinzi le administra pe ascuns Sfântul maslu, indiferent de confesiunea creştină.”

Tulburătoarea mărturie a unei paciente care ajunsese la morgă fiind declarată decedată, dar resuscitată de dr. Martin Benedict, după mai multe ore, este edificatoare.

În realitate, omul care are timp şi pentru alţii, nu dăruieşte ceva, ci pe sine însuşi. Pentru această probă de umanitate şi de slujire, şi pentru ataşamentul neclintit faţă de Biserică, consătenii din Galbeni îl iubeau şi îl respectau într-atât încât i se adresau cu formula întrebuinţată numai preoţilor : Lăudat să fie Isus Cristos! O făceau însă fără a şti că el este preot.”

„Fiul iubirii şi al milostivirii lui Dumnezeu” – cum a fost considerat Martin Benedict, nu este scutit însă de încercări. În 1972 este supus la trei operaţii abdominale la scurt timp una de cealaltă şi supravieţuieşte în chip miraculos, rămas cu o infirmitate internă şi obligat să-şi schimbe total modul de alimentaţie şi chiar de viaţă. În clipa grea a încercării, în timpul durerilor insuportabile care-l chinuiau, aşa cum povesteşte el însuşi mai târziu, „s-a întâmplat cu el ceva neaşteptat şi misterios. Harul dumnezeiesc a coborât în întunericul durerii lui ca o lumină strălucitoare. Prin credinţă, omul este capabil să-l întâlnească pe Dumnezeu chiar şi în timp de noapte, pentru că este Dumnezeu acela care în noapte se lasă văzut. (…)

Ceea ce Domnul voia să pună la încercare în el nu era puterea, ci slăbiciunea lui. Martin a îmbrăţişat cu tărie această neputinţă a trupului şi a înţeles că este mereu nevoie de o pierdere trecătoare pentru o victorie eternă, aşa cum spune Isus : dacă grăuntele de grâu, care a căzut în pământ, nu moare, rămâne singur; dar dacă moare, aduce mult rod’ (Io 12,24); sau Sfântul Paul : ’Dumnezeu a ales lucrurile nebune ale lumii, ca să facă de ruşine pe cele înţelepte. Dumnezeu a ales lucrurile slabe ale lumii, ca să facă de ruşine pe cele tari’ ( 1 Cor 1, 27).

Aprofundarea conştientă a propriei vocaţii franciscane începută de timpuriu şi având ca exemple chiar pe părinţii lui biologici care erau terţiari franciscani, precum şi sfaturile preoţilor, au sfârşit prin a-l hotărî pe tânărul medic, în pofida piedicilor şi a restricţiilor impuse de regimul comunist, de a-şi urma prima chemare, născută la Galbeni : „În anul 1958, într-una din scrisorile trimise către episcopul Ioan Duma, a cerut sfaturi şi rugăciuni pentru a vedea şi mai clar care este voinţa lui Dumnezeu pentru viaţa sa : ’Sincer Vă spun că faţă de Sf. Francisc am o admiraţie deplină’.

Reşedinţa din Oneşti i-a permis să fie aproape de unul dintre fostele convente ale Fraţilor Minori Conventuali din Târgu Trotuş, unde din fericire, chiar dacă nu aveau voie să ducă o viaţă de comunitate, mai rămăseseră câţiva fraţi franciscani.(…) A început aşadar în secret pregătirea pentru viaţa franciscană cu părintele Gheorghe Patraşcu. În anul 1976 a făcut profesiunea simplă, iar cea solemnă după trei ani, adică în anul 1979. Datele exacte rămân necunoscute până şi astăzi. Era riscantă înscrierea fratelui Martin pe aşa numitul registru al profesiunilor. Deşi pe de o parte în clandestinitate, şi pe de altă parte de profesie medic activ, trăia voturile sfaturilor evanghelice cu o dăruire totală lui Dumnezeu şi ca un dar gratuit.  Viaţa fraternă era hrănită prin dialog, prin rugăciunea orelor împreună şi prin întâlnirile dese cu confraţii săi din marea familie franciscană ascunsă: fără a  putea purta tunica franciscană.”

Aşadar, viaţa franciscană, trăită, nu în convent, ci în statul său, nu era diferită cu mult de cea din frăţietăţile mari franciscane: „A trăit o viaţă exemplară, deşi nu a avut niciodată posibilitatea să trăiască sub acelaşi acoperiş cu fraţii franciscani şi să urmeze întocmai prescrierile Regulei şi Constituţiile Ordinului franciscan. Munca pe care o desfăşura îi oferea o condiţie economică mai bună decât a multora, dar renunţa la bunurile sale în favoarea celor săraci şi a Bisericii. Pentru sine nu ţinea mai nimic şi, deşi medic, se îmbrăca foarte modest. Apartamentul pe care îl avea la Oneşti deseori îl punea la dispoziţia preoţilor cu spirit de ospitalitate şi prietenie.(…)

A făcut un vot de curăţie încă de când era mic şi l-a păstrat cu tărie până la moarte. Neîntreruptul contact şi colaborarea sa cu clandestina Provincie a Fraţilor Minori Conventuali din România au fost mereu supuse votului ascultării faţă de superiorul său, Părintele Provincial Gheorghe Patraşcu.”

Paralel cu viaţa  obştească se dezvoltă şi dorinţa de a studia teologia pentru a deveni preot : „L-a ajutat să împlinească această dorinţă tot părintele Patraşcu Gheorghe cu care a început în clandestinitate studiile de teologie.(…)

După formarea filosofico-teologică, a completat toate documentele necesare, s-a adresat Episcopului franciscan Ioan Duma printr-o cerere orală de a fi sfinţit preot la Târgu Jiu. Acesta fiind urmărit de Securitate, cu mare părere de rău a fost nevoit să răspundă negativ. Biserica unde celebra Sfânta Liturghie şi casa parohială unde locuia, erau pline de microfoane spion. Riscul era prea mare însă Episcopul Ioan Duma l-a sfătuit să se adreseze episcopului Alexandru Todea. Acesta din urmă a acceptat cererea.

În ziua Sfintei Cruci, duminică, 14 septembrie 1980, sărbătoare foarte dragă familiei franciscane, Martin Benedict a fost hirotonit preot la Slănic Moldova împreună cu Antal Gheorghe de către episcopul Alexandru Todea.(…) La sfârşitul ceremeoniei Preasfinţitul Todea s-a pus în genunchi şi a cerut binecuvântarea celor doi preoţi noi sfinţiţi.”

Bucuria sa lăuntrică nu putea fi însă sugrumată, cu toate că nu putea vorbi nimănui, nici măcar familiei sale despre preoţia lui.

Însă Dumnezeu are în vedere toate aceste sacrificii făcute de fiii săi şi-l trimite pe Duhul Sfânt să-i mângâie, aşa cum a trimis Duhul şi asupra Fiului Său Isus Cristos în momentele cheie ale vieţii sale publice : la Botezul în Iordan, la Schimbarea la Faţă pe Muntele Tabor. Spun autorii : „Când Duhul Sfânt umple omul în rugăciune şi în contemplaţie, produce o puternică lumină lăuntrică iar ochii îi devin transparenţi. Numai acum capătă sens privirile şi cuvintele lui pline de profunzime. Ele se năşteau din liniştea lăuntrică devenită un semn şi un loc al prezenţei lui Dumnezeu; iată de ce această calitate a inimii rodea o caritate din ce în ce mai mare.”

Permanentele sale colocvii spirituale cu Isus Cristos din Sfântul Tabernacol reprezentau pentru preotul Martin însă, cea mai mare mângâiere: „Oare vom putea cunoaşte vreodată conţinutul rugăciunilor sale? Ar putea fi ca aceasta scrisă într-una din scrisorile sale : ’Arunc o privire la Isus! Îl văd tăcut. Necuprinsul cuprins într-o părticică de pâine din care din când în când mici părticele neobservate pe patenă sau pe jos. El Maestatea nesfârşită în faţa căruia Îngerii şi Sfinţii cântă perpetuu, întinsul şi nesfârşitul SANCTUS  pe care cerurile şi pământul  nu-l pot cuprinde în faţa căruia tremură cerurile şi pământul şi infernul şi totuşi tace… în Tabernacolul Iubirii Infinite! El care face să răsară soarele şi peste cei păcătoşi şi peste cei drepţi şi totuşi se află tăcut. Prizonier uitat de lume în tăcerea din Altare…’ şi eu care sunt un mic nimic şi totuşi câtă gălăgie fac în jurul meu… câte priviri aţintite asupra mea şi poate de câte ori uit că puţinul bine ce-l fac nu e de la mine ci ’Omnia possum in eo qui me confortat!’

Deşi în Romnia nu a celebrat niciodată în public, slujirea preoţească se manifesta în el prin modul lui de a fi primitor, plin de bucurie, echilibrat, curajos până la sacrificiu, capabil să citească în sufletele oamenilor şi dispus să dea sfaturi duhovniceşti adresate într-un stil aparte. Întrupa darul  preoţiei în mod deosebit la spital unde, medic fiind, se dăruia pe sine însuşi lui Dumnezeu şi oamenilor. Stătea în mijlocul bolnavilor ’ca cel care slujeşte’ şi era mereu conştient că fiecare gest de milă este primit de Domnul”- mai specifică autorii.

Un asemenea model de viaţă creştinească este atât de sublim încât pare aproape incredibil. Şi totuşi, acesta a fost părintele doctor Martin Benedict, exemplu de virtute şi de dăruire lui Dumnezeu şi semeneilor, până în ultima clipă. După pelerinajul în Italia pe care l-a făcut în octombrie 1983, împreună cu părintele Mihai Pal, cu prilejul beatificării fratelui capucin Ieremia Valahul, unicul fericit al Bisericii Catolice din România, ocazie cu care, îmbrăcat moldoveneşte, a proclamat rugăciunea credincioşilor cu glas puternic şi hotărât, aidoma unui profet, părintele Martin a început să fie persecutat de Securitate, mai ales că fusese fotografiat în timp ce  a concelebrat Sfânta Liturghie la mormântul Sfântului Anton, dezvăluindu-şi adevărata stare preoţească. Acesta a fost începutul persecuţiilor, începutul calvarului său, al percheziţiilor, anchetelor prelungite, reţeinerii sale la intrarea în secţia de Miliţie din Oneşti, într-o cameră cu gratii, pentru a-l vedea lumea. Chiar el avea să spună : „Mă vedea toată lumea stând ca un câine la gard”.

Sănătatea şubredă şi modul de viaţă plin de restricţii şi-au pus amprenta, l-au distrus măcinându-l psihic. „A trebuit să îndure chiar şi încercarea securiştilor de a-l otrăvi” – se menţionează în lucrare.

Dar, ceea ce era mai greu de suportat erau acuzaţiile neîntemeiate şi vorbele batjocoritoare la adresa Bisericii Catolice, astfel că rezistenţa psihică şi fizică a părintelui Benedict a fost pusă la o mare încercare.

La percheziţia apartamentului nu au găsit nimic suspect sau deosebit aşa cum se aşteptau, ci doar veşmintele sacre în care celebra Sfânta Liturghie, patena şi potirul.”

Dar, aşa cum  menţionează autorii cu mult discernământ şi în spiritul adevărului, „Crucea celui care îl urmează pe Cristos nu este semnul unui destin groaznic ci semnul unei înţelepciuni capabile să transforme nonsensul istoriei omeneşti într-o cale de viaţă şi de iubire”.

Marea iubire cu care a fost dăruit părintele Martin şi pe care a împărtăşit-o tuturor bolnavilor şi credincioşilor săi  a fost constanta vieţii sale : „Tot din iubire a activat la spital până în ultimele zile din viaţă. Venea şi se ţinea de pereţi, se odihnea de două trei ori până să ajungă la cabinetul lui, şi apoi mergea la bolnavi, făcând vizita. Mergea la Sfânta Liturghie cu mare greutate, după care se întorcea acasă; a doua zi din  nou la spital. În tot acest timp se ruga mereu, mereu, mereu…

Joi, 11 iulie înainte de a muri, a cerut părintelui paroh Eduard Sechel, Sfântul maslu. În dimineaţa zilei de 12 iulie 1986 a fost dus la spital, iar după amiază, înconjurat de rude, prieteni, preoţi, medici şi mulţi dintre pacienţii lui, se reîntoarce la Tatăl ceresc. Calvarul părintelui Martin se termină. A lăsat această lume pentru a se uni definitiv cu Domnul. A murit ca un adevărat erou al credinţei, care prin continua sa suferinţă a făcut o adevărată experienţă a mântuirii lui Dumnezeu.

Trupul său a fost îngropat în cimitirul din Galbeni aşa cum i-a fost dorinţa lăsată în testament : ’Doresc să fiu îngropat în cimitirul din Galbeni. Doresc o înmormântare simplă, într-un sicriu simplu, comun şi fără încălţăminte’. La slujba de înmormântare au participat numeroşi preoţi catolici şi ortodocşi şi o mare mulţime de oameni care au dorit să-şi ia rămas bun de la medicul lor cel bun.

Pe crucea mormântului se citesc aceste cuvinte : ’Îţi mulţumesc Doamne că m-ai creat’.

Părintele Damian-Gheorghe Pătraşcu, în calitatea sa de curier la Congregaţia pentru Cauzele Sfinţilor de pe lângă Scaunul Apostolic, scrie într-un articol intitulat : „Raportul credinţei” – apărut în Mesagerul Sfântului Anton, din martie-aprilie 2007 : „Să învăţăm de la ’martirii noştri’ cunoscuţi şi necunoscuţi, că dimensiunea credinţei este fără preţ în viaţa creştină. Să privim la cei dinainte şi să ne angajăm mereu mai mult să dăm curs harului divin, trăind pentru Dumnezeu şi pentru ceilalţi din jurul nostru. Aceasta este calea cea mai sigură care ne va conduce paşii spre binele, împlinirea şi mântuirea noastră”.

Dar, am adăuga noi, cu reverenţa cuvenită, avem obligaţia în conştiinţă să-i pomenim, să le cinstim memoria şi să-i luăm ca exemplu, pe cei care, într-un fel sau altul şi-au dat proba de foc pentru credinţa catolică, pentru marea familie franciscană, pentru semenii lor, înţelegând prin aceasta să-L slujească pe Dumnezeu. Şi unul dintre aceşti mărturisitori este părintele doctor Martin Dominic.

Într-adevăr, – conchide Pr. Damian Gheorghe Pătraşcu în articolul sus amintit, Biserica Romano-Catolică, prin Biserica locală din Iaşi şi Provincia religioasă a Fraţilor Minori conventuali îşi merită in toto numele de BISERICĂ MARTIRĂ”.

Şi să ne rugăm pentru susţinerea cauzei de beatificare pentru părintele doctor Martin Benedict, aşa cum ne învaţă Biserica : „O, Preasfântă Treime, îţi mulţumim pentru că l-ai dăruit Bisericii pe slujitorul tău Martin Benedict şi l-ai chemat să fie medic sufletesc şi trupesc. Tu l-ai înzestrat cu atâta iubire şi răbdare încât şi-a închinat viaţa întreagă pentru a apăra demnitatea şi libertatea umană şi pentru a-i sluji pe cei bolnavi şi pe cei săraci.

Vindecă, te rugăm, prin mijlocirea lui, toată rana sufletească şi trupească a celor ce, cu bună credinţă şi cu dragoste vin către Tine.

După cum i-ai dat o iubire înflăcărată către sfintele Taine şi curaj de neînfrânt în faţa vrăjmăşiei lumii acesteia tot astfel, dă-ne şi nouă, prin exemplul şi mijlocirea lui, să fim între oameni, chipul viu al bunătăţii Tale, şi să păşim cu hotărâre şi elan pe căile Tale sfinte.

Te mai rugăm, Doamne, să binevoieşti, dacă este voia Ta, a-l ridica pe slujitorul tău Martin Benedict la gloria Altarelor spre mărirea slavei Tale. Amin.  (Tatăl nostru…, Bucură-te Marie…, Slavă Tatălui…”).
Galaţi, 10 mai 2008

CEZARINA ADAMESCU

Anunțuri