~Cezarina Adamescu: „Un gând de aducere aminte. Un om devenit rugăciune“

Deşi încă drept şi falnic la cei 92 de ani ai săi, Patriarhul a plecat încovoiat, apăsat de o vină care nu era a lui. Dar pe care şi-o asumase. Avea atâtea răni deschise pe trup şi pe inimă, câte biserici fuseseră dărâmate. Câţi preoţi şi înalţi ierarhi fuseseră întemniţaţi. Câţi nevoiaşi nu aveau ce să le pună pe masă, copiilor. Câţi sinucigaşi îşi încheiaseră socotelile pripit, cu viaţa, din motive mai mult sau mai puţin întemeiate. Câţi copii avortaţi ori abandonaţi la containere strigau cu glăscioarele mute spre Cer, stând cu pumnişorii strânşi, pentru că li se luase dreptul la lumină, dreptul la viaţă.

Tot atâtea răni câte cuvinte blasfemiatoare, câte blesteme şi ocări la adresa Domnului. Câtă ură între fraţi, între copii şi părinţi, între soţi, între rude de sânge… Câţi drogaţi, bolnavi de SIDA, femei care-şi vând trupurile, bărbaţi speculând femeile care se vând, câţi hoţi, mincinoşi, adulteri, trădători, mişei, parveniţi, tâlhari şi păcătoşi de tot felul… Şi mai ales, câţi necredincioşi care trăiau ca şi când n-ar muri niciodată…

Pentru toţi se ruga încontinuu, viaţa sa se petrecea între altar şi capela de rugăciune. Între Euharistie şi icoana Mântuitorului şi a Măicuţei Domnului.

Deşi înconjurat de zeci de prelaţi, îşi ducea poverile singur. Lacrimile nu i le văzuseră decât foarte puţini, curgând pentru toate nelegiuirile săvârşite de alţii împotriva Bisericii.

El era păstorul, iar oiţele, vitele, mieii, fiecare cu beteşugul său, erau peste putere de mulţi,  trăgând fiecare în partea unde i se părea că iarba e mai grasă.

Cu vorba bună, cu sfatul înţelept, cu propria sa purtare exemplară, cu surâsul cald, cu bunătatea-i proverbială, cu lumina de pe chip şi cu prezenţa sa stenică, impunătoare, protectoare.

Dar de fapt, era singur. Mereu singur într-o luptă cu un uriaş fără limite : răul din lume. Răul de departe, dar, în chip deosebit, cel de aproape. Din jur, de lângă sine, care pătrundea tot mai adânc, chiar şi până-n altar, în confesional, în sacristie.

Singur fusese şi Isus, deşi era înconjurat de gloate de oameni şi îşi alesese chiar 12 apostoli şi 70 de ucenici să-L urmeze, pe care să-i înveţe, cărora să le lase moştenire învăţătura de la Tatăl. Îi învăţase Rugăciunea Domnească. Îi făcuse martori ai minunilor Sale. Câţi dintre ei se aflau, însă, la poalele crucii, în ceasul cel greu din urmă? Unul singur. Alături de Mama Sa şi de o fostă păcătoasă.

„Femeie, iată-l pe fiul tău!”

„Fiule, iat-o pe Mama ta!”

Astfel încredinţase Maicii Sale, prin apostolul Ioan, întreaga lume păcătoasă. Şi pe noi. Până la sfârşitul veacurilor.

Patriarhul dormea acum, înconjurat de cele mai înalte onoruri. Înconjurat chiar şi de cei care, declarându-se ateei convinşi, încercaseră să-i împiedice lucrarea. Un singur preot tânăr plângea nemângâiat, şi doar câteva măicuţe şi ştergeau discret la ochi cu năframele. Ceilalţi, căutau un unghi cât mai favorabil pentru ca apariţia lor să dea bine pe marile şi micile ecrane.

Mii de rugăciuni făcute doar cu buzele. În ochi li se citea unora uimirea, dar şi o curiozitate insolită de a şti mai degrabă ce-o să urmeze. Se făcuseră deja prognosticuri. Reformă sau tradiţie?

Pe Dumnezeu nu-L întreba nimeni. Şi doar El trebuia să decidă soarta Bisericii, rămasă acum fără păstor. Jocurile erau încheiate, târgurile, negocierile, încă mai continuau în favoarea unora sau altora. Cum decid cărţile.

Patriarhul se îndreptase spre salonul unde urma să fie operat senin, liniştit, împăcat, cu nădejdea în Dumnezeu, îşi încredinţase chiar medicul că totul va decurge bine, că este o zi mare, ziua Sfântului Valentin şi că va scăpa teafăr. Şi chiar totul decursese normal. Intervenţia reuşise.

Dar deodată inima sa, împovărată de atâtea dureri, începu să se împotrivească. Obosise. Nu mai putea lupta cu durerile lumii.

Şi Isus agonizase singur pe cruce. Şi Dumnezeu părea să-L părăsise în ceasul cel greu. Dar aşa trebuia să se întâmple. Să sfârşească precum un om. Pentru că fiecare om moare singur, aşa cum singur se înfăţişează pe lume, în ţipetele mamei şi în strigătele de glorie ale celorlalţi apropiaţi. Cu cât mai înconjurat de mulţime, cu atât mai singur pleci, pe drumul tău, neprivind înapoi, pentru că, vine o clipă, – doar a ta -, când nu mai poţi lupta cu stihiile vieţii.

Atât a fost. Şi a fost.

Nici o intervenţie, în afară de cea a lui Dumnezeu, nu putea să mai întoarcă clipa. Dar Dumnezeu deja hotărâse. Îşi lua fiul  înapoi, după ce acesta, ascultător, drept, jertfitor, rugător peste poate, îl slujise aproape 80 de ani.

80 de ani de slujire neîntreruptă, sistematică. Să nu fie o zi ori o noapte, ori  măcar un ceas, să nu i te închini, să nu spui rugăciuni, să nu-ţi pleci genunchii, să nu îl slujeşti.

Mai mult de o viaţă de om, cât două, cât nouă, cât nouăzeci şi nouă – ca intensitate a trăirii religioase.  Cei care l-au cunoscut spun că a fost, ca şi papa Ioan Paul al II-lea, de vie amintire, un om al rugăciunii. Un om al slujirii euharistice.

Şi totodată un om deschis spre durerile altora. Ştia să aline, să mângâie, să  încurajeze, să întremeze, să călăuzească, dar şi să mustre cu blândeţe, atunci când situaţia o cerea. Cu Dumnezeu nu e bine să faci compromisuri. Şi Patriarhul nu făcuse. Sau cel puţin, nu de bună voie.

Mulţi, foarte mulţi s-au grăbit să-l judece, să dea cu piatra, considerându-se îndreptăţi să-i ceară socoteală. De parcă Patriarhul dăduse ordin să fie demolate bisericile. Să fie închişi preoţii, să fie interzisă Religia în şcoală.

Aţi asistat vreodată la dărâmarea unei biserici? Este un spectacol care nu se poate privi fără un cutremur adânc de fiinţă. Fără să-ţi lase o rană adâncă în suflet. Nici un creştin nu poate asista nepăsător la prăbuşirea zidurilor unui locaş de cult. Pentru simplul motiv că n u e o casă, o clădire oarecare, ci este casa lui Dumnezeu şi Poarta Cerului. Cum să dărâmi Casa lui dumnezeu de pe pământ? Cu ce putere, cu ce voinţă, cu ce minte, cu ce suflet? Şi mai ales, cu ce motiv? Ori, dacă un creştin nu poate asista la dărâmarea, la  nimicirea Casei lui Dumnezeu fără să se cutremure, cum ar fi putut un preot, un ierarh, un monah, să asiste nepăsător la moartea atâtor biserici?

Au fost şi au rămas pentru el, aşa cum a mărturisit, când a împlinit 90 de ani, asumându-şi o vină care nu era a sa, – răni scrijelate pe inimă.

Sunt convinsă de acest lucru. Nici o altă mângâiere, nici o altă faptă de bine nu i-a putut vindeca aceste răni care au rămas până în ultima clipă deschise şi sângerând, sângerând…

A plecat cu inima sângerândă, inimă care nu mai putea suporta rănile, căci şi inima omenească are o limită. Şi limita fusese demult depăşită, aşa cum fusese depăşită orice închipuire, strigătoare la cer, atunci când se întâmplaseră aceste cumplite fapte, atunci când se legalizase avortul, atunci când se aprobase legea pentru homosexuali,  şi mai recent, atunci când se aprobase scoaterea icoanelor din şcoli.

Trecuseră aproape 18 ani de la schimbarea regimului. Ani în care se schimbaseră multe în rău şi în bine. 18 ani de convalescenţă, de încercare de reconstrucţie, de pansare a rănilor pricinuite de pieirea bisericilor, dar rănile erau la fel de dureroase, de adânci, de sângerânde. A purtat în sine, în alt fel, rănile lui Isus. Este părerea mea. Unul din oamenii aleşi pentru a fi stigmatizaţi pe viaţă, primind în trup şi în suflet rănile Mântuitorului. Chiar dacă nu voia să vorbească despre ele. Uneori se ghiceau sub veşmântul aurit sau cel alb de Înalt ierarh, căci sângele nevăzut, pătrunde şi prin pământ, şi prin piatră. Darămite prin carne. Cine ştia să le vadă, le-a văzut, le-a simţit, le-a venerat.

Fie şi numai pentru aceste rănim Patriarhul a r trebui ridicat la cinstea Sfintelor Altare. Nu decorat cu cele mai înalte distincţii – Steaua României în grad de Colan, cinste acordată post mortem, primului român, care de fapt, acum, nu-i mai slujeşte la nimic.

Dumnezeu îi dăduse alte decoraţii rubinii, alte distincţii, rănile Sale, dar i le atârnase direct pe inimă. De aceea, cred, inima  sa n-a mai vrut să lupte. Decoraţiile atârnau prea greu, căci se înmulţiseră şi depăşeau greutatea sa corporală. Îl trăgeau spre ţărâna din care venise aproape cu un secol în urmă. Îl îngenuncheau, îl apăsau, îl prăbuşeau. Cum să mai stai neclintit în picioare?

Trupul s-a prăbuşit chiar în clipa când sufletul s-a înălţat spre Cel pe care 80 de ani îl slujise zi şi noapte. Până şi-n somn, până şi-n vis, tot ce făcea devenise o rugăciune. O rugăciune a inimii continuă, rostită de Sfântul Duh, atunci când el era supus altor îndeletniciri pe care înaltele dregătorii le impuneau. Duhul se ruga pentru El în suspine negrăite. Astfel că el în întregime devenise  o rugăciune.

Pletele sale au albit în slujirea lui Cristos. Osândit, dar nu ucis. A râvnit la slava lui Dumnezeu şi s-a jertfit. Suişuri şi coborâşuri. A avut o cinstire şi un respect fără limite pentru biserica Mamă a Constantinopolului. Dragostea pentru Dumnezeu şi pentru oameni îi covârşea inima.

Dumnezeu l-a aşezat strălucit liturghisitor în Biserica sa.

Fericitul întru adormire Teoctist, te rugăm cu glas înalt : ghimpele dat nouă în suflet pentru păcatele noastre, tu să-l scoţi cu rugăciunile tale pentru noi.

Un om. Un suflet. Un cuget. Un om devenit rugăciune.

Un om. Rugăciune.
3 august 2007

CEZARINA ADAMESCU

Anunțuri