~Dan Floriţa-Seracin: „Scrisul românesc în Banat“

„Tăt Bănatu-i fruncea” este din vechime un dicton mult iubit de bănăţeni. Cu siguranţă el putea fi rostit în multe împrejurări, nu şi atunci însă când venea vorba de arta cuvântului în provincia noastră. La timpul său, Lucian Blaga deplângea numărul mic al personalităţilor creatoare de marcă în literatura Banatului, comparativ cu acela din domeniul altor arte. Abia în vremea din urmă, prin strădania unor scriitori merituoşi şi prin demersul unor îndrumători literari de certă valoare, Banatul e pe cale să recupereze handicapul pe care îl are în această privinţă faţă de alte provincii româneşti.

Starea de lucruri mai sus relevată îşi află explicaţia în istoria frământată a Banatului, oarecum diferită de aceea a Transilvaniei istorice. Faţă de Transilvania, autonomă până în 1867, Banatul se zbate în condiţii mai dificile înainte de Marea Unire. El nu se bucură de centre culturale de nivelul Blajului, Sibiului sau Braşovului, aflate în strânsă legătură cu centrele similare din Principate. În timp ce în România secolului al XIX-lea îşi făceau apariţia marii clasici ai literaturii naţionale, în Banat existau infinite greutăţi în calea răspândirii cuvântului în limba română. Presa bănăţeană în limba română se iveşte târziu, întâmpinând felurite piedici. După timide încercări prealabile, abia în 1880 apare la Timişoara Luminătorul, urmat de Gazeta poporului şi de Dreptatea în 1894, cel din urmă ziar fiind fondat de Valeriu Branişte şi Constantin Diaconovici. Curând, procesele de presă intentate de autorităţi au început să se ţină lanţ. Pentru condamnarea sentinţei abuzive în procesul Memorandumului, Valeriu Branişte a fost întemniţat timp de 15 luni. Nu se manifestă mai multă înţelegere faţă de cuvântul românesc tipărit peste graniţă. Autorităţile dau dispoziţie să se împiedice intrarea în imperiu a publicaţiilor, mai cu seamă a celor venind din România. Faptul că româna literară s-a impus cu mai multă greutate în Banat, apariţia în această parte de ţară a unei bogate literaturi aşa-zis dialectale, în frunte cu Victor Vlad-Delamarina, dovedesc, între altele, o izolare mult mai ferm impusă Banatului decât altor ţinuturi româneşti din interiorul arcului carpatic. Acest fenomen interesant poate fi interpretat şi ca o reacţie a provinciei la politica de denaţionalizare din imperiu. „Toate naţionalităţile din fosta «temniţă a popoarelor», românii, sârbii, croaţii, cehii etc., au răspuns la această politică printr-o accentuare a particularităţilor naţionale şi regionale.” (Gabriel Ţepelea în Ano, Ano, logojano, versuri în grai bănăţean, Introducere, Facla, 1974, p. 34) Dar, „chiar dacă nu au existat condiţii istorice şi politice formării unor personalităţi literare de mare anvergură, străduinţa colectivă neobosită a cărturarilor români de a nu se îndepărta de nevoile spirituale ale poporului e vrednică de a fi cunoscută, întrucât rodul muncii de zi cu zi a nenumăraţi cărturari modeşti, mulţi dintre ei rămaşi neştiuţi, a putut să pună bazele unei tradiţii culturale ce a stimulat setea spirituală a poporului, l-a ferit să se aservească unei culturi străine şi nu o dată, în condiţii vitrege, i-a dat puterea să se manifeste major în toate domeniile.” (Nicolae Ţirioi, Premise literare, ed. Facla, 1976, p. 15)

După Unire, începutul deceniului al treilea din secolul trecut este pentru literatura din Banat o perioadă de reculegere, de opintire a forţelor pentru revirimentul care se va produce în anii următori. Limba română era „abia scăpată de sub obidă”, după cum se exprimă scriitoarea Dridri Goroniţă, iar cei cu harul scrisului se numărau pe degete. Prima revistă literară, Banatul, apare abia în anul 1926 la Timişoara, urmată doi ani mai târziu de Seminicul la Lugoj. Activitatea editorială este săracă. Camil Petrescu, ce a trăit aici o vreme după război, se plângea de numărul foarte mic al tipografiilor, de faptul că ele nu aveau literă românească şi culegători români, de penuria de hârtie etc. Din fericire, în Banat au început să pătrundă fără oprelişte publicaţiile şi apariţiile editoriale de peste Carpaţi. S-au stabilit aici, fie şi temporar, intelectuali de elită, artişti importanţi, care încearcă să stimuleze dezvoltarea literaturii.

În deceniul al patrulea peisajul literaturii româneşti în Banat se modifică în mare măsură. Numărul publicaţiilor literare creşte, se ivesc Vrerea, Fruncea, Luceafărul la Timişoara, Banatul literar la Caransebeş ş.a. Apare o pleiadă de mânuitori ai condeiului, pe care pentru moment nimeni nu se gândeşte să îi descurajeze, deşi numărul lor era cu mult mai mare decât acela al producţiilor literare cu adevărat valoroase. Spiritul critic se formează ceva mai târziu. La 29 mai 1933, scriitorii bănăţeni se pot constitui într-o asociaţie literară care a purtat iniţial numele Altarul Cărţii, iar ulterior – Asociaţia Scriitorilor Români din Banat. Din această asociaţie au făcut la început parte: Aurel Cosma, Ioachim Miloia, Traian Topliceanu, Constantin Miu-Lerca, Dorian Grozdan, Ion Stoia-Udrea, Nicolae Ivan, Grigore Popiţi, Livius Jurchescu, Aurel Contrea, Dimitrie Fara, Pompiliu Şerbescu. Pe măsura afirmării lor au devenit membri ai asociaţiei şi Virgil Birou, Ilie Ienea, Grigore Bugarin, Melentie Şora ş.a. Pentru a  conduce această grupare literară au fost aleşi epigramistul M. Ar. Dan (pseudonimul lui Dion Mardan), poeţii Volbură Poiană Năsturaş, Constantin Miu-Lerca şi, mai târziu, Virgil Birou.

Pentru stimularea propăşirii artelor în spaţiul bănăţean s-a înfiinţat la 15 aprilie 1920 Asociaţia Culturală din Banat. Întemeietorii ei au fost Elie Miron Cristea, episcopul Caransebeşului şi profesorul universitar Traian Lalescu. Asociaţia a fost reorganizată în 1930 de către Sever Bocu, director regional al Banatului şi conducerea acesteia a fost încredinţată unui comitet animat de convingerea că „Mina bănăţeană a culturii noastre nu a fost decât imperfect exploatată” şi de dorinţa ca „prin instituţiile ce creăm să putem trimite exploratorii noştri în adâncurile încă necunoscute ale sufletului bănăţean.” (Seminicul, an III, nr. 7 – 8, p. 50)

În anul 1934 este transferată la Timişoara şcoala de bele-arte de la Cluj, fapt care determină stabilirea în capitala Banatului a unor artişti plastici de renume, Romul Ladea, Aurel Ciupe, Catul Bogdan, Atanasie Damian, Ştefan Gomboşiu. Unii, fiind bănăţeni şi legaţi spiritual de Banat, erau foarte dornici să contribuie la emanciparea culturală a acestuia. Îndeosebi Romul Ladea, personalitate artistică de excepţie, a întreţinut relaţii foarte strânse cu scriitorii şi cu intuiţia sa artistică pătrunzătoare nu a ezitat să le dea acestora importante sfaturi. Marele sculptor şi amicii săi se întâlneau la restaurantul Spieluhr, polarizând atenţia majorităţii scriitorilor, artiştilor plastici şi muzicienilor timişoreni. Aici s-a propus alcătuirea sub îngrijirea lui Ion Stoia-Udrea a primei antologii de poezie bănăţeană sub titlul 11 poeţi bănăţeni.

Poezia bănăţeană a anilor ce au urmat Primului Război Mondial nu depăşeşte decât arareori, aşa cum remarca pe atunci tânărul profesor al Liceului „C.D.Loga” din Timişoara, George Călinescu, faza eticistă. Epigonismul eminescian, ecourile poeziei lui Coşbuc şi Goga se resimt adesea în prea mare măsură. Suflul înnoitor al curentelor moderniste pătrunde cu timiditate. Tradiţia literaturii în grai bănăţean se perpetuează, având în vedere mai mult efectul umoristic, anecdotic. Se reţine din această perioadă strădania de a se exprima în versuri a unor Gh. Bălteanu, Petru E. Oancea, Mia Cerna, Lucian Costin. Cel dintâi creează o adevărată micromonografie în versuri a satului natal în volumul Din lumea Topleţului (1927). Petru E. Oancea, cunoscut în toată provincia sub numele Tata Oancea, a devenit un adevărat Anton Pann al Banatului, versificând snoave în grai bănăţean. Eroul său preferat este ţăranul de pe la noi, veşnic suspicios faţă de prefacerile determinate de iureşul civilizaţiei. Mia Cerna (pseudonimul Mariei Florescu) debutează în Luceafărul din Sibiu cu sprijinul compozitorului Tiberiu Brediceanu. Volumul său Caier de iubire (1929) a fost mult preţuit de Octavian Goga. A fost cea mai apreciată poetă bănăţeană a timpului, fiind pusă alături de alte reprezentante ale liricii româneşti ca Elena Farago, Ecaterina Pitiş, Maria Cunţan. În fine, meritorie este şi activitatea lui Lucian Costin, directorul revistei Banatul literar din Caransebeş, traducător din poezia modernă germană, fapt care se răsfrânge asupra creaţiei sale literare inclusă în volumele Cântecele mele (1927) şi Privelişti şi reverii (1929).

În deceniul al patrulea al veacului trecut lirica bănăţeană se diversifică simţitor, datorită apariţiei mai multor scriitori tineri, dornici de afirmare printr-o mai bună punere în valoare a specificului local. Poezia htonică, a pământului natal de care nu se poate rupe sufletul, a rădăcinilor ancestrale, şi-a găsit expresia la noi în perioada interbelică în opera unor Mihai Novac, Constantin Miu-Lerca, Romulus Fabian, Pavel Bellu, Grigore Popiţi, Grigore Bugarin, Dorian Grozdan, Tiberiu Vuia.

Cel mai popular poet al Banatului (cf. Cornel Ungureanu, Imediata noastră apropiere, ed. Facla, 1980, p. 60), mai ataşat sufleteşte universului etnografic bănăţean şi mai animat de intenţia de a valorifica în poezia sa particularităţile acestei lumi a fost Constantin Miu-Lerca. El se remarcă prin volumele Biblice şi Colinde (a cărui tonalitate folclorică e subliniată graţie însoţirii versurilor sale cu melodii de Filaret Barbu).

Şi creaţia lui Grigore Bugarin se inspiră din aceeaşi lume a satului bănăţean care a perpetuat până în zilele noastre datinile străbune, unele vechi de milenii. „Poeziile d-tale – îi mărturiseşte într-o scrisoare din 1949 Caius Brediceanu – sunt aşa de frumoase şi reuşite, pentru că sunt izvorâte din atmosfera acestui mediu traco-roman, pe care d-ta acolo sus la munte ai penetrat-o şi ai înţeles-o. Nicio lege omenească nu o poate perverti, mai ales dacă vom avea poeţi de inspiraţia d-tale mioritică.” Titlurile volumelor lui Grigore Bugarin sunt, de altfel, extrem de sugestive din acest punct de vedere: Simfonia rustică, Cântece de seară, Florile satului.

Tendinţele novatoare ale epocii, determinate de cunoaşterea şi asimilarea literaturii moderne, atât a celei naţionale, cât şi a celei traduse din franceză, italiană, germană, engleză, efortul de a depăşi puternicele reminiscenţe ale eticismului se remarcă în poezia unor Ion Stoia-Udrea, Traian Ieremici, Petru Sfetca, Petru Vintilă, Alexandru Jebeleanu, Anişoara Odeanu.

O voce cu totul aparte în mişcarea literară interbelică din Banat a fost aceea a poetului Traian Ieremici, spirit neconformist, surprinzător sincronizată cu tonalităţile liricii moderne. Cărăşeanul din Liubcova, fost elev la Caransebeş şi student la Cluj, foarte exigent cu propria creaţie, a publicat puţin şi nu s-a putut hotărî să-şi strângă versurile răspândite  prin diverse publicaţii într-un volum. Fără să fie un hedonist, el rămâne în poezia sa „un credincios admirator al dezlănţuirilor dionisiace, al bucuriilor vieţii.” ( N. Ţirioi, idem, p. 75).

Poate cel mai valoros dintre poeţii modernişti din perioada interbelică a fost lipoveanul Petru Sfetca (Solii către lumină, Echinox, Osmoze). A publicat şi apreciate traduceri din lirica italiană: Giuseppe Ungaretti, Umberto Saba, Eugenio Montale, Salvatore Quasimodo. Poezia sa de maturitate cu evaziuni în transcendent, căutând amestecul realului cu suprafirescul, e specifică produsului artistic expresionist. În pragul marilor prefaceri ale lumii de la mijlocul veacului poezia lui Petru Sfetca primeşte accente profetice. Semnele descompunerii fizice şi morale devin obsedante în lirica sa, ca şi cum poetul ar presimţi iminenţa unei catastrofe mondiale!…

„Să ne ucidem morţii!” (probabil prin uitarea sau ignorarea acestora), sună finalul unui manifest avangardist publicat în Contimporanul (apud Ov. S. Crohmălniceanu, Literatura română între cele două războaie mondiale, vol. I, E.P.L., 1967, p. 61). În diferite forme, unii răspund şi astăzi acestui îndemn. Gândul de a mă alătura lor îmi este cu totul străin!

DAN FLORIŢA-SERACIN

Reclame