~Andrei Vartic : „Eminescu, moarte şi sacrificiu“

„El s-ar spaimanta vazand cum a fost sa se realizeze pe pamantul nostru libertate si lumina”, scria Mihai Eminescu despre Balcescu in „Timpul”, pe 24 noiembrie 1877. Dar el? El ce ar fi trebuit sa faca vazand „parlamente de papusi neroade”, fiind si el „sarac si parasit”?
Incercand sa raspunda la aceasta intrebare tot mai multi cercetatori vorbesc de sacrificiul lui Eminescu, nu de moartea lui. Dar cine l-a sacrificat? Invidiosii? Cei care nu mai puteau accepta ca publicistul Eminescu sa formeze cu geniul sau opinia publica din România? Theodor Codreanu spune: Eminescu a fost sacrificat anume de acestea. Nicolae Georgescu spune: Noi ni l-am sacrificat pe Eminescu. În lumina noilor date se poate da si alta ipoteza: Eminescu s-a sacrificat pe sine insusi.
Acum, la trecerea atitor ani devine tot mai evident ca pasiunea pentru poezie s-a consumat in cazul Eminescu pe la 27 de ani. Incet-incet se afirma Eminescu publicistul şi la 33 de ani (1883) el era cu siguranta unul din cei mai mari publicisti ai lumii (sic!). Tocmai atunci tirajul gazetelor crestea rapid, iar publicistii deveneau in intreaga lume nu numai oamenii care informau, ci si acei care formau opinia publica si influentau nemijlocit rezultatul alegerilor multipartide, adica, in fond, imparteau fotoliile din varfurile piramidelor politice, sociale, economice. La 1883 creste vertiginos si in Romania atat tirajul ziarelor, cat si influenta lor asupa electoratului. Nu e locul aici sa aratam ce, cit, cum si cu ce scop a scris Eminescu in presa vremii. Dar, cu siguranta, de la un timp el incepuse sa incurce Browser-ul nu permite afişarea acestei imagini.in modul cel mai serios celor care trageau pe atunci sforile politicii nu numai la Bucuresti, dar si in citeva capitale importante ale Europei, cum ar fi Sanct-Petersburgul, Viena, Berlinul, Parisul. Interesul geo-politic sau geo-economic al acelor capitale, promovat si de politicieni, si de serviciile secrete, si de oamenii de afaceri erau atacate cu subtilitate, cu batae lunga in sufletul omenesc, si de catre romanul Mihai Eminescu („Mizeria vietii noastre publice” este chiar mai actuala azi ca la data scrierii). Personalitatea lui urieseasca nu putea fi influentata, scrisul lui de geniu nu putea fi redactat sau cenzurat. Eminescu nu putea scrie, ca multi alti contemporani, la comanda. Fraza lui nu continea numai informatie la zi sau atac la partid si persoana, ci mai era construita in mod adanc, filosofico-poetic („vezi macar in „Icoane vechi si icoane noua” formidabilul inceput la partea a III-a – „Precum viata consista din miscare, asa si adevarul social, oglinda realitatii, este de-a pururea in miscare. Ceea ce azi e adevarat, maine e indoelnic, si pe roata acestei lumi nu suie si coboara numai sortile omenesti, ci si ideile”) . Ea rezona cu zona subtila a sufletului si provoca schimbari in structura mentalului colectiv pe care nu le putea provoca nici unpolitician al vremii. Si nici un alt ziarist sau scriitor roman de atunci. Fiind in unda cu problemele de moment ale oamenilor scrisul publicistic al lui Eminescu modela tocmai de aceea starile cele mai profunde ale oamenilor. Si ramane, dupa opinia noastra, cel mai important manual al ziaristului roman.
Nu era numaidecit sa-si semneze articolele. Era deajuns sa apara articolul pe prima pagina a „Timpului”, sa fie citit si rezultatul actiunii lui era puternic de la sine: toata cititorimea vorbea de ideile propuse de Eminescu fara a sti de Eminescu. Iar prin vorbit ele se raspandeau pana la cei necarturari sau necititori de gazete (asa Browser-ul nu permite afişarea acestei imagini.s-a propagat, de la sine si anonim, „Miorita”). Cum se simteau in acele conditii proprietarii „Timpului”? Nu e greu de apreciat. Era normal, deci, sa-l umileasca cu saracia, sa nu-i dea premiile pe care le merita si loc la Academie. Si, in fine, sa-l scoata de la gazeta si sa-i propuna sa se ocupe numai de poezie (cum a si facut Titu Maiorescu). Era, insa, prea tarziu pentru cel care intelesese ca România de la finele secolului XIX nu poate fi schimbata prin poezie, ci prin schimbarea mentalitatii oamenilor, prin formarea in mintea si sufletul lor a unui cimp decizional bazat si pe problemele curente ale societatii românesti, in special pe cele politice si economie, dar si pe traditia culturala, si pe referinta istorica, ambele de mare vechime pentru România (Eminescu, cum se stie, a pus Dacia, inclusiv Dacia spirituala, in rindul marilor puteri ale lumii), dar si pe cea moral-ortodoxa (vezi „Insula lui Euthanasios”). Cu siguranta un asemenea formator de opinie incurca nu numai partidelor cu care erau conservatorii in competitie, ci si, poate mai mult chiar, virfurilor politice ale conservatorilor.
Din alta parte vrem sa amintim aici o delicata chestiune filosofica, cea a nemuririi sufletului. Se stie ca Zalmoxis a indicat o cale paradoxala pentru a deveni nemuritor: cel care vroia sa ajunga pe cimpurile nemuririi trebuia sa fie ales dintre cei mai buni, odata la cinci ani, si sacrificat prin tragere la sorti. Sacrificul, insa, era binevol, cel care era sacrificat practic se autosacrifica pe sine, el trebuia sa nu se teama de moarte. Cel care nu murea dupa aruncarea in suliti era considerat un las si se alegea alt pretendent la nemurire pentru a fi sacrificat, trimis adica la Zalmoxis. Deci o orecare moarte, mai ales cea naturala, nu-i dadea drept la nemurire pretendentului la nemurire. Astea au fost cunoascute la timpul lui si de Socrate, puternic influentat de unul din medicii lui Zalmoxis. Browser-ul nu permite afişarea acestei imagini.Socrate s-a sacrificat pe sine la 399 BC pentru a realiza ultima cunoastere a acestei lumi – moartea. El a plecat la Zeul ce l-a indrumat si pentru credinta in care, probabil, a fost initiat la Potidea de catre unul din medicii lui Zalmoxis (a meditat nemiscat intr-o noapte geroasa, apoi s-a inchinat Soarelui care rasarea, a mers descult pe gheata, a aratat un curaj deosebit in lupte, deci, nu i-a fost frica de moarte si, in fine, a refuzat aprecierea militara pentru acest curaj, ordinul pe care il merita a rugat sa i se dea altui luptator).
Ne-am ocupat la timpul cuvenit (vezi Socrate, or 432 BC) de aceste probleme. Aici am vrut numai sa amintim deosebirea esentiala dintre moartea naturala, intimplatoare sau violenta, si sacrificiul binevol. Doar acesta din urma asigura nemurirea la cei vechi. Toti ceilalti care mor au si ei parte de alte vieti dupa moarte (sustin vechile religii), dar de vieti in cicluri, in zonele unde nasterea si moartea se succed: e vorba, de pilda, de metempsihoza egipteano-indiana prin care sufletul miritorului ajunge in gaze, plante, animale, pesti, sau, in cel mai bun caz, in alti oameni (vezi la Eminescu – „Avatarii faraonului Tla”). Din alta parte, ortodoxia nu accepta sacrificiul binevol sub nici o forma. De unde reeasa ca fapta lui Socrate nu poate fi urmata de un crestin ortodox, asa cum era si Mihai Eminescu. Sacrificiul lui putea lua doar forma acceptarii bolii ca drum sigur spre moarte („Oda in metru antic” arata remarcabil calea suferintei). Se pare ca tocmai acest drum a fost ales de Eminescu. Lipsit si de posibilitatea de a fi asa cum era el, marginalizat si banalizat de catre societatea de la vremea lui, el s-a exilat intr-o fiintare prin suferinta si boala prin care a si murit binevol, adica s-a sacrificat pe sine insusi. El a ars de viu, chinuit ca Nessus, a baut pina la fund cupa mortii neinduratoare si s-a redat astfel pe sine – sie-si. Browser-ul nu permite afişarea acestei imagini.Si, cum arata trecerea timpului, s-a sacrificat mai ales pentru binele României si al poporului roman. Cei care au vrut sa-l treaca pe Eminescu in umbra vietii publice din România si sa-l recalifice intr-un poet boem sau de salon, cei care poate au si provocat boala lui Eminescu, au gresit din start: Eminescu devine, prin disparitia violenta din 1889 (probabil hotarita in 1883) nu doar „axa literaturii române”, ci principala axa a spiritualitatii românesti, adica axa in jurul careia se construieste devenirea poporului român. Nu e de mirare ca si astazi destui incearca sa minimalizeze importanta lui Eminescu atat in planul spiritualitatii românesti. Ce le incurca un „autor mancat de molii”? Le incurca in primul rand faptul repunerii in modernitate a referintilor spirituale, istorice si morale ale poporului roman. Eminescu a armonizat genial acele referinte cu tot ce suie si coboara pe roata lumii, cu revolutiile tehnologice, religioase si geo-politice. Le incurca fiindca Eminescu devine foarte actual mai ales acum, la intrarea reala a României si pe pietele economice, si pe cele culturale, si pe cele politice ale acestei lumi. Le incurca fiindca „Arta guvernarii” este scrisa si chiar daca nu e pusa in manualul scolar participa nemijlocit la crearea zilei de maine a poporului roman.
A existat un complot impotriva lui Eminescu? O cercetare fundamentala, realizata pe un esantion de date cat mai precis, luate zi de zi si, uneori ora de ora, ar putea da un raspuns bun la aceasta intrebare. Dar tot aceasta cercetare ar putea sa ne raspunda si la intrebarea intrebarilor: daca Eminescu a fost ucis sau sacrificat, daca Eminescu a murit natural sau s-a sacrificat pe sine insusi.

ANDREI VARTIC

Anunțuri