~Elena Buică: „Sărbătorile de iarnă“ (tablouri din perioada interbelică din comuna Ţigăneşti – Teleorman)

Fragmente din monografia „Gand purtat de dor” (tablouri din perioada interbelica din comuna Tiganesti – Teleorman)

Sarbatorile de iarna isi fac simtita prezenta incepand cu POSTUL CRACIUNULUI. In postul acesta, ca si  in cel al Pastelui, avand mai mult timp de stat in casa,  femeile indrugau bumbac sau lana, nevedeau si teseau velinte, panzeturi, macate, adeseori in multe si complicate ite.  Modelele circulau de la una la alta si dupa propria imaginatie mai adaugau cate ceva ca sa acopere nevoia de frumos dupa preferinta.  Barbatii ajutau si ei la instalarea razboiului de tesut, ba chiar mai umpleau suveicile sau indeplineau o parte din treburile casei  care in mod obisnuit reveneau femeii.  Faceau focul in casa, stergeau sticlele lampilor si le umpleau cu gaz, potriveau festila lampii, aduceau paie sau coceni in tinda si incalzeau soba. Desfasurau si unele indeletniciri manuale, unii impleteau cosuri de nuiele, rachita, foi de porumb invatandu-i si pe copii acest mestesug. Se ocupau si de educatia acestora,  ii antrena in  diferite jocuri de inteligenta si de istetime, cum este dezlegarea problemei-cheie cu capra, lupul si varza, sau probleme care aveau cate un clenci: „Daca un curcan sta cu un picior pe malul romanesc si cu unul pe malul bulgaresc al Dunarii si face un ou, al cui e oul, al romanilor sau al bulgarilor?” Cine nu dadea  raspunsul corect:”curcanul nu face ou”, adica nu „s-a prins” era luat in ras pentru lipsa de istetime. Jucau tintarul, numit si moara, cu boabe de porumb si de fasole, le dadeau invataturi si povete, le spuneau proverbe, zicatori, le recitau balade, le spuneau intamplari, obiceiuri, sau povesti. Cei inzestrati cu daruri muzicale le cantau din fluier sau ocarina, ii invatau cantece. Povestile erau adeseori inventate de ei, plecand de la intamplari adevarate si alunecand spre fantasctic sau intamplari nemaiauzite, anuntate de :”stati sa va spun ce tarasenie s-a intamplat…”  Am cunoscut tarani care stiau datele  istoriei cu mare exactitate sau cunosteau harta lumii ca pe o harta a satului.

Era mult basm, multa poezie si dragoste in pacea  intima  a familiei. Odaia  cu miros de rufe spalate cu apa de ploaie sau provenita din zapada si uscate in bataia vantului ori in gerul iernii, cu stergare puse la icoane si cu candela aprinsa si cu manunchiul de busuioc care imbalsameaza casa, cu politele  cu gutui coapte, te imbia la pace sufleteasca si la impacare.  Mai ales in aceasta perioada  ai putut sa cunosti sufletul taranului. Se inchinau cu fata spre rasarit, facandu-si semnul crucii inainte de a incepe masa si cand o terminau, iar inainte de a incepe painea, femeia facea de trei ori semnul crucii cu cutitul pe paine. Am vazut sfintenia din timpul mesei,  mancand cumpatat, cu un fel de religiozitate, pastrand neabatut niste reguli de buna cuviinta primite din mosi-stramosi. Am si acum in urechi sfaturi pe care parintii le dadeau copiilor conform modului de viata de atunci:   ” Daca te duci la cineva in casa si auzi ca femeia curata caldarea de mamaliga, tu sa pleci acasa, fiindca ei se pregatesc de masa” sau: „Pe unde treci, sa dai buna ziua omului, sa nu-ti zica: „Buna ziua caciula, ca stapanul n-are gura”. Ori: „Cand trece popa prin fata casei, tu sa te ridici in picioare si sa spui – Saru-mana, parinte”. „Sa nu minti, ca iti taie popa limba!”

Si astazi, ca si atunci, daca se nimereste sa intre cineva in casa in timp ce ei se afla la masa, imediat este poftit scuzandu-se: „Poftiti sa mancati cu noi si sa ne iertati, stiti, asa e la noi la tara”.

De SFANTUL ANDREI, la 30 noiembrie, oamenii puneau grau sa creasca  intr-o farfurie. Graul era semn al rodniciei pamanului.  De Anul Nou il puneau pe masa legat cu o funda rosie. Unii oameni spuneau ca in noaptea Sfantului Andrei, se dezleaga limbile animalelor.

Mergand cu anii inapoi, ma vad copil pe bancile scolii si indata dupa inceputul postului, „domnul” sau „doamna” cum le spuneam noi invatatorilor nostri, ne invatau colindele, pe care le repetam acasa cu parintii sau cu prietenii de joaca. Colindele   erau in totalitate crestine amintind de Nasterea Domnului Iisus, precum si alte pasagii versificate din Vechiul si Noul  Testament. Ele se adresau tuturor dupa varsta si ocupatii.

La Sfantul Nicolae, in graiul local, MOS NICULAIE, noi copiii, aveam primul semn mai concret ca se apropie sarbatoarea cea mare, Craciunul. Pe Mos Nicolae il consideram fratele lui Mos Craciun. El venea cu dulcuiri pe care ni le punea noaptea pe ascuns in ghetele pe care le curatam cu mare ravna si le asezam la usa. Pe langa  dulciuri, mai gaseam si o nuielusa purtand o fundulita, un avertisment pentru neascultari si corectii dupa conceptia ca „bataia e rupta din rai”.

Pana la Craciun ne mai veseleam dand tarcoale  porcului sacrificat in ziua de IGNAT, la 20 decembrie. Acesta este un obicei foarte vechi si se mai cheama Vasilca. In aceasta zi, incepand din zorii zilei, rasuna satul de tipetele porcilor. Eram profund indurerata si cum auzeam primele tipete ale vreunui porc, alergam repede in casa, ma aruncam in pat, imi puneam perna pe urechi si cu inima batand de mila si de spaima, stateam acolo. Dupa un timp, ma linisteam si  iarasi ma aruncam in pat cand incepea alt porc sa tipe, imi astupam urechile  incercand  sa trec peste acest moment pentru mine infiorator. Atat taierea porcului, cat si a mieilor si iezilor de Pasti, erau pentru mine niste mari grozavii si sfasieri de suflet. O credinta populara zicea ca porcii care erau sacrificati, in noaptea din 19 spre 20 decembrie viseaza cutitul in gat.  Dar cand porcul era parjolit cu paie, uitam de tulburatoarea suferinta prin care trecusem si asistam la  un spectacol frumos. Imi placea forfota plina de veselie a celor adunati pentru a ispravi cu bine aceasta treaba. Tata taia cate o bucatica din varful urechilor si noi mancam bucurosi acest deliciu gustat doar odata pe an. Cei mari nu gustau, erau in post. Cand se umplea copaia cu mate rau mirositoare nu ne placea. Iar plecam de acolo, dar trageam cu ochiul sa vedem cand vine momentul ca sa primim basica porcului. Dupa ce era frecata cu sare ca sa i se duca pielitile de pe ea, spalata bine, umflatam  aer in ea pana devenea o minge buna de joaca pentru mai multa vreme.  Oamenii care ajutau la taiatul porcului, se inveseleau  cu cate o tuiculita fiarta cu zahar si cateva boabe de piper. Le prindea bine tuiculita de prune sau de dude pentru ca uneori era ger strasnic, spre deosebire de vremurile de acum cand aceasta perioada de timp este mai blanda. Aroma si aburul de tuica fiarta  fiarta  si veselia celor mari ne facea si pe noi copiii sa fim fericiti. Cand tuica isi facea efectul, barbatii trebaluind la porc in mare veselie, mai scapau cate o vorba „porceasca”. Mama ne lua de acolo, dojenindu-i: „oameni in toata puterea cuvantului si vorbiti „mascari” in fata copiilor”. Ce vremuri erau pe atunci! Parca nu-mi vine nici mie sa le mai dau crezare cand aflu ce „mascari” aud si vad acum copiii la televizor, ori de la persoane lipsite de control, ba  chiar si de la parinti lipsiti de responsabilitate.

Pana la Craciun, porcul era pregatit pentru mancaruri care ne desfatau cu desavarsire. Stia tata sa faca niste afumaturi si mama niste mancaruri de nu le pot uita nici acum. In fiecare an la Craciun, mi se umple cosul pieptului de aromele lor de atunci.

CRACIUNUL. Celebrarea Nasterii Pruncului Sfant, a celui care, prin jertfa sa a impacat pe om cu Creatorul sau, a reprezentat dintr-un inceput unul din pilonii spirituali de mare atractie, datator de energie si speranta, in jurul caruia crestinismul isi traieste viata.

In ajunul Craciunului oamenii tineau post negru si se impartaseau. Acum venea si  preotul Ilie Zalana, preotul din partea noastra de sat, impreuna cu cantaretul bisericii, pe vremea copilariei mele era Ion Barbuna.   Umblau din casa in casa cu icoana Maicii Domnului cantand Troparul Nasterii Domnului: „Nasterea ta Hristoase, Dumnezeul noastru…”  Se aprindeau candelele care ardeau cu untdelemn. Ca ingerii de cuminti stateam si ne  faceam semnul crucii.  Tata ne spunea cu toata seriozitatea ca stie din mosi-stramosi, ca in noaptea aceasta animalele vorbesc si inchipuirea mea alerga in lumea lor ca sa aflu ce isi pot spune. Acum era perioada repetarii poeziilor si canteleor pe care trebuia sa le spunem lui Mos Craciun. Ca sa ii dam o importanta deosebita, turuiam poeziile fara rasuflare, dupa moda recitarilor fara intonatie si fara pauze. „Stai, mai rar, nu asa” auzeam pe mama care facea repetitiile cu noi si recita cu intonatie potrivita. Mai indreptam noi vocea cat o indreptam, dar in fata lui Mos Craciun, de emotie, iar turuiam fericiti ca mama nu mai putea sa intervina in fata lui riscand sa uitam unde am ramas cu recitarea. Mama, cu o voce frumoasa de soprana, canta cu noi patrunsa de sfintenia colindelor: „Noua azi ne-a rasarit,/ Domnul Iisus Hristos” ori „Mos Craciun cu plete dalbe,/ A sosit de prin nameti” sau „Din an in an sosesc mereu la geam cu Mos Ajun…” Ii lucau ochii in lacrimi cand canta pe vremea razboiului repetand cuvintele fetitei:” Mi  s-a spart  demult papusa/ Si n-am alta, n-am nimic”,  fetita care nu-si doarea alta jucarie  ii  adreseaza Mosului rugamintea: „Mos Craciune, Mos Craciune,/ Daca vii si pe la noi/ Sa-mi aduci, te rog, batrane/ Pe taticul inapoi”, mai ales in anii cand tata se afla  pe frontul de rasarit si noi ii duceam mare dor.

Obiceiul colindelor s-a pastrat destul de bine in Tiganesti, ca in  toate satele. Acum, oamenii le asculta mai mult la radio, la emisiunile televiziunilor, pe CD-uri sau casete. La oras, si cu precadere la Bucuresti, invazia de copii in mijloacele de transport in comun cu aproape o luna inaintea Craciunului, au dus la un fel de vulgarizare si nu iti mai produce aceeasi  bucurie ca in trecut. Uneori auzi texte modificate substantial care iti pot starni rasul: „La un colt de cotitura,/  Da Doamne, Doamne…”

Visul amintirilor din preajma sarbatorilor de iarna este cel mai frumos vis pe care il traim toti in copilarie.  Prin excelenta, Craciunul este sarbatoarea copiilor. Oricat de mult ar fi ros asprimea vietii din sufletul omenesc, nu cred sa fie om care sa nu se induioseze la amintirea acelor zile luminoase. Oricat de academici am fi, ori cat de gravi sau de importanti, tot alunecam spre visarea acelor vremuri si retraim copilaria rupand zagazurile ce ne tin departe de universul neprihanit si fericit al copilariei.  Indiferent la ce varsta ne aflam, retraim aceste sarbatori redevenind  copii. Copiii care am fost se intalnesc cu copiii sau nepotii pe care ii avem acum. Cu obrajii inrositi de ger, incalzindu-ne sufland in pumni, cu batul in mana, dupa o asteptare arzatoare, colindam din casa in casa.

Astazi, parinti sau bunici, ii calauzim pe copiii sau nepotii nostri pe linia traditiilor asa cum le-am primit si noi la randul nostru si stam in preajma lor intruchipati in copiii care am fost. Colindele pe care acum ii invatam pe tancii nostri ne transporta inapoi la glasul parintilor sau al invatatorilor nostri. Masa cu mirosul sarmalelor, carnatilor, caltabosului, piftiilor, parfumul cozonacilor facuti de mama… le retraim ca atunci cand stateam la masa cu parintii nostri.

Retraim parca iarasi uimiti de sosirea lui Mos Craciun, de palpairea lumanarilor din bradul frumos impodobit, bucuria primirii darurilor. Pentru copiii din zilele noastre, chiar daca au camera plina de jucarii, cele aduse  de Mos Craciun, poarta cu ele farmecul darurilor lui, un farmec special. Dar pentru noi, cei care am trait pe vremea razboiului si in saracie, o papusa, o masinuta, o broscuta sau vrabiuta care sa sara dupa ce i-am invartit cheita de care trebuia sa ai grija sa nu o pierzi sau sa o rasucesti prea tare ca sa nu ii rupi arcul, insemna o bucurie care nu mai putea sa aiba asemanare. Un dar de la Mos Craciun ne emotiona asa de tare, incat ne pierdeam firea, mai ales cand ne aducea tocmai ceea ce ne dorisem. Cum mai tremuram de emotie ca Mos Craciun, care stia tot ce facusem peste an, nu-mi va aduce nici o jucarie, caci nu mancam intotdeauna tot ce imi dadea mama, ba uitam sa ma spal pe maini, ca sa nu mai vorbesc de vehementul protest  de a inghiti untura de peste. De atata incordare, nici nu bagam de seama ca vocea lui Mos Craciun seamana cu cea a tatalui…

Scartaitul zapezii sub picioare  colinduand cu traista de gat, infofoliti, cu nasucul si obrajorii inrositi, ori desfasurarea altor obiceiuri de sarbatori, cum ne absorbeau cu totul lasand urme in mintea noastra in care ne cufundam cu atata tainuita bucurie. Imaginile se realcatuiesc in duhul unei copilarii fericite si oricant de tari ne sunt baierile inimii, tot evadam in nostalgie.

Chiar daca intre varsta noastra de acum si cea a copilariei s-au asternut multi ani, legatura tainica isi pastreaza stralucirea. Cat de bine ne este ca avem puterea de a ne intoarce la bucuriile esentiale ale vietii cu care am plecat in lume si ca avem capacitatea de a retrai din cand in cand in lumea puritatii si frumusetilor asa cum ai creat Tu, Doamne omenirea la inceputurile ei!

In acea lume a copilariei de la  Tiganesti mergeam cu tovarasii mei de joaca la colindat, la „bobarnaci”, sau la „bolindete” nu pe data de 24, ci pe 23 decembrie, obicei care se pastreaza si astazi. In aceasta seara, cainii erau legati, iar in multe curti  luminau felinare.  Satul rasuna de strigatele: „Cinci, cinci si cu ala de la poarta sase!”, ca sa stie gospodina cat are de dat.  La casa noastra  veneau foarte multi copii la colindat. Tata avea in pravalie  stive de cutii cu bomboane care erau daruite cu larga inima si cu multa bucurie in seara de colindat. Pe langa bomboane, le mai dam covrigi, nuci, roscove si alte bunatati.  Ei se bucurau cel mai mult de bomboane. Parintilor li se umplea sufletul de bucurie vazandu-i pe copii atat de fericiti numarandu-si bomboanele cu bucurie neprefacuta. „Tu cate ai primit? Si eu tot atatea!” si ieseau din curte fericiti. Li se mai intampla sa „rataceasca” drumul si sa vina la noi a doua oara stiind ca nu vor fi refuzati. Tata ii intreba amuzandu-se: „Bomboanele astea si cu cele dinainte, cate fac?” De la ceilati oameni, copiii primeau mai ales „bobarnaci”  facuti de gospodina in casa sau covrigi, asa ca atractia pentru bomboane era mare.

Si in anul urmator, iarasi cu multe zile inainte eram mereu intrebati daca am fost cuminti. Iarsi aveam un fel de regret pentru nazbatiile si neascultarile mele, sentiment despre care am aflat mai tarziu ca se numesc mustrare de constiinta. „Da, am fost”, raspundeam eu de frica sa nu ma ocoleasca Mosul, dar vocea imi scadea din cauza altei frici. „Daca Mosul le stie pe toate?” Si atunci mai adaugam cu jumatate de gura, „Am fost si asa, si asa” si aratam cu mana sucind-o cand la stanga cand la dreapta, caci nu indrazneam sa zic cuvinte care ar fi putut sa il indeparteze pe Mos. Apoi adaugam  ca sa subliniez buna mea credinta: „Eu vreau sa fiu  cuminte, dar nu stiu de ce nu pot mereu sa fac numai cum zic parintii.  Dar de acum incolo, sigur  am sa ascult si sa fac numai ce imi zic ei”, zicandu-l pe „sigur” ceva mai apasat, fiind convinsa ca asa va fi, chiar daca in anii urmatori se repeta iarasi scena.

Eram  profund miscati de insemnatatea Nasterii Pruncului Iisus, caci nimic nu poate egala curatenia si sfintenia sufletului de copil. Credeam cu toata puterea ca exista Mos Craciun, caci pe atunci inca nu cunosteam gustul indoielii. Emotiile ne dadeau o caldura si o frumusete deosebita care ne faceau ochii mai stralucitori, iar parintii privindu-ne nu aveau alta mai mare bucurie in timp ce ne sorbeau din ochi. Imi plec fruntea inaripata de vise si imi trimit gandul  catre locul deplinei  puritati si inaltatoarelor trairi din copilarie, in Tiganestiul copilariei mele, gand purtat de dor si uneori insotit de lacrimi strivite printre gene. Si daca nu mai putem intoarce acele vremuri, le revedem cu ochii mintii si le retraim cu intoarcerea sufletului si gandului la locurile unde le-am lasat, redevenind copii prin aceste trairi. La maturitate, zilele  Craciunului vin ca o mangaiere blanda aducand cu ele imaginile copilariei demult pierduta, retraind momente inaltatoare chiar si mai frumoase acum privite prin sita vremii. Simt in piept copilul de altadata, caci acesta nu moare niciodata in noi. El ne insoteste pana in pragul marii trecerii  si cine stie daca nu il purtam cu noi si dincolo de zari.

In casa noastra,  impodobirea bradului se facea pe ascuns, intr-o camera in care nu aveam voie sa intram cu o saptamana inainte. In Ajunul Craciunului soseau musafirii. Noi intram in camera unde se afla bradul,  tocmai cand Mos Craciun isi anunta sosirea sunand din clopotel. Surpriza era atat de mare incat ni se parea ca e numai un vis. Musafirii il intampinau cu multa veselie, in timp ce noi, copiii, eram incremeniti de uimire vazand ca exista Mos Craciun cu adevarat si ca nu ne-a uitat.  Pentru ca erau vremuri grele, saracie mare in timpul razboiului si jucariile erau foarte rare si scumpe, la noi in casa, atarnau elegant in brad balerine din carton imbracate ingenios in staniol diferit colorat, magarusi, caprite, purcelusi si alte animale facute din dopuri, felurite  jucarii facute din diverse  materiale, coji de oua, bucati de lemn asa cum era un minunat Pinochio, bucatele de matase sau panzeturi, sfori de diverse culori si grosimi impletite cu maiestrie, cartoane, capace de la diferite sticle,  cioburi de sticla sau de oglinda care intrau in diverse combinatii, hartii de tot felul, mai des folosita era hartia creponata si frumos rasucita, calti, bumbac,  staniolul, viu colorat si si cu sclipiri etc. Toate erau facute cu mult talent de o matusa, tanti Lelia, sotia fratelui mamei, unchiul Tica. S-au refugiat la noi  pe timpul bombardamentelor masive din Bucuresti.  Matusa asta a noastra era extrem de indragita din cauza talentului si imaginatiei pe care o avea de a ne face jucarii. Balerinele din carton parca erau vii, atat erau de expreive. Ele m-au fascinat pana in anii tarzii. Pe cap aveau o bascuta asezata pe o parte,  ori in varful capului, sau poate numai o coronita, rochitele lucrate cu mare fantezie, nici una nu semana cu alta din puzderia de balerine ce trebuia sa impodobeasca un pom de 2,30m. Aceasta tanti  a mea care ma fascina era cumnata lui Gopo, celebrul nostru cineast. Descindea in universul nostru din lumea lui Gopo, ea insasi fiind artista de variete. Intr-un an, ea a fost chiar Mos Craciun si s-a intamplat  sa ia foc bradul si chiar haina ei din harie rosie creponata. Musafirii au sarit repede sa stinga focul. In invalmaseala ce s-a iscat, tanti Lelia a dat repede din maini ca sa scoata costumul de Mos Craciun de pe ea, l-a aruncat pe jos  si a fugit afara. Totul s-a petrecut rapid.  Cu dulcea naivitate ingereasca de copil, Ticu, fratele meu mai mic care avea cam patru ani, fermecat, povestea  a doua zi:” Am vazut cum a venit un foc si l-a luat pe Mos Craciun, si-a aruncat haina lui pe jos, a dat din maini si a zburat iar la cer”. Si cu manutele arata cum Mosul s-a inaltat la cer.  Bucuriile acestea ale copilariei nu se aseamana cu nimic din trairile anilor ce i-au urmat.

In sat nu multi tarani faceau brad pentru copiii, in schimb, toti copiii primeau cateva daruri, printre care portocale, roscove, smochine uscate, rahat, castane si alte bunatati. Multi ani am asociat mirosul portocalelor cu cel al sarbaorii Craciunului.

In cele trei zile ale Craciunului, pe toate ulitele satului circulau formatii de baieti in costume si capete specifice anului I dupa Hristos din care unul era Irod imparatul, trei erau cei trei magi de la rasarit:Gaspar, Baltazar si Melhior, Sfanta Fecioara Maria cu pruncul in brate, soldati si un popa mascat. Acestia jucau Irodul, o sceneta avand ca subiect Nasterea Domnului.

Intre Craciun si Anul Nou umblau baietii cu STEAUA. Steaua si-o confectionau singuri. Faceau un schelet de lemn pe care  aplicau o hartie si in mijloc lipeau o reproducere a Nasterii Domnului.  Aceasta era luminata de o lumanare sau o lanterna asezata in spate. Se asezau in dreptul ferestri si numai ce ii auzeai: „Steaua sus rasare/ Ca o taina mare…”

ANUL NOU. In aceste zile dintre Craciun si Anul Nou, ulitele satului rasunau de exercitiul facut de baiati pentru a face pocniturile din bici cat mai rasunatoare, caci Anul Nou era aproape si ei trebuia sa isi arate maiestria la colindatul cu PLUGUSORUL.

Romanii  au mostenit de la stramosii lor romani sarbatoarea Anului Nou incarcata cu o multime de datini in legatura cu cultivarea pamantului. Cel mai frumos si mai raspandit dintre obiceiuri este Plugusorul. Asa l-am pomenit si in Tiganesti si asa spuneau si parintii si mosii si stramosii nostri ca a fost din veacuri.  Plugul pentru cei mari si Plugusorul pentru cei mici au text similar – un adevarat manual  versificat al practicilor agricole, un adevarat poem cu invocari magice si cu trimiteri la istoria noastra, la „badita Traian”.  Recitarea este lunga si spusa pe nerasuflate, intretaiata doar de pocnetele bicelor, si sunete de clopotei si de urale si strigaturi cat mai zgomotoase. Flacaii satului porneau la colindat, cu o pereche de boi frumosi care trageau,  fie  un plug adevarat, fie numai tanjeaua  pe care puneau un brad mare frumos impodobit. Acel „aho, aho” si „ia mai manati, mai flacai”, impreuna cu zgomotele care intrerup recitarea, invioreaza si dau dinamism textului, inveselind ascultatorii. Noi copiii ne luam dupa uratori si pana nu ne invingea foamea si frigul, nu ne intorceam acasa.

O alta distractie de Anul Nou era mai ales pentru noi copiii, JOCUL CAPREI. La originea acestor jocuri  se afla mentalitatea  arhaica  conform careia exista in viata omului momente de cumpana, cand raul poate influenta soarta omului. Prin aceste jocuri puteau fi inlaturate efectele negative. Persoana care intruchipeaza capra, in timpul dansului, mimeaza boala sau chiar moartea. Noua ne placea cand vedeam capra „moarta”, intinsa la pamant, caci stiam ca se va ridica intr-un tarziu de jos. Ea invia asemenea  vegetatiei care renaste in fiecare an. Baiatul-capra poarta un macat pe el, impodobit cu panglici multicolore, ciucuri si fragmente de oglinda. Capul caprei este facut din lemn scurt care se termina cu un cap de capra cioplit frumos si care sa semene cat mai bine cu capul animalului pe care il imita. Falca de jos se misca in jurul unui cui care nu se vede. Este trasa de o sfoara, facand niste zgomote ritmate, care insotesc textul. Textul este intrerupt din cand in cand de acel „Ta, ta, ta, caprita, ta”, repetat adeseori dupa anumite intervale. Capra este insotita de o ceata zgomotoasa, care ii acompaniaza dansul. Ea salta, se smuceste, se roteste, se apleaca clampanind ritmic din falcile de lemn, apoi iar mimeaza boala sau moartea, ca toate acele jocuri care provin din  ceremoniile sacre arhaice inchinate mortii si  renasterii divinitatii.

In noaptea de Anul Nou nimeni nu dormea, caci era credinta ca cine doarme in aceasta noapte, doarme tot anul, adica nu are spor la treaba. Cum trcea ora 12 noaptea, copiii incepeau sa sorcoveasca membrii familiei. Cu SORCOVA , un bat infasurat cu hartie colorata pe care erau puse flori de hartie, loveam usor umarul celui sorcovit rostind textul scurt: „Sorcova, vesela/ Sa traiti,/Sa-mbatraniti…” Daca aveai norocul sa fii sorcovit mai intai de un baiat, iti mergea si mai bine in cursul anului. A doua zi, copiii plecau la sorcovit rudele si vecinii, ori persoane mai importante din sat, pentru care primeau bani ca rasplata.

Cine stranuta in noaptea de Anul Nou primea din partea stapanului casei”ce-o fata” adica primul animal fatat in curtea gospodarului, un vitel, un purcel, un miel, ori un pisoi sau catel, dupa caz.

Tot in aceasta noapte era obiceiul de a colinda cu SIVA.  Flacaii faceau o papusa inalta chiar mai bine de un metru. Era alcatuita din carpe, imbracata si impodobita frumos cu cercei, inele, margele, bratari, ori mamudele. Fata ii era tesita, dar avea desenata gura, ochii, sprancenele, nasul si era rosita in obraji. Avea roche lunga care ii acopereau cele trei picioare pe care trebuia sa stea pe masa in timp ce se canta colinda Sivei. Colinda acesta nareaza viata Sivei in Raiul din padurile de stejar si fag, coborarea in vale pentru a bea apa, moartea violenta si incinerarea Sivei, judecarea ei de catre un juriu in care apare Batranul Mos Craciun si Maica Precesta. Colindatorii erai tineri in jur de 20 de ani, poate si mai mult, veneau la fereastra si cereau permisiunea sa colinde tot prin cantec. „Ne primiti cu Siva-n casa? Siva-lova-Silca-lo, acesta fiind refrenul.  Li se deschidea usa, intrau in casa, puneau Siva pe masa, luau pozitia de drepti ca la o comanda din armata si cantau plini de importanta. In anii urmatori, aceasta colinda a fost preluata de tigani care colindau cu capul de porc taiat la Ignat. Astazi acest obicei aproape a disparut.

Tot in aceasta noapte si a doua zi, era obiceiul sa umble cu mielul alb, caruia ii lega o funda rosie la gat. Cine il mangaia, avea noroc tot anul. Faptura asta blanda, venita pe lume cu mult inaintea fratilor lui, stand linistita in bratele stapanului fara sa cunoasca primejdia, iti aducea in suflet o dulce pace si o impacare parca cu tot universul. Daca mielul era alb, erai mai norocos.

Multe superstitii si credinte erau legate de Anul Nou, iar unele se pastreaza si astazi. In aceasta seara oamenii impodobeau casa  cu vasc,  pentru a-i  proteja impotriva trasnetelor, fulgerelor si de alte rele. Credinta raspandita astazi este ca saruturile sub vasc aduc noroc cuplului.

BOBOTEAZA SI SFANTUL ION aproape ca formau o singura sarbatoare cu care se incheiau sarbatorile de iarna. Numele Ion  si Ioana sunt cele mai raspandite in toata tara si de asemenea la Tiganesti si de aceea i s-a acordat o atentie mai deosebita.  In Tiganesti oamenii isi sarbatoreau numai numele de botez, nu si ziua de nastere, pe care cei mai multi, in vremea copilariei mele, nu o cunosteau cu exactitate. „Cand te-ai nascut Lisandrino?” o intrebam pe vecina mea. „La seceris” imi raspundea ea, adica in timpul secerisului care tinea un numar mai mare de zile. Luasem si eu obiceiul sa imi sarbatoresc ziua de nastere in trei zile. Mama mi-a spus ca sunt nascuta in  ziua de Anul Nou, noaptea. Pentru ca a fost o nastere cu ceva probleme, au uitat sa se uite la ceas. Era sau nu trecut de 12 noaptea? Nu se mai stie. M-am nascut pe 1 sau 2 ianarie ? Pe certificatul de nastere sunt trecuta pe data de 3 ianuarie, cand s-a deschis Primaria. Asa ca eu sarbatoresc ziua mea de nastere in cele trei zile incepand chiar din seara Revelionului. Prietenii ma felicitau cu mult haz: „Cu prilejul zilei de nastere 1-2-3 ianuarie, va spunem LA MULTI ANI!”

Boboteaza e sarbatoarea menita sa reaminteasca oamenilor cele intamplate in apa Iordanului, inainte ca Iisus sa paseasca in viata publica, la implinirea varstei de 30 de ani.

In ajunul acestei sarbatori, preotul merge la fiecare casa cu botezul cantand: „In Iordan botezandu-te, Tu Doamne…” si lasa cate un fir de busuioc la casle unde sunt tineri cu gandul la casatorie. Pus sub perna, busuiocul le arata in vis cu cine se vor casatori.  Oamenii tin post negru si a doua zi  merg la bisetica.

Acum clima este putin mai calda pe  la acesata data, dar in anii trecuti, era ger mare, de crapau pietrele, de unde si expresia „gerul Bobotezii”. Apele erau inghetate „tun” si cativa oamenii din sat mergeau la garla, la raul Vedea, si ciopleau o cruce de gheata pe care  o aduceau cu carul si o puneau in curtea bisericii. Preotul facea sluba afara, sfintea apa intr-un cazan mare si boteza mai intai magarii, urmau caii  si apoi oamenii. Caii erau inseuati de tineri si dupa botez faceau un concurs de alergari la marginea satului numit „incuratul cailor”. Dupa terminarea slujbei, oamenii isi luau apa sfintita, aghiasma,  in sticle pe care o foloseau pentru alungarea Necuratului din casa, din grajduri si din curti. O foloseau in tot cursul anului cand aveau nevoie. Pentru multi oameni a ramas un miracol cum aceasta apa nu se strica oricat o tii in sticla. Eu am intr-o sticluta in intr-un sertar aghiasma adusa din tara cam de 10 ani.

Se crede ca in noaptea de Boboteaza toate apele sunt sfintite, de aceea femeile nu spalau rufe timp de opt zile pana la sfarsitul praznicului.

Inainte de venirea regimului comunist,  ascultam la radio si eu alaturi de parinti, cum la Bucuresti, pe malul Dambovitei, se desfasura o ceremonie religioasa fastuoasa. Era oficiata de Patriarh in prezenta Regelui  caruia ii revenea sarcina sa arunce crucea in rau, semn al botezului crestin. Ne treceau fiori de gheata si pe noi cand ascultam la radio cum in alte zone ale tarii, tinerii se aruncau in apa rece ca ghiata ca sa recupereze crucea de lemn aruncata de preot. Cine reusea sa o recupereze avea parte de mult noroc.

De la aceste sarbatori si pana la Pasti,  la Tiganesti, ca si in toate zonele tarii, viata isi reia cursul obisnuit.  Urmaeaza obiceiuri mai putin festive, fara  caracter religios.   Ele  urmaresc  relatia oamenilor cu bolile, cu plantele, cu animalele…

ELENA BUICĂ