~Emil Poenaru: „O cultură apusă poate aţipi un moment”

Monumentele de la Sarmizegetusa Regia, distruse de romanii cuceritori, care apoi au depopulat şi menţinut zona sub o strictă supraveghere militară, au fost acoperite de o pătură de pământ protector şi au rămas ocrotite timp de 17 secole, astfel că atunci când au fost dezvelite, ele nu prezentau urmele unor distrugeri sau modificări majore în decursul timpului. Poate aşa a trebuit să se întâmple, adică monumentul măreţiei şi gloriei cuceritorului să înfrunte veacurile, ca martor al decăderii şi dispariţiei imperiului pe care îl glorifica, să cunoască apoi o transfigurare parţială ce să ateste o altă perioadă de renaştere a rolului Romei, în timp ce monumentele Sarmizegetusei să aştepte ocrotite de solul pe care s-a plămădit spiritualitatea care le-a dat naştere, având un destin similar cu cel al poporului învins, nevoit să-şi adăpostească în cutele cele mai adânci ale cugetului său autenticitatea spiritualităţii sale, în lupta pe care a dus-o multe secole la rând, ca sub diverse stăpâniri străine să-şi păstreze fiinţa şi identitatea naţională.

Aşa cum frumos se exprimă Ivar Lissner, „O cultură apusă poate aţipi un moment, poate visa în marea nemăsurată a mileniilor şi amintirilor. Ea poate fi îngropată, acoperită sub greutatea apăsătoare a pietrei şi a pământului. Şi totuşi ea se află în noi, chiar dacă vestigiile ei materiale sunt încă nedescoperite şi ascunse undeva departe“ („Culturi enigmatice“, Bucureşti, 1972, p. 13). În adevăr, în timp ce monumentele care condensau înalta spiritualitate a învinşilor erau ascunse sub stratul solului roditor al Daciei, îşi sunau surd şi penetrant chemarea ca nişte clopote din adâncul apelor şi acea spiritualitate care Ie-a plămădit, îmbinată tocmai cu elemente ale spiritualităţii învingătorilor de odinioară, a fost factorul principal al capacităţii de asimilare a tuturor străinilor, de alimentare a luptei de rezistenţă, a fost sursa de energie pentru afirmarea independenţei şi unităţii naţionale.

EMIL POENARU

Anunțuri