~Francis Dessart: „Ştefan Odobleja, creatorul cibeneticii“

Dacă noile tehnologii ale informaţiei (NTI) reprezintă un domeniu extraordinar de interesant, a dezbate despre ele în România are valoare de simbol, din moment de cibernetica, această bază indispensabilă a preocupărilor noastre, nu s-a născut în California, ci, în România, în anii 1920. Ştefan Odobleja şi-a publicat în 1938 prima sinteză a cercetărilor sale într-un voluminos tratat de „Cibernetică generală şi psihologie consonantistă” Aceasta este o operă de stiinţă şi filozofie, nu numai despre o cibernetică generalizată, dar şi despre prima psiho-cibernetică şi filozofie a sistemelor în sensul contemporan al teoriei generale a sistemelor. Anterioritatea operei lui Odobleja este incontestabilă si naţiunea română se poate mândri legitim cu aceasta! Nici un specialist în ştiinţele informaţiei si comunicaţiei nu poate neglija opera în cauză, iar în aceste vremuri ale unilateralismului, este mai mult decât util să amintim rolul important al cercetătorilor din estul Europei…

Pe un plan mai actual, România, care are vocaţia de punte între culturi, civilizaţii, limbi si regiuni, va putea să joace un rol deloc neglijabil, în faza de reciclare si redistribuire, pentru a astupa pe cât se poate prăpastia numerică.

Dar această prăpastie nu este numai Nord-Sud, ci şi cantitativ-calitativ.

De fapt, însă, ce sunt cu adevărat NTI, dacă nu o unealtă pe care trebuie în primul rând să o ai, pentru a învăţa să te serveşti de ea si mai apoi să o faci cum se cade. Multe dezbateri au tendinţa de a încurca lucrurile!

Dezbaterea nu e nouă de altfel si dacă nu suferim de amnezie intelectuală, ne vom aminti că aceleaşi lucruri s-au spus despre toate celelalte medii: presă scrisă, radio sau televiziune.

Problematica noii ordini internaţionale a informaţiei ne duce cu minte spre sfârşitul anilor şaptezeci/ începutul anilor optzeci, într-o epocă în care Mustapha Masmoudi făcea o primă si inevitabilă sinteză a problemei într-un raport cunoscut sub numele de „raportul Masmoudi”. A urmat crearea Comisiei internaţionale de studiu al problemelor comunicării, prezidată de Sean McBride care, în lipsa unui adevărat raport de sinteză a publicat, sub egida UNESCO, un fel de culegere „Voci multiple – o singură lume”. Distorsiunea mediatică Nord-Sud era desigur vizibilă în ea, dar nu era un raport de sinteză, ci o succesiune de expertize cu sensuri diverse.

Această absenţă – mai exact imposibilitate – a unei concluzii concrete pare a fi si primejdia care pândeşte numeroase reuniuni internaţionale în care prea mulţi experţi nu au o viziune interdisciplinară şi cu atât mai mult una trans-disciplinară, si în care unii văd mai degrabă un fel de forum/bazar pentru a vorbi de cu totul altceva (lucruri adesea interesante dar în afara subiectului).

Ajuns în acest punct, mă voi îndepărta şi eu de subiect, pentru a evoca o chestiune semantică. La scară planetară, prin bunăvoinţa unor transmiţători docili, opinia publică asistă la apariţia unui vocabular ciudat.

De exemplu: Comunitate internaţională, termen care, ca şi Arleziana lui Daudet si apoi a lui Bizet, rămâne invizibilă si în numele căreia, fără a o defini vreodată, fiecare spune tot ce vrea, orice şi invers. Alte erori seamănă confuzie: de exemplu libertatea presei, deşi acest termen este departe de a fi criteriul sintetic al dreptului la informare şi la comunicare. Vom justifica oare într-o bună zi siturile pedofile sau teroriste? Vom transforma oare pe vinovaţi în victime? Răspunsul este, vai, pozitiv: nu mai este o temere, ci o realitate. Ajung să mă gândesc că termenul de societate civilă riscă să devină fie un alibi, fie o gară în care nimeni nu vine din acelaşi loc şi nimeni nu aşteaptă acelaşi tren.

Dacă în psihologie nu pot fi manipulate simbolurile, în domeniile legate cât de cât de politologie nu ne putem juca cu cuvintele fără consecinţe grave, chiar dacă sunt inconştiente…

Pe de altă parte, chiar dacă NTI sunt un context extrem de atrăgător pentru o înnoire a pedagogiei, ele rămân un recipient al cărui conţinut va trebui definit la nivelul CV-urilor şi al identităţilor culturale.

Academismul desuet a dominat prea multă vreme: era de acum sever condamnat (în termeni virulenţi) de Ştefan Odobleja… Dar aceasta nu înseamnă că oricine posedă un site, devine dintr-odată un pedagog. Ar fi o iluzie sau o demagogie…

Aşa cum o semnala declaraţia UNESCO de la Dakar, a sosit ceasul promovării universităţilor deschise şi a universităţilor particulare. Acest din urmă termen mi se pare foarte prost ales. Prefer de multă vreme pe cel de universitate internaţională neguvernamentală. Subliniind încă o dată că neguvernamental nu înseamnă (sau nu înseamnă neapărat) anti-guvernamental!

In 1980, la un seminar patronat de Sean McBride şi lord Philip Noel-Baker, puneam un jalon numit „Spre o filozofie a comunicării”. Problematica a rămas de actualitate, chiar dacă contextul multimediatic şi tehnologic a evoluat vizibil. Fără a fi „prinşi” în ideologii sterile si castratoare, colegii noştri africani ne deschid drumul. Începând cu Burkina Faso, Universitatea Francofonă Internaţională a pornit (dintr-o iniţiativă neguvernamentală) să se implanteze în diferite ţări africane. Profesorul Karim Ouedraogo cooperează cu instanţele UNESCO în privinţa învăţământului virtual si parteneriatele noastre din Europa centrală, Orientală si în Comunitatea Statelor Independente, sunt extrem de pozitive.

După ce si-a însuşit o calificare (cu atât mai energic, cu cât NTI vor răspunde aici unei dorinţe a populaţiilor respective) , fiecare este liber să îşi ilustreze convingerile: dar după… nu înainte!!!

Şcoala viitorului va fi o şcoală liberă… pentru a cita încă o dată, în propria sa ţară pe Ştefan Odobleja, a cărei memorie, mi-a făcut plăcere să o evoc cu modestie.

Prof. FRANCIS DESSART

Anunțuri