~George Alexe: „Colindele Basarabiei. În vitregia vremurilor de ieri şi azi“

Istoria sufletului românesc este scrisă în colinde, această vistierie spirituală a neamului, moştenire sacră şi directă din străbuni, păstrată şi transmisă de copii din generaţie în generaţie. E un întreg fiinţial, cu duh de taină, rotunjit în hotarele dorului românesc în care ne mişcăm, viem şi suntem, pe orice meridian al lumii ne-ar bate soarta.

Colindele sunt un miracol, încă nepătruns, al existenţei creştine româneşti. La căldura lor, ghiaţa lui Moş Gerilă se topeşte şi în locul lui apare, peste secole şi milenii, chipul luminos de har şi de adevăr al lui Moş Crăciun cel Românesc, de totdeauna, al copiilor şi al neamului nostru.

Colindele sunt sfinte şi de ele se pot apropia doar sufletele curate ale copiilor, cu sfială şi dor îngeresc, preamărind pe Iisus Hristos „Domn al tuturor / Şi al Românilor…”, cum ne încredinţează ei, colindând în noaptea sfântă pe la casele oamenilor.

Mi-au fost dragi totdeauna colindele şi de ele sunt legat sufleteşte pe toată viaţa. Dar niciodată colindele nu mi s’au părut mai sfinte şi mai româneşti , mai pline de duh profetic şi de simţire naţională, ca în vitregia vremurilor de  ieri şi de azi, indurate de Neamul nostru de pretutindenea, dar mai ales din Basarabia şi din Transnistria.

Citindu-le cu inima, vezi cu ochii minţii cum din ele se încheagă o viziune românească de imagini dumnezeieşti şi trăiri adânci, de simboluri străbune şi creştine, ale unei lumi de demult, care a fost şi este a noastră, şi numai a noastră.

România Mare este Ţara dorului şi a colindelor. Acolo unde e colindă şi dor, acolo e şi pământ şi suflet românesc, e Ţară Românească. Dorul ne leagă de pământul străbun, colinda de cerul care oglindeşte pământul străbun. Între colindă şi dor se desfăşoară şi viaţa robită a neamului românesc dela Prut peste Nistru, până la Bug şi mai departe, şi tot între colindă şi dor se petrece şi viaţa noastră pe pământul american şi canadian.

Am în faţă colecţia de colinde a regretatului George Breazul, tipărită la „Scrisul Românesc” din Craiova, în anul 1938, şi admirabil ilustrată „cu desene de Demian”. Este cea mai bogată antologie a colindelor româneşti, grupate după criterii menite să înfăţişeze în toată splendoarea ei datina colindatului la Români. Dar ce senzaţie stranie îţi dă alternanţa ritmică a colindelor din „Cuprinsul” antologiei! Ardeal, Muntenia, Basarabia; Muntenia, Bucovina, Moldova; Banat, Bucovina, Basarabia; Basarabia, Bucovina, Dobrogea; Oltenia, Moldova, Dobrogea; şi iar: Ardeal, Muntenia, Basarabia…

S’ar părea că autorul colecţiei, poate fără să-şi dea seama, s’a lăsat prins în această horă a colindelor care se adună spre centru sau se depărtează spre fruntarii, cuprinse de aceeaşi vibraţie a sufletului românesc. Şi mai cutremurătoare mi s’a părut gruparea treimică pe provincii, cu Basarabia în centru, ca şi cum toate provinciile româneşti s’ar întrece să îmbrăţişeze şi să apere pe sora lor vitregită de istorie. Şi poate că în această alternanţă treimică se ascunde un sens existenţial pe care colindele îl dau unităţii noastre naţionale. Este o adevărată obsesie a Basarabiei, revelată de colinde, atunci când urmărind cuprinsul antologiei suntem furaţi de prezenţa simbolică şi mustrătoare a Basarabiei în centrul spiritual al colindelor celorlalte provincii surori: Ardeal, Basarabia, Muntenia; Bucovina, Basarabia, Moldova; Moldova, Basarabia, Ardeal; Dobrogea, Basarabia, Muntenia; Banat, Basarabia, Muntenia; Oltenia, Basarabia, Muntenia; Muntenia, Basarabia, Moldova. Sau în altă ordine treimică, la fel de semnificativă: Basarabia, Transilvania, Muntenia; Basarabia, Dobrogea, Muntenia; Basarabia, Bucovina, Dobrogea; Basarabia, Basarabia, Basarabia… Mereu Basarabia pe care colindele o cunosc şi o recunosc din străvechime şi până azi, aceleaşi sfinte colinde româneşti de pretutindenea, cele dintâi şi cele mai adevărate documente istorice ale sufletului şi pământului românesc, despre care Lazarev şi alţii ca Lazarev nici n’au auzit de ele.

Am recitit colindele Basarabiei din colecţia Breazu. Universul lor spiritual şi istoric e acelaşi cu al tuturor Românilor, dar fiecare colind basarabean mi-a săgetat inima de durere. În noaptea de Crăciun schingiuită de comuniştii sovietici, gazdele basarabene nu mai aşteaptă decât tainic„oaspeţi rari”, colindătorii, să le-aducă pe Dumnezeu „ca să-i mântuie de rău”. În casele lor, în noaptea sfântă, nu mai scapără „piatra nestemată” ce cuprinde lumea toată şi nu se mai aude chemarea: „Sculaţi, sculaţi, boieri mari” şi sculaţi şi slugile… (acum Românii Basarabeni nu mai sunt boieri în înţelesul colindelor, ci slugi la Ruşi şi Ucrainieni). Îndemnul rămâne mut. La Basarabeni (şi poate că şi în alte părţi din România) nu mai vin colindători, „pe la miez de cântători”, iar versul ştiut: „Nu vă vin cu nici un rău / Ci v’aduc pe Dumnezeu”, răsună trist în amintirea satelor fără colinde sau cu colindele furate şi răstălmăcite, adică „actualizate”. Colinde vechi, colinde istorice basarabene, cu boieri pământeni strânşi la vorbă la „curtea lui Ştefan Vodă”, sunt uitate într’un somn de moarte. Prin satele basarabene copiii nu mai colindă „Nu-i vreme de dormire”, pentrucă la biserică nu mai e vestire că-i „vreme de’mpodobire”, că azi Domnul S’a născut…

Aproape că nu-ţi vine să crezi că în Basarabia, ca şi în toată România, răsună aceleaşi colinde de Moş Ajun şi Moş Crăciun, religioase şi lumeşti, aceleaşi cântece de stea, de Vicleim şi de Anul Nou, de pluguşor, de sorcovă, de vasilcă, aceleaşi colinde de Bobotează, de Florii şi chiar de Sfintele Paşti. Aceeaşi trăire şi simţire românească, aceleaşi colinde cu ecouri dela Daci şi dela Romani. Ţi se rupe inima de durere de colindele cântând hărnicia fetelor care, în Basarabia, „Nu ştiu coase ori descoase / Lăcrămioare ştiu că varsă…”, sau vitejia tinerilor care trec Prutul înotând pe spate „Până’n ceea parte / Cine’n spate late / Cine’n palme dalbe…, desigur în Basarabia, ca să nu mai vorbim de colindele, aproape unice, care cântă vrednicia preoţilor basarabeni „Dar părinte Constantine…”

Mă doare bocetul lui Adam dintr’o colindă basarabeană, care mi se pare că prefigurează parcă tainic durerea Basarabenilor rupţi cu pământ cu tot din trupul României Mari. Cine a greşit oare? Colinda e cântată stins cu  „glas de jale / Pentru a lui Adam greşale…”

Şi iată, de încheiere, un colind basarabean cântând la Crăciun patimile Domnului după pravila Geto-Dacilor din vechime, care la naşterea pruncului plângeau de cele ce i se vor întâmpla în viaţă noului născut. Şi oare nu se împlineşte în acest colind, intitulat „O Isuse lume dulce”, un destin basarabean asemănător chemării hristice? Oare nu toţi Românii, dar mai ales cei din Basarabia şi Transnistria, suntem născuţi spre durere, spre pătimire şi spre Înviere, asemenea Domnului nostru Iisus Hristos? Şi oare n’a fost totdeauna salvarea pe crucea răstignirii noastre naţionale? De ce să ne mai plângem când ne cunoaştem destinul? Nu ştim, dela strămoşi, că totdeauna vom învia? „O, Isuse, lume dulce, / Te-ai spăşit pe Sfânta Cruce! / Şi Te-ai dat în chip de rob, / Şi ne-ai scos pe noi din foc. / Şi Te-ai dat în chip de slugă, / Şi ne-ai scos pe noi din muncă. / Şi Te-ai dat în chip de-argat, / Şi ne-ai scos pe noi din iad…”

Ne oprim aici. Colindele, în frunte cu cele basarabene şi din Transnistria, sunt dovada cea mai vie, adusă de tradiţie şi de copiii neamului, despre unitatea spirituală şi teritorială a României Mari. Este cea mai sublimă lecţie de istorie naţională pe care Crăciunul ne-o aduce în fiecare an, prin colindele şi datinele sfinte strămoşeşti. La mulţi ani!    

GEORGE ALEXE