~George Alexe: „O dată simbolică nepieritoare: 1 Iulie 1600“

Un moment triumfal din istoria sbuciumatei noastre patrii, pe care  nu se cade să-l  trecem cu vederea, îl constituie data memorabilă de 1 Iulie 1600, când Mihai Viteazul, spaima Turcilor şi a Ungurilor, intră în Alba Iulia ca Domn al Munteniei, al Transilvaniei şi  “a toată ţara Moldovei”, prefigurând şi înfăptuind unitatea politică şi naţională a Ţărilor Române, pe teritoriul strămoşesc al Daciei de odinioară.

A fost Mihai Viteazul ca un soare strălucitor care, pentru o clipă, a dat la o parte nourul greu al corbilor de pe sufletul românesc, fulgerând peste veacurile următoare, cu sabie de arhanghel carpatin al Creştinilor Ortodocşi robiţi, linia marelui nostru destin naţional ce se va împlini, de abia în 1918, în România Mare, visată şi de celălalt mare Mihai, Eminescu, în Doina lui nemuritoare, dela Nistru şi până la Tisa. Toate cruciadele apusene binecuvântate de marii pontifi dela Roma împotriva  sultanilor cotropitori ai Sfintei Cetăţi a lui Constantin cel Mare n’au înspăimântat pe ienicerii turci cât sabia fulgerătoare a lui Mihai Viteazul în sticlirile căreia creştinii robiţi din Balcani vedeau eliberarea lor şi a Constantinopolului.

Desigur, evenimentele mari din istoria unui popor, fie că sunt victorii fără de asemănare, sau înfrângeri dureroase, trebuiesc amintite şi comemorate, totdeauna, cu evlavie naţională, cinstind şi preamărind pe eroii credinţei şi legii noastre strămoşeşti, care s’au jertfit pentru unitatea, libertatea şi independenţa neamului din care facem şi noi parte.

Spre regretul nostru, deşi considerată ca dată memorabilă a calendarului nostru naţional,  “1 Iulie 1600”, cu tot simbolismul ei naţional, nu s’a bucurat niciodată, de o sărbătorire mai deosebită, poate cu excepţia primei comemorări oficiale dela 22 Noiembrie 1919.  Nu este nici cel puţin amintită în şcoli, la ora de istorie, ca să nu mai vorbim în biserici unde, pomenirea celor care şi-au dat viaţa pentru apărarea Creştinătăţii, ar fi fost întru totul justificată, mai ales de cultul strămoşilor. Aceeaşi jalnică situaţie se întâmplă şi în zilele noastre, în toate şcolile şi bisericile româneşti din România Mare şi mai cu seamă din Statele Unite ale Americii şi Canada.

Într’o conferinţă cu totul memorabilă, despre “Soarta faimei lui Mihai Viteazul”, rostită de Nicolae Iorga la 22 Noiembrie 1919  (şi care ar merita să fie retipărită), marele istoric şi apostol al întregirii Neamului, a dezvoltat tema, astăzi mai actuală ca oricând: “Cum s’a oglindit Mihai Viteazul în conştiinţa deosebitelor generaţii româneşti care s’au succedat”. Necruţător de obiectiv  în cercetările şi observaţiile sale istorice, dar şi zguduitor de emoţionant în iubirea  sa faţă de marele voevod martir al Neamului nostru, Nicolae Iorga arată cu nepărtinire puţina faimă de care s’a  bucurat Mihai Viteazul din partea tuturor generaţiilor româneşti care i-au succedat de-a lungul a trei secole, în mare măsură asemănătoare cu aceeaşi faimă şi indiferenţă de care se bucură  şi din partea noastră a celor de azi, în comparaţie cu  faima lui  sublimă de erou al creştinătăţii ce i s’a acordat pe plan european şi mai ales din partea creştinilor ortodocşi din Balcani, care vedeau în el un adevărat mântuitor.  O cronică grecească afirma că turcii tremurau de frica lui şi îndemna pe toţi creştinii să blesteme pe ucigaşii marelui erou al Creştinătăţii “care au ascultat pe domnii ungureşti de au ucis pe Mihai Vodă, fără de nicio vină. Unii ca aceia să fie anatema”.

Privită în  perspectiva ei naţională, creştinească şi bisericească, dar mai ales românească, Ziua de 1 Iulie a Anului 1600 poate şi trebuie să fie actualizată în conştiinţa tinerelor generaţii româneşti din Ţara noastră Mamă, precum şi ale Românilor Americani şi Canadieni. Este o datorie de onoare a întregului nostru neam. Nu trebuie să uităm niciodată că această dată, memorabilă în simbolisul ei naţional, este opera Sfântului Voievod Martir Mihai Viteazul, sfinţită cu sângele său pe câmpia Turdei.

Mai ales în vremea noastră, când istoria Transilvaniei este răstignită pe crucea iredentismului maghiar, iar istorici ca Eugene Horvath şi alţii, încearcă să ignore evenimentul dela 1 Iulie 1600, dându-i alte semnificaţii politice, fără a reuşi, spre dezolarea lor, să întunece gloria lui Mihai Viteazul, a cărui faimă de erou creştin cucerise Europa şi ajunsese până în America.

Iată de ce, ca Români Americani şi Canadieni, trebuie  să restabilim adevărul istoric şi să arătăm, sus şi tare, rolul mesianic şi european, pe care Mihai Viteazul l-a împlinit, cu sfinţenia credinţei lui ortodoxe, în istoria României, precum şi a popoarelor balcanice cotropite de Turci, celebrând astfel, în fiecare an, Ziua de 1 Iulie 1600,  cu cinstirea naţională ce i se cuvine.

Şi atunci, în freamătul sărbătoresc, al acestei Sfinte Zile din istoria Neamului nostru, vor răsuna în sufletele noastre strigătele de peste veacuri, tot mai stinse, de “Alah, Alah, Alah” ale turcilor învinşi la Călugăreni, acoperite de tumultul strigătelor triumfale de “Iisus, Iisus, Iisus!” ale Românilor biruitori în frunte cu Mihai Viteazul, în al cărui nume şi noi vom învinge creştineşte, dacă Dumnezeu ne va învrednici de credinţa nebiruită a Marelui Voievod Martir Mihai Viteazul, Sfântul încă necanonizat al inimilor şi sufletelor noastre româneşti.

GEORGE ALEXE

Anunțuri