~George Anca: „Roman-doctorat cu naţionalisme interbelice“

Cu lungul titlu Oglindirea întru românism ca rânduială şi dumirire. Fragmentarium privind naţiunea ca persoană istorică-diacronică şi aspectele naţionalismului mistic şi ale misticii naţionalismului la gânditorii români din perioada interbelică, teza de doctorat (susţinut recent), a lui Radu George Serafim – conducător ştiinţific, acad. Alexandru Boboc -, se argumentează (pe câteva sute bune de pagini, cartea nu este încă publicată) printr-o crestomaţie a gândirii naţionaliste româneşti interbelice, subiectivizată romanesc pe două axe: naţionalismul mistic şi mistica naţionalismului. Om de televiziune, autorul scenarizează opere, mai puţin biografii – mai toate retezate de năvala comunismului -, colează, între hobby epic şi viciu explicitar, extrase de doctrină şi aforism. Unii vor prefera, evident, textele autorilor antologaţi, chiar dacă nu odată aceştia din urmă sunt puşi în situaţia de a confirma supoziţiile tezistului scriitor. Pe de altă parte, nici nu se găsesc altundeva adunate împreună, măcar şi în această alegere şi motivare jurnalistică. Alţii vor urmări oarecarele suspans al intrării în scenă a autorilor, ca o ieşire din tabu: încotro îi va distribui regizorul, sub ce restricţii sau condescendenţe. O subliminală reinterdicţie ar putea fi la lucru în vecinătatea deconstrucţiilor dinspre globalizare. Invers, parierea pe românism şi suita de concepte ready predemonizate ar friza sinuciderea doctorală. Sau, cine ştie?

Serafim, cum o spune la sfârşit, a filmat, proiectat o viziune asupra renaşterii româneşti:  „Cineva spunea că istoria este noncurgere, nu-i aşa? Fiindcă Dumnezeu nu are istorie, în timp ce oamenii au, atâta vreme cât libertatea şi răul le conferă devenire socială. Şi atunci, cu care sau cu ce putem compara perioada gândirii româneşti interbelice? Surprinzător – cu Renaşterea! În fond, spiritul renascentist din primele secole ale celui de-al doilea mileniu nu relua în principiu antichitatea romană, ci pe aceea elină, uneori reflectată prin medierea bizantină, ca în cazul Veneţiei. Noi ce am renăscut prin pleiada gânditorilor din secolele al XIX-lea şi al XX-lea? Rânduiala? A cui, a cărei civilizaţii? Celei de la Gumelniţa, de la Hamangia sau de la Sarmizegetusa? Şi atunci care ar fi în esenţă concluzia ce se doreşte a fi desprinsă dintr-o asemenea prezentare, care poate fi caracterizată şi ca formulă caleidoscopică (quasiantologie, ţinând cont de citate) şi ca o încercare de aplicare a hermeneuticii în ceea ce priveşte persoana?

Gânditorii perioadei studiate fac parte, organic, din spiritualitatea românească şi prin ei putem înţelege mai bine acei ani. Dacă vrem asta. Dacă nu, tot trebuie să ni-i asimilăm, cum am mai spus, nu spre o părtinitoare reabilitare, nici spre a-i continua, căci acest lucru nu este posibil, nemaiexistând condiţiile şi nici măcar o altă generaţie a românismului sortit să se poziţioneze în funcţie de rânduială şi dumirire.

Rânduiala noastră este cu totul alta. Despre dumirire, nici nu îndrăznim să vorbim, deşi ea s-a dovedit (şi încă este şi azi) mai mult decât necesară.” (p. 490, în versiunea „teză”, format A4)

Nu e uşor să adânceşti pe cont propriu relaţia cu personajele, vremea cititului a trecut, e cea a citatelor, eventual scoase din context (păstrarea, întoarcerea la, în context îl obsedează pe autor). Cine s-a entuziasmat (re)întâlnind vârfuri de gândire şi exprimare (totuşi interzise) va trece peste eventuala frustrare resimţită din artificiozitatea oricărui doctorat, mai ales cu moda jurnaliştilor – dar şi a artiştilor, politicienilor – doctori în filosofie, după calapodul “Bologna”.

Nimic mai la îndemână decât a victimiza o astfel de selecţie. Ori, dimpotrivă, de a o alinia unei nevoi realiste de identitate, adevăr, panteon naţional. De aici şi virtualele (ne)şanse ale primirii publice a complexei, curajoasei oferte, la urma urmei, cumva unică, o tentativă de sistem.

Cuprins
A. PROLEGOMENA (ÎN LOC DE INTRODUCERE) 5

I. VECINĂTĂŢI CONJUNCTURALE 7

II. PREAMBUL LA O PARADIGMĂ – PERSOANA ISTORICĂ 11

III. EXEMPLIFICARE prin  DEZVOLTAREA UNEI TEZE15

IV. DEFINIŢIA CA LIMPEZIRE ETIMOLOGICĂ 17

V. DE CE TRIUNGHIUL TEOLOGIC? 20

VI. SĂ-I SPUNEM TOTUŞI ISTORICĂ – PERSOANA ISTORICĂ 23

VII. CREDINŢĂ FĂRĂ ASCEZĂ. TOT MISTICA. 25

VIII. MENŢIUNI NECESARE 28

IX. DESLUŞIRI PRIVIND METODA 30

X. DINCOLO DE FILA DE DICŢIONAR 42

XI. MAI MULT DECÂT O IPOTEZĂ DE LUCRU 49

XII. NAŢIONALISMUL CA DAT ŞI CA FAPT… DE CREDINŢĂ 55

XIII. DOAR VARIANTE?!… 59

XIV. POATE EXISTA ŞI O FILOSOFIE A CREDINŢEI 65

Note şi comentarii:  73

B. CONTEXTUS NATIONALISMIQUE 76

I. ÎNTRE NAŢIONALUL DIN FILOSOFIE ŞI NAŢIONALISMUL-FILOSOFIC 78

II. DISCURS NECESAR DESPRE ECUMENISM ŞI TOLERANŢĂ 80

III. DE CE… NECESARĂ? 86

IV. FILOSOFIE-POLITICĂ ŞI ECONOMISM LA MIHAIL MANOILESCU 89

V. DESPRE… ABSENŢE 96

VI. SOLIDARITATEA ELITELOR ESTE OARE O ILUZIE? – PETRE ANDREI 98

VII. O RECONSTRUCŢIE OARECUM ÎNAINTEA CONSTRUCŢIEI – MIRCEA FLORIAN 106

VIII. SUB SEMNUL SEDIMENTĂRILOR – AL. CONSTANTINESCU 114

IX. IMPRESII DOAR… RĂSFOIND PRESA 119

X. SINTEZĂ ( CONVENŢIONALĂ DESIGUR), PENTRU REALITĂŢI MULT MAI COMPLEXE 123

XI. DESLUŞIREA UNOR OPŢIUNI 138

Note şi comentarii: 143

C. FRAGMENTARIUM MYSTICII NATIONALISMIQUE 145

I. CONSTANTIN RĂDULESCU-MOTRU – PERSOANĂ CU VOCAŢIA ROMÂNISMULUI 147

II. NĂISMUL – METAFIZICĂ SAU TRĂIRISM?  –  NAE IONESCU – 184

III. LOCUL ŞI VREMEA LUI MIRCEA VULCĂNESCU 222

IV. SUB SEMNUL LUI „N-A FOST SĂ FIE” 250

1. EONUL LUCIFERIC – LUCIAN BLAGA 252

2. UN PARNASIAN AL GÂNDIRII FILOSOFICE – DAN BOTTA264

3. RÂNDUIALA LUI DUMITRU CRISTIAN AMZĂR 275

4. ÎN ZODIA DISCREŢIEI – ALEX. DRAGOMIR 284

5. PECETEA NEDREPTĂŢILOR – CONSTANTIN NOICA 290

V. VASILE BĂNCILĂ – SAU VORBA ROMÂNULUI DE PE URMĂ 300

VI. ÎNTRE DOGMATICĂ ŞI NECESITĂŢILE UNEI POLITICI ECLEZIALE – TEODOR. M. POPESCU 321

VII. A – TOATE – ÎMBISERICIREA LA NICHIFOR CRAINIC 339

VIII. ROMÂN SUB SEMNUL LUMINII TABORICE  –  DUMITRU STĂNILOAE 360

IX. DINCOLO DE DOGMĂ…O FILOSOFIE A CREDINŢEI LA NICOLAE MLADIN 394

Note şi comentarii: 428

D. COROLARUL ŞI PROBATORIUMUL CA PARADOXURI 442

I. DIN NOU SUB SEMNUL PARADOXULUI 444

II. VALIDĂRI NECESARE 461

III. REDUCŢII CA ARTIFICIU DE CALCUL 479

IV. DINCOLO DE CONCLUZII 486

Note şi comentarii: 492

ANEXE 494

Anexa 1 495

Anexa 2 –  Definiţii de lucru 496

497

Anexa 6 – Distribuţia populaţiei din România în anii 1930 şi 1992 în funcţie de apartenenţa religioasă 501

Anexa 8 – VASILE NEMEŞ 508

BIBLIOGRAFIE: 512

(Re)citate

„Numai „îngerii căzuţi” cunosc nostalgia paradisului şi silnicia existenţei istorice. În fond, îngerii căzuţi simbolizează duhul universal, care se găseşte într-o permanentă tensiune cu istoria, cu existenţa de aici şi de acum, cu particularul.” (Al. Constantinescu).

„Sufletul unui neam nu este o simplă totalizare de peticării sufleteşti, ci este el însuşi o unitate care trăieşte de sine prin armonia funcţiunilor sale, întocmai cum trăieşte şi sufletul fiecărui individ în parte. Sufletul neamului nostru s-a format ca o rezultantă din sufletele românilor, cari au trăit şi trăiesc; el îşi are firea sa proprie, pe care o putem explica din sufletele românilor, dar pe care nu o putem confunda cu firea vreunuia dintre aceştia. El este fiecare dintre noi şi cu toate acestea este în afară de noi: noi îi împrumutăm viaţa organică, el ne dă continuitatea şi durata istorică; el este chipul în care ne întrupăm pentru ochii altor neamuri.” (Constantin Rădulescu-Motru)

„Războiul a adus în sînul socialismului o afluenţă colosală de elemente şi forţe noi revoluţionare pentru transformarea societăţii; iar pe de altă parte, a distrus bazele obiective pentru această transformare. Să organizezi în mod socialist foamea şi sărăcia lucie?

Iată, în adevăr, marea aberaţie pe care o voiesc socialiştii noştri. Ei vor să organizeze în mod socialist foametea şi sărăcia lucie…

Nici un popor nu-şi varsă sîngle pentru a confirma prevederea ştiinţifică a unui mare savant, dar mai toate popoarele sunt gata să-şi verse sîngele pentru a-şi satisface instinctul lor de dominaţie sau pentru a răzbuna o insultă. Logica războiului e, prin urmare, cu totul diferită de cea raţională a ştiinţei.

Reflexiunile acestea ne vin astăzi în minte, cînd auzim în presă calificîndu-se de „făuritori ai idealului naţional” oameni politici care în definitiv nu au fost decît tălmăcitorii, în anumite împrejurări, ai inimii şi ai aspiraţiilor noastre, cu un cuvînt, ai instinctului nostru războinic de neam – singurul şi autenticul „făuritor al idealului naţional”. (Nae Ionescu)

„ Tăietura ce există între „prezenţă” şi „neprezenţă” nu afectează pentru român „esenţa lumii”. Întreaga desfăşurare calitativă a lumii este independentă de tăietura dintre lumea de aici şi lumea de dincolo. Întreaga „petrecere” a lucrurilor se desfăşoară simultan pe planul de aici şi pe planul viciniciei.” (Mircea Vulcănescu)

„  Intelectul uman, în stare de autoconstruire, mai înainte de a opera pe temeiul principiilor logice – operează paradoxal, cu tururi de forţă, pe bază de licenţe pe care nu ştim cine i le-a acordat. Toate aceste licenţe sînt logiceşte impermeabile. Totalitatea lor constituie un fel de coeficient „permanent” al cunoaşterii în genere. Coeficientul acesta trebuie acceptat aşa cum e.” (Lucian Blaga)

„Radiosul univers al românului şi lumea perfectă a concepţiei sale e neîndurată. Acesta este sensul întreg, singurul sens al pesimismului eminescian. Eminescu adoră lumea, o contemplă cu nesaţiu, se îmbată – ca în versurile „Rugăciunii unui dac” – din fântânile splendorilor ei, dar el se ştie a fi sortit durerii. Aşa se explică acel sentiment „dureros de dulce” al existenţei şi tot ce în versurile sale este explozie de durere şi imn de bucurie laolaltă. El împingea pesimismul său – dacă acesta este pesimism – până acolo unde-l împing românii. Cărţile lui Schopenhauer nu i-au dat nici măcar conştiinţa lui. Ea e vie de secole în poporul românesc. Românul spune: „Fac umbră pământului”. Am pus odinioară acest cuvânt în legătură cu credinţele Thraciei: existenţa aruncă o pată pe corpul luminos al lumii, viaţa e o vină, un păcat. Mărturia lui Herodot, care însemnase această credinţă a Thraciei, e confirmată deplin de poporul românesc.

„Umbră pământului”, sentimentul acesta de supremă amărăciune, de singurătate şi de inutilitate supremă, străbate poezia eminesciană. Sunt momentele celei mai mari depresiuni.

Ele nu exclud – dimpotrivă – conştiinţa infinitei frumuseţi a lumii. Ele rostesc setea desprinderii de contingenţial, setea evaziunii, a extazului. Ele invocă moartea – ca prag al bucuriei, al acelei regiuni în care se deschid perspectivele frumuseţii supreme, putinţa participării la viaţa frenetică a totului – comunicaţia eternă, cuminecătura elementelor.” (Dan Botta)

„Nu către o „filosofie românească” pot şi trebuie să se îndrepte străduinţele noastre, ci către o „gândire proprie”, către putinţa de cugetare şi cercetare filosofică a lucrurilor prin propria noastră putere, aceasta fiind singura cale pe care gânditorii români se pot ridica la înţelegeri filosofice ale lumii şi vieţii sau, cum se mai spune, la sisteme de filosofie, cari, prin însuşi faptul că sunt cu adevărat „ale lor”, ca rod al propriilor sforţări, vor fi, prin aceasta numai, şi româneşti…” (Dumitru Cristian Amzăr)

„Concepţia despre viaţă şi fiinţă a unei lumi este cu adevărat a unei „lumi”. Trebuie să cauţi în vastitatea cîte unei lumi înţelesurile ei intime; iar dacă ni s-ar imputa că, deocamdată cel puţin, n-am căutat nici noi concepţia despre fiinţă a lumii româneşti decît în limbă şi în unele forme de vorbire specifice ei, am răspunde: o limbă exprimă totuşi vastitatea unei comunităţi. Chiar restrîngîndu-ne la ceea ce am obţinut pînă acum, vom putea spune că, în chip neaşteptat, poate, concepţia despre fiinţă a lumii româneşti este nespus mai puţin simplificată decît a ontologiilor culte tradiţionale, ca şi moderne, şi poate de aceea accepţia ei ar merita să fie reţinută filosofic sau prefilosofic.

În înfăţişarea de pînă acum, ideea de fiinţă se dovedea efectiv mai complexă şi poate, în sens bun, mai intricată decît în viziunile teoretice tradiţionale. De ce ar fi monolitică fiinţa? Ceva din gîndul lui Chesarie Rîmniceanul, marele cărturar de la finele veacului al XVIII-lea şi excepţionalul scriitor de limbă românească (din ceasul matur al limbii noastre, de mai înainte ca ea să intre în contact cu limbile moderne şi înrudite), apare despre prefiinţă şi fiinţă atunci cînd el spune, în termenii săi şi ai timpului: „Pronia dumnezeiască alergînd cu umblet fără de sunet, cu glăsuire fără de auzire, zice… unuia să se ascunză, altuia să se ivească.” Dar aşa face, poate, fiinţa, cum am văzut-o în modulaţiile ei: într-un loc este ascunsă, într-altul, gata să se ivească, iar alteori este pe deplin ivită…

În vorbirea românească există o întreagă operă de modulare a fiinţei… Fiinţa, în formularea ei ca verb (a fi), se poate dedubla, se întoarce asupra ei şi se combină cu ea însăşi. Făcînd aşa, ea diversifică şi îmbogăţeşte ideea de fiinţă…

Experienţa limbii noastre ar putea da o pagină încă mai interesantă. Există, fireşte, o percepere a realităţii, totale ori parţiale, pe care înţelegem s-o clasificăm prin „este”. Şi mai există, în afara realităţii posibile ori necesare – un fel de iminenţă de real („este să fie”), o tentativă în real („era să fie”), neîmpliniri în real („n-a fost să fie”), absolutizări în real („a fost să fie”), sau relativizări în el. Ce regiuni ale fiinţei descriu ele? Şi nu cumva este vorba de zone la fel de însemnate ca acelea pe care le explorăm în chip obişnuit prin „este”?

Că în felul acesta nu vorbim despre fiinţa cea mare a lumii, ci de fiinţa lucrurilor şi a stărilor în parte, este pînă la un punct adevărat. Dar s-ar putea ca şi pe linia aceasta sugestiile limbii noastre să aibă un caracter de modernitate, trimiţându-ne nu la fiinţă, ci la cîmpuri de fiinţă, aşa cum în viziunea ştiinţifică modernă nu mai este vorba de spaţiu, ci de cîmpuri spaţiale. Cînd totuşi ne întrebăm: ce rămâne pentru fiinţa cea mare a lumii?, vom răspunde că limba noastră nu a fost străină nici de o asemenea problemă. Dacă ea n-a răspuns nici de astă dată cu un „este” plin, e pentru că pregătea un alt răspuns, mai raţional: a fost să fie; şi, cum vom vedea la capăt, a devenit întru ceea ce era.” (Constantin Noica)

„Trecutul – zice-se – nu-l pot schimba nici zeii, el rămânând în veşnicie la fel, rămânând aşa cum a fost…

Trebuie să ne imaginăm omul ca făcând parte din capul locului dintr-o familie şi dintr-o comunitate: născându-se, el avea părinţi care aveau şi ei părinţi şi neamuri de tot soiul, de fapt, un adevărat arbore genealogic care ne permite să vorbim despre o comunitate solidară prin lupta de conservare faţă de primejdiile naturale sau sociale (în speţă, conflictul cu alte familii şi clanuri). Există, aşadar, de la bun început, un şir de generaţii contemporane (bunici, părinţi copii) care aduce conştiinţa înscrierii în temporal (ceea ce nu înseamnă neapărat în Timp), cum tot aşa există o ierarhizare naturală datorită învăţăturii (copiii sunt „supuşi” părinţilor fiindcă trebuie să „înveţe”) şi datorită experienţei celor mai vărstnici. Experienţa plus învăţarea înseamnă „tradiţia”. Tradiţia nu este istorie, ba chiar, în măsura în care ea se întemeiază pe păstrare şi pe neschimbare (transmiterea către descendenţi a unor cunoştinţe acumulate), ea este chiar contrară istoriei, deşi, până la urmă, ea posedă un element esenţial al acesteia, şi anume păstrarea însăşi. A „păstra” ceva nu înseamnă doar a vrea ca acel ceva să fie permanent sau măcar să fie în continuare valabil, ci în mod primordial înseamnă a-l păstra independent de valabilitatea actuală.” (Alexandru Dragomir)

„Demonul se adresează, în primul plan, inteligenţei oamenilor. Aşa a făcut chiar cu întâia pereche de oameni. De aceea, demonul are un rol în istoria dezvoltării inteligenţei. Dar tocmai de aceea inteligenţa e cea mai mare aventură a omului. Dumnezeu i-a dat-o, însă demonul a căutat imediat să pună stăpânire pe ea şi să-i dea o direcţie nefastă, pervertind-o.

Înţelept se cheamă tocmai omul care reuşeşte să-şi întrebuinţeze inteligenţa în raport de autonomie faţă de demon.

Iar sfânt e acela care o subordonează lui Dumnezeu. Sfântul reface legătura originară dintre efect şi cauză, dintre obiect şi creatorul lui, dintre om şi divinitate. Adică sfânt e omul purificat după ce a trecut prin istorie. Sfinţii sunt anticipări mai mult sau mai puţin realizate ale omului din paradisul final.

Înţeleptul se bizuie mai mult pe el, sfântul se bizuie în primul rând pe Dumnezeu. Înţelepciunea e un echilibru uman. Sfinţenia e înţelepciunea care s-a supus divinităţii. În ambele cazuri, inteligenţa scapă de blestem, dar pe portative diferite.” (Vasile Băncilă)

„Nu este vorba doar de simple presupuneri sau reflexii teologice; aceasta este părerea şi sentimentul împărtăşit de mulţi dintre „civilizaţii” noştri, care înclină să considere şi astăzi Biserica drept un duşman al lumii, aşa cum o considerau cei care, cu multe veacuri în urmă, îi calificau pe creştini: „Genus hominum superstitionis novae ac maleficae” (Suetoniu, Vita Neronis, 16), acuzaţi de ură împotriva neamului omenesc: „odio humani generis convincti” (Tacit, Anale XV, 44). Sunt şi alţii care, din diverse motive, cred că Biserica nu are nimic de câştigat dintr-o alianţă cu cultura acestei lumi, ci că trebuie să se îndepărteze de aceasta, spre binele său. Sunt, însă mulţi consideră că, dimpotrivă, Biserica şi cultura se pot înţelege şi pot colabora, astfel spus, că Biserica poate şi trebuie să se ocupe de cultură”. (Teodor M. Popescu)

„Mimetismul e o soluţie de continuitate în dezvoltarea normală a culturii naţionale. Nici o cultură naţională însă nu poate creşte parazitar pe trupul altei culturi… O cultură înfiptă adânc în autohtonismul etnic şi absorbind în plăsmuirile ei lumina spirituală a ortodoxiei are singură de partea ei garanţia unui stil propriu” (Nichifor Crainic)

„Fiul lui Dumnezeu se „înomeneşte” în mod real, ca să „îndumnezeiască” pe om, fapt ce se va desăvârşi în viaţa viitoare, dar care e pregătit în cursul vieţii istorice. Istoria are, contrar origenismului, un rest pozitiv. Omul creşte în ea spre îndumnezeire. Ea nu e o temniţă de care omul se sileşte să scape, după ce a fost amăgit să vină în ea, plictisit de o existenţă anterioară. Fiul lui Dumnezeu gândeşte pe om din veci, îl creează în timp, ca să-l ducă, în cursul lui, spre o veşnică şi fericită odihnă în El. Dumnezeu hotărăşte să-i aducă pe oameni la existenţă, pentru că are un Fiu şi vrea să-şi extindă iubirea de Tată şi la alţi fii. De aceea, la existenţa prin Fiul Său, dar nu prin naştere, din sine, pentru a nu relativiza iubirea faţă de El şi a nu se arăta supus unei legi în toate, ci prin creare.” (Dumitru Stăniloae)

„Comunismul, violentând instinctul de proprietate al naturii umane, fără a-l depăşi sau sublima, realizează o caricatură diabolică a vieţii monahale (pe plan social, se-nţelege), adâncind suferinţa umană fără perspectiva unei salvări transfiguratoare. El creşte sub cerul de păcură al lui Antihrist”. (Nicolae Mladin)