~ Gheorghe Olteanu: Presedintele, „Intelighentia” si „Boborul”

„Nu iubesc decit ceea ce imi poate conferi demnitate, caci nu pot iubi decit ceea ce stimez si ma inalta” (Horia Roman Patapievici, 1995)

Urmaresc de un sfert de veac, din afara hotarelor, meandrele contorsionate ale vietii romanesti. Astept de peste 17 ani, asemeni multora din romanii destarati, momentul reintoarcerii intr-o Romanie in care sa se poata trai civilizat si demn. Marturisesc ca in ameteala provocata de transformarea vietii politice romanesti intr-o paruiala nedemna, imediat dupa „intrarea in Europa”, „Apelul” celor 250 de intelectuali, in frunte cu D-nii Gabriel Liiceanu, H.R.Patapievici, Andrei Cornea sau Victor Rebenciuc m-a descumpanit si mai mult. Daca afirmatiile si tonul ( care spune mult – vezi „Despre ton si intonatie” a D-lui Patapievici, din 1994) erau adevarate si adecvate, insemna ca aproape tot ceea ce auzisem, vazusem, citisem si crezusem despre D-l Basescu era fals. Pentru semnatarii „Apelului” D-l Basescu este „un personaj care pare sa devina un presedinte pentru alte coordonate istorice” si „primul presedinte roman care da semne ca e dispus sa aduca tara pe drumul pe care ar fi trebuit sa se aseze in urma cu 17 ani..” In rest totul foarte categoric si clar, in alb si negru – de o parte presedintele cu trei initiative mai importante ( 1. razboiul, nu numai in vorbe, declarat coruptiei, indiferent de unde vine; 2. cererea de desecretizare a tuturor arhivelor securitatii, 3. condamnarea comunismului ); de cealalta parte cei vizati, care se tem si declanseaza o criza politica, printr-o campanie de discreditare si de suspendare a presedintelui, inclusiv cu ajutorul unor televiziuni si ziare aservite. Pentru mine, actualul presedinte face si el parte dintr-o larga categorie de politicieni romani, produs al sistemului comunisto-securist, adaptat noilor coditii, dar cu aceleasi reflexe, indelung exersate in sistem – minciuna, stricta supraveghere si represaliile – in scopul supravietuirii si pastrari puterii. Recunosc ca si eu l-as fi votat pe D-l Basescu. Crezusem si eu in declaratia de pocainta in care deplingea soarta poporului roman, silit sa aleaga intre doi fosti comunisti, dar dintre care el, spre deosebire de adversarul sau, reusise sa traga invatamintele necesare, desprinzindu-se de trecut.

Din pacate in citeva luni D-l Basescu a reusit sa ma convinga de contrariu. Originar din Cohara (Har-Cov), pentru mine, indicatorul cel mai sensibil al integritatii si demnitatii oricarui politician roman, cu atit mai mult al presedintelui tuturor romanilor, este modul de raportare la problema romanilor din inima tarii, si inclusiv la „chestiunea maghiara”. De aceea, cunoscand foarte bine realitatile zonei, am fost revoltat sa constat continuarea politicii iresponsabile vizavi de romanii din Cohara si de actiunile udemeriste. Repet ceea ce spun de 17 ani, pentru ca problema este mai importanta decit „pare” la Bucuresti. Cred ca Romania este singurul stat ce-si spune national si unitar, in care o parte a populatiei covarsitor majoritare, aflata in minoritate in inima tarii, este discriminata etnic de o minoritate majoritara in acea zona, cu complicitatea guvernantilor. Aceasta stare de fapt a fost documentata si demonstrata in repetate randuri de sociologi, istorici, jurnalisti si chiar comisii parlamentare sau sevicii de informatii. Presedintele Iliescu s-a marginit la declaratii gen „nu voi permite” fara nici o consecinta practica. Presedintele Constantinescu, adinc recunoscator pentru sprijinul UDMR in alegerile prezidentiale, a refuzat cu obstinatie sa stea de vorba cu reprezentantii romanilor din Cohara, a avut cinismul sa declare ca „cea mai mare realizare a mandatului sau a fost reconcilierea maghiaro-romana” si a acordat personal o „diploma de excelenta” primarului sovin din Sf.-Gheorghe.

In 2005, dupa ce D-l Tariceanu cedeaza cu seninatate santajului UDMR si numeste un prefect maghiar la Sf.-Gheorghe, desi stia foarte bine, ca doar prefectii romani din Cohara mai reusisera sa frineze avalansa de hotariri ilegale si discriminatorii ale consiliilor locale, D-l Basescu declara pe 7 ianuarie : „Nu ma delimitez de D-l Tariceanu. Daca prefectul maghiar de Covasna nu va face ce trebuie si nu-i va respecta pe romani, va fi schimbat imediat.” Cu doua zile in urma, pe 5 ianuarie, la instalarea in functie de catre vicepremierul Marko Bela, D-l prefect György Erwin „uitase” sa jure pe Constitutie si putea fi revocat imediat. Reamintesc ca datorita atributelor de stat national, unitar si indivizibil prevazut in Constitutie, UDMR a refuzat in repetate rinduri sa voteze Constitutia Romaniei. Au urmat la scurt timp scandalul filmului „Trianon”, capitala judetului fiind unul din primele orase in care a rulat ilegal; instalarea pe prefectura din capitala Sfantu-Gheorghe, fara avizul autoritatii competente, a unei steme a judetului, ce cupride insemne ale Ungariei Mari; glorificarea prin concursuri de poezie a criminalului de razboi, Vass Albert, ridicarea de statui si acordarea de medalii cu chipul acestuia, primarilor care sprijina autonomia tinutului secuiesc, etc, etc. Cu toate apelurile romanilor din zona, care-i aminteau de promisiunile facute, Presedintele atat de vorbaret, de altfel, a tacut malc.

In primavara anului 2006, dupa ce timp de luni de zile, Transilvania si cu deosebire Cohara, fusese invadata cu milioane de harti, steaguri, poezii, declaratii si chemari la lupta impotriva „tilharilor, lipitorilor, a poporului de slugi,” ce le-au furat Transilvania si pentru „reinvierea Ungariei Mari”, confruntat cu iminenta declararii autonomiei secuiesti, presedintele il invita la Cotroceni pe primarul rasist al Odorheiului, si-i face o vizita de curtoazie, in „cel mai pur oras maghiar din Romania” ( apud Szasz Jenö, dupa alungarea calugaritelor romane de la orfelinat). Cu aceasta ocazie cel mai bine informat om din Romania, care promisese romanilor ca le va reda demnitatea, garantul respectarii legii, defileaza prin fata statuii criminalului de razboi Vass Albert, botezata a „secuiului ratacitor”, prefacindu-se a nu sti ce legitimeaza si cui ii da onorul prin acest gest, si nu gaseste de cuviinta sa spuna o vorba despre discursurile negre de resentimente si amenintari ale D-lor Marko Bela si Laszlo Tökes.

Mesajul, foarte apreciat de adulatorii sai, prin care le transmitea „secuilor” ca vor avea atita autonomie cita vor avea si oltenii, are valoarea frectiei piciorului de lemn, si presedintele o stie. O stiu foarte bine si romanii din zona, unde autonomizarea etnica e practic incheiata, singurul „amanunt” ce le ramane secuilor de realizat fiind legalizarea ei. Cu ce se deosebeste in aceasta chestiune actualul presedinte de cei anteriori ?. De ce sunt maghiarii, udemeristi sau nu, in actiunile lor politice, deasupra legii, putindu-si permite aproape orice ? E adevarat ca nici pentru D-na Monica Macovei, pe vremea cind conducea APADOR-ul si era foarte preocupata de respectarea drepturilor omului in Romania, romanii din Cohara nu erau oameni, din moment ce n-am auzit sa fi fost, vreodata, preocupata de soarta acestora. Revenind la D-l Basescu – este el presedintele tuturor romanilor ?. In mod cert, cel care nu-si respecta promisiunile si in fapt i-a mintit, nu poate fi presedintele romanilor din Covasna si Harghita si nici al meu. Sper sa nu mi se spuna ca acestea sint „fleacuri” . Desi, avind in vedere experientele personale, in aceasta privinta, avute cu D-nii Gabriel Liiceanu, H.R.Patapievici, Andrei Cornea sau Victor Rebenciuc, totul este posibil. (Daca va fi necesar voi reveni cu amanunte referitor la aceste experiente.) Ceea ce stiu sigur este ca presedintele nu poate invoca necunoasterea gravitatii problemei. La Cotroceni s-au adunat si se cunosc mult prea multe date incontestabile.

Tin sa mai atrag atentia asupra faptului ca odata cu adoptarea noului statut al regiunii Kosovo, care in timp se va alipi Albaniei, si chestiunea maghira se va acutiza, cu deosebire in Romania. Nu in ultimul rand datorita declaratiei necontrolate, initiale, a presedintelui, referitoare la viitorul statut al Kosovo-ului, inregistrata cu deosebita satisfactie de apologetii „autonomiei etnice maghiare”. Declaratie pe care, incercarile stangace de a vasli inapoi, o fac si mai penibila, demonstrind inadecvarea omului de stat, ce nu este constient de consecintele fiecarui cuvant necantarit suficient. Pentru binele Sau si al tarii Domnia Sa ar trebui sa gandeasca mai mult si sa deschida gura mai rar.

Una din problemele in care presedintele ar fi fost obligat sa vorbeasca si nu a facut-o, este cea a „reimproprietaririi” bisericilor, in deosebi a „Statusului Catolic”, a fundatiilor si composesoratelor maghiare, prin incalcarea legii 247/2005, lezind grav interesul national si sustinind, de facto, planul de redobindire a hegemoniei maghiare in Transilvania. Conform functiei pe care o detine nu cred ca nu a fost informat in aceasta privinta. De aceea – este tacerea presedintelui un un act de complicitate si, in consecinta, de inalta tradare ?. Poate ca acestei intrebari ar trebui sa raspunda romanii, printr-un referendum. Plecind de la aceasta dezamagire initiala, si cunoscind inclinatia romanilor de a uita, imi permit sa reiau anamneza cazului, cu simptomatologia (indiciile), comportamentul si mai ales intrebarile ce se impun. Intrebari ce plutesc deasupra acelor „pare” si „da semne” din „Apel”, desi prin intreaga argumentatie semnatarii il cautioneaza, fara rezerve, pe presedinte.

Despre D-l Basescu stim ca s-a format intr-o familie de comunisti convinsi. Dupa propria declaratie, Dinsului „I-a mers bine pe vremea comunismului”. Deci Domnia Sa nu a fost parte a celor multi, care sufereau, fiind oprimati, ci a celorlti, mult mai putini, apartinind sistemului opresiv, carora „le mergea bine”. In acest sens faptul ca D-l Basescu a fost capitan de vas nu este, cred, cel mai relevant, chiar daca aceasta i-ar fi permis, eventual, sa se ocupe si de bisnita, cu blugi sau alte marfuri cerute. Relevant este postul de la Anvers, in fruntea unei agentii comerciale romanesti, ceea ce impunea, dupa declaratiile tuturor specialistilor, nu doar colaborarea ci apartenenta, obligatorie, la structurile securitatii. De aceea i-a mers D-lui Basescu bine ? Sau s-a facut pentru capitanul de vas o derogare si totusi i-a mers bine ?. Eu nu cred in aceasta exceptie.

Tot in Belgia s-a imprietenit cu D-l Dumitru Antonescu, cel care si-a recunoscut calitatea de ofiter de securitate acoperit, dar pe care D-l Basescu, in ciuda acestei calitati, a tinut sa-l aduca in propriul partid, unde a ajuns sa ocupe o functie relativ importanta. Ce ne poate spune calitatea acestor prietenii, atit de durabile ?. Doar ca pentru D-l Basescu vechile prietenii sint sfinte ?

Faptul ca un capitan de vas intra in politica imediat dupa „revolutie”, este primit cu bratele deschise in FSN, unde face rapid cariera, este sau nu un indiciu al absobtiei fostelor retele ale regimului comunist de care vorbea si D-l Patapievici in „Politice” ?. Despre soarta retelei economiei paralele a epocii comuniste D-l Patapievici spune : „Dupa caderea lui Ceausescu, aceasta enorma retea mafiota de economie paralela, suprapusa traseelor de influenta si coruptie ale administratiei de partid si de stat, s-a salvat in interiorul regimului Iliescu, printr-un pact politic care s-a realizat, probabil, in primele saptamini de dupa 22 decembrie 1989.” Cred ca D-l Patapievici nu ma va contrazice daca afirm ca si retelele apartinind direct de Securitate s-au salvat in acelasi mod.

Avand in vedere cariera comunistului capitan, care pe langa navigatia in strainataturi, a condus si o agentie de comert exterior, si caruia I-a mers bine si pe vremea lui Ceausescu si dupa, in FSN-ul D-lui Iliescu, poate exclude D-l Patapievici ca acesta a facut parte dintr-una din retelele amintite?. Cred ca numai dosarul „de negasit” al presedintelui ar putea-o face.

Una din chestiunile care a dat bataie de cap pina si „ardentilor simpatizanti”, a fost faptul ca, in ciuda asteptarilor, presedintele a pastrat pe toti directorii serviciilor de informatii, pusi acolo de „sistemul ticalosit”, pina cind „fuga” lui Omar Haissam, discreditand „seviciile”, ameninta sa se rasfringa si asupra Cotroceniului. E greu de crezut ca Omar ar fi reusit sa-si faca atit averea si relatiile inalte, cit si „sa se faca scapat”, fara stiinta si bunavointa „seviciilor”. Atit fructuoasa colaborare cu directorii amintiti, cit si asigurarea continuitatii in fruntea SRI, prin numirea unui membru PSD si protejat al fostilor directori, indreptatesc o mai veche apreciere a cunoscutului dizident rus, Vladimir Bukovski, care spunea despre presedintele Basescu ca este „prizonier al structurilor”. Ma indoiesc ca D-l Bukovski poate fi acuzat de partizanat politic, cu atat mai mult cu cat dinsul a relevat si legaturile KGB-iste ale D-lui Iliescu. Doi politicieni romani, care-l confirma pe Bukovski, ar putea fi acuzati de subiectivism, dar nu de faptul ca nu-l cunosc pe D-l Basescu. Este vorba de D-l Petre Roman si de ex-presedintele Emil Constantinescu. D-l Roman, care e drept, are suficiente motive a nu-l mai iubi pe fostul sau varf de lance in distrugerea CDR, a scris si a afirmat, in repetate rinduri, ca D-l Basescu a marturisit colegilor, din biroul partidului, existenta unui dosar de securitate al sau, dar i-a asigurat ca n-a facut nici un rau nimanui. Fostul presedinte al PD a dezvaluit si faptul ca atunci cind i s-a incredintat D-lui Basescu spre rezolvare (!?) dosarul „Flota”, acesta a acceptat, cu conditia sa i se puna la dispozitie absolut toate documentele. Nu cred ca este, pentru nimeni, un secret, cit de rezolvat este acest dosar.

D-l Emil Constantinescu a tinut sa faca cunoscut pina si numarul dosarului de securitate al D-lui Basescu si sa accentueze in repetate rinduri, ca in spatele D-lui Basescu se afla o mafie cu tot atitea interese, in deosebi economice, ca si a celor pe care Domnia Sa ii ataca si demasca aproape zilnic.

Nu l-am auzit pe actualul presedinte nici contrazicindu-i, nici amenintindu-i cu procese de calomnie pe niciunul din cei amintiti. Am impresia ca D-l Basescu, deobicei foarte razboinic, evita o confruntare pe aceasta tema. Zimbind cuceritor D-l presedinte s-a multumit sa anunte „boborul”, ca problema lui este inexistenta dosarului de securitate si sa le ceara romanilor sa I-l dea, daca-l gasesc, promitind, in acest caz, ca-l va publica. Si a mai facut un gest caracteristic – a cerut redeschiderea dosarului „Tigareta II”. Cine spune adevarul si cine minte ?. Eu nu cred ca presedintele spune adevarul.

Poate ca unul din cele mai interesante indicii ale deosebitului interes al presedintelui pentru „siguranta romanilor”, este sprijinul nedisimulat acordat proiectului de lege, conceput de specialistii serviciilor, care, daca am inteles bine, le acorda acestora dreptul de a avea ( ca-n bunele vremuri comuniste ) propriile agentii economice si o larga imunitate a actiunilor. Este sau nu legitim sa ne reamintim ca in „terorismul de stat” pe care-l stim, Constitutia si ordinea legala puteau fi incalcate sau ignorate, in cazul unor”ratiuni supreme”, ca anihilarea dusmanilor, externi sau interni ?. Avem sau nu dreptul sa ne intrebam ce urmaresc serviciile, care sint consecintele si de ce sint sustinute de presedinte ?. Eu ma indoiesc ca asemenea proiecte urmaresc „dorintele si aspiratiile majoritatii poporului roman” si „noile coordonate istorice” mentionate in „Apel”. Imi permit sa cred ca acest sprijin, al presedintelui, se datoreste unui reflex mostenit din epoca totalitarismului multilateral dezvoltat. Sau, dupa spusele D-lui Bukovski, ca presedintele joaca dupa cum i se cinta.

In ceea ce priveste alt reflex mentionat al D-lui Basescu, sper sa fie suficiente citeva „adevaruri” ale Domniei Sale, pe care ma vad nevoit sa le reamintesc.

– Din gura D-lui Varujan Vozganian a aflat toata lumea, ca intr-un proces de calomnie intentat de acesta D-lui Basescu, inainte de ultimele alegeri, actualul presedinte fusese silit sa-si ceara scuze, recunoscind ca „fusese fals informat”. Sa fie acesta umilinta cauza opozitiei presedintelui la candidatura D-lui Vozganian atit pentru functia de comisar european, cit si (dupa zadarnicirea functiei europene, printr-o foarte suspecta, murdara si anonima campanie de discreditare), la numirea acestuia in functia de ministru ?.

– La alegerile din 2004 D-l Basescu acuza fraudarea acestora de catre fosta putere, atit direct in localurile de vot, cit si printr-un software manipulat. Manipularea softwarelui a fost infirmata de specialisti straini, independenti; furtul la urne n-a fost dovedit, pina acum, si amandoua afirmatiile de atunci sint anulate de o recenta declaratie a presedintelui. Suparat de modul cum functioneaza guvernarea aliantei DA, presedintele spunea ca, de fapt, politicienii aliantei „pierdusera alegerile” ( deci nu fusesera furate ) si doar prin vointa lui ajunsesera sa guverneze.

– Momentul in care actualul presedinte a anuntat, plingind, retragerea D-lui Stolojan din cursa prezidentiala, cauzata de un „santaj”, este arhicunoscut, dar semnele de intrebare persista. D-l Stolojan n-a confirmat niciodata „santajul”, motivindu-si in repetate rinduri gestul printr-o sincopa a starii de sanatate.

Cine a spus adevarul ? Daca adevarul este de partea D-lui Stolojan inseamna ca cei care-l acuzau pe D-l Basescu de dramaturgie mincinoasa aveau dreptate. Daca „santajul” era real si actualul presedinte spunea adevarul inseamna ca D-l Stolojan era si este santajabil, ceea ce transforma relatiile intime ale presedintelui cu fostul sau consilier economic si actual presedinte al inca unui partid devotat Cotrocenilor, intr-o mezalianta compromitatoare. Ce-i leaga atit de strins pe cei doi politicieni ?. Eu cred ca D-l Stolojan, caruia i-a mers bine si inainte de 89, in functiile indeplinite, si dupa, cind prin increderea postrevolutionara, pe care i-a acordat-o presedintele Iliescu, a ajuns in scaunul de prim ministru, este perfect compatibil cu actualul presedinte. Nu pot sa uit nici faptul ca, pe vremea Pietii Universitatii, amandoi erau de cealalta parte a baricadei Dreptatii si Adevarului.

Daca aceste indicii nu sint suficiente pentru a-l putea considera pe actualul presedinte un produs al fostului sistem, sa analizam si continutul celor trei initiative mentionate in apel, incepind, pentru continuitatea anamnezei, cu ultimele doua.

Sa ne reamintim ca atunci cind o serie de organizatii ale societatii civile au cerut presedintelui sa condamne comunismul, au facut-o „in virtutea functiei, acestuia, de mediere intre stat si societate” si explicit, pentru ca acest „act de dreptate istorica” ar fi „premisa reconcilierii nationale”, deci a unitatii poporului roman. Preacunoscutul raspuns al presedintelui mi s-a parut cinic, asemeni unui general care, rugat sa condamne razboiul pentru dezastrele produse, ar spune ca lui i-a mers bine si are nevoie de dovezi.

Nu mai discut rostul si legitimitatea comisiei Tismaneanu.

In „discursul sau exemplar” presedintele a condamnat comunismul ca fiind „ilegitim si criminal” si a preluat citeva din recomandarile comisiei. Cu ce este mai eficient acest discurs decit lupta binecunoscuta, in declaratii, a PSD, impotriva coruptiei, dar fara corupti?. Nu cred ca-si poate cineva imagina ca un presedinte anticomunist din tata in fiu, si care a suferit nesfirsitele umilinte ale sclaviei comuniste, ar fi uitat sa recomande macar doua lucruri : a) preluarea modelului sudafrican si crearea unui cadru legal, pentru a acorda iertarea doar acelor criminali, tortionari, nomenclaturisti si activisti, vinovati de monstruozitatile sistemului, care isi vor marturisi public faptele. Restul urmind sa-si piarda toate avantajele materiale, enorme si sfidatoare, in comparatie cu situatia precara a victimelor lor si a familiilor acestora; b) reluarea dezbaterii, ce ar urma sa fie finalizata cu un referendum, asupra necesitatii unei legi a lustratiei, in scopul creerii unei adevarate noi clase politice.

Nu neaga nimeni ca manualele scolare sau muzeele pot fi de folos in intelegerea fenomenului. Dar daca discursul D-lui Basescu era sincer si gandit pana la capat, nu putea uita recomandarile care i-ar fi putut reconcilia pe romani. Ce sanse de a „iesi inclusiv din toate consecintele comunismului” (Jean-Fracois Revel) le mai raman romanilor ? Exista vreo indoiala ca o astfel de condamnare simbolica le-ar fi convenit si nazistilor ?.

Un indiciu, care spune mult despre anticomunismul presedintelui, este respectul cu care Domnia Sa, dar si ministrul justitiei, gasesc de cuviinta sa trateze o personalitate simbol a luptei anticomuniste, pe Dl. Paul Goma. Domniile Lor, ca si institutiile pe care le conduc, n-au timp pentru a coresponda cu D-l Goma, intr-o chestiune ce priveste restituirea drepturilor cetatenesti, ale uneia din cele mai proeminente personalitati ale romanilor de pretutindeni si ale familiei Sale, drepturi confiscate de statul comunist roman. Cui ii este teama de reincetatenirea si probabila reintoarcere in Romania a D-lui Goma ? Ar putea, inconfundabila voce a adevarurilor inexprimabile si insuportabile, sa devina mai credibila si sa preasupere prin distonanta cu cele ale justitiei si Cotrocenilor ?.

Daca tot am ajuns la respect si integritate – am avut curiozitatea sa aflu cite din semnaturile intelectualilor, pe Apelul ce sustine cauza presedintelui, se regasesc si pe apelul de sustinere a cauzei D-lui Goma, initiata de familia Flori si Mircea Stanescu, in urma cu aproape patru luni. Cinci (5) din doua sute cincizeci (!!??). Le mentionez in ordine alfabetica: D-na Stefana Bianu, D-l Sorin Iliesiu, D-l Mircea Mihaies, D-l Serban Radulescu-Zoner si D-l Traian Ungureanu ( sper ca aceasta imprudenta sa nu-i rateze cariera diplomatica ). Restul de 245 semnatari, n-au gasit de cuviinta sa se alature celor peste 330 de sustinatori ai D-lui Goma. Restul e tacere.

In ceea ce priveste „cererea de desecretizare a tuturor dosarelor securitatii” e suficient sa constatam ca deocamdata desecretizrea se limiteaza aproape exclusiv la pestisorii, informatori, ce s-au lasat dusi de curent, si nu prea ajunge la rechinii cu burta plina de bani, carora le-a mers bine in comunism si le merge splendid si azi. Este desecretizarea mai putin selectiva decit pina acum ?. Daca nici dosarul unui capitan de vas, cu functii in strainatate, nu se gaseste !?.

Se inseala cei care cred ca, datorita interselor preamultor potentati din umbra, ea va ramane o farsa, asa cum formala va ramane si condamnarea comunismului ?.

In ceea ce priveste „razboiul declarat coruptiei, indiferent de unde vine, si nu doar in vorbe” as constata urmatoarele :1) Furtul si coruptia, in Romania, au fost si sint sporturi nationale, cu adanci radacini in istorie si arhicunoscute in lume. „Tunarii” vremurilor noastre par a fi dobindit aura vechilor haiduci, admirati si invidiati. Datorita obisnuintei cu fenomenul cred ca romanii „inteleg”, trec cu vederea si iarta, prea usor, nesocotirea legilor. Romania este inca foarte departe de a fi o tara unde un premier, ca D-l Tariceanu, care cistiga la bursa cu ajutorul informatiilor ilegale, ale unui prieten si care mai incearca, apoi, sa intervina in justitie pentru acesta, sa fie silit, imediat, sa-si dea demisia. Romania nu este inca tara unde un politician care incalca legea, ca D-l Basescu, in cazul casei din str. Mihaileanu, nu-si mai poate depune candidatura pentru o functie politica. Asa cum este greu de crezut ca in Europa democrata mai exista o tara, in care un presedinte, ca D-l Iliescu, a putut cheama la lupta de clasa, cu consecintele stiute, fara a-si rata definitiv cariera politica si a fi condamnat. De aceea functionarea unei justitii credibile, incoruptibile si cu adevarat independente are si o mare importanta educationala. Pentru schimbarea unei mentalitati paguboase.

2. Este indiscutabil ca miscandu-se, mai bine zis demarind in tromba, in 2005, justitia a dat mari sperante, prin inculpari spectaculoase, la nivel inalt. Contribuind, astfel, hotaritor la admiterea in EU. Rezultatele insa, finalizarea, treneaza si urmeaza inca a fi evaluate.

3. Impartialitatea ei politica, nu pare a fi sustinuta de realitate, avand in vedere raritatea dosarelor si a unor bosi din PD.

Sint membrii PD cu adevarat mai curati decit cei ai altor partide ? Putin probabil. Sigur este ca apropierea, mai bine spus relatia de subordonare ale PD fata de fostul sef, este indiscutabila, nenaturala si dezgustatoare. Ma indoiesc ca majoritatea romanilor il considera pe presedinte echidistant fata de toate formatiunile politice, asa cum il obliga Constitutia. De aceea cred ca, in Romania, Constitutia ar trebui modificata si in sensul ca, in cea mai inalta functie a statului, sa nu poata fi aleasa decit o persoana independenta, care nu apartine si nu a apartinut nici unui partid. Doar atunci o eventuala inhibitie a justitiei fata de un partid ar putea fi exclusa.

4. Din pacate, nici D-l Basescu nici D-na Monica Macovei, eroii razboiului impotriva coruptiei, nu sint imaculati. Nu numai trecutul de procuror al ministrului justitiei, tulbure si controversat, dar si legaturile cu MISA si gestionarea actelor de extradare ale D-lui Bivolaru, sau hotarirea judecatoreasca, in cazul cistigat de parintii ministrului, au lasat un gust amar si semne de intrebare.

In cazul presedintelui lucrurile sint si mai incurcate. Incalcarea legii in cazul casei mentionate este indubitabila. Rolul sau in afacerea catastrofala pentru Romania, a „Flotei comerciale”; responsabilitatea sa in problemele cu care se confrunta, pina azi, autostrada Bucuresti – Pitesti; relatiile intime cu persoane ca D-na Udrea si D-l Stolojan, amestecate in afaceri ce pun semne de intrebare; legaturile, ce se pot face, mai nou, cu dubiosul Domn Carstea, „regele parcurilor bucurestene”, nu cred ca pot fi taxate, toate, drept elucubratii, inscenari, etc. Este D-l Basescu tipul politicianului, cu adevarat, „sarac si cinstit” ? Categoric nu, pentru ca atunci n-ar fi uitat ca mai are o casa. De aceea cred ca niciunul din ei, nici presedintele, nici ministrul justitiei, nu au autoritatea morala, indispensabila, pentru a da credibilitate nici razboiului amintit, nici institutiilor pe care le reprezinta.

Relatia presedintelui cu justitia, in momentul in care isi permite sa dea indicatii imperioase, acesteia, ce dosare trebuie puse, sau repuse pe rol, cred ca devine una contra naturii relatiilor institutionale. Daca-mi aduc bine aminte, inca din 2006, magiastratii romani s-au plins ca presedintele pune in pericol independenta justitiei. Mai cred, in sfirsit, ca este inadmisibil ca un presedinte sa participe la o sedinta a CSM, fara a se informa (sau a fi informat de D-na ministru) asupra regulamentului de desfasurare a lucrarilor acestuia. Fapt ce l-a pus in jenanta situatie de a-si cere scuze, pentru interventia, neavenita, in alegerea presedintelui CSM.

Ajung astfel la chestiunea modelului comportamental basescian. Faptul ca presedintele bea sampania din sticla, in fata multimii; ca se urca baut la volan; ca se lauda cu fumatul si chiulul de la scoala, cu bordelele pe care le-a frecventat, sau ca-i numeste pe gazetarii ce pun intrebari stinjenitoare, „gaozari”, tin, foarte probabil, de naturelul Domniei Sale. Acesta poate, desigur, sa-i sporeasca popularitatea in rindul acelor, destul de multi, din „bobor”, care sint fericiti ca locatarul Cotrocenilor are gura plina cu vorbe puturoase, si isi imagineaza, probabil, ca-i put si picioarele, ceea ce-l apropie, dovedindu-le ca e de-l lor, deci totul este in ordine. Sint acestea fleacuri ?. Este aceasta perceptie benefica institutiei pe care o reprezinta ?. Stiu ca grandilocventa stingace si falsa a lui Ceausescu – presedinte era ridicola, a D-lui Iliescu perversa si a D-lui Constantinescu nevolnica. Dar poate stilul ( „stilul e omul” ) D-lui Basescu sa redea respectabilitatea absoluta, celei mai inalte institutii a statului roman ?

Se simt semnatarii apelului cu adevarat bine reprezentati, „in fata cu acest personaj-presedinte pentru alte coordonate istorice”.? Eu nu pot sa-i urmez. Asa cum nu-i pot urma nici in modul in care escamoteaza atit la inceputul cat si la sfirsitul apelului realitatea. Atunci cand se deplange, la inceput, precaritatea aliantei PNL-PD, care permite partidelor de opozitie sa-si refaca imaginea, adevarata cauza a precaritatii aliantei se poate regasi doar intr-un pasaj, de pe la mijlocul apelului, si anume in ” scandalurile create de presedinte prin zgandarirea focarelor de infectie si din ideea ca societatea romaneasca nu se poate redresa decit scapand de gunoiul politic”. Deoarece oricine a putut constata ca atacurile zilnice ale presedintelui vizau, cu precadere, PNL, in frunte cu primul ministru, desigur, inseamna ca gunoiul politic de care societatea romaneasca urmeaza sa se descotoroseasca este, in primul rand, jumatatea liberala a aliantei. Ceea ce, pentru ce-i care-si mai aduc aminte de soarta PNTCD, n-ar fi o premiera in cariera, trebuie sa recunoastem, plina de izbanzi, a D-lui Basescu. Opozitia n-a facut decit sa paraziteze „scandalul” provocat de presedinte, urmarindu-si propriile interese.

Apelul se incheie, de fapt, cu o chemare electorala, fireasca, avind in vedere ca presedintele da impresia, a se afla intr-o campanie electorala continua. Gurile rele afirma ca marea grija a presedintelui este asigurarea realegerii Sale, scapand astfel, dupa 10 ani de presedintie, de procesele suspendate, prin prescrierea lor. Eu nu vreau sa cred. Asa cum nu pot crede nici ca indemnul intelectualilor, adresat electoratului, de a vedea in grava criza institutionala actuala, o „comedie politica parlamentara”, este corect. Sper ca majoritatea electoratului va fi suficient de lucid, sa foloseasca sansa aceastui razboi deschis, pentru a deslusi in spatele actorilor, comandamentele diriguitoare. Si sa traga concluziile fara partinire. In aceasta batalie, care miroase foarte urit, daca „pestele se-mpute de la cap”, s-ar putea ca ambele capete, aflate in lupta, si aliantele lor, sa puta. Cred ca actuala criza n-a facut decit sa evidentieze necesitatea, demult resimtita, a unei noi clase politice, iluzorie , insa, in lipsa unei legi a lustratiei. Aceasta lege ar oferi o sansa realista de a bloca posibilitatile retelelor comunisto-securiste, salvate si metastazate dupa „revolutie”, sa-si plaseze oamenii in parlament si pana in cele mai inalte functii ale statului, pentru a-si asigura protectia si a li se promova interesele. Structura „democratiei rusesti”, controlata, evident, de vechile retele KGB-iste, nu este atit de diferita, pe cit li se pare romanilor, de cea construita pe Dimbovita. Chiar daca „libertatea de expresie” este cu totul alta.

Intrebarea care ramane sa mi-o pun mie insu-mi este – daca si unde imi mai pot gasi locul, in Romania ?. In tara presedintelui Basescu, la locurile stramosilor mei, unde maghiarii abea asteapta sa-mi demonstreze, cine-s stapanii „pamantului secuiesc” ? Intr-o tara impartita, ireconciliabil, intre basescieni furibunzi si antibasescieni dezgustati ? Unde pina si de unele rude sau prieteni, de care ma leaga sentimente profunde, nu ma mai pot apropia, decat cu riscul ca orice discutie, chiar tangentiala la persoana presedintelui, sa explodeze in incredibile rabufniri de ura, daca-mi permit sa ma indoiesc ca este „cel mai cel” : iubitul, barbatul (si de stat binenteles), sincerul, cinstitul, invincibilul, singurul, adevaratul, providentialul, de neinlocuit, vizionarul, veselul, inteleptul, responsabilul, demnul, echidistantul, generosul, credinciosul, si asa mai departe, in veci vecilor. ? O tara unde, in numele „altor coordonate istorice”, pina si o mare parte a „intelighentiei” pare a jindui, cu „boborul”, dupa un tatuc cu mana de fier, caruia i se poate ierta orice ?

Pare ca deocamdata, in ciuda „integrarii”, intoarcerea intr-o lume romaneasca, in care sa pot convietui, simti, misca si ma exterioriza normal, ramine un vis.

21.02.2007

Gheorghe Olteanu

Anunțuri