~Iurie Bojonca: Scrisoare despre expresia „Suntem români şi punctum“

Deci Basarabia s-a dus de unde nu se va mai întoarce, în sânul negrei străinătăţi. (M. Eminescu)

Scrisoare despre expresia  „Suntem români şi punctum”

După cum scriam în prefaţa acestei cărţi, M. Eminescu  rămâne mult mai actual pentru românii din afara Tării, servind pentru aceştea ca un garant  ori ca o marcă a identităţii naţionale. Atât în Bucovina cât şi în Basarabia, sângerândă în stânga Nistrului, persistă o luptă acerbă pentru păstrarea identităţii româneşti, fiindcă între neamurile conlocuitoare din această parte a Europei s-a trezit memoria genetică.  Arhivele erau asaltate în căutare de străbuni. Astfel  ne-am pomenit că  patrioţii, români basarabeni, au găsit prin venele unui străbunel sânge de german şi dorul de identitate i-a chemat în Germania . O străbunică basarabeancă a fost doar o servitoare la un evreu şi nu ştiu cum l-a servit că strănepoţii au găsit sânge evreesc în arborele genialogic. Si, logic vorbind, au plecat la origini, în Israelul bunicii lor. Perioada fanariotă a lăsat şi ea amprentele ei. Toţi cei care au fost în stare a scotoci bine prin arhive au găsit niscavai sânge grecesc şi pe aici le-a fost drumul. S-au întors în bătrâna şi frumoasa Eladă, acolo une este Olimpul cu toţi zeii şi cu toate miturile sale. Bulgarii din sudul Basarabiei se duc în Bulgaria ca la ei acasă. Găgăuzii călătoresc prin Turcia. Ruşii vizitează Rusia, dar se întorc înapoi în republica inventată de Moscova, un fel de „cuiul lui Pepelea” în această zonă de intersecţie a intereselor geo-politice.

Durerea de inimă dar şi de cap a Basarabiei a fost şi rămâne „Transnistria – zonă de „tampon”, în care se încearcă anihilarea tuturor elementelor de românism prin interzicerea sălbatică a şcolilor în care se învaţă româneşte cu scrisul latin.” M. Cimpoi, Limba Română nr.11  2004.

Spre deosebire de românii bucovineni, care constituie o minoritate naţională în cadrul Ucrainei şi au de opus rezistenţă unui stat srtăin, românii basarabeni sunt puşi în situaţia de a se opune propriului lor stat liber şi independent creat după 1989.

După mine, gestul politicienilor din 1991 prin proclamarea independenţei a fost primul pas de separatism parvenit de la Chişinău în adresa Bucureştiului odată ce nu s-a purces la unire cu Tara..

Exemplul s-a dovedit a fi molipsitor. Din separatismul nostru faţă de România s-a născut şi cel de la Tiraspol şi cel de la Comrat, aşa ca o reacţie în lanţ. A urmat apoi încercarea de a transnistriza şi populaţia de pe malul drept al Nistrului, Tighina fiind un exemplu viu. Scenariul acestei farse politice vine de la Moscova odată ce armata a 14-a rămâne neclintită în republica fantomă. Aşa stând lucrurile,  putem spune că suntem sub dominaţia rusească în continuare.

*

A rosti numele Basarabia e una cu a protesta contra dominaţiei ruseşti (M. Eminescu)

Iată din care considerente vom opera în continuare numai cu numele acesta, ca să protestăm  cu toată fiinţa contra dominaţiei ruseşti. Mai sus amintisem de proclamarea independenţei din 1991 ca act de separatism faţă de România. De ce?

Pentru a răspunde la întrebare trebuie să facem un „excurs istoric”, având la îndemână studiul lui M. Eminescu Basarabia, în care scrie despre această provincie românească anexată de Imperiul ţarist în 1812. Intenţia poetului nostru naţional a fost să ilumineze trecutul Basarabiei pe baza documentelor Hurmuzachi, vol.VII, a cronicilor vechi şi a materialelor episcopiilor Cronica Huşilor şi a episcopiei cu asemenea numire, precum şi a Istoriei critice şi Arhivei istorice de B.P. Hasdeu .

Observaţiile lui M.Eminescu referitor la Basarabia sunt aduse în plan comparatist. Ca punc de referinţă serveşte Bucovina, răpită şi ea la început de un alt imperiu divers de cel ţarist. Poetul se întreabă „ce voia Curtea din Viena în Bucovina?” şi concluzionează că aceasta dorea „să câştigge câteva poziţii faţă de Rusia; ea nu râvnea deci la sufletele (s.n.) oamenilor…”. Pe când, constată în continuare, „Rusia nu se mulţumeşte de a fi luat o parte mare şi frumoasă din vatra Moldovei, nu se mulţumeşte de a fi călcat peste graniţa firească a pământului românesc, ci voieşte să-şi ia şi sufletele (s.n.) ce se află pe acest pământ şi să mistuiască o parte din poporul român.” Anume această diferenţă dintre cele două imperii a jucat rolul hotărâtor în soarta Basarabiei.

Dacă invaziile de peste veacuri au avut scopuri economice, exemplu este dominaţia turcească, atunci năvălirea rusească are altă misiune mult mai sofisticată. E vorba de acel suflet şi de modificarea acestuia după bunul plac al dominatorilor  Iată de ce  în studiul său  Poetul ne avertiza despre faptul că „relele Turciei moscovite, sub care încape Basarabia,  sunt cu mult mai mari decât ale Turciei balcanice”. Oare să se fi dat Eminescu cu musulmanii aşa de repede, el care nu credea nici în Buda, nici în Ehova. Argumentele în vedearea relelor ce vin de la „Turcia moscovită” ţin mai întâi de toate de spiritualitate odată ce „se rusifică cu de-a sila tot ce nu e moscovit; biserica a devenit o poliţie a conştiinţei care închide în temniţi mii de oameni de altă religie… condamnă la muncă silnică în minele de plumb fete aproape în vârstă copilărească şi băietani pe băncile şcolii, pentru nimicuri, pentru credinţe cari au trebuit să se nască ca idealuri nerealizabile în întunericul acelor internate în care semicultura şi pospăiala e un mijloc pentru o mai adâncă barbarie decât cea a unui popor primitiv.”

Rusificarea  şi deznaţionalizarea pornită la 1812 a continuat, cu mici pauze, până la 1989, fiindcă după acest an începe o altă pagină. Odată cu apariţia noilor moldoveni se face simţit un val de neorusificare, numit de politicieni şi bilingvism. Neocolonialismul modern constă în dominaţia totală rusească în acest fragment de Tară. Spre exemplu, dacă un om de afeceri din Rusia cumpără un bar cu terasă la Chişinău, atunci el aduce din ţara lui mare tot personalul acestui bar, chiar şi măturătorul, şi paznicul şi chelneriţa, că de, noi nu avem cadre calificate pentru a fi puse în asemenea posturi de răspundere.

*

Fost-a cineva care să spuie poporului în ce stare vor ajunge fraţii lui din Basarabia cedată, pentru a-i trezi instinctul de conservare şi bărbăţie? (M. Eminescu)

Lumea politică de atunci nu a dat importanţa cuvenită  problemei basarabene şi această cedare taciturnă  a avut consecinţe mai grave  ce ţin nu doar de perderea unei bucăţi de pământ ci şi de „încrederea în trăinicia poporului român.”

Imperiul ţarist a căzut slăbit de războaie. Revoluţia lui Lenin a pus bazele unui alt Imperiu sovietic şi până acesta a ajuns să-şi recotropească coloniile, Basarabia a avut un răgaz de numai 22 de ani după un secol de dominaţie implacabilă.

O şansă unicală pe care am ratat-o este anul 1991 când Imperiul sovietic s-a prăbuşit de bătrâneţe. „Puciul” moscovit a servit drept semnal de deschidere a puşcăriei popoarelor. Cine a ştiut a aprecia importanţa momentului istoric azi sunt departe de noi, vezi republicile Baltice. Când se vorbea despre inevitabilitatea revenirii Basarabiei în cadrul Tării istorice, clasa politică de la Chişinău motiva că procedând astfel vom pierde Transnistria şi azi avem ce avem. Republica fantomă din stânga Nistrului autoproclamată în urma unui război absurd ce ne-a costat sute de vieţi umane. Cei mai înflăcăraţi bărbaţi au fost trimişi la Nistru, un fel de carne de tun. Această enclavă rusească convine mai întâi Moscovei, apoi Tiraspolului şi chiar Chişinăului. Grupările criminale din Republica Moldova îşi pot pierde uşor urma în Transnistria şi invers, cele din fantoma transnistreană se fac nevăzute pe teritoriul statului liber şi independent din dreapta Nistrului.

Astfel diferendul transnistrean a servit drept aparat de răcit frunţile şi inimile cele încălzite de o posibilă soluţionare a cauzei naţionale, a fost o „maşină de penetrenţă” pentru tot ce este românesc în Basarabia. Pleacă benevol în conflictul transnistrean sute de reprezentanţi ai grupurilor de sprijin a Frontului Popular din Moldova (FPM). Cei care au scăpat cu viaţă din acest masacru al războiului urmează să treacă prin calvarul umilinţei şi al intimidării în zile de pace. Documentele organelor de derpt  atestă tot mai des o stare gravă a situaţiei provocată de  actele de violenţă, răfuieli şi chiar omoruri a membrilor FPM. Cazul lui Gheorghe Botnaru de la Băcioi omorâr în bătăi de o grupare criminală a fost adus la cunoştinţă deputatului Anatol  Selaru, iniţiatorului cenaclului „Alexei Mateevici”. Ingrijoraţi de situaţia creată i-am sugerat că ar fi oportun să facă o interpelare în parlamentul Republicii Moldova referitor la stoparea maltratărilor şi a răfuielilor fizice asupra românilor basarabeni doar pentru faptul că pledau pentru Unirea cu Tara. Dacă s-ar face o statistică riguroasă a celor căzuţi la datorie în zile de pace, atunci am ajunge la concluzia tristă de a fi îndurat un război interior. Pe prima linie de luptă a căzut, ca de obicei, intelectualitatea. Numai Uniunile de creaţie câte pierderi umane au avut în sensul direct al cuvântului. In scriitori şi muzicieni în artiştii plastici şi actori s-a lovit şi la propriu şi la figurat, fiind lăsaţi în cea mai neagră sărăcie de către mai marii zilei care au ştiut să-şi improvizeze un stat fără a purta şi o răspundere faţă de acest popor. Tot în intelectualitate s-a lovit şi în 1912, şi în ‚40, şi în ‚89 şi în 2001 odată cu venirea comuniştilor la putere.

*

Dar dacă ne dăm bine seama, nici nu e vorba să pierdem ori să păstrăm Basarabia: vorba e cum o vom pierde ori cum o vom păstra.  (M. Eminescu)

Dilema în care se afla România la 1878 era evidentă odată ce redactorul de la Timpul scria despre importanţa acelui „cum o vom pierde ori cum o vom păstra”. Cum au pierdut-o am văzut din  tot ce s-a scris până acum. Faptul că Basarabia n-a fost cucerită cu sabia vorbeşte de la sine. Iar despre a doua parte a problemei, adică „cum o vom păstra”, va trebiu să ne gândim împreună. Voi să vă gândiţi la Bucureşti şi noi să ne gândim la Chişinău, luminaţi de adevărul istoric şi, de ce nu, de îndemnul lui Eminescu ce ne spune atât de firesc „am adunat şi am arătat că poporul român nu a renunţat la drepturile sale asupra Basarabiei şi că prin urmare nici astăzi nu are dreptul de a renunţa”, nici chiar în astăziul de azi al nostru 2007, în această „istorie vie” când România păşeşte sfioasă pragul Uniunii Europene.

Din „fiica mezină” a Tării am ajuns vecinii ei şi trebuie să ne comportăm respectiv, aşa o cere timpul. Dacă gardul de sârmă ghimpată de la Prut se va dubla, e în ordinea lucrurilor, fiindcă Europa nu se joacă de-a politica ori cu ţara în bumbi cum o fac cei de la Chişinău. Dacă azi trebuie să-mi iau viză ca să merg la Putna lui Stefan cel Mare şi Sfânt nu-i nimic de mirare, odată ce am nevoie deasemenea de o viză pentru a trece prin Tighina spre a ajunge la mormântul părinţilor mei din Antoneştii lui Stefan Vodă. Suntem închişi de hotare din toate părţile. Ca să pleci vara la Marea Neagră trebiue să treci vama Moldovei, a Transnistriei, a Ucrainei – au mai rămas să pună vama plajei, vama apei, a aerului, a tot ce este în jur, că multe vămi mai avem de trecut până vom ajunge la adevăr.

De rând cu atâtea nedreptăţi care i s-au făcut României de-a lungul istoriei prin pierderea de pământuri şi provincii întregi ziua de 1 ianuarie 2007 va rămâne una memorabilă. Aderarea la familia europeană va reda încredere şi speranţă românilor de pretutindeni.

*

Statul român de astăzi a trecut însă prin mai multe zguduiri şi rămâne statornic, fiindcă are două temelii: conştiinţa românilor şi încrederea marilor naţiuni europene. (M. Eminescu)

„Conştiinţa românilor” e cel mai mare potenţial care fuzionează cu celelalte conştiinţe europene fără a-şi pierde identitatea şi coloratura naţională de o bogăţie rară. Această bogăţie nu este aurul din Apuseni, să-l duci cu carul la Roma, nu e nici stejarul roşu dispărut în urma invaziilor tătaro-mongole, nici alte bogăţii cărate de turci la Istambul. Bogăţia spirituală şi demnitatea umană nu are  nici un preţ. O lecţie la această temă ne dă iarăşi Eminescu, referindu-se la Rusia care „voieşte să ia Basarabia cu orice preţ: noi nu primim nici un preţ. Primind un preţ, am vinde; şi noi nu vindem nimic!”. Iată o replică aforistică înscrisă în pagina demnităţii naţionale. Acest capital spiritual trebuie pus în acţiune să producă tot spiritualitate sănătoasă. E timpul să ieşim din zona semiadevărurilor şi a demagogiei la tema identităţii naţionale.  A cam trecut vremea jonglărilor politice şi a manipulărilor electorale. Nu mai vrea nimeni înapoi în comunism nici cu pâine de 16 copeici şi nici cu vodcă de 3 ruble. Comniştii de la Chişinău sunt mai aprigi de cât cei de la Moscova, fiindcă ei ştiu mai bine unde şi când să lovească în ai lor. Ei promovează azi o politică antinaţională din moment ce „Istoria Românilor” a fost exclusă din lista examenilor obligatorii pentru bacalaureat. Scopul autorităţilor comuniste este de a scoate din conştiinţa generaţiilor tinere noţiunea de istorie a românilor, urmărindu-se astfel crearea unei „identităţi moldoveneşti”, ceea ce este inadmisibil şi incoerent.

Pomenisem la începutul acestei scrisori despre diferenţa celor două imperii: a Turciei  balcanice şi a Turciei moscovite. Cel din urmă, în ambele sale versiuni, atât cel ţarist cât şi cel sovietic, a urmărit scopul deznaţionalizării populaţiei româneşti din Basarabia, ca mai apoi, să poată influienţa Moldova din partea dreaptă a Prutului. Rusificarea intensivă în ambele versiuni imperiale a avut consecinţele unei bombe cu efect întârziat despre care vom vorbi ceva mai târziu.

După cel de-al doilea război mondial Imperiul sovietic îşi manifestă dictatura de fier în toate domeniile vieţii basarabene. Foametea organizată din ‚46, deportările în masă din ‚49, propagarea literaturii sovietice cu realismul ei socialist a dus la grave malformanţe a conştiinţei naţionale. Bunăoară, clasicii literaturii române sunt acceptaţi parţial în r.s.s.m. abia după anii ‚50. Tot ce se publica în Basarabia era trecut prin filrtul idiologic al cenzurii comuniste. Din aceste considerente noi l-am citit pe Eminescu mai mult în clandestinătate. Am făcut din el o mare taină. Iată de ce poetul nostru naţional rămâne încă până acum o „biblie a românilor din Basarabia”, cum bine a spus M.Cimpoi. Mai ales studiul eminescian Basarabia nu convine nici azi celor care umblă cu implimentarea cursului de „Istorie integrată”.

Poetul ne-a avertizat despre pericolul rusificării cu 130 de ani în urmă, dar noi îndurăm şi azi acest proces anomalic. A scris despre răul de atunci al Turciei moscovite şi acest rău persistă vehement şi imutabil azi. A calificat trădătorii de neam ca cei mai păcătoşi dintre păcătoşi şi tot de ei avem parte azi. Actualitatea este dureroasă şi dură, dar suportabilă atunci când de partea noastră e adevărul. Cuvinte de o revelaţie rară „Gloria lui Mihail Eminescu ar fi fost poate mai puţin semnificativă, dacă n’ar fi luat şi el parte, de peste veac, la tragedia neamului românesc”, scrie M.  Eliade în prefaţa culegerii de Poesii eminesciene, ediţie de pribegie apărută în 500 exemplare, Freiburg I. Br. (Germania), 1940.

*

Nu cerem de la lume decât putinţa dezvoltării paşnice, nu voim decât să putem fi un strat de cultură în această parte a Europei… (M.Eminescu )

„Stratul de cultură” ţine în primul rând de o gândire sănătoasă. Dar o gândire originală are nevoie de o limbă elevată. Nu poţi gândi bine dacă vorbeşti rău. Acum a venit timpul să discutăm despre bomba cu efect întârziat ascunsă în programul de rusificare a Basarabiei. Imediat după războiul doi mondial în toate sferele şi la toate nivelele în r.s.s.m. limba rusă a fost introdusă obligator.

Astfel medicii, inginerii, agronomii, juriştii erau instruiţi în limba rusă, motivându-se precum că nu sunt manuale de specialitate în limba moldovenească. Dar şi tractoriştii, zidarii, bucătarii, strungarii şi toţi ceilalţi învăţau meseria în limba rusă, fiindcă nu erau manuale de bucătărie, nici de zidărie, nici de strungărie – nu erau manuale şi pace. De cele româneşti nici nu voiau să audă autorităţile.

Pe la sfârşitul lunii august a fiecărui an ciauşist se organizau prin librăriile din Ucraina Zilele literaturii române şi noi, studenţi fiind, mergeam la Odesa ori la Kiev pentru a ne cumpăra literatură necesară. DEX-ul român l-am găsit în „Drujba”  Odessei. Mi-am cumpărat la Kiev Istoria literaturii române de la origini până în prezent de G.Călinescu, iar la Ijevsc, capitala Udmurtiei (o republică autonomă din Rusia), mi-am făcut rost de M. Eminescu în trei volme, o ediţie rară. Ne întorceam dintr-un detaşament studenţesc, toţi cu bărbi dacice crescute o vară întreagă. Am făcut un popas la librăria „Drujba” din Ijevsc şi odată ce aveam bani prin buzunare Secţia de literatură românească a fost cumpărată aproape integral. Librarii s-au mirat mult de faptul că vorbeam bine ruseşte, dar am cumpărat numai literatură românească. De unde să ştie ei despre foamea noastră. Toate oraşele mai mari din fosta U.R.S.S. aveau librării „Drujba” unde găseai literatură în limbile republicilor unionale şi în limbile ţărilor membre a Tratatului de la Varşovia. Aveam şi la Chişinău librăria „Drujba”, dar numai „drujbă” nu era în ea, în rest găseai tot ce vrei.

Dacă generaţiile de scriitori tineri vin din internet, şcoliţi prin Universităţile româneşti, europene şi cele americane, atunci Literatura Sovietică  şi Moldovenească vine din interdicţii, din  supravegherea vigilentă a fiecărei respiraţii româneşti de către chiar „profesoraşii” meniţi să aducă suflul noului în faţa studenţilor, din spionarea propriilor discipoli chiar şi în  Sala de lectură a literaturilor străine, fiindcă acolo era locul literaturii româneşti.  Si am înotat aşa prin acest balamuc o jumătate de secol ca până la urmă unii „profesoraşi” premeniţi peste noapte să afirme cu regret că studenţii din grupele ruseşti de la Universitatea de medicină sunt mai puternici de cât studenţii basarabeni. Un alt „profesoraş” constată acelaşi lucru la politehnică, la agricol etc. De ce?  Fiindcă nu poţi să vorbeşti mereu în altă limbă şi să gândeşti în limba ta în taină. Un tânăr dintr-o familie rusă gândeşte şi vorbeşte în limba  lui chiar dacă s-a născut în Basarabia şi el, şi părinţii, şi bunicii.

Avem minţi basarabene luminate cu renume în Europa şi în întreaga lume. E destul să amintim de lingvistul Eugen Coşeru, criticul literar Mihai Cimpoi, medicul Nicolea Testimiţeanu etc.

De rând cu aceasta nu putem nega faptul că bariera lingvistică a cauzat un sindrom pentru fiinţa noastră spirituală. Exprimarea sincopată adeseori provoca blocajul, care era calificat drept insuficienţă intelectuală ori rămânere în urmă. Poate de aici şi vine expresia Mintea moldovanului cea de pe urmă. A fi cumpătat şi chibzuit nu este echivalent cu a fi lent în gândire. Fiindcă în tacu zace dracu, mai spune o înţelepciune populară.

Dacă revenim la tema cadrelor naţionale forjate în perioada postbelică vom vedea că tocmai acestea au fost puse în situaţia să opereze cu două sisteme lingvistice diamertal opuse. Cei care au studiat într-o limbă, de regulă rusă, după ‚ 89 au trebuit să traducă peste noapte toată terminologia domeniului de activitate. Pleade de ingineri, avocaţi, medici etc. vor avea nevoie de mulţi ani buni ca să revină la normal în vederea utilizării limbajului adecvat românesc şi a gândirii libere de orice prejudecată ideologică. In caz contrar putem intra într-o comă ireversibilă  de-a dreptul catastrofală pe care aş prefera s-o numesc un fel de eutanasie intelectuală. Ca să utilizăm acestă alchimie de noţiuni ştiinţifice din domeniul medicinii raportate la alte compartimente cum este cel al psihologiei (memorie, gândire, comunicare) ori al spiritualităţii (filozofie, religie, conştiinţă).

Dacă eutanasia propriu-zisă constă în a ajuta o persoană să-şi pună capăt zilelor, fiindcă nu mai poate suporta propria degradare fizică şi decadenţa morală în urma diverselor malatii incurabile, atunci o eutanasie intelectuală loveşte mai întâi în spiritualitate şi este impusă de sus chiar de către statul susţinut de impozitele salariaţilor şi de banii trimişi de cei plecaţi la munci în străinătate. Or, jocul de-a istoria a actualilor comunişti de la Chişinău nu are alt scop de cât a aplica metoda eutanasiei pentru tot ce este românesc în Basarabia. Acest joc devine mai periculos odată ce caută o susţinere în experţii de la Consiliul Europei. Aceasta este deja o pagină nouă de perversitate politică bine fardată cu noţiuni noi, europene. Voi descrie în continuare un mecanism utilizat de autorităţile comuniste pentru a bineficia de  susţinerea scontată din partea unor experţi europeni.

Intr-o zi m-a telefonat o cunoştinţă şi mi-a spus că vrea să vorbească cu mine o doamnă în privinţa fondării unei Societăţi moldoveneşti în nordul Italiei. Zis şi făcut, mai ales când invită doamnele. Intâlnirea s-a produs la Mestre, un orăşel din vecinătatea Veneţiei. Era o doamnă bine, s-a prezentat drept scriitoare de la Chişinău. Mi-a spus că intenţionează să întemeeze o societate moldovenească în regiunea Veneto cu sediul la Veneţia, cu revistă, cu statut, care avea pe prima pagină harta Republicii Moldova bine conturată cu mult roşu. Am cerut statutul să-l citesc şi mi s-a răspuns că sunt prea puţine exemplare, adică nu intrasem în încredere la prima discuţie. Doamna avea nevoie de un proiect al revistei pe care urma să-l trimită la Consiliul Europei (avea pe cineva acolo) pentru a obţine finanţarea. Ea ştie câţi bani dă Europa pentru fiecare mie de membri ai Societăţii respective. Dar, fiţi atenţi, a refuzat să numească Societatea românilor basarabeni, aşa cum i-am spus că ar fi corect. Si culmea culmelor revista trebuie să fie în limba moldovenească odată ce va fi a Societăţii moldovenilor. Aşa era programată de cei ce stau în umbră. Adică iată unde bate doamna scriitoare de la Chişinău. Poate face parte din cealaltă Uniune a scriitorilor, cea de alternativă a lui Costică Munteanu. Aşadar emisara scriitoare avea misiunea să adune câteva mii de suflete cu „identitate moldovenească” şi să ceară din partea basarabenilor de aici finanţarea unei reviste de limbă moldovenească. Bănuim că asemenea misionari ai comuniştilor chişinăueni activează şi în alte state europene în căutare de moldoveni şi de moldovenism.  Ne-au exploatat fizic acasă şi acum încearcă să ne exploateze moral când suntem prin străini. Ajungând la Consiliul Europei asemenea ecouri nu fac de cât să toarne apă la moara comuniştilor.

Unicul remediu natural de păstrare a conştiinţei naţionale, în afara eutanasiei, ar fi acel „strat de cultură în această parte a Europei.”şi în această minte de pe urmă a noastră.

*

…ce soartă va aştepta oare pe bieţii români din Basarabia! (M. Eminescu)

Imperiul ţarist şi mai cu seamă cel sovietic şi-a făcut datoria pe cinste în Basarabia şi bomba cu efect întârziat a explodat chiar în 2001 odată cu venirea comuniştilor la putere. Atunci când publicăm la Chişinău un dicţionar al limbii moldoveneşti e semn că o bună parte din corpul intelectual basarabean a acceptat o eutanasie a conştiinţei naţionale chiar dacă aceasta nu este permisă prin lege în statul nostru liber şi independent. A refuza propria istorie, a schimonosi conştient limba mamei, a vedea duşman în fratele tău de sânge, a vinde patria în numele propriei câpătuiri  –  iată ce este o eutanasie spirituală. Iată ce soartă ne-a aşteptat pe noi bieţii români din Basarabia.

*

Suntem  români şi punctum (M. Eminescu)

Un nod gordian pentru basarabeni a fost şi încă rămâne problema limbii. Pe acest „limbeau de terre” cele mai aprinse discuţii ţineau de mediul lingvistic. Suntem un fel de Turnul Babel în varianta lui modernă odată ce dominatorii au aplicat în practică maxima Divide et impera prin aţâţarea vrajbei naţionale provocând conflicte interetnice. In timp ce băştinaşii se certau în ce limbă să vorbească: în cea moldovenească ori în cea românească, cei de sus îşi făceau mendrele politice de guvernare şi de ţinerea în frâu a acestei mâni de oameni, aducându-le cea de-a trea variantă, adică limba rusă odată ce este şi limbă de comunicare a minorităţilor naţionale, rămasă ca moştenire de la cele două imperii ruse în varianta ţaristă şi cea sovietică.

Atunci când un fragment din poporul românesc rătăceşte prin străinătăţile panslaviste aproape două secole, îi vine greu să iasă din  puşcăria popoarelor chiar când aceasta îşi deschide larg porţile şi totuşi o face. Vine până la Prut pentru a arunca în apele învolburate ale acestuia două-trei flori. Gestul e admirabil, dar are iz de nuntă mioritică, ce conţine în scenariul său un decor al sfârşitului. Florile pe cât sunt de frumoase pe atât de trecătoare. Mai bine puneam toţi câte o piatră şi mai făceam câteva poduri peste Prut. Dacă nu găseam piatră la noi, ne împrumutau germanii că tot n-au ce face cu resturile din zidul Berlinului.

După aruncarea florilor în apele Prutului, românii basarabeni au băut câte un pahar cu vin pe malul lor, la fel au făcut şi românii de pe celălalt mal şi mai spre seară toţi s-au dus pe acasă  împăcaţi de ceea ce au înfăptuit în acea memorabilă zi. A fost un început frumos, dar mult prea dulceag spre a fi şi durabil.

De la momentul ‚89 până azi spaţiul basarabean a cunoscut mai multe schimbări la faţă ori schimbări de feţe în viaţa politică. Amnezia libertăţii şi euforia efemeră a devenit istorie, iar noi, fii de ciobeni ce suntem ne-am trezit peste noapte păstoriţi de comuniştii cei de altă dată. Conducerea primului Parlament democrat în formula Moşanu – Matei – Nedelciuc şi-a dat demisia, fiindcă Legislativul îşi schimbase şi el faţa, devenise tot mai rusofil şi mai moscovit. Apoi încetul cu încetul  ne-am întors în puşcăria noastră basarabeană, adică ne-am închis în sine ori am pus capul în pernă, aşa ca să nu ne vadă nimeni. Fraţii de peste Prut ne-au întins o mână de ajutor, oferind mii de burse studenţilor şi liceenilor, începând cu anul 1991 până în prezent. Primeam din toată România loturi considerabile de manuale, literatură artistică şi de specialitate. Ne-am bucurat şi de o asistenţă cu cadre didactice în învăţământul universitar şi preuniversitar. Editurile din Iaşi, Timişoara, Cluj … au tipărit cărţile scriitorilor basarabeni. Numai editura Augusta din Timişoara cât a făcut în acestă direcţie. Prin cercurile lumii scriitoriceşti de la Chişinău se spunea în glumă dspre criticul literar Adrian Dinu Rachieru că este un fel de ministru al culturii pentru basarabeni odată ce a promovat asiduu şi onest literatura românească din Basarabia prin tipărirea şi difuzarea de carte în toată România. In acest context de idei  aş mai adăuga că Adrian Dinu Rachieru  ( ADR ) a făcut multe lucruri frumoase în ale literaturii şi pentru bucovinenii înstrăinaţi de Tară.

Pentru a stabili o legătură între aceste două pasaje va trebui să ţinem cont de ideea că astăzi omenirea a ajuns la obţinerea unui aliaj uluitor de minunat prin combinarea miracolelor cosmice şi a magiilor poetice, la „un fel de scriitura, ca frumuseţe, ca  „ADN a universului”, precum afirmă eminescologul Svetlana Paleologu-Matta în noul capitol Eminescu dincolo de Heidegger adăugat la eseul  Eminescu şi abisul ontologic, ediţia a treia,  2007,  Timişoara.  Acest gând ţine de un macrocosmos pe când eu voiam să ajung la „microcosmosul odăii”, la Basarabia şi Bucovina, care ani buni au fost uitate de Tară, dar nu şi de Dumnezeu odată ce au rezistat în timp, ba au mai avut şi o literatură. Atât pentru basarabeni cât şi pentru bucovineni procesul literar din ultimile două decenii este adânc marcat  de însemnele unui „ ADR timişorean”, care prin „ actul iubirii sale de cultură este legat de lumea poeticităţii de o irezistibilă vocaţie.” ( Svetlana Paleologu-Matta ).

Si după toate acestea un oarecare Moţpan striga de la tribuna Parlamentului chişinăuian al agrarienilor că nu ne-a dat România nici un creion. El întradevăr n-a ţinut nici creionul în mână şi n-a citit nici o carte în viaţa lui dacă şi-a permis să spună asemenea neadevăruri. Ajutorul concret l-au simţit cei care puteau citi româneşte: elevii, învăţătorii, profesorii, scriitorii şi toată societatea de bună credinţă, bine crescută. Creaturi de tipul celui fără de creion am avut mai mulţi: tovarăşa Ostapciuc ori tovarăşul Stipaniuc ori cine o mai fi fiind acum în fruntea Parlamentului tot acelaş cântec cântă, fiindcă nu prea cred să-şi fi schimbat şi năravul odată cu părul. Dar, mai ştii? Si noi nu putem să ştim odată ce am plecat din Basarabia de mai multă vreme. Insă până la urmă tot ne vom întoarece acasă aşa ca Stroici şi Spancioc s-o ajutăm pe „sora mezină” să dea paharul cu otravă muribundului sistem comunist, în caz contrar s-ar putea întâmpla să ne prefacem în nişte „rarităţi istorice” fără limbă şi fără identitate naţională. Si când ne vom întoarce vom fi tot români aşa cum am plecat, aşa cum bine a spus poetul nostru naţional „Suntem români şi punctum”.

*

Blânda soră mezină îşi îndreaptă slabul ei glas către noi: datori suntem să punem mâna pe arme şi s-o apărăm. (M.Eminescu)

Nu încercăm să contestăm identitatea, ar fi absurdă şi ridicolă această tentativă. Intenţionăm să dăm o nouă dimensiune expresiei eminesciene Suntem români şi punctum.

Vă daţi seama ce s-ar întâmpla cu francezii dacă ar spune Suntem francezi şi punctum ori cu spaniolii Suntem spanioli şi punctum ori cu italienii Suntem italieni şi punctum, fără să întreprindă nimic concret spre a îngriji minuţios această construcţie a identităţii naţionale pe toate căile posibile: politice, economice, sociale, culturale etc.

Afişarea identităţii naţionale ca lozincă a mersului înainte a fost şi rămâne iminentă, mai ales azi în arhitectura multietnică a Uniunii Europene. Insă nu e bine să fim numai cu lozincă în mână. Dacă ne culcăm pe urechea că vom obţine o prosperitate materială şi spirituală doar din simplul motiv că suntem români, atunci se poate întâmpla o mare dezamăgire în dragostea narcisiacă faţă de propria noastră identitate.

„Suntem români” şi , (virgulă) trebuie să ţinem piept competiţiei europene. Delirul plimbatului prin Europa va trece ca un vânt de primăvară. De aici încolo vom lăsa acasă mofturile şi neînţelegerile cu vecinii ca să putem merge înainte în rândul ţărilor dezvoltate.

Pentru a reabilita definitiv natura umană şi a respecta normele elimentare ale democraţiei moderne statele odată intrate în UE au făcut, în primul rând, ordine în problema identităţii naţionale şi au emis un cadru legislativ cu privire la cetăţenie. Bunăoară, imediat după căderea zidului berlinez, toţi nemţii din afara hotarelor Germaniei unificate şi-au redobândit cetăţenia germană în baza identităţii naţionale. Ungaria, proaspăt intrată în familia UE,  procedează la fel în vederea acordării cetăţeniei tuturor ungurilor aruncaţi de soartă prin lume, dacă aceştea o solicită.

România ar fi în drept acum să pună mâne pe arma diplomaţiei şi să acorde dreptul pentru toţi românii bucovineni şi a celor basarabeni de-a obţine cetăţenia românească în baza identităţii lor naţionale şi la cererea acestora. Ar fi un act de repunere în prestigiu atât al identitănii naţionale româneşti, cât şi al statului român în genere. Dacă la vremea lor aceste două provincii Basarabia şi Bucovina au avut parte doar de răpiri, anexări, cotropiri, dominări străine, „eliberări” – un rapt istoric fără precedent, atunci de ce nu ar fi în drept azi locuitorii acestor pământuri înstrăinate să benefieze de unica şi irepetabila lor şansă de a-şi redobândi cetăţenia românească în mod prioritar ca un răspuns la ultimatumul în urma căruia  părinţii şi buneii noştri şi-au pierdut accidental cetăţenia românească în doar 24 de ore. Astfel s-ar corecta o eroare istorică şi ar fi un act de dreptate şi răsplată pentru toţi fii şi fiicele neamului care au ţinut şi încă mai ţin aprinsă făclia românismulii atât în „dulcea Bucovină” cât şi în Basarabia, „sora mezină”. Patetismul acestor rânduri pot trezi zâmbete ironice la Bucureşti, dar, dragii mei, e una să fiţi „români şi punctum” acolo şi e cu totul alta să fim noi „români şi punctum” la Cernăuţi, la Tiraspol ori la Chişinău. Dacă nu mă credeţi întrebaţi de Ilie Ilaşcu ori veniţi personal la faţa locului să vedeţi cum stau lucrurile.

Atunci când bulgarii din Basarabia pot primi cetăţenie bulgară în mod prioritar de la Bulgaria lor, iar basarabenii stau cu anii prin cozile instituţiilor de stat de la Bucureşti pentru a-şi redobândi cetăţenia şi adesea se întorc acasă fără nimic, stai şi te întrebi disperat, cu ce am păcătuit oare în faţa lui Dumnezeu?  Ieri am aşteptat în cozile Moscovei, din simplul motiv că  suntem români, iar azi suntem ţinuţi în cozile Bucureştiului, că chipurile am fi fost bolşevici.

Rusofonii din Republica Moldova şi Transnistria au obţinut demult cetăţenia rusă, fiindcă ţara lor a avut grijă  de a-şi întări juridic şi politic această margine de influienţă slavă. De ce UE  n-ar fi cointeresată prin intermediul României să-şi protejeze hotarele cu o populaţie proeuropeană a Republicii Moldova prin acordarea cetăţeniei româneşti tuturor basarabenilor care o solicită.

Influienţa europeană e oportună în această zonă, în caz contrar Istoria cu dominaţiunea rusească se va repeta în varianta ei modernă prin acopetirea în totalitate cu posturi de televiziune tip NiT, prin interzicerea şcolilor cu predare în limba română la Tiraspol, prin înlocuirea cursului de Istoria Românilor cu un fel de Istorie integrată la Chişinău, prin reintroducerea în şcoli a limbii ruse ca o ambiţie a actualilor guvernanţi moldoveni, prin rusificarea audio-vizualuli, prin ajungerea cifrei de 19 la sută a raportului dintre cartea românească şi cea rusească etc.

Ar fi păcat să lăsăm pe seama vânzătorilor un pământ unical în Europa la coeficientul fertilităţii. Dispunem de un potenţial uman care de veacuri s-a consacrat muncii, dar din cauza unei politici antiumane şi antinaţionale mai mult de un milion de basarabeni a ales experienţa exodului. Dacă nu am fi suferit de această „boală a copilăriei”, adică de comunism,  poate nu luam drumul străinimii, rămâneam să construim acasă, făceam agricultură la noi şi nu la alţii. In felul acesta ar fi ajuns şi Basarabia o Veneţie a României dacă îşi păstra cele „trei ţinuturi: Cetatea Albă, Tighina şi Chilia care erau echivalente cu tot restul Moldovei şi stăteau în relaţii directe cu Genova şi Veneţia” pe timpul lui Stefan cel Mare şi Sfânt

*

Mica Veneţie era odată o putere mare europeană prin cultura ei intensivă, prin arte, prin industrie prin judecata sănătoasă a aristocraţiei ei. (M. Eminescu)

Nu pot să-mi închei scrisoarea fără a face o declaraţie de dragoste celei mai frumoase femei din lume care se cheamă Veneţia. Acest oraş minunat are în el un „ nu ştiu ce” şi un „nu ştiu cum” care te atrage şi te fascinează. Este oraşul cu cea mai mare concentraţie culturală din lume odată ce nouăzeci la sută din toate construcţiile sunt monumente ocrotite de UNESCO. Veneţia te încântă  în orice timp al zilei şi în orice anotimp al anului. Zâmbetul ei este seducător ca al Giocondei. Dimineaţa e un pic somnoroasă. In miezul zilei îşi descoperă vitrinele pline cu bijuterii de tot felul. Uşile hotelurilor sunt mereu deschise în aşteptarea călătorilor obosiţi. Mesele restaurantelor sunt pregătite. Rămâne doar să alunece soarele mai spre asfinţit. Odată cu venirea serii Veneţia devine şi mai frumoasă, fiindcă faţa ei exprimă un nesfârşit sentiment al iubirii adevărate. Noaptea luminile abundente se revarsă în făşiile de apă ale canalurilor ce despart casele şi cartierile. Pe aceste oglinzi fascinante alunecă câte o gondolă ce poartă perechi de înamoraţi. In partea din urmă este gondolierul, el conduce şi vâsleşte, iar în faţă un virtuoz bătrân stoarce cu arcuşul din strunele viorii sale vechi minunate melodii. Inamoraţii se sărută. E o seară la Veneţia şi e atât de dumnezeiesc, aşa cum ar fi în realitate „Sara pe deal” a lui Eminescu, aşa cum te-ai înfăşura cu melodia „O seară la Constanţa”, aşa cum ar fi să trăieşti poetic în Paradisul lui Dante, aşa cum ai reunoaşte că te-ai îndrăgostit de această femee frumoasă şi goală acoperită numai de valurile mării şi numai de privirea ta infinită. Veneţia poate e o srenă prefăcută în oraş odată ce ademeneşte atâta lume. Cine-i ascultă cântecul, intră în labirinturile ei de apă care te duc dint-un canal în altul până în Piaţa San Marco. Dar înainte de-a ajunge acolo neapărat vom trece pe lângă Palatul Correr din Piaţa Santa Fosca unde este Institutul Român de Cultură şi Cercetare Umanistică ( sau, familiar chemat de veneţieni, „Casa Română”) întemeiat de către istoricul Nicolae Iorga la 2 aprilie 1930.

„Ai noştri vor veni aici, vor sta în aceste încăperi pline de amintiri, vor contempla de la ferestrele largi întinderea roşie a acoperişurilor şi întinsele orizonturi. Vor coborî apoi pe cele mai frumoase străzi din lume şi vor rămâne ore îndelungi în faţa pietrelor în care e întruchipat Dumnezeul frumuseţii eterne. Iar când vor reveni în patrie, ceva din Veneţia îi va însoţi” spunea Iorga în discursul său de inaugurare. Intenţia era de a crea la Veneţia o şcoală de istorici şi comentatori de  artă bine pregătiţi şi buni cunoscători ai culturii italiene, astfel asigurând un circuit deschis al relaţiilor întreţinute de Serenissima cu domnitorii români Stefan cel Mare, Negoe Basarab, Alexandru Lăpuşneanu, Constantin Brâncoveanu etc.

Prin strădania manangerială  şi contribuţia cărturărească a Domnului prof. Ioan-Aurel Pop Institutul din Veneţia a devenit în adevăratul sens al cuvântului o Casă Română aşa cum a prevestit marele istoric la inaugurarea acestuia. Aici se desfăşoară o activitate culturală intensă în baza unui program bine determinat,  relevându-se raporturile româno-italiene din trecut şi prezent. Sunt puse în evidenţă personalităţile care au contribuit la dezvoltarea acestor relaţii, făcându-se cunoscut tot ceea ce se publică în România şi Italia.  S-a putut astfel asigura atât o mai bună cunoaştere reciprocă între cele două ţări, cât şi o punere optimă în valoare a culturii româneşti în diverse domenii: ştiinţific, literar, artistic

Bunăoară, la serata literar-muzicală din 15 ianuarie 2007 dedicată lui Mihai Eminescu am participat şi noi, basarabenii, punând accentul pe cele două flori: cea de calicantus cu stropii cei de aur, ce răspândesc parfumuri dulci în miezul iernii şi  prevestesc naşterea celui mai mare poet al românilor şi acea ramură de tei înflorit, ce te îmbată cu mireasma ei de argint în mijlocul verii care vine să anunţe „căderea în sus” a Luceafărului. Drumul în timp de la calicantusul iernii la teiul verii e cât o clipă pentru o viaţă de om şi cât o veşnicie este pentru Fiinţa lui spirituală. E miraculoasă coincidenţa de înflorire prin naştere şi tot de înflorire prin moarte. Poate aceasta şi este definiţia Poetului.

Eminescu, cel mai român dintre toţi românii, a văzut încă din secolul lui salvarea României prin apropierea de ţările dezvoltate ale Europei şi poate e primul integrat în această familie de popoare. Dacă ne-ar chema după el în Europa, sunt sigur că ne-ar spune şi îndemnul său sincer: „ Munca, iubit popor românesc, iată sufletul şi creatoarea tuturor lucrurilor mari.”

8 martie 2007

IURIE BOJONCA

Anunțuri