~Memoriu al Părinţilor români care vieţuiesc în Sfântul Munte Athos către Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române

Preafericite Părinte Patriarh,

Înalt Preasfinţiţi Părinţi Mitropoliţi şi Arhiepiscopi,

Preasfinţiţi Părinţi Episcopi şi Episcopi Vicari,

La îndepărtatele Chilii din Sfântul Munte Athos, unde din mila Maicii Domnului ne petrecem viaţa călugărească, au ajuns veşti grozav de triste pentru Sfânta noastră Ortodoxie.

Bucuria acestor zile ale Penticostarului, cea mai luminoasă perioadă a anului liturgic, ne-a fost adânc înnegurată de aflarea celor petrecute în Timişoara, oraş mitropolitan, în prima duminică după Injumătăţirea praznicului învierii. împărtăşirea mitropolitului ortodox Nicolae Corneanu cu cei care l-au răstignit pe Hristos în urmă cu 300 de ani şi continuă să-L răstignească, punând la grea încercare sufletele şi vieţile românilor ortodocşi din Ardeal, reprezintă un fapt fără precedent în istoria Bisericii Ortodoxe Române, şi, după cum reiese din Sfintele Canoane ale Bisericii şi din scrierile Sfinţilor Părinţi, constituie un act de cea mai mare gravitate, asemănat adesea de Sfinţii Părinţi cu vânzarea lui Hristos.1

Nu am fi purces la scrierea acestor rânduri dacă în aceste zile mâhnirea nu ne-ar fi fost şi mai mult sporită de tulburarea pe care o constatăm la mulţi dintre închinătorii români ai Sfântului Munte, care cu nelinişte ne cer ajutorul în rugăciune şi sfatul. Unii preoţi se întreabă: în ce măsură, ierarhul cel apostat de la Credinţă mai poate fi pomenit la sfintele slujbe, călcându-şi conştiinţa care-l îndeamnă să urmeze Canoanelor Sfintelor Sinoade ale Bisericii; ceilalţi, mirenii, se întreabă dacă le este îngăduit să se mai împărtăşească de la preoţii care rămân în comuniune cu mitropolitul, care s-a lepădat mai mult decât simbolic de propria turmă, de Trupul lui Hristos.

Sfântul Atanasie cel Mare porunceşte ca nu numai să nu avem nici o părtăşie cu ereticii, dar nici măcar cu cei ce au părtăşie cu cei răucredincioşi.” Cu ce inimă poate primi un creştin dreptslăvitor vestea că mitropolitul Nicolae Corneanu la vârsta sa înaintată, care se cuvenea a fi cea a desăvârşirii înţelepciunii şi discernă­mântului duhovnicesc, s-a împărtăşit „de pâinea otrăvitoare a celor ce se leapădă de Hristos”3?

Ne-a venit greu să credem că aşa ceva s-a putut întâmpla în Biserica Ortodoxă Română, dar Comunicatul oficial din 26 mai a.c. al Uniţilor din România, refuzul mitropolitului de a dezminţi cele afirmate de aceştia, precum şi fotografiile care au ajuns până la noi ne-au încredinţat însă de realitatea celor petrecute. Poate că acest deznodământ se putea anticipa atunci când mitropolitul Banatului afirma că papa este, de drept, capul Bisericii şi va trebui să-1 recunoaştem cu toţii ca atare4 sau când ceda cu multă solicitudine greco-catolicilor – de parcă erau proprietăţile sale -bisericile zidite cu sudoarea şi jertfa strămoşilor celor care au revenit în secolul trecut la Ortodoxie. Ce ar mai putea urma?5

Nu găsim nici o explicaţie raţională gesturilor Mitropolitului Banatului. Oare acesta a uitat că este mai înainte de toate păzitorul Dreptei Credinţe în cadrul mitropoliei pe care i-a încredinţat-o Biserica spre păstorire?

Nu a auzit oare niciodată mitropolitul Corneanu cuvintele Apostolului neamurilor care spune: „Paharul binecuvântării, pe care-1 binecuvântăm, nu este, oare, împărtăşirea cu Sângele lui Hristos? Pâinea pe care o frângem nu este, oare, împărtăşirea cu Trupul lui Hristos? Că în pâine [cea una], un trup suntem cei mulţi; căci toţi ne împărtăşim dintr-o singură pâine” (I Cor, 10:16, 17). Iar cum Hristos are numai un singur Trup, nu înseamnă oare că, dacă ne împărtăşim din pâinea celor care nu sunt în comuniune cu Biserica, ne lepădăm de însuşi Hristos, îl trădăm aşa cum mai înainte de toţi a făcut Iuda?6 Aceasta este tâlcuirea pe care Sfinţii Părinţi o dau cuvintelor Sfântului Apostol Pavel: „Iată a arătat aici lumina lumii că părtăşia este participare şi nu este cineva întreg la minte care să nu spună că participarea este împărtăşire. După cum dumnezeiasca Pâine cu care se împărtăşesc ortodocşii îi face pe toţi cei ce se împărtăşesc de ea un singur Trup, tot aşa şi pâinea ereticească îi face părtaşi unii cu alţii pe cei ce se împărtăşesc de ea şi îi înfăţişează un singur trup potrivnic lui Hristos”.7

în zilele noastre, când în societate domneşte confuzia, poate mai mult decât oricând, faptul ia dimensiuni tragice. Spunem aceasta gândindu-ne la mulţi dintre credincioşii evlavioşi ai Bisericii Ortodoxe Române, care, smintiţi de astfel de gesturi, cedează propagandei grupărilor schismatice şi eretice ce s-au înmulţit în ultimii ani. împărtăşirea cu eterodocşii a lui Nicolae Corneanu, unul dintre mitropoliţii Bisericii Ortodoxe Române, aflat în comuniune cu Sfântul Sinod, nu oferă oare sprijin şi justificare celor care, sub falsul chip al dreptei Credinţe, îşi fac tot mai mulţi prozeliţi din mădularele Trupului lui Hristos? Ce conştiinţă ortodoxă se mai poate pretinde de la credincioşii ortodocşi de rând, care, în majoritate, nu au o solidă cultură teologică, când chiar un arhipăstor dovedeşte indiferenţă faţă de Adevărul Hristos şi se alătură turmei condusă de erezia infailibilităţii papale?8

Şi mai multă durere ne provoacă gestul mitropolitului Corneanu în contextul în care acesta a fost apreciat de comunitatea greco-catolică din România (vezi comunicatul) precum şi de presa catolică din străinătate ca o minune, ca o reîntoarcere a românilor la comuniunea cu Roma, eveniment comparat cu cel petrecut la anul 1700. Acest an nu este însă pentru poporul român unul de aniversare şi bucurie, ci el semnifica trădarea Ortodoxiei, singura Credinţă adevărată, şi a neamului românesc. Semnarea de către Atanasie Anghel a unirii cu Roma a fost începutul a sute de ani de suferinţe şi prigoană a credincioşilor ortodocşi din Transilvania. Rana deschisă atunci nu s-a vindecat nici până astăzi9.

Se pare că acela care ar fi trebuit să fie arhipăstorul ortodocşilor din Banat a uitat de zecile de mii de ortodocşi ardeleni care au fost nevoiţi să-şi părăsească locurile natale, casele şi bruma de agoniseală pentru a trece munţii în Moldova şi Ţara Românească, unde-şi puteau păstra Credinţa Ortodoxă.

A uitat de mulţimea celor care cu sfâşietoare durere priveau neputincioşi bisericuţele de lemn, arzând, şi mănăstirile dărâmate cu tunul (mai multe de 240 la număr) de cei care astăzi se laudă că au adus Ardealul la „dreapta credinţă” catolică.

A dat uitării pe Sfinţii care au mucenicit pentru apărarea Credinţei Ortodoxe, pe cei care au „ales mai bine a pătimi pentru Hristos”, decât să se cuminece „cu împărtăşania eretică ce desparte de Hristos”10, căci aceea era împărtăşania celor care în numele lui Dumnezeu schingiuiau şi omorau pe ortodocşii ce nu vroiau să li se supună şi să se închine papei”.

După sute de ani de la acele evenimente, Biserica Ortodoxă, „Maica duhovnicească a poporului român”, îi înscrie în calendar cu vrednică cinstire pe Sfinţii Mărturisitori ai Ardealului, pe luptătorii pentru apărarea dreptei credinţe.

Oare aşa înţelege Nicolae Corneanu să cinstească pe mucenicul Atanasie Tudoranl2 Sfânt român trecut în calendarul Bisericii Ortodoxe cu numai două săptămâni înaintea gestului apostat, Mucenic martirizat de strămoşii celor cu care astăzi mitropolitul ortodox ai Banatului se înfrăţeşte în credinţă prin împărtăşire?

După cum ştim, cele două dimensiuni ale Bisericii, cea luptătoare şi cea triumfătoare13, se află într-o permanentă comuniune, manifestată în mod deplin în Dumnezeiasca Taină a Dumnezeieştii Liturghii. Mai poate mitropolitul Corneanu să rămână în comuniune cu mucenicul Nicolae Oprea, cu mărturisitorii Visarion şi Sofronie, cu mitropolitul Iosif, cu preotul loan din Galeş, câtă vreme ei s-au sfinţit tocmai pentru că au mărturisit Credinţa Ortodoxă, opunându-se catolicizării românilor din Ardeal, iar el se împărtăşeşte cu cei care se revendică urmaşii ucigaşilor lor? Iar dacă nu se mai poate afla în comuniune cu ei, cum va putea să rămână în comuniune cu Trupul Bisericii care-i cinsteşte ca Sfinţi, cu Mântuitorul Hristos care i-a preaslăvit în împărăţia Sa?

După smerita noastră cugetare, dacă nu se iau măsuri urgente, lucrurile pot să conducă la o gravă criză bisericească. Judecând după „uşurătatea de minte” cu care a acţionat până acum, mitropolitul Corneanu ar putea fi în stare – lucru sugerat şi de comunicatul comunităţii unite din România din data de 26 mai – să se rupă de BOR şi să încerce să treacă, cu turmă cu tot, la cei uniţi cu catolicii. Şi vor fi cele de pe urmă ale sale mai rele decât cele dintâi.

Prin împărtăşirea din pâinea celor care cu ură nesfârşită s-au luptat împotriva dreptei Credinţe, făcând Bisericii lui Hristos din Ardeal şi de pretutindeni mai mult rău decât păgânii şi turcii oarecând, mitropolitul Corneanu îşi afirmă, din păcate, o nouă identitate, ne dă de înţeles că se uneşte cu cei care sunt în afara Bisericii strămoşeşti14. Asumarea acestei poziţii nu este însă compatibilă cu cinstea de întâistătător al Mitropoliei Banatului, ce se cuvine să fie făclie a adevărului şi apărător al credinţei ortodocşilor români de pe acele meleaguri.

Având în vedere toate acestea, în numele tuturor monahilor români din Sfântul Munte care se simt solidari în comuniunea de rugăciune cu Biserica şi neamul în care s-au născut trupeşte şi duhovniceşte, vă rugăm să îndepărtaţi cât se poate de curând confuzia şi pericolul pe care actul mitropolitului Corneanu le face să planeze asupra credincioşilor Bisericii Ortodoxe de pretutindeni. Ne rugăm Părintelui Ceresc ca Sfântul Duh să nu întârzie să se arate şi acum ajutător. Datoria noastră ca fii ai Bisericii celei Una, Sfântă, Sobornicească şi Apostolească este de a ne arăta vrednici următori ai Sfinţilor Părinţi prin păzirea învăţăturii Evangheliei Domnului şi a Sfintelor Canoane, care ne sunt strajă şi călăuză nemincinoasă pe calea mântuirii în Hristos. Avem toată nădejdea că nu veţi pregeta sa vegheaţi la liniştea şi pacea Bisericii Ortodoxe Române.

Având acestea în minte, cerem înalta binecuvântare a Arhieriilor Voastre. Cu adâncă smerenie şi cu tot respectul cuvenit.

23 mai/5 iunie 2008 Praznicul „înălţarea Domnului”.

_____________

1 Sfântul Teodor Studitul, vezi volumul: Dreapta credinţă în scrierile Sfinţilor Părinţi, Editura Sofia, Bucureşti, 2006, pag. 89.

2 Epistola către monahi, PG 26, I 188.

3 Sfântul Teodor Studitul, op. cit., p. 134.

4 Vezi interviul din ziarul Formula AS, nr.611, 2004.

5 Un închinător din Ţară ne-a spus de curând că întâistătătorul de la Timişoara a invitat în această vară ( 2-4 iulie) pe un vestit predicator sectant pentru a da o mână de ajutor la „evanghelizarea” creştinilor bănăţeni!…

6 Sf.Teodor Studitul, op. cit, pag. 89

7 Sf. Teodor Studitul, op. cit, pag. 133.

8 A se vedea valoroasele lucrări ale unor mai profesori români de teologie ortodoxă: Preot Prof. P.Deheleanu, Erezia primatului papal. Ce învaţă catolicii şi ce spune Biblia, în Revista Ortodoxia, nr. 2-3, 1949, pp. 143-170; Prof. Grigorie T. Marcu, Episcopatul roman al Sfântului Apostol Petru în lumina Noului Testament. Obârşiile dubioase ale unei legende, în Rev. Ortodoxia, nr. 4, 1949, pp. 116-129; Prof. Teodor M.Popescu, Cezaro-papismul romano-catolic de ieri şi de azi, în Rev. Ortodoxia, nr. 4, 1951, pp. 495-538.

9 Vezi pr. Prof. Dumitru Stăniloae, Uniatismul din Transilvania. încercare de dezbinare a poporului român, Bucureşti, 1973.

10 Sf.Teodor Studitul, op. cit, pag. 89.

11 Faptul că papalitatea nu şi-a schimbat deloc modul de a vedea lucrurile şi de a acţiona reiese clar din recenta beatificare a cardinalului Augustine Stepinac al Zagrebului – Croaţia -, instigatorul moral din spatele hoardelor fasciste de ustaşi catolici şi uniţi ale lui Ante Pavelici (pe care Vaticanul 1-a ajutat să scape în America Latină), care între 1941-1945, în numele Sfintei Cruci, au omorât peste 800.000 de ortodocşi pentru că au refuzat si-şi părăsească Credinţa, silind totodată alte 200.000 de sârbi să îmbrăţişeze uniaţia. Din mărturiile celor care au supravieţuit rezultă că cei mai nemiloşi torţionari proveneau dintre uniţii cu Roma.

Aşa a înţeles papalitatea să-şi desfăşoare activitatea „misionară” în ultima mie de ani, iar susţinerea activă astăzi a prozelitismului uniat din toate ţările ortodoxe este cea mai bună dovadă că nu se dezice de trecut.

Vezi şi Valeriu Anania, Pro Memoria. Acţiunea Catolicismului în România interbelică, Editura IBMBOR, 1992, pag. 108-110.

12 „La 12 noiembrie 1763, pe platoul din Salva, a avut loc execuţia. Atanasie Tudoran a fost frânt cu roata de sus până jos, iar capul i-a fost legat de o roată, «pentru că i-a reţinut pe oameni de la unire şi de la înrolarea în statutul militar grăniceresc…» – după cum se arată în sentinţa de condamnare. împreună cu Atanasie au fost martirizaţi prin spânzurare, «pentru aceiaşi vină», Vasile Dumitru din Mocod, Grigore Mânu din Zagra şi Vasile Oichi din Telciu, alte nouăsprezece personae fiind supuse bătăilor cu vergi; mulţi din cei bătuţi au murit sub lovituri. Capetele celor martirizaţi au fost ridicate pe pari la porţile caselor în care locuiseră, iar bucăţi din trupurile ciopârţite au fost aşezate la răscruci de drumuri. Primind moarte martirică, Atanasie şi-a vărsat sângele pentru Credinţa strămoşească şi pentru drepturile românilor transilvăneni. De atunci şi până astăzi, cinstirea memoriei lui se face neîntrerupt în conştiinţele ortodocşilor năsăudeni, iar mărturiile vremii îi aşează alături pe cei trei care au pătimit împreună cu el”.

13 „întrebare: Cine sunt membrii Bisericii?

Răspuns: Membrii Bisericii de pe pământ sau luptătoare sunt toţi cei care s-au încorporat în Hristos, prin Botez, Mirungere şi Euharistie, mărturisind aceeaşi credinţă una şi întreagă a Bisericii, afară de eretici, de schismatici şi de lepădaţii de credinţă, care singuri s-au aşezat în afara Bisericii. Membrii Bisericii biruitoare sunt drepţii şi îngerii” Din catehismul: Credinţa Ortodoxă, întrebarea 272, Editura Trinitas, laşi 2000, p. 136.

14 „întrebare: Despărţirea Bisericii, apusene de cea răsăriteană n-a adus şi ruperea unităţii Bisericii?

Răspuns: Despărţirea n-a atins unitatea Bisericii, pentru că această unitate nu se poate destrăma niciodată, oricare ar fi numărul şi calitatea ereticilor, care se smulg de la sânul Bisericii. Ereziile şi schismele, oricât de multe şi mari ar fi, nu pot desfiinţa Biserica cea una, pentru că ea este strâns unită cu Capul ei, Care este lisus Hristos. Unitatea Bisericii este mai presus de fire şi ea nu poate fi zdruncinată de nimeni”. Din Catehismul: Credinţa Ortodoxă, întrebarea 276, Editura Trinitas, laşi 2000, p. 138.

Anunțuri