~Năstase Marin: „Patriotismul în era globalizării“

De multă vreme, în mod sistematic şi subtil, ni se inoculează unele teorii, că în condiţiile globalizării activităţilor economico-sociale, patriotismul s-a perimat, a devenit caduc, desuet, că şi-a pierdut „obiectivele”. Mai ales acum, când am intrat în UE, nu-şi mai are rostul să-ţi iubeşti patria. Care patrie? Când ai posibilitatea să-ţi faci „uşor” un rost în orice ţară din UE, unde poţi trăi bine şi te poţi bucura de binefacerile civilizaţiei de acolo.

De altfel,  aceste teorii  nu sunt noi.. Sunt străvechi, de pe  vremea romanilor, care spuneau: „ubi bene, ibi patria”. Adică, unde e bine, acolo este patria.

Uite-aşa, patriotismul a devenit teorie extremistă şi patrioţii nişte retardaţi, periculoşi  pentru progresul social şi bunăstarea oamenilor. Ideile au fost acceptate de toată lumea şi patrioţii compromişi, iar cei care mai încearcă să aibă acest sentiment şi să manifeste o atitudine în consecinţă, sunt îndemnaţi să pună batista pe ţambal, „mucles”, sunt ironizaţi şi altele asemenea „sfaturi”, menite să demobilizeze pe omul cinstit şi de bună credinţă care asistă neputincios, de aproape douăzeci de ani, la dezastrul ţării, ruinarea economiei naţionale şi prăduirea bogăţiilor ţării de „patrihoţii” autohtoni, în cârdăşie cu puternicii lumii şi tagma jefuitorilor de pretutindeni. Jefuitori care îşi râd în pumni mulţumiţi că acum au realizat aşa de uşor, ce n-au putut să realizeze strămoşii lor cu forţa armelor şi cu instaurarea unor regimuri asupritoare de ocupaţie, destul de costisitoare.

În acelaşi timp, nu-i poţi acuza de lipsă de patriotism pe cei plecaţi în alte ţări, ca să-şi asigure subzistenţa, cu toate consecinţele dramatice pentru ei şi familiile lor, mai ales pentru copiii lor. Iar această tristă bejenie a bieţilor călători spre NICĂIERI, este folosită de antipatrioţi tocmai pentru demonstrarea pierderii sentimentului patriotic, plângând fariseic după ei, implorându-i să revină în ţară, că… se prăpădeşte ţara, că părăsirea patriei-mume…etc, etc.

Pe alt plan, adevăraţii patrioţi sunt compromişi, fiind acuzaţi de xenofobie, antisemitism, antimaghiarism. Din păcate, mulţi patrioţi neghiobi au căzut în această capcană cu declaraţii şi atitudini stupide, considerând că tot răul din ţara asta vine de la străini şi că numai „românii verzi” vor binele ţării.

Or, istoria ne-a dovedit cu numeroase exemple (şi ne dovedeşte şi azi), că mulţi „străini” cinstiţi şi de caracter s-au dovedit mai patrioţi decât „românii verzi” trădători sau jefuitori de ţară.

Dar, de la faptele patrihoţilor şi până la cele ale adevăraţilor patrioţi, indiferent de etnia lor, este mare distanţă şi trebuie să-nvăţăm a-i deosebi. Trebuie să cunoaştem adevăratul conţinut al patriotismului în condiţiile actuale de globalizare.

Patriotism care a intrat într-o profundă criză, determinată de acţiunea legităţilor globalizării. Altfel, vom fi derutaţi, dezorientaţi, pradă uşoară pentru jefuitorii de patrii, constituiţi, de asemenea, în haita globală, în care hienele autohtone îşi au locul şi rolul lor bine precizat. Să fim atenţi că respectiva haită globală ţinteşte să ne fure şi ce ne-a mai rămas: sentimentul patriotic.

De aceea trebuie să ne reamintim care sunt elementele, caracteristicile adevăratului patriotism. Că patriotismul înseamnă, indiferent că eşti român sau de altă etnie (ne-au dovedit-o cu prisosinţă saşii), acea IUBIRE faţă de locul unde te-ai născut, ai crescut şi/sau ai trăit. Dar şi faţă de cei care te-au născut şi faţă de părinţii, de moşii şi strămoşii lor care au trăit în acel loc, care l-au menţinut şi apărat, uneori cu jertfa vieţii lor.  Iubirea faţă de toţi înaintaşii tăi, trăitori în acel loc, care s-au străduit să-ţi lase o brumă de avere, vitregită de intemperiile sorţii şi vremurilor. Care ţi-au lăsat intacte bogăţiile acelui loc, dar şi bogăţia lor spirituală şi de înţelepciune, concretizată în zestrea de credinţă, a datinilor, obiceiurilor, culturii şi al limbii pe care o vorbeşti de la naştere.

A fi patriot înseamnă să ţii la toate astea. Să le respecţi cu sfinţenie, să le păstrezi, să le aperi şi să le transmiţi intacte urmaşilor tăi, învăţându-i şi pe ei dragostea faţă de ele, pentru că, toate la un loc constituie, ceea ce numim noi PATRIE, simbolizată de un steag, o stemă şi un imn. Şi oriunde te-ai afla în acest univers, aceste simboluri s-ţi determine sufletul ca să vibreze.

Să mai ştim că sunt patrioţii noştri şi acei „străini” veniţi pe meleagurile noastre natale, care s-au îndrăgostit de ele, de limba românească şi de locuitorii lor, care prin activitatea, prin faptele lor ne cinstesc patria, contribuind la prosperitatea ei, uneori îmbogăţind cultura ei.

Nu vreau să dau exemple din istorie sau contemporaneitate. Sunt numeroase şi majoritatea dintre noi le cunoaşte foarte bine. Poate unii cu sufletul mic şi acru nu vor să le vadă. E problema lor.

Dar asta nu înseamnă că românii nu sunt patrioţi. Departe de mine gândul să jignesc pe careva. Dovadă, manifestările lor când echipele naţionale intră în competiţii sportive. Când vuiesc stadioanele şi televizoarele, când se revarsă oceanul de bere în casele lor, sau  inundă străzile cu urletele lor şi fluturări de steaguri tricolore. Ce mai! Patriotism sută la sută! Şi atâtea alte şi alte forme de manifestare a patriotismului şi mândriei naţionale. De fapt, încurajate şi susţinute de haita globală, interesată şi ea ca patriotismul să se reducă numai la astfel de manifestări.

De aceea, merită să aprofundăm puţin analiza sentimentului patriotic în condiţiile globalizării. Românul a părăsit locul natal, nu în aceşti ani, ci întotdeauna când a dus-o prost „acasă” şi a căutat în lume mai binele pentru el. Nu i-a trecut prin minte că gestul său nu e patriotic. Chiar l-ar fi supărat dacă i-ar fi spus cineva aşa ceva. Pentru că DORUL de „acasă” l-a bântuit mereu pe meleaguri străine.

De multe ori s-a întors biruit de acest DOR, fără împlinirea viselor de  îmbogăţire sau rostuire. Astăzi, toţi cei plecaţi peste hotare lasă într-un colţişor de suflet visul de „întoarcere” acasă după obţinerea sumelor necesare pentru o casă, maşină şi „ceva” care să-i asigure „aici”, nu „acolo”, un trai decent. C ă nemilosul TIMP îi toacă mărunţel-mărunţel visele, sănătatea şi zilele vieţii, el nu-şi dă seama. Ceaţa speranţei îl face să nu simtă, să nu vadă colţii ascuţiţi de la moara Timpului. Până la urmă, mulţi sfârşesc prin a rămâne în ţara de adopţie, mulţumiţi de bunăstarea şi împlinirea lor de acolo. Cei din categoria „ubi bene”, nu vor simţi nici un gol sufletesc. Patriotismul pentru ei a însemnat „ceva” teoretic, care mângâie pe proşti. Pentru alţii, acel „ceva” le raşchetează mereu sufletul şi-i determină să revină periodic în patrie, cu sufletul zdrenţuit, fie la rude, fie ca nostalgici turişti.

Alţii, mai norocoşi, după ce şi-au făcut suma, se întorc hotărâţi să se rostuiască în ţară. Câţi, din fiecare categorie? Numai Dumnezeu ştie şi sufletele lor. Cert este numai faptul că toţi, dar absolut toţi, fie că-şi dau seama sau nu, sunt bântuiţi mai mult sau mai puţin, de sindromul patriotismului. Aceasta este drama tuturor „plecaţilor” pe meleagurile acelui NICĂIERI  ceţos.

De fapt, determinaţi să plece de către o politică neghioabă, făcută de tagma jefuitorilor cocoţaţi  la pupitrele de comandă ale bietei ţări. Şi această stupidă  politică a unor egoişti, lacomi şi incompetenţi dar nesimţiţi, care au umplut ţara de vile şi averi dubioase, cu fiţe obraznice prin ţară sau străinătăţuri, unde toacă valuta ţării adusă de furnicuţele patriote de „acolo”, a ruinat destinele a câtorva milioane de truditori plecaţi în bejenie.

Însă răul nu s-a produs numai acestor oropsiţi. Un rău mai mare s-a făcut „patriei” lipsită de fiii săi cu înaltă sau medie calificare, ori numai cu forţă de muncă proaspătă, care ar fi trebuit să-i valorifice bogăţiile şi să-i asigure prosperitatea.

Iar statul? Neputinciosul nostru stat de drept!…Se plânge că-i pleacă specialiştii din toate domeniile, că are un mare deficit de forţă de muncă. Nu mai are pe cine impozita ca să-şi asigure veniturile atât de necesare. Mai rău, îi pleacă specialişti din sectoare strategice precum domeniul medical, periclitând sănătatea populaţiei. Ce măsuri ia? Pompieristice, fără strategii clare pe termen lung, în timp ce dezvoltatele ţări surori din UE se protejează cu măsuri de selectare a forţei de muncă, primind specialişti gata calificaţi (costurile calificării fiind suportate de statul român), sau muncitori necalificaţi pentru acele sectoare cu deficit de forţă de muncă din cauză că respectivele „domenii” necesită muncă grea sau penibilă. Astfel că, mult dorita şi visata liberă circulaţie a forţei de muncă în UE devine o gogoaşă înghiţită numai de statul nostru păgubos. Un stat cu instituţii impotente (din cauza corupţiei?!?),lipsit de strategii şi măsuri de protejare a celei mai preţioase bogăţii:  cetăţenii săi lăsaţi de izbelişte la cheremul haitei globale. Haită care salarizează umilitor pe români, cu diferenţe scandaloase faţă de salariile din celelalte ţări ale UE pentru munci similare.

Se flutură gogoriţa că românul e leneş, că productivitatea muncii este mică. Şi toate astea, în timp ce preţurile la produsele energetice (care determină preţurile în toate celelalte domenii economice) sunt mai mari decât în respectivele ţări. La fel, dobânzile băncilor în România sunt mai mari decât în celelalte ţări, fapt ce a determinat avalanşa băncilor străine în România, unde obţin profituri uriaşe. Şi statul român ce face? Asistă neputincios la jalnicul tablou economic. A vândut pe nimic străinilor bogăţiile solului şi subsolului, cele mai profitabile întreprinderi şi bănci, a acceptat în contractele de vânzare clauze înrobitoare şi umilitoare pe termen lung, a pierdut controlul asupra rezervelor  energetice strategice, sursele de profit maxim, profit care pleacă peste hotare cu cea mai slabă impozitare.  De ce toate acestea? Ca să nu supere haita globală? Crasă incompetenţă? Corupţie fabuloasă? Nepăsare criminală? Culmea e, că nimeni nu se face vinovat de aceste crime  naţionale. Politicienii noştri de toate culorile, se declară in corpore mari patrioţi, acuzându-se reciproc de toate relele menţionate mai sus.

Pe de altă parte, capitalurile autohtone, nu-şi pierd vremea cu mofturi patriotice. Le convine de minune situaţia creată de politicieni. Apoi, ele funcţionează tot după legea de piatră a profitului. Rămân în ţară cât le permite slaba impozitare, proasta salarizare a forţei de muncă şi alte condiţii profitabile. Altfel, salut! În alte locuri mai profitabile, fără regrete faţă de „fiii patriei” azvârliţi în şomaj. Dacă au deficit de forţă de muncă, dar celelalte condiţii sunt profitabile, rămân, nicio problemă. Se rezolvă cu fiii altor patrii aduşi „aici” s muncească în aceleaşi condiţii umilitoare care-i determină pe români să plece în bejenie. Atunci pleacă peste hotare şi valuta sub formă de salarii primite de aceşti străini. Ce contează! Profitul capitalului autohton se realizează. Acestea sunt legile necruţătoare ale globalizării care anesteziază statul nostru de drept aiurit şi neputincios. Sigur că în aceste condiţii, teoreticienii sistemului proferează ideile desuetului patriotism. Patriotism sfâşiat de monstruoasele legi ale globalizării, cu efecte catastrofale pentru o patrie a… Chiar, a cui mai este patria asta? Cine o mai apără şi de cine? Nişte mercenari trimişi să lupte aiurea şi să moară pentru nişte interese care, în nici un caz nu sunt ale patriei noastre. Şi când te gândeşti că soldaţii „noştri” luptă sub faldurile şi stema patriei, şi mărşăluiesc cântând imnul patriei! Iar când mor în lupte stupide, sunt declaraţi eroi ai patriei. Este adevărat că sunt fiii patriei, dar s-au dus să moară acolo pentru că au fost plătiţi. Au acceptat să lupte pentru bani. O, patrie, cât de mult te iubesc! Îmi dau şi viaţa pentru interesele tale! Care interese?

Cât despre celelalte elemente ale patriotismului precum limba strămoşească, tradiţii, obiceiuri şi istorie, prefer să nu mai vorbesc, că mi se pune un nod în  gât şi mă face să mă bâlbâi.

Permiteţi-mi, totuşi, câteva povestioare edificatoare:

1.Am întâlnit un nepot plecat din România de mult timp, stabilit într-o mare ţară civilizată din Europa. Se întorsese pe  meleagurile natale împreună cu soţia (tot româncă) şi odrasla sa, de vreo opt-nouă ani, căreia voia să-i arate unde s-a născut şi a copilărit el. Mândru, mi-a declarat că şi-a învăţat copilul să vorbească româneşte (măcar în  familie), că i-a transmis obiceiurile şi istoria străbunilor săi. Curios, am încercat să conversez pe româneşte cu respectiva odraslă care avea sânge românesc în vene  şi oarece rădăcini pe plaiurile noastre. N-a vrut în  ruptul capului să-mi vorbească pe limba strămoşească. La insistenţele părinţilor, odrasla le-a răspuns nervos (bineînţeles, în străineasca lui): tâmpitul acesta (tâmpitul fiind eu), de ce nu a învăţat limba mea? Să moară de ruşine bieţii părinţi. Dar eu i-am zâmbit loazei cu multă empatie. Avea dreptate. Patria sa era „aia” unde se născuse şi copilărea. De aceea, patriotismul lui îl obliga să-şi apere limba „natală”.

2.Într-un magazin unde voiam să cumpăr un bun de folosinţă îndelungată, am pretins vânzătorului să-mi dea instrucţiunile de folosire în limba română.Vânzătorul mi-a zâmbit foarte amabil:

-Dumneavoastră nu ştiţi că astăzi toţi românii cunosc limba engleză?

-Yes!… yes!… m-am bâlbâit eu, sub privirile şi zâmbetele pline de compasiune ale celorlalţi vânzători şi clienţi din magazin. Şi am… ieşit în fuga mare.

3.Am vrut să cumpăr un pepene din piaţă. Lângă mine, un client spilcuit, în pantaloni galbeni, cu dungi roşii, cămaşă cadrilată şi cu pantofi verzi, „parla” cu vânzătoarea într-o italienească spaniolă originală. Cu priviri galeşe, vânzătoarea îi tot răpundea: „molto bene, molto bene!” La care spilcuitul, extaziat, a exclamat: „Palavri in italiano? Palavri, palavri?”

Cu aceleaşi priviri galeşe, vânzătoarea s-a sclifosit modest: „un poco, un poco!”

I-am cerut şi eu un pepene şi am întrebat-o cât mă costă. Bineînţeles în limba asta…strămoşească, a mea. M-a privit sictirită, dându-mi rapid un pepene cam trecut şi mi-a azvârlit cu acelaşi dispreţ restul la suma plătită. Naivul de mine, am avut tupeul să-i spun, tot pe româneşte: „Mulţumesc!” Atunci mi-a aruncat nişte priviri ucigaşe…Am plecat cu capul în jos, umilit şi meditând: „nu puteai, dobitocule, să scoţi şi tu un: molto grazie! Sau un „danke schon!, că e mai şic, ori, măcar bătrânescul „mersi, fă, mersi!” Ca să repar gafa cu românescul „mulţumesc!” m-am întors spre ea, zâmbindu-i: „arrivederci, mia bambina, arrivederci!” Apoi am iuţit pasul, ca să nu azvârle cu vreun pepene după mine.

Uitea-aşa mi-am amintit că, în toate timpurile, românul de bon-ton a vorbit când în slavonă sau latină, când în greacă ori franţuzească, iar astăzi nu poate tuşi decât în engleză sau măcar în italiană ori spaniolă. Aşa mi-am explicat multele şi grosolanele greşeli gramaticale ale vedetelor de televiziune, pentru că…nu-i aşa? În limba proştilor ne putem permite.

Probabil din aceleaşi motive, mulţi poeţi îşi publică versurile în ediţii bilingve ca româno-engleza, româno-franceza, româno-italiana. Au dreptate. Vor şi ei să fie citiţi. Cred că ar fi mult mai citiţi dacă ar edita în engleză-franceză, engleză-italiană sau  chiar englezo-engleză, adică americana-australiană.

Tot din aceleaşi motive l-am înţeles pe un cunoscut, şomer de multă vreme, care nu reuşeşte să se încadreze, pentru că peste tot i se cere să cunoască engleza, cel puţin la nivel „mediu”. Iar el, săracul, cu tot efortul, nu reuşeşte să depăşească stadiul de „începător”, Deci, fie vorba-ntre noi (sau – „pe bune!” – cum zice oricare român de bon-ton), în condiţiile globalizării, este foarte necesar să cunoşti cel puţin două limbi străine (dar să vorbeşti corect şi limba maternă).

4.La un târg organizat de autorităţi pentru promovarea produselor tradiţionale, o tânără se extazia în faţa străchinilor de Horezu: vaaaai! Ce desene cu toteme! Ce totem e acesta moşule? Este…cocoşul de Horezu, a bâiguit modest bătrânul ceramist oltean. Horezul din  Peru sau Tanzania? a întrebat intrigată cultivata admiratoare. Nu, din România, a răspuns consternat artistul. Din Ro-mââââ-niii-aaa? s-a mirat tânăra cu o grimasă ce desena în colţul gurii un multiplu: „câh”! şi a plecat. Privind după ea, bătrânul artist se întreba, cu ce bani va duce marfa înapoi acasă…

Şi istoria? Ei, cu istoria e altă poveste. Factorii responsabili şi-au dat seama că nu mai are ce să caute în istorie câmpia de la Rovine. Şi nici aia de la Călugăreni. Pentru că…turcu’ plăteşti, bre efendi, turcu’ plăteşti! Sau…mă rog, iordanianul.

Şi nici alea…Gorăslău, Mirăslău, ori, alea…Oituz, Mărăşeşti. Locuri prin care au „călcat” străbunii investitorilor noştri, trăgând cu arcul, cu mitraliera sau cu  tunul. Iar străbunii noştri, naivi, în  loc să-i primească după strămoşeasca datină, cu pâine şi sare, ca pe nişte investitori ce erau, le-au spus cu obrăznicie: „Pe aici nu se trece!”

Las’ că actualii investitori au învăţat lecţia şi nu mai trag cu mitraliera. Acum trag numai cu banul. Este mai eficient şi sunt primiţi cu pâinea şi sarea patriei.

Dar,  de ce aud de acolo, din cer tunete şi fulgere? Ne suduie bădia Eminescu, Sfântul Limbii Române: „prea v-aţi bătut joc de limbă, de străbuni şi obicei/ ca să nu s-arate-odată ce sunteţi – nişte…” Degeaba, Mărite Eminescu, degeaba!
NĂSTASE MARIN
Galaţi,  August 2008