~Nicolae Georgescu: Credinţa la cei tineri

Despărţirea învăţământului de biserică este un lucru care ar trebui să ne intereseze – nu pentru altceva, decât pentru a observa  gradul în care s-a operat ea de-a lungul timpului şi efectele pe care le-a avut asupra societăţii , adică asupra tinerilor ca indivizi sociali.. Religia nu înseamnă doar aplcerea specială către cele sfinte, ea implică şi acea morală care întăreşte sufletele,  şi de care şcoala nu se poate dispensa; nu s-a dispensat nici chiar în vremurile ateiste din timpul comunismului, când ruperea de biserică a fost totală şi şcoala a devenit chiar un loc unde se lupta împotriva religiei. O anumită morală a ocupat, chiar şi atunci, timpul şcolar. Astăzi, însă, când religia este privită cu multă bunăvoinţă, ar fi interesant să ştim cum poate fi integrată în viaţa şcolară mai mult decât ca disciplină , dincolo de stricta repartizare pe zile şi ore.

     Cu tristeţe vedem că tinerii ştiu mai multe lucruri decât profesorii şi părinţii lor  despre religie. Înţelegem că aceasta se întâmplă deoarece noi, cei mai în vârstă, n-am apucat să învăţăm asta în şcoală, şi a trebuit să ne mulţumim cu mersul la biserică – dacă ne-a interesat – ori cu lecturi şi alte aflări individuale. N-ar fi cu totul absurd să se „recicleze” şi cei mai în vârstă, mai ales profesorii – dar noi  nu vrem să-i dăm idei Ministerului Educaţiei şi Cercetării.. De altfel, aceste chestiuni cad în sarcina misionarismului religios – şi n-ar fi de loc rău ca Biserica Ortodoxă Română  să editeze, gratis sau cu un preţ modic, vreo 5oo.ooo de exemplare din „Noul Testament”, câte unul pentru fiecare profesor, şi posesorii acestor cărţi să şi le lege şi să le păstreze în vecinătatea biroului său fiecare. În raniţa oricărui soldat din teatrul de operaţiuni se află şi câte o asemenea carte proprie  în care pune neapărat şi o iconiţă ori o scrisoare de la cei dragi, un semn de om într-o carte sfântă. Fenomenul este, însă, acesta : tinerii, nu numai că au început să ştie mai multe despre religie decât profesorii lor laici, dar încep să aibă şi o viaţă creştină mai ordonată. În ocaziile speciale, cum sunt sărbătorile colindelor, ori cum sunt sărbătorile Paştelor , vedem că ei umplu bisericile şi mânăstirile – şi nu doar ca simplii turişti ori curioşi, ci chiar cu scop direct : îşi fac cruce, aprind lumânări, trec pe la preot. Rar vezi un tânăr, azi, să n-aibă cruciuliţă la gât – iar iconiţele de la bordul maşinilor au devenit obişnuite. E drept că această religiozitate nu se vede , nu iese în evidenţă, dar asta se datorează discreţiei  credinţei în general. Evidente sunt întâmplările atipice, cum ar fi certurile, băşcălia, miştocărismul, vociferarea publică, jicnirile în autobuze – ca să nu mai vorbesc de agresivitate, tâlhărie ,viol etc. – ce sunt ale câtorva, nu exprimă nici media măcar. În privinţa comportamentului, hainele mai sumare ale tinerelor fete trebuie puse pe seama vârstei şi a dorinţei de a se exprima ca grup. Rău este că liceele – nici măcar cele cu tradiţie – nu  păstrează şi impun  uniforma proprie, care ar da o personalitate tineretului şcolar în general.

     Interesantă mi se pare legătura pe care o făceau cei vechi între  morala religioasă predată prin şcoală şi fenomenul infracţional. Unul dintre marii noştri oameni de stat, Nicolae Filipescu, socotit primul eminescian politic în sensul că este primul şef de partid care preia  în mod explicit idei din ziaristica eminesciană punându-le în programul său, arată de mai multe ori că dezinteresul şcolii pentru educaţia religioasă  are efecte sociale rele. Pentru  actualitatea observaţiilor sale, citez din articolul „Curentul idealist”, publicat în „Epoca” şi reluat, apoi, în cartea „Către un nou ideal” „Până acum, şcoala se silea a cultiva cu deosebire facultăţile intelectuale ale omului, lăsând în paragină pe cele sufleteşti. Mintea era tot, inima nimic. Urmarea a fost : instrucţie multă, educaţie puţină. Aceste lipsuri izvorâte din unilateralitatea sub care omul era privit  au dat roade păgubitoare. Numeroasele cercetări făcute în vremurile din urmă cu privire la chestiunile de învăţământ , dovedesc că pe măsură ce se întinde instrucţia fără educaţie , pe aceeaşi măsură creşte şi  primejdia criminalităţii. Căci iscusinţa ce o dă instrucţia face, negreşit, mai puternic întru săvârşirea binelui pe omul moral , dar şi mai primejdios întru cele rele pe omul cu firea nărăvită. În această privinţă, datele statistice ale criminalităţii ne impun o îndoită atenţie.
Din aceste date se observă, bunăoară în Franţa, că, în 1881, când s-a introdus laicitatea învăţământului împreună cu obligativitatea, numărul criminalilor  ( este vorba de infractori, n.n.) de  16-21 de ani era de l79.102. În 1890 el se urca la 195.399, iar în 1892 atingea deja cifra de 203.855.
La un şi mai întristător rezultat ajung cercetările d-lui Tanoviceanu asupra criminalităţii [ infracţionalităţii] din România. Aşa, distinsul profesor de la Facultatea de drept din Iaşi constată că, de unde în 1867 aveam 2,96 criminali [infractori]  la 1ooo de locuitori, în 1886 erau 13,21.
În Anglia, dimpotrivă, unde gimnastica intelectuală a nedespărţită de dezvoltarea fizică şi de educaţia morală, datele statisticii sunt cu totul satisfăcătoare. Astfel, se constată că de la 1870 până la 1894,  În Anglia, din punctul de vedere al crimelor [infracţiunuilor]  săvârşite de tinerime, numărul anual al condamnaţilor a scăzut de la 14.000 la 5ooo.

     Din puţinele date ce preced, se vădesc urmările sistemului de învăţământ al cărui sfârşit [scop] este nu atât formarea de bărbaţi vrednici, cât înarmarea inteligenţei egoiste cu arme perfecţionate şi aruncarea în vârtejul luptelor vieţii a unor oameni frământaţi de cele mai josnice dorinţe egoiste, sceptici şi lipsiţi de ideal. Aceste rele sunt mărturisite, astăzi, în Franţa chiar de întemeietorii sistemului şcolar actual. Ştiinţa singură ucide instinctul moral şi înarmează cu mijloace  mai primejdioase creierul şi braţul omului întru săvârşirea apetiturilor sale (…) De curând, Împăratul Germaniei a mărturisit  într-o cuvântare publică că şcoala nu produce decât declasaţi, haimanale, ziarişti, oameni strâmbi la trup şi la minte, creiere stoarse şi inimi seci, fiinţa incapabile de o sforţare viguroasă şi de o acţiune energică. O şcoală trebuie să fie depozitara unui ideal şi unor convingeri morale superioare şi un învăţământ care nu-i decât depozitarul aspiraţiunilor de a pătrunde în slujbă, nu merită decât dispreţ” ( p.97-98) În 1898 Spiru Haret tocmai făcea reforma învăţământului românesc, bazându-se şi pe statistici şi comentarii de acest fel. N.Filipescu îl citează pe Ioan Tanoviceanu, marele penalist al nostru, care producea anual asemenea statistici ale infracţionalităţii din România în comparaţie cu alte ţări europene. Creşterea numărului delicvenţilor se datorează, cum arată profesorul ieşean, şi creşterii numărului populaţiei, şi dezvoltării poliţiei – dar şi educaţiei . Nicu Filipescu vede îmbunătăţirea stării de fapt printr-un pachet de discipline morale, între care religia este pusă la loc de frunte. Vedeţi care era optica momentului :” aruncaţi în vârtejul luptelor vieţii” . Şcoala asta face, pregăteşte tineretul pentru o viaţă care este din ce în ce mai grea pe măsură ce creşte vârsta omului.

    Din aceste idei , care sunt în spiritul haretismului, trebuie să reţinem, azi, necesitatea acestui „pachet” de discipline morale. Religia singură, ca materie de învăţământ, riscă să devină ştiinţă iar elevul să fie căzut dacă nu ştie, de pildă, când pică în calendar cutare sfânt. Ea trebuie însoţită de discipline complementare – şi întregul pachet trebuie infuzat în climatul şcolii. Într-un fel, ultimele evenimente şcolare vin să-l întărească pe N.Filipescu. Iată, avem de-a face cu elevi foarte deştepţi, cu note mari şi foarte mari, cu fete deosebit de frumoase după cum se vede şi se spune – pe care o şcoală dintre cele mai bune de la noi în aruncă „în valurile vieţii” pe uşa infractorilor ori  a declasaţilor social. Degeaba creăm monştri de carte, degeaba primim în şcoală frumuseţi monstruoase – dacă nu reuşim să aducem la morala medie, egală pentru toţi, aceste excepţii. Cum spunea şi Rabelais : ştiinţă fără conştiinţă nu e decât ruină a sufletului. In condiţiile speciale ale lumii noastre prezente, când avem un tineret aplecat oarecum ca într-un gest de recuperare asupra credinţei, vinovaţi moral am fi noi, cei vârstnici, dacă nu încercăm să-l prindem din urmă.

Anunțuri