~Nicolae Nicoară-Horia: „Roman Ciorogariu”

ROMAN CIOROGARIU

(6 dec. 1852- 21 ian. 1936)

Desprins dintre coastele frământate şi fumegânde încă ale Apusenilor, Roman Ciorogariu se naşte în localitatea arădeană Pecica, la 6 decembrie 1852. Tatăl său, Dimitrie, se trăgea dintr-o familie de moţi din satul Ociu, de lângă Brad, a cărei înaintaşi au fost dezrădăcinaţi şi strămutaţi după Revoluţia lui Horia de la 1784, în Câmpia Aradului, (febr. 1785).

Dinspre bunică, Romulus-Nicolae Ciorogariu, (după numele său de botez) era  un descendent al  familiei Nicoară din Giula (Ungaria de azi).

După  absolvirea cursurilor şcolii  primare din Pecica, unde l-a avut ca dascăl pe renumitul învăţător Ion Ardeleanu şi a celor secundare din Arad, Pozsony (Bratislava) şi Hódmezövásárhely, (oraş din Ungaria), urmează cursurile Institutului teologic din Arad, înfiinţat în anul 1822, la 10 ani după întemeierea Preparandiei (1812)- şcoala lui  Dimitrie Ţichindeal şi a  altor  distinşi dascăli arădeni : Gherasim-Gavril Popescu, Ghenadie Popescu, Patrichie Popescu.

Beneficiind de o bursă a Consistoriului arădean,(organul administrativ şi disciplinar în conducerea Bisericii, n.n.), urmează cursurile de teologie şi filozofie ale universităţii din Lipsca  (Leipzig) şi  Westfaliei din Bonn.

La 1 dec. 1881″Consistoriul îl substituie de profesor în despărţământul teologic, cu o retribuţiune lunară de 900 florini…”, alături de  Teodor Ceontea, Atansie  Tuducescu, Vasile Mangra, Nicolae Oncu, Petru Pipoş- militanţi pentru lupta naţională a românilor din părţile Aradului.

La începutul anului 1901 a fost numit director al aceluiaşi Institut, pe care l-a  slujit  până în anul 1917, funcţie de pe poziţia căreia  a încercat să valorifice ideile înaintaşului său- Dimitrie Ţichindeal: ”Mintea, mărită naţie românească, să ţi-o luminezi şi neam mai ales decît tine nu va fi!”

A condus  timp de 17 ani (1900-1917) revista „Biserica şi şcoala”, acea foaie bisericească, şcolastică şi economică, fondată în anul 1877, cea mai longevivă publicaţie arădeană, ce a apărut săptămânal ( duminica), până în anul 1848, ( 71 de ani de apariţie!).

În paginile acestei reviste arădene întâlnim semnăturile  unor prestigioşi oameni de cultură pe care ia avut Transilvania în acea vreme: Iosif Vulcan, Petru Şpan, Petru Pipoş.

Timp de o jumătate de veac „Uncheaşul” a fost un slujitor activ al condeiului, colaborând la „Biserica şi şcoala”, „Tribuna poporului” şi „Tribuna „ din Arad, „Tribuna” din Sibiu, „Cele trei Crişuri”, „Tribuna Bihorului”, „Legea românească”, ”Viaţa românească”, „Hotarul”, „Cultura poporului”, „Societatea de mâine”.

În 1917 Sinodul eparhial comun Arad-Oradea l-a ales ca vicar episcopesc, însă autorităţile vremii, (guvernul condus de István Tisza) nu l-au recunoscut decât ca vicar intermediar.

După realizarea Unirii  se reîntoarce la Oradea Mare, vehiul să loc de activitate, unde face demersuri pentru reînfiinţarea Episcopiei din Oradea, un vechi deziderat al românilor ortodocşi din părţile Bihorului. Începând cu  16 octombrie 1920 îl întâlnim aici ca episcop, după 225 de ani de când acestă parte de ţară românească a fost lipsită de un arhipăstor propriu, ani scurşi de la moartea episcopului Efrem Veniamin, (1695).

În  ziua alegerii sale, la 1/14 octombrie 1920, cu ocazia convocării primului sinod eparhial, mitropolitul Nicolae Bălan rostea următoarele cuvinte: „Iată vestesc vouă bucurie mare, care s-a făcut la tot poporul român drept credincios din ţinutul Bihorului,  că vechea episcopie din Oradea Mare, pe care uneltirile duşmanului au îngropat-o cu grele lespezi… timp de 225 de ani, astăzi a rupt peceţile şi învie din nou la lumina soarelui liberăţii noastre naţionale! Părinţii voştri au dorit să vadă ziua aceasta, dar n-au putut-o vedea…”

Instalarea solemnă a avut loc în catedrala „cu lună”, în ziua de 2 0ctombrie, 1921.

O lună mai târziu, la  7/20 noiembrie, apare sub oblănduirea sa  organul eparhial „Legea românească”.

În şedinţa solemnă a Academiei Române din vara anului 1921 este primit în rândul „nemuritorilor”, ca „membru onorar” al pricipalului for cultural-ştiinţific din ţara noastră.

În scurt timp pune bazele înfiinţării Academiei teologice din Oradea, care îşi deschide cursurile în toamna anului 1923.  Şcoala a funcţionat până în anul 1940.

Doi ani mai târziu înfiinţează tipografia diecezană.

Tot în Oradea reuşeşte să înfiinţeze Şcoala de cântări bisericeşti şi Societatea pentru femei „Altarul”.1

Timp de 37 de ani ca dascăl a desfăşurat o bogată activitate didactică, conştient că numai cu ajutorul cunoştinţelor „se îndreaptă mintea şi inima elevului”.

Memorabile  au rămas în conştiinţa neamului său cuvintele  rostite atunci, la 11 noiembrie 1934, la serbările aniversării a 150 de ani de la întemeierea bisericii „cu lună”: „ De n-ar fi fost această biserică în veacul sacrificiului pentru neam şi lege, Oradea n-ar aparţine azi României Mari”.