~Ovidiu Vuia: „Vlad Georgescu a scris o istorie a României, după tradiţia sinistrului Mihail Roller – trimisul lui Stalin la Bucureşti“

În biblioteca mea , descopăr cartea lui Pamfil Şeicaru „Unirea naţională, ideea forţa a  României moderne, în perspectivă istorică şi în complexul politic european„, ed. Carpaţii, Madrid, 1959, la o sută de ani de la Unirea Principatelor române.

Lucrarea e importantă şi pentru viziunea autorului, în care unicul său talent dublat tot timpul de o bogată referinţa bibliografică, susţine mereu adevărul ideilor, scop continuu urmărit în operele sale de P. Şeicaru. Nu numai admiratorii maestrului vorbeau de marele talent al ziaristului, posibil de a fi completat astăzi şi cu al istoricului politic şi al scriitorului. Dar am putea afla acest lucru citind şi analizând respectiva carte despre Unirea Principatelor împlinită la 24 Ianuarie 1859 sub domnitorul Cuza, născându-se noul stat, România.

Cum bine ştim , talentul e un har, după unii de origine divină al cărui loc se află ascuns în conştiinţa interioară umană, numită pe drept (de eroul lui Pârvan, Algenor)  , de unde ea rămâne ca o formă a lumii care nu poate fi transmisă prin cuvânt ; astfel se admite că esenţa gândului e inefabilă, cum ne stă de pildă marea poezie eminesciană. Totuşi , avem unele corespondenţe în structurile formale, rezultate din transformările materiei în actul creator, astfel că prin intermediar ne putem apropia de unele caracteristici valabile, oricât de exterioare, cum şi arta se defineşte în Laus Daedalus de acelaşi Pârvan.

Făă îndoială , în opera sa istorică şi politică , Pamfil  Şeicaru caută adevărul care , cum am spus-o, bazându-se pe o informaţie exhaustivă autorul suferă fizic când nu are la dispoziţie o sursă de informaţie pe care o consideră importantă. Urcând aceste trepte de valorificare, nu ne este greu să constatăm că modul de aplicare a datelor bibliografice se înscrie într’un complex specific, el odată perceput ne permite să recunoaştem, chiar dacă o lucrare nu-i semnată, că autorul ei este Pamfil Şeicaru. De-aici suflul particular al scrisului său, încât îi simţi ritmul înflăcărat al inimii, bucuria pe care i-o dă fiecare izvor istoric, de care se ocupă descoperindu-i semnificaţiile cele mai intime.

Cum nu este un nou Michelet romantic, deşi anumite afinităti nu pot fi negate, entuziasmul lui e strigătul de Evrika al savantului, descoperitor al unui nou conţinut istoric, numai după ce şi-a împlinit curiozitatea ştiinţifică şi a descris faptul, lucrurile îşi urmează mersul său real, cum o face şi astronomul fixând topografia stelelor conform calculelor sale fizico-matematice, apoi doar îşi mai ia dreptul să se minuneze de frumuseţea cerului înstelat, recurge la comparaţii şi metafore de-a dreptul poetice,fără să depăească anumite limite, exact cum a procedat şi Pamfil Şeicaru, autocenzurându-se continuu se fereşte de intervenţia insolită a fanteziei pure.

În acest mod, stilul său are secrete multiple, astfel că prin el reuşeşte să se adreseze celui mai simplu om dar în acelaşi timp îl atrage pe cel mai rafinat dintre intelectuali. De-aici însuşirea operei sale de a fascina pe cititor, lectura imprimându-i cadenţe ale cugetului propriu creator, odată ce ai început să-i citeşti o lucrare nu mai eşti în stare s’o laşi din mâini, până la sfârşit, descrierea istoriei în fundamentul ei real şi adevărat, prin pana maestrului are însuşiri miraculoase, de a te influenţa, ca un roman de aventuri dintre cele mai pasionante. La acest aspect contribuie atenţia ce o dă autorul nu numai cărtilor şi manuscriselor, dar şi unor declaraţii importante, scrisori, articole de ziare la care se adaogăunele amănunte rezultate din cunoaşterea biografiei exacte a eroilor de care se ocupă, căci istoria oricât ar fi de ideală în scopurile ei (după G. Vico) se realizează în devenirea ei zilnică, astfel că ziaristul are înclinaţiile lui Montaigne de a lua în seamă nu atât esenţele cât evenimentele devenirii în partea lor cât mai trecătoare, în aparenţa.

Poate cea mai înaltă calitate a scrisului său este claritatea expunerii, îmbrăcând ideile clare şi distincte după reţetă carteziană, dar deşi iubeşte tradiţia , nu se desfată în formele perfecţiunii clasice; în acest sens e nietzschenian, atrăgându-l acea voinţa de putere ; numai că spre deosebire de filozoful german nu o socoteşte drept un scop în sine ci ,înrudit evident mai mult cu Balzac, voinţa e un mijloc ce ne trece din lumea fenomenală în cea ideală, putând fi confundată cu una visată, ultima nu e o panoramă în sine realizabilă, ci o luptă continuă spre o ţintă care se dezvăluie dacă oamenii vor şti să moară în picioare deci şi moartea li se arată tot ca o luptă postumă.

Desigur , însuşirea este atât de proprie şi definitorie pentru subiectul dat  a fi doar al lui Pamfil Şeicaru, diferenţiindu-1de tot ce i se apropie, caracter al oricărei personalităti puternice cu sclipiri nu rar geniale, depărtat violent de istoricii moderni  pentru care obiectivitatea faptelor se realizează prin simpla înşiruire mecanică a lor şi , dacă îşi permit să facă un comentar, îl exprimă punându-şi pe suflet o mască de mort cu totul rece şi impersonală.

Aşa se explică de ce istoricul dizidenţei comuniste Vlad Georgescu, devenit directorul postului de radio Europa liberă cu sediul la Muenchen,  obişnuit cu scrierile seci ale unor istorici din ţară, n’a avut nici o înţelegere pentru opera magnifică a lui Pamfil Şeicaru; îl irita marele său talent şi scrisul său inspirat de zeul Apollo, fiind convins că istoricul trebuie să sufere de lipsă de talent, astfel că  şi-a permis să critice originalitatea lui Pamfil Şeicaru acuzându-l de subiectivitate. Nici nu-şi pune problema că ar putea învăta din marile sale adevăruri, odată ce acelea în numele cărora vorbea erau false, cum au fost toate perceptele comuniste , şi istoricul dizident nu avea priceperea că Pamfil Şeicaru nu a scris ca om liber despre evenimente pe care multe le-a trăit el însuşi şi nu scria împins înainte de cnutul bolşevic. 

Dar după cum se vede , regretatul Vlad Georgescu era un infatuat care îşi luase rolul în serios, recomandându–se sub protecţie americană că pentru noi românii nu există altă posibilitate decât a accepta,  fie şi pe că reformiste, comunismul. A fost cea mai întunecată epocă a exilului românesc. Vlad Georgescu a scris , pe lângă programul dizidenţei comuniste , şi o istorie a României, după tradiţia sinistrului Mihail  Roller – trimisul lui Stalin la Bucureşti- devenit membrul Academiei Române, act de care nu ştiu ca această instituţie să şi fi recunoscut vina, în mod public, deci să urce drumul Canossei. 

Am protestat la editarea cărţii la ARA şi în sfârşit mi s’a dat dreptate şi editorii au schimbat titlul din Istoria României în Istoria Românilor fără ca autorul să simtă că stătea înca sub influenţa celebrului Mihail Roller, dar de asta puţin îi păsa. 

Republicată in ţară după 1989, orice om de bunăcredinţa îşi poate da seama pe cine slujeşte această pseudoistorie ; sigur că pe români nu. 

Consecvent programului său de dizident comunist, se mai poate constata de cei se au urechi să vadă că fidelitatea autorului pentru partidul comunist merge până acolo încât a adoptat un stil agramat, format din propoziţii simple, modelul său fiind romanul Desculţ al lui Zaharia Stancu. 

Pe când Pamfil Şeicaru ( îi cer iertare postumă pentru alăturarea dată ) se poate clar evidenţia că stilul unic inspirat de cele nouă muze ale Parnasului, îl îndreptătesc să ocupe un loc în Walhalla marilor istorici din toate timpurile, dintre toţi fiind legat de Nicolae Iorga, cu personalitatea căruia prezenta afinităti impresionante. 

Desigur, adevărul despre Pamfil Şeicaru odată stabilit, el nu pierde ci , din contră, se înalţa prin intervenţia frumuseţii desăvârşite, de unde acea îmbinare horaţiană intre util şi frumos conferă veşnicie actului trecător al istoriei. 

Fără marile sale personalităti, istoria ar deveni o materie moartă de care s’ar ocupa nişte conţpişi preocupaţi să-i completeze certificatul de deces. 

E locul să ne manifestă durerea de a constata că după 1989 , în România s’au publicat toţi comuniştii şi dizidenţii, în timp ce se continuă să se arunce o condamnabilă tăcere asupra operelor, mai mult decât valoroase, aparţinând lui Pamfil Şeicaru. 

OVIDIU VUIA

Anunțuri