Păr. Justin Parvu: „Atunci am hotărât că în vecii vecilor nu mă voi mai duce niciodată din ţară, chiar de s-ar întâmpla orice“

„Dosarele care au apărut acum vădesc limpede că ele reprezintă o lovitură directă numai în Ortodoxie. Dosare au toţi, toate confesiunile şi toate religiile din ţara noastră, nu a rămas nici una neatinsă. Dar aş întreba şi eu: cu cât este mai mare şi mai încărcat un dosar al lui Ţurcanu, un dosar al lui Nikolski, sau al lui Teoharie Georgescu, al Anei Pauker, al tuturor corifeilor comunismului-ateist, în comparaţie cu un dosar al unui ierarh al nostru? Aş vrea să văd câte orori, câte crime, câte trădări au avut unii la activul lor şi câte au avut alţii. Dacă am compara toate faptele acestea, am afla adevărul. Nu fac apologia şi nici nu iau apărarea omului cu răspundere morală şi spirituală, ierarhul ortodox, dar o analiză corectă se cuvine făcută, pentru că am fost martorul multor întâmplări cumplite, în cei 16 ani petrecuţi în temniţele de la Aiud şi din alte locuri. M-am confruntat cu această avalanşă de compromisuri şi de trădări ale multor creştini şi ale altor oameni care au făcut politică.

Dar privesc cu mai multă durere aceste momente grele în care Biserica noastră este umilită şi degradată. Cred că Biserica noastră acum se află într-o ispită mult mai grea decât altele de pe alte coordonate geografice. Se pare că noi am fost obligaţi să facem greşeli în istorie. Fiindcă la noi, din 1925, Biserica a fost mereu sub dirijarea şi sub osânda străinilor. Ce să vorbim de Carol al II-lea cu toate acţiunile camarilei lui împotriva Ortodoxiei şi neamului românesc? Ce să spunem de anul 1944, când hoardele bolşevice vin peste noi? De atunci, în continuare, au fost puşi păstori şi conducători fără nici o legătură cu viaţa spirituală, morală, politică a românilor. În această perioadă s-au petrecut atâtea nelegiuiri iar securitatea nu a avut alt scop decât de a pătrunde şi a dirija viaţa religioasă. Aşa se face că i-a prins pe toţi şi le-a pus în faţă un dosar. Vrând-nevrând, adevărat sau neadevărat, semnezi. Unii necunoscători, neştiutori, au semnat nişte lucruri pentru care acum îi scot vinovaţi. A pleca în străinătate pe vremea aceea nu era lucru uşor. În 1976 am plecat şi eu în Muntele Athonului, dar de atunci am zis că nu voi mai pleca din ţara asta pentru nimic în lume, pentru că nici nu vă închipuiţi pe la câte uşi am fost chemat şi cercetat, ca să afle ce am făcut eu o lună de zile în Muntele Sfânt. Atunci am hotărât că în vecii vecilor nu mă voi mai duce niciodată din ţară, chiar de s-ar întâmpla orice. Dacă numai ca vizitator în străinătate, trebuie să treci pe la atâtea curţi, să treci prin atâtea încercări! Astăzi pot să declare că am fost informator, întrucât mi-au luat declaraţii, dar e una să spui despre persoana ta ceva, însă când e vorba despre alţii, ai altă răspundere. Dar drept să vă spun, când am trecut dincolo, pe la Giurgiu, era ora 11 noaptea, parcă s-a rupt ceva din mine, că lăsasem ţara în urmă. De câte ori mă culcam seara pe Sfântul Munte, mă rugam spre răsărit îndelung, eram îndurerat pentru România noastră. Ei bine, pentru unii tineri, fii de ţărani înrobiţi de comunism, absolvenţi de Seminar teologic, era ceva neînchipuit să plece în străinătate cu o bursă, la studii. Acesta, săracul, îşi vindea şi sufletul pentru aşa ceva, nu ştia nici el unde se duce. Vine într-o zi un tânăr diacon, de la Mânăstirea Bistriţa, la mine: „Părinte, mă cheamă Mitropolia!” Terminase teologia şi îşi vedea un viitor foarte deschis. Şi eu îi spun: „Măi, tu ai să pleci în străinătate, dar n-ai să te mai chemi după cum te cheamă”. El, dacă va citi aceste rânduri, se va recunoaşte singur. S-a dus în străinătate, a venit după cinci ani cu o franţuzească în gură, dar nu mai era omul nostru de altă dată, aparţinea altei lumi, una străină de noi. A trecut pe la mine şi mi-a spus: Apăi, tot aşa ai rămas, Părinte!” Cum aveam eu să mă schimb dintr-ale mele?

Păr. JUSTIN PÂRVU

Anunțuri