~Vasile Zărnescu: „Viclenia abrogării sau războiul informaţional al ex-greco-catolicilor“ (1)

VICLENIA ABROGĂRII SAU RĂZBOIUL INFORMAŢIONAL AL LIDERILOR CULTULUI EX-GRECO-CATOLIC (1)
Varianta anterioară on line

Sper ca, în curând, să mi se îndeplinească dorinţa de a-mi tipări într-o carte măcar o parte dintre articolele publicate până acum în diverse reviste. Printre ele vor fi şi acestea două de mai jos. Aceste două materiale sunt pe aceeaşi temă a ex-greco-catolicilor şi fuseseră tipărite anterior, constituind, de fapt, preambulul celor publicate în 1999-2000: „Ilegalitatea cultului ex-greco-catolic“ şi „Impostura catolicilor orientali“.

Primul articol care urmează – tipărit, sub pseudonimul Theodor V. Alexandru, din motive evidente – a apărut în Politica, nr. 291, 4 octombrie 1997, pag. 1, cu continuare în nr. 292-297. El fusese predat redacţiei cu titlul de mai sus, dat aici întregului serial, dar fusese schimbat, cel mai probabil de către C. V. Tudor, cu titlul „Vaticanul se grăbeşte, căci papa nu o mai duce mult“, preluând o propoziţie din articol; această propoziţie era ea însăşi titlul unui articol apărut, în acea vreme, în presa franceză – dar, din păcate, mi-am rătăcit, între timp, unele notiţele şi nu mai pot menţiona autorul acelui articol şi publicaţia respectivă.
1. VATICANUL SE GRĂBEŞTE, CĂCI PAPA NU O MAI DUCE MULT

Agresiunea informaţională se bazează, în esenţă, pe dezinformare. Deci agresiunea devine mai virulentă dacă, mizînd pe ignoranţa receptorului, emitentul, urmărindu-şi scopurile ascunse, falsifică realitatea şi face o mixtură dintre un fals maximal şi un adevăr minimal – pentru a-i atribui ideii respective credibilitate şi pentru a-l îmbrobodi mai bine pe ignorant.

În cadrul campaniei duse de ex-greco-catolici pentru impunerea principiului restitutio in integrum, un exemplu de „abureală“ ideologică a fost produs de Petre Mandea în articolul „Sfada dintre Biserica Ortodoxă Română şi cea Unită“ (România liberă, nr. 2234, 1 august 1997, pag. 2). Pentru că aduce unele noutăţi în modul de falsificare a realităţii, îl vom comenta în punctele sale esenţiale, dînd citate ad litteram, fără să-i mai relevăm agramatismele frecvente, din economie de spaţiu tipografic.

„În anul 1948, statul român – comunist – a emis decretele 172 şi 358, în baza cărora credincioşii şi locaşurile lor de închinăciune au trebuit să treacă la Ortodoxie“. Un prim fals rezidă în faptul că nu există un Decret 172/1948 referitor la problema invocată. Dar falsul esenţial constă în introducerea ilicită a adjectivului „comunist“. Astfel, Legea nr. 363/1947 se referă la „constituirea Statului Român în Republica Populară Română“. Apoi, statul român nu a fost comunist nici în vremea lui Ceauşescu, el atunci fiind doar „socialist“ – şi încă intitulat prematur astfel -, de aceea cu atît mai puţin nu a fost „comunist“ pînă în 1965. Din punct de vedere politologic diferenţa este esenţială, căci substituirea acestor termeni, care nu sunt identici, nu înseamnă o simplă schimbare de firmă. Nu e locul aici să dezvoltăm analiza pe acest aspect. Dar, dacă am presupune că Petre Mandea face o asemenea adăugire din prostie, atunci i-am acorda circumstanţe atenuante şi i-am diminua vinovăţia. Ceea ce nu e cazul.

Căci adăugirea consecventă a epitetului „comunist“ reprezintă o tehnică insinuantă a propagandei catolice, prin care se culpabilizează poporul român şi Biserica Ortodoxă Română: «Românii sunt, în cvasitotalitatea lor, ortodocşi; românii au suportat „comunismul“ 50 de ani; deci, românii au fost comunişti, iar Biserica Ortodoxă Română a „colaborat“ cu statul comunist». Pe acest sofism se bazează întreaga propagandă catolică şi, în genere, a cercurilor occidentale, preluată de presa infantilă sau de-a dreptul trădătoare din România (un exemplu recent în România liberă, nr. 2283, 27 septembrie 1997, pag. 20). Dar se trece în mod criminal sub tăcere faptul că Churchill şi Roosevelt au colaborat cu Stalin – toţi trei fiind criminali în aceeaşi măsură -, iar papa Paul al VI-lea a colaborat cu C.I.A., ideologia comunistă extinzîndu-se până în Europa Centrală cu ajutorul Occidentului. De fapt, atît experimentul comunist din Rusia, cît şi cel nazist din Germania au fost instituite cu ajutorul marii finanţe iudeo-americane, promotoare a teoriilor mondialiste. Astfel, pe lîngă dolarii investiţi de către bancherii membri ai Consiliului pentru Relaţii Externe (C.F.R.), în primul său an de preşedinţie, F. D. Roosevelt a recunoscut Uniunea Sovietică, îndeplinind un obiectiv de mult timp promovat de Foreign Affairs, revista respectivei organizaţii.

Acest sofism este preluat atât de către „ziariştii“ făcuţi în pripă şi ignoranţi, multiplicîndu-se, astfel, efectele agresiunii informaţionale, cât şi de unii intelectuali; pe acest calapod al culpabilizării a marşat L. Ulici în pseudoargumentaţia sa din 12 iunie 1997, etalată în Senatul României.

Pentru a intra în defensivă, presa proortodoxă ar trebui să preia aceste tehnici propagandistice şi să folosească, de exemplu, sintagma „Biserica Catolică inchizitorială“. Ar proceda, în plus, întru-totul moral, fiindcă nu ar practica o dezinformare, deoarece Biserica Catolică a fost şi este inchizitorială de la început pînă azi. Elocvent, în acest sens, prin chiar titlul său, este articolul „Legiunile străine ale lui Ioan Paul al II-lea“, semnat de Christian Terras: „În pofida aspectului lor exterior modern, noile legiuni ale papei sunt mişcări care au activităţi cu un pronunţat caracter fundamentalist – mai evident decât obişnuitele grupuri conservatoare sau tradiţionaliste.

Noile legiuni încearcă să transforme lumea într-un mod agresiv, impunînd, mai ales tinerilor, modul lor de gîndire, pe care-l consideră a fi singurul adevăr. În opinia lor, societatea pentru care trebuie luptat este una creştină. (…) Cu ocazia noilor manifestări, precum Ziua Mondială a Tineretului Catolic, aceste mişcări animă diverse spectacole (…), stăpînind perfect metodele proprii psihologiei maselor. (…)

Trăsătura comună a tuturor acestor grupuri: prozelitismul“ (L’Evenement du Jeudi, 21-27 august 1997, pag. 17).

Dar să revenim la Măndel al nostru: „Prin Decretul 9/1989, decretele amintite au fost considerate nule din momentul emiterii lor şi în consecinţă locaşurile de cult care au aparţinut pînă în 1948 Bisericii Greco-Catolice au rămas în continuare şi sunt şi acum, de drept, proprietatea ei. Apariţia decretului de lege-proiect iniţiat de P.N.Ţ.C.D. şi aprobat de Senat, care aduce reparaţia de la sine înţeleasă, a fost contestată de I.P.F. Teoctist, patriarhul Bisericii Ortodoxe Române şi de alţi prelaţi şi demnitari“ (sic).

Aici adevărate sunt doar două aspecte: abrogarea Decretului nr. 358/1948 prin Decretul-Lege nr. 9/1989 şi protestul Patriarhului Teoctist, susţinut de cîţiva demnitari; în rest, totul este fals.

Dar falsul esenţial constă în acordarea de virtuţi demiurgice abrogării comise, deoarece, prin abrogarea Decretului nr. 358/1948 nu se revine la statu quo ante, căci respectiva abrogare nu are nici o valoare juridică. În caz contrar, s-ar încălca principiile neretroactivităţii şi neultraactivităţii legii. Însă prin transformarea adevărului în fals în cadrul războiului informaţional, religios şi instituţional – Parlamentul însuşi fiind răvăşit de acest război -, respectivei abrogări i s-a atribuit această valoare şi s-a pretins că i s-ar fi reinstituit existenţa Bisericii ex-greco-catolice. Această interpretare absurdă a fost admisă de unii funcţionari ai instituţiilor de stat, de unii oficiali şi chiar de către unii jurişti ignoranţi. Dar P. Mandea aduce un element nou: pretinde că abrogarea incriminată i-ar fi reinstituit actualului cult catolic oriental de rit bizantin (ex-greco-catolic) chiar dreptul de proprietate.

Şi propagandistul catolic continuă: „Pe o bună logică juridică, ar rezulta că, dacă statul a emis două decrete prin ale căror efecte juridice Biserica Romano-Catolică a fost desfiinţată, iar bunurile ei au fost predate Bisericii Ortodoxe, tot statul trebuie să emită un decret de egală valoare juridică, prin care să repare ilegalitatea făcută“.

Dacă expresia „apariţia decretului de lege“ ţine de Gîgă (sau, poate, de Urmuz), aşa-zisa „bună logică juridică“ a lui Mandea este aidoma: adică absolut ilogică şi anti-juridică. După cum şi propoziţia de mai sus, „Biserica Romano-Catolică a fost desfiinţată“, este tot un fals grosolan; căci nu numai că nu a fost desfiinţată, ci, dimpotrivă, a fost lăsată să funcţioneze ilegal din 1948 pînă azi!

Dar, dacă ne luăm după Freud, făcînd psihanaliza acestei propoziţii, trebuie să admitem că şi P. Mandea recunoaşte în subconştient că, acum, Biserica Greco-Catolică a dispărut definitiv, pentru că a devenit în întregime romano-catolică – după cum o şi denumeşte, în fuga condeiului, din greşeală, evident, căci el a vrut să spună „Biserica Greco-catolică“.

Totuşi, fragmentul citat mai sus reflectă spiritul revanşard, restauraţionist şi, în consecinţă, prozelitist, care îi animă pe catolicii orientali (ex-greco-catolici), care domină P.N.Ţ.C.D.-ul: adică ei tratează Istoria ca pe o aţă, din care poţi să tai o bucată de 50 de ani, o arunci şi înnozi restul; arunci peste bord trei generaţii ca şi cum nu ar fi existat şi revii la 1948. Dar, precum nu se poate reveni la ziua de ieri sau la secunda de adineauri, tot aşa nu se poate institui o restitutio in integrum. Sau se poate, cu riscul de a face distrugeri mai mari decît ceea ce se pretinde a fi restituit. Şi, atunci, cui prodest?

Şi falsifică mai departe catolicul nostru iezuit: „Important este că statul, prin Decretul-Lege nr. 9/1989, a dispus retrocedarea bunurilor confiscate şi legalizarea cultului, dar el nu a fost pus în aplicare“.

Acum, de la gogomănia lui Gîgă se ajunge la minciunile lui Mihai de Hohenzollern sau chiar ale baronului Münchhausen. Căci propoziţia de mai sus atestă nu numai ignoranţa deplină şi lipsa de „logică juridică“, ci şi faptul că e vorba de o falsificare autentică – dacă ne putem exprima atât de paradoxal -, că, adică, în fond, P. Mandea aşterne pe hîrtie idei supte din deget. Deoarece Decretul-Lege nr. 9 din 29 decembrie 1989, în art. 20, prevede doar atît: „se abrogă Decretul nr. 358/1948“. În rest nimic. Toate celelalte sunt minciunile propagandei catolice, acum sintetizate à la Mandea. Cît despre rezerva „dar el nu a fost pus în aplicare“, se comite un alt fals; a fost pus în aplicare tocmai prin valenţa sa subversivă: de a prilejui „invenţii“ malefice, precum acestea ale lui Mandea, care este un fel de exponent al respectivei propagande catolice.

Esenţa acestei propagande constă în a falsifica total realitatea, a mistifica valorile, a face din alb negru, din fals „adevărul“ lor, cu care să îi inducă în eroare pe oamenii ignoranţi şi lipsiţi de discernămînt, indiferent că sunt oameni simpli sau că aparţin clasei politice. Aşa sunt mulţi dintre parlamentarii noştri, care, cu prilejul dezbaterii proiectului Boilă, şi-au dat în petic, adică şi-au dat ignoranţa pe faţă, cum au făcut Sergiu Nicolaescu, Emil Tocaci, Mihail Grama, Liviu Maior, Petru Caraman, Laurenţiu Ulici ş.a. şi, mai ales, fariseismul, precum Matei Boilă şi Ioan Francisc Iosif Gabriel Moisin; acesta ultimul inclusiv prin şirul de prenume atestă că este deplin catolicizat.

Cît despre funciarul spirit fundamentalist al liderilor ex-greco-catolici, ei înşişi au produs o nouă dovadă: «Patru pagini de acuzaţii la adresa capilor Bisericii Ortodoxe au constituit declaraţia de ieri a senatorului P.N.Ţ.C.D. Ioan Moisin. Declaraţie pe care nu a apucat să o mai citească datorită reacţiei violente a sălii, care cerea evacuarea vorbitorului, precum şi a asumatului gest „nedemocratic“ al preşedintelui şedinţei, Mircea Ionescu Quintus, care „i-a luat cuvîntul“» (Curierul Naţional, nr. 1997, 30 sept. 1997, pag. 3). Deoarece aceste agresiuni – deocamdată doar verbale – se întîmplă în Senatul României, ele reprezintă, de fapt, o formă de terorism politic. Acum este manifestat ca „terorism“ instituţional care, aparent, poate părea banal. Dar în acest mod ei fac primii paşi, după care vor ajunge să instituie forma inchizitorială, a veritabilului terorism de stat.

Un alt fragment din gîndirea catolică a lui Mandea: «Printr-o recentă legiferare s-a aprobat restituirea bisericilor către Cultul ebraic. De ce pentru un Cult al românilor există o inexplicabilă opoziţie din partea Bisericii Ortodoxe Române? Se pune întrebarea: Principiul „restitutio in integrum“ nu are o aplicaţie generală, ci numai una „pe ici, pe colo“?»

Individul se vrea de o ironie zdrobitoare, dar nu face decît să îşi etaleze paupertatea intelectuală. Pentru că a spune „restituirea bisericilor către cultul ebraic“ denotă că nu ştie ce este aceea o sinagogă şi, deci, că habar nu are de aceste probleme; şi pentru că Ordonanţa de urgenţă nr. 21/1997, pe care o invocă, se referă la restituirea „unor bunuri imobile care au aparţinut comunităţii evreieşti“ (s.n. – Th.V.A.). Or, „unele“ înseamnă, în autentica logică formală, „în nici un caz toate“. Deci, nu e vorba de o restitutio in integrum, ca să fi fost îndreptăţit să se lamenteze „pe ici, pe colo“. Totodată, se face că ignoră că restituirea „unor“ bunuri către Federaţia Comunităţii Evreieşti din România a fost impusă de presiunea unor Mari Puteri (citeşte: Putori). Sigur că, începînd de la „unele“ bunuri, ulterior se va ajunge, mai direct sau mai ocult, la restituirea tuturor – dar asta tot ca urmare a ingerinţei, a şantajului Marilor Puteri. Această ignorare îi serveşte ca să poată pune pe acelaşi plan problema restituirii către evrei cu aceea către ex-greco-catolici. În fapt, această egalizare, la fel de ilegitimă, constituie un autentic şantaj: adică „De ce li se dă ălora, care sunt evrei, iar nouă nu, deşi suntem români?“. Şi să observăm că acum în presă domină cuvîntul „şantaj“ De la şantajul evreilor, la şantajul consecvent al U.D.M.R., la şantajul catolicilor orientali (şantajul romano-catolicilor se face, mai subtil, prin interpuşi). Chiar dacă şi catolicii se consideră un fel de creştini, şantajul este total necreştinesc.

Catolicul fariseu îşi aruncă în arenă ultimele rezerve: „Dacă argumentele istorice şi cele juridice sunt favorabile restituirii lor, consideraţiile morale sunt de neînlăturat“. Am demonstrat pînă acum că aşa-zisele „argumente“ sunt grevate de totala lipsă de logică, fiind o înşiruire de afirmaţii false, ceea ce le cufundă într-o deplină imoralitate.

Cum era şi firesc, încheierea este ameninţătoare, inchizitorială, tipică pentru un catolic: «Să nu uităm că reţinerea unui bun care nu-ţi aparţine constituie complicitate la delictul de „însuşire necuvenită“».

Drept contraargument i se potriveşte proverbul „Vorbeşte de funie în casa spînzuratului“. Deoarece delictul de „însuşire necuvenită“ l-au comis liderii ex-greco-catolici. Într-adevăr, cultul greco-catolic a fost oficial desfiinţat de Istorie prin „oportunitatea“ din 1948 – ca să folosim un termen cosmopolit în mare vogă. Faptul că acum mai există doar circa două sute de mii de membri ai fostului cult reînviat din morţi atestă justeţea Istoriei Universale. Dar actualii lideri ex-greco-catolici sunt cei care şi-au însuşit necuvenit vechiul nume – de „Biserica Română Unită cu Roma (Greco-Catolică)“ – şi au reuşit să-i păcălească pe oficialii care le-au permis să-şi atribuie vechea denumire. Deoarece denumirea actuală a acestui cult – aşa cum există în Codex Juridici Canonici, care este Constituţia Vaticanului, căruia i se subordonează exclusiv acest cult – este „Biserica Catolică Orientală de Rit Bizantin“; deci acesta este numele ei oficial şi nu acela greşit acceptat de autorităţile României. Prefectul Congregaţiei Bisericilor Catolice Orientale este cardinalul Achile Silvestrini; dar el nu poate face minunea să fie Achile Silvestrini la Vatican şi să fie, totodată, Achile Păduraru – sau Achile Forestieru, fiindcă sună mai occidental – în România. Aşadar, liderii ex-greco-catolici au reuşit performanţa malefică să aibă patru nume – unul adevărat şi celelalte false, cum au mafioţii. Evident, după delictele de înşelăciune, substituire de persoană juridică şi de uzurpare de nume, urmează celelalte ilegalităţi: aproprierea de biserici, presiuni pentru a fi „legalizaţi“ într-o formă ilegală şi, după metoda paşilor mărunţi a U.D.M.R. – cu care, după cum se vede, colaborează îndeaproape -, malversaţiuni pentru aplicarea mult rîvnitei restitutio in integrum, deşi au un statut juridic ilegal.

Important de reţinut este că viclenia satanică a abrogării a „ţinut“, fiindcă au păcălit o lume întreagă. Acum se pregătesc să reediteze şmecheria: senatorul P.N.Ţ.C.D. Ioan Francisc Iosif Gabriel Moisin „a depus la Biroul Permanent al Senatului o propunere legislativă de abrogare a Hotărîrii Consiliului de Miniştri, HCM nr. 1719 din 1948, act normativ prin care se reglementa confiscarea bunurilor bisericii greco-catolice“ (Curierul Naţional, nr. 1980, 10 sept. 1997, pag. 3). Scopul acestei şmecherii este evident: după aceeaşi „interpretare juridică“ a catolicilor orientali şi a cercurilor oculte care îi sprijină, urmează să se declare că, pe cale de consecinţă juridică, fostul patrimoniu ar aparţine aşa-numitei „Biserici greco-catolice“ şi nu ar mai fi nevoie de atîtea scandaluri în Parlament, care nu fac bine la „morala“ şi la imaginea Bisericii catolice. Avînd, deja, un precedent, prin noua propunere a lui I.F.I.G. Moisin viclenia abrogării va căpăta virtute de politică legislativă „intrată în uz“, în practica jurisdicţională.

Anticipăm că următoarea „mutare“ pe care o vor face – şi pe care ei o pîndesc de mult – pentru a da şah-mat României este propunerea de abrogare a Decretului nr. 151 din 17 iulie 1948, prin care România a denunţat Concordatul cu Vaticanul. Viclenia abrogării va face ca reînvierea vechiului Concordat să ocolească instituţiile fundamentale ale Statului Român – Guvernul, Preşedinţia şi Parlamentul – chiar în forma actuală extrem de permisivă faţă de catolicii orientali şi, implicit, extrem de obedientă faţă de Vatican.

Pe lîngă trucul „abrogării“ oculte, anticiparea noastră se întemeiază, printre altele, pe presiunile făcute de Vatican asupra Ungariei – cu care a semnat la 20 iunie 1997 un Acord care reprezintă „o pagină nouă în relaţia dintre părţi“, după cum a fost caracterizat de un oficial al nunţiaturii din Budapesta -, precum şi asupra Poloniei. Paradoxal, în Polonia situaţia este mai dificilă, deoarece, în ciuda prestigiului legendei sindicatului Solidaritatea şi a faptului că s-a încheiat un nou Concordat, la 23 iulie 1993, în timpul cabinetului condus de Hanna Suchocka, Guvernul polon demisionat recent avea mari obiecţii faţă de pretenţiile absurde puse de Vatican, iar fosta majoritate parlamentară susţinea renegocierea Concordatului – motiv pentru care se întârzie ratificarea. Dar Vaticanul se grăbeşte, deoarece Karol Wojtyla – papa polon – nu o mai duce mult şi vrea să fructifice deplasarea spre dreapta eşichierului politic a Parlamentului şi a Guvernului, rezultată după alegerile din 21 septembrie 1997.

Aşadar, profitînd de conjunctura favorabilă, liderii ex-greco-catolici, sprijiniţi de cercurile catolice interne şi externe angajate în acest război informaţional, vor impune reînvierea vechiului Concordat, care, încă la vremea respectivă, „a însemnat un act politic de trădare naţională“ – cum subliniază Pr. Petru Ciuhandu, în curajosul şi documentatul lui op, BISERICA ORTODOXĂ ROMÂNĂ ŞI BISERICA GRECO-CATOLICĂ ÎN FAŢA NEAMULUI (Editura Buna Vestire, Beiuş, 1994, pag. 25-27). Şi, printre atâtea trădări comise în aceşti „şapte ani apocaliptici“, o nouă trădare ar putea trece chiar neobservată, mai ales că este vorba de o reeditare în contextul zgomotos al teoriilor mondialiste.

24 septembrie 1997

Theodor V. Alexandru
(Continuare în episodul viitor)

Colonel (r.) Vasile I. ZĂRNESCU

Anunțuri