Vasile Zărnescu: „Viclenia abrogării sau războiul informaţional al ex-greco-catolicilor“ (2)

Varianta anterioară on line

Articolul anterior fusese predat redacţiei prin 25 sau 26 septembrie 1997, iar primul său episod fusese publicat, după cum s-a văzut, în 4 octombrie 1997, deci cu „două zile“ înainte de apariţia ştirii din ziarul Republica, din 6 octombrie 1997 (vezi infra). De fapt, revista Politica a ieşit din tipografie marţi dimineaţa, 2 octombrie, căci, se ştie, C. V. Tudor îşi scotea revistele marţea, dar le postdata cu data calendaristică de joi pentru Politica şi de vineri pentru România Mare. (La fel se întâmplă şi acum pentru România Mare.) Aşadar, la abia o săptămână după începerea apariţiei articolului anterior, s-a şi adeverit predicţia mea, situată în finalul articolului: cum că ex-greco-catolicii vor cere imperativ abrogarea Decretului nr. 151 din 17 iulie 1948. Dar nu puteam să-i solicit lui C. V. Tudor să grăbească finalizarea tipăririi articolului; nici nu mai era cazul, căci, până săptămâna următoare – să zicem, în 11 octombrie 1997, când s-ar fi publicat tot restul articolului -, deja, între timp, apăruse nr. 16 din ziarul Republica, cu respectiva ştire. Aşa că, între timp, m-am grăbit să redactez un comentariu în acest sens, pe care i l-am dat înainte de a se fi finalizat tipărirea articolului „Vaticanul se grăbeşte, căci papa nu o mai duce mult“ şi l-am rugat să mi-l publice imediat ce se va sfârşi acesta, „fiindcă demonstra valoarea predicţiei mele şi, implicit, o dată în plus, a materialelor apărute în publicaţiile tale“. Astfel, ca o continuare a celor semnalate în articolul „Vaticanul se grăbeşte,…“, a apărut articolul al doilea în numărul următor din Politica, începînd cu nr. 298, 24 noiembrie 1997, cu continuare în câteva numere următoare, păstrându-i-se titlul, dat de mine, de mai jos.

2. UN DUŞMAN AL BISERICII ORTODOXE ROMÂNE:

SENATORUL P.N.Ţ.C.D. FRANCISC IOSIF MOISIN
În genere, cînd faci o predicţie şi se îndeplineşte, ai un motiv de bucurie, deoarece ţi se probează discernămîntul, capacitatea de sinteză, puterea vizionară, îţi atragi admiraţia unora (dar şi duşmănia altora) etc. Din păcate, trebuie să spunem că ne pare rău că s-a adeverit predicţia pe care de-abia o făcusem.

În numărul 297 din Politica, tocmai se încheiase serialul nostru „Vaticanul se grăbeşte, căci papa nu o mai duce mult“, în care anticipasem că „în curînd ex-greco-catolicii vor cere abrogarea Decretului nr. 151/1948“. Acest „în curînd“ îl situam, cel mai devreme, spre sfîrşitul acestui an şi nu ne imaginam că viaţa ne va da dreptate atît de repede. Într-adevăr, în timp ce articolul nostru, împărţit – din motive editoriale – în episoade prea scurte, aştepta să vadă, puţin cîte puţin, lumina tiparului, „senatorul P.N.Ţ.C.D. Ioan Moisin a înaintat Biroului Permanent al Senatului un proiect de lege referitor la abrogarea Decretului 151 din 1948 pentru denunţarea Concordatului încheiat între România şi Sfîntul Scaun de la Vatican (sic), la data de 10 mai 1927 şi ratificat prin Legea din 12 iunie 1929“ (vezi Republica, nr. 16, 6 octombrie 1997, pag. 15).

Adeverirea previziunii noastre atestă că liderii ex-greco-catolici se precipită, deoarece simt – ca şobolanii cînd se scufundă corabia – că le fuge pămîntul de sub picioare şi vor să profite cît mai sunt încă la Putere.

Trebuie să analizăm îndeaproape această discretă ştire de presă, deoarece ea confirmă agresiunile instituţionale, axiologice, psihologice şi propagandistice comise de către catolicii orientali, subsumate războiului atipic dus contra României. De altfel, acest demers al lui Ioan Francisc Iosif Gabriel Moisin se află în consonanţă cu cele care l-au precedat recent: înfiinţarea la Oradea, la 2 octombrie 1997, a unui aşa-zis „grup ardelean de sprijin pentru repunerea în drepturi“ a Bisericii Catolice Orientale de Rit Bizantin (B.C.O.R.B.) şi venirea – cu aceste revendicări – a unor delegaţi la Preşedinţie şi Guvern. Unul dintre aceştia declarase: „În cazul în care Guvernul României nu va găsi calea de a ieşi din acest impas ruşinos, vom fi nevoiţi să ne adresăm forurilor internaţionale, dar acest lucru nu se va întîmpla atîta timp cît există speranţă şi promisiuni. Să nu mai mergem două milioane de oameni pe capul Apusului să ne plîngem de o problemă ce se poate rezolva în România“ (Cotidianul, 4 oct. 1997, pag. 1). Aşadar, de la două sute de mii cîţi sunt în Anuarul Statistic (în realitate şi mai puţini), s-a adăugat un zero şi s-a ajuns la două milioane. E-adevărat că Ion Zubaşcu dă altă cifră – 1.500.000 – (în România liberă, 9 oct. 1997, pag. 10); dar ce mai contează o jumătate de milion în ziua de azi?!

În schimb, Agenţia France Press anunţă în toată lumea: „Comunitatea greco-catolică din România afirmă că are 2,3 milioane de fideli, dar, potrivit celui mai recent recensămînt, ea nu numără mai mult de 230.000 de enoriaşi“ (Evenimentul zilei, nr. 1625, 28 oct. 1997, pag. 9). „Curat numărătoare!“, ar zice Pristanda, căci, după cum puteţi constata, şi aici diferenţa este doar de un zero adăugat la sfîrşit. Dar situaţia e mai mult decît o tragi-comedie, deoarece liderii ex-greco-catolici manifestă o periculoasă stare de halucinaţie istorică, pe care încearcă să o impună şi altora; ei pretind că ar fi acum 1,5 milioane – cît erau înainte de 1941 – formulînd, pe baza acestei închipuiri, revendicări absurde: 2000 de biserici, cu proprietăţile aferente. Pentru ca enormităţile lor să devină mai credibile, ei fac trimitere la comunicatul papei Ioan Paul al II-lea (difuzat în urma primirii ambasadorului român), cum că ar fi cerut „cu vehemenţă“ aşa ceva – deşi e fals, după cum demonstrează Î.P.S. Bartolomeu Anania, Arhiepiscopul Vadului, Feleacului şi Clujului, care suspectează de intenţii subversive modul de redactare a ştirii de către Mediafax (Ziua, nr. 1027, 1 nov. 1997, pag. 4; vezi şi Oglinda, nr. 808, 23 oct. 1997, pag. 7).

Dar să revenim la declaraţiile fariseice ale catolicului Moisin: „Regimul comunist a denunţat Concordatul la 3.08.1948, rupînd, astfel, toate legăturile României cu Apusul Europei şi a favorizat orientarea ţării noastre spre Moscova stalinistă, fapt ce a adus grave prejudicii pe plan intern şi convulsii internaţionale“. Vedeţi cîtă falsitate, ipocrizie şi gongorism în această frază? Admiţînd palavrele acestui „senator“ român, ar rezulta că războaiele din Coreea, Vietnam, Orientul Apropiat, criza petrolului din Golf etc., etc. au fost rezultatul „orientării României spre Moscova“! În realitate, trecerea României în sfera de influenţă sovietică a fost determinată de criminalul Winston Churchill, prin trocul exprimat procentual pe acel faimos petec de hîrtie, înmînat lui Stalin. Denunţarea Concordatului a fost, dimpotrivă, unul din puţinele avantaje de care am beneficiat după război. «„Dacă acest act samavolnic ar fi abrogat, România are toate şansele să fie admisă în Uniunea Europeană, întrucît ar beneficia de influenţa mondială a Sfîntului Scaun“ – ne-a declarat, în exclusivitate, senatorul ţărănist», spune cu mîndrie şi fără discernămînt ziaristul agramat şi obedient.

Că Moisin a minţit cu premeditare s-a adeverit între timp, deoarece a devenit clar pentru toţi că nu vom intra nici în U.E., cum nu vom intra nici în N.A.T.O.

Cît despre „influenţa mondială a Sf. Scaun“, Moisin falsifică şi aici, întrucît corect spus este „influenţa malefică a Vaticanului“ şi, deci, e vorba nu de un beneficiu, ci de un prejudiciu. O dovadă în acest sens este faptul că, în 1989, la Malta, pentru repartizarea zonelor de influenţă, alături de George Bush şi Mihail Gorbaciov a combătut şi Ioan Paul al II-lea. Dacă era o chestie benefică, de ce în legătură cu participarea acestuia la noua împărţire a lumii s-a păstrat o tăcere identică acelei omertà siciliene?! Apoi, cum de s-a „întîmplat“ că, în HAOSUL Revoluţiei, printre actele normative abrogate prin Decretul-Lege nr. 9 din 29 decembrie 1989 s-a numărat şi Decretul 358/1948 privind fostul cult greco-catolic?! De-aia se împiedica Revoluţia, că nu era abrogat acel decret, deşi abrogarea respectivă nu avea nici o raţiune?!

Şi ziaristul continuă: „Moisin crede că proiectul său este şi o reparaţie istorică şi morală, întrucît Romei i se datorează caracterul latin al ţării noastre, limba română şi chiar numele de român…“. Că Moisin spune prostii în mod tendenţios, ca un catolic sadea ce este, o atestă faptul că latinitatea poporului român a fost determinată de geniul poporului român şi nu de Roma, deoarece românii şi limba română manifestă o omogenitate şi o consistenţă a latinităţii mai mari decît ale tuturor celorlalte popoare latine şi limbi romanice – inclusiv, deci, ale limbii italiene şi ale Romei cu hinterlandul său. Pe de altă parte, I.F.I.G. Moisin, care a fost huiduit şi invitat afară din Senat – Mircea Ionescu Quintus fiind nevoit să-i „taie microfonul“ – din cauza violenţelor de limbaj, nu mai poate vorbi de moralitate, de reparaţie istorică, ci doar de trădare istorică şi naţională.

Referitor la acest nou scandal din Senat, explicaţiile date de Moisin (vezi revista 22, nr. 44, 4-10 noiembrie 1977, pag. 12) relevă modul satanist în care el încearcă să satanizeze Biserica Ortodoxă Română. Astfel, Ioan Moisin-Incitatorul citează din Ioan Ploscaru-Imprecatorul1 (şi alţii) pentru a „demonstra colaboraţionismul cu comunismul“. Dar de ce trece sub tăcere cartea lui Mark Aarons şi John Loftus, FILIERA ŞOBOLANILOR (Editura Elit, Bucureşti, 1997), în care aceştia demonstrează cum Vaticanul i-a salvat pe criminalii de război germani, croaţi etc., în condiţiile în care Italia se eliberase de fasciştii germani şi italieni şi, deci, era absolut liberă de orice constrîngere?!

„Denunţarea unilaterală a Concordatului (3 august 1948), fără preaviz din partea Guvernului României de atunci (sic), încalcă uzanţele internaţionale“, perorează Moisin cu emfază, spre a-şi da importanţă. În fond, şi aici i se potriveşte zicala: „Două vorbe, trei prostii“, deoarece totdeauna denunţarea este unilaterală, întrucît denunţarea o face doar cel păcălit de tratatul pe care se vede nevoit să-l denunţe. Ca atare, nu se încalcă „uzanţele internaţionale“, căci, dimpotrivă, tocmai aceasta este uzanţa internaţională.

Totuşi, Guvernul de atunci al României (aceasta este formularea corectă şi nu cea agramată a lui Moisin) a greşit fiindcă l-a denunţat fără preaviz, încălcînd articolul 23, aliniatul 2, al Concordatului. Actualul demers al lui I.F.I.G. Moisin este unul din trucurile prin care Vaticanul speculează pripeala de atunci a Guvernului, împins de marionetele Moscovei, care erau, evident, convinse de invincibilitatea Socialismului.

Fariseul Moisin pretinde că „nu înţelege“: „Nu mă miră ce s-a întîmplat atunci, dar nu înţeleg de ce, după Decembrie 1989, regimul post-revoluţionar a continuat să nesocotească abuzul comunist din ’48“. Dacă mai voiaţi o probă, aceasta este „dovada“ imoralităţii, a duplicităţii sale. De altfel, această duplicitate este consecinţa implacabilă, funciară a matricei: „cultul“ greco-catolic, fiind un hybris artificial, un produs al presiunii politice a habsburgilor imperiali, şi-a pus pecetea inconfundabilă pe „morala“ şi pe comportamentul liderilor uniaţi. Încă de la 1700, românii neofiţi au fost acuzaţi de către ungurii protestanţi (calvini, lutherani, unitarieni) că „sunt nişte prefăcuţi şi nu vor fi niciodată catolici adevăraţi“, iar catolicii i-au suspectat pe clericii greco-catolici – începînd cu Mitropolitul Atanasie Anghel, poreclit, în epocă, „Satanasie“ – că sunt nesinceri în credinţă din acelaşi motiv clamat de unguri: că ar avea doar interesul să se elibereze de servituţile materiale ale condiţiei lor de iobagi.

La Moisin, Boilă et comp. cupiditatea este atît de mare şi de evidentă, încît, deşi îşi iau o mină inocentă – cum făcea Matei Boilă-Borîlă în iulie, într-o ediţie a emisiunii „Starea de veghe“ -, îţi provoacă o senzaţie de vomă. Este şi cazul, acum, cu acest „nu înţeleg“: evident, e vorba doar de o ipocrită încercare de captatio benevolentiae, deoarece, din ianuarie 1990 pînă în noiembrie 1996, toate guvernele au fost etichetate drept „neo-cripto-comuniste“ şi au fost reclamate tuturor forurilor internaţionale pentru că i-ar fi „persecutat“ pe bieţii „greco“-catolici. Adică, pînă să ajungă la Putere, a înţeles foarte bine tot timpul, după cum şi Adrian Severin din Guvernul Roman a rămas cam acelaşi cu cel din Guvernul Ciorbea: diferenţa rezidă doar în şuncile suplimentare.

Dar Moisin-Monarhistul se crede şmecher şi clamează într-un ziar republican: «„Este de datoria Ministerului Afacerilor Externe şi a domnului ministru Severin să întreprindă cele necesare pentru a restabili Concordatul (acesta nu a fost denunţat niciodată de Sf. Scaun)“ – precizează Moisin, care mai crede că acest fapt a fost una dintre piedicile în calea intrării noastre în N.A.T.O. şi motivul pentru care nu vom fi primiţi în U.E.» Acesta este încheierea care se vrea triumfală a acestei obscure ştiri de presă.

Fără îndoială, însă, că aţi remarcat o escrocherie verbală conţinută în acest final, tipică pentru iezuitismul catolic: de unde la început se promitea că „dacă acest act samavolnic ar fi abrogat, România are toate şansele să fie admisă în Uniunea Europeană“, după 27 de rînduri fariseul Moisin, uitînd ce-a spus, deja ştie că „nu vom fi primiţi în U.E.“ din cauză că nu s-a restabilit Concordatul pînă acum!

Dar viclenia principală constă în modul satanic în care este insinuată ideea semnalată în articolul anterior: anume că abrogarea ar avea o virtute demiurgică, deşi abrogarea în maniera propusă şi expusă altora de către catolicii orientali este ilogică, imorală, antijuridică, antinaţională, este absurdă pur şi simplu.

Într-adevăr, în concepţia maculată a ex-greco-catolicilor, simpla abrogare a Decretului nr. 151/1948 ar fi necesară şi suficientă „pentru restabilirea Concordatului“ (subl. ns. – Th.V.A.). Observaţi că Moisin nu propune – cum e normal – încheierea unui nou Concordat – deoarece aceasta înseamnă negocieri, tergiversări, ratificare în Parlament etc. Nu, el vrea iniţial abrogarea Decretului nr. 151/1948, pentru că, după mintea lui şi a clicii care îl manevrează, astfel, se „restabileşte“ automat vechiul Concordat, aneantizînd o jumătate de secol de istorie. Adică „să facem totul“ pentru restitutio in integrum.

Totuşi, ar fi o crasă greşeală dacă ne-am subestima adversarii, considerîndu-i o trupă de tîmpiţi, care vin numai cu idei iraţionale, ilogice, antijuridice, cum procedează Ioan Moisin, Matei Boilă, Petre Mandea, Ion Zubaşcu, Gabriel Andreescu, Dorin Tudoran, Radu Budeanu, Nicolae Manolescu ş.a. Nu, aici trebuie să aplicăm dialectica absconsă a lui Hegel: „Ceea ce e raţional este real şi ceea ce e real este raţional“.

Acţiunile de comando ale ex-greco-catolicilor – fie că sunt de tipul „gherilei“ urbane, ca ale enoriaşilor din Satu Mare, fie că sunt agresiuni verbale, ca ale lui Matei Boilă şi Ioan Moisin în Parlament sau ca agresiunile scrise ale lui Anton Moisin în provincie – sunt diverse tipuri de agresiuni reale şi, deci, raţionale. În sensul că îşi au „raţiunea“ lor, că sunt făcute după un plan, după un scenariu bine întocmit şi urmărit cu consecvenţă.

***

Ca să parăm prompta acuzaţie a unora că am „suferi de scenarită“, relevăm trei aspecte, dintre multe altele, aparent fără legătură între ele.

I. Acum doi ani, prof. I. Stanciu-Deladeva a publicat – la sugestia unui ziarist sud-american – un material în care expunea „două informaţii, care, dacă sunt adevărate, trebuie să constituie un semnal pentru opinia publică românească. Iată-le în rezumat: 1) Preţul pe care conducerea României s-ar fi angajat să-l plătească pentru accelerarea integrării Ţării în structurile euro-atlantice şi determinarea marelui capital străin să participe la vitalizarea economiei de piaţă româneşti ar consta din: a) neutralizarea politică a liderilor de partide şi de opinie din România, refractari subordonării necondiţionate faţă de interesele şi planurile Occidentului – ex.: Gheorghe Funar, Corneliu Vadim Tudor, Adrian Păunescu, Ilie Verdeţ s.a.; b) marginalizarea – pe eşichierul politic românesc post-decembrist – sub diferite justificări (extremism, xenofobie, antisemitism, nostalgie faţă de comunism etc.) a P.U.N.R., P.R.M. şi P.S.M.; c) desfiinţarea, în contextul restructurării Ministerului Apărării Naţionale, a Armatei a IV-a din Transilvania; d) retrocedarea fostelor averi ale comunităţilor evreieşti, romano-catolice, greco-catolice, reformate şi unitariene; f) introducerea în Tratatul româno-ungar – în curs de perfectare – a conţinutului Recomandării 1201 a Consiliului Europei de la Strasbourg; g) acceptarea U.D.M.R. ca formaţiune politică a minorităţii maghiare din România; h) amendarea Legilor învăţămîntului şi caselor naţionalizate. 2) Corelarea actualelor tentative de destabilizare socio-politică a Ţării cu prezenţa în România, în luna octombrie a.c., atît a Annei de Bourbon-Parma, soţia fostului rege Mihai de Hohenzollern-Sigmaringen, cît şi a lui George Sörös, patronul Fundaţiei de sorginte revizionist-maghiară cu acelaşi nume“ (România Mare, nr. 279, 10 noiembrie 1995, pag. 6; vezi şi idem, „Din culisele boicotului antiromânesc“, în România Mare, nr. 186, 26 ianuarie 1994, pag. 1şi 10; idem, nr. 172/1993).

Chiar dacă, prin absurd, presupunem că acel ziarist sud-american a fost doar un pretext pentru a-şi conferi prestigiu şi că, deci, textul citat a fost rodul imaginaţiei sale, atunci trebuie să acceptăm că prof. I. Stanciu-Deladeva – care, după cum singur a declarat în România Mare, este „un greco-catolic din Zarand“ – a fost un vizionar!

Deoarece, după exact doi ani, toate cele „comunicate de către prietenul sud-american“ s-au adeverit în diverse proporţii – cu o singură excepţie. Astfel, de exemplu, referitor la Armata a IV-a, deputatul P.U.N.R. de Cluj, Vasile Matei, membru în Comisia parlamentară de control a S.R.I., în conferinţa de presă din 14 noiembrie 1997, a declarat că anumite forţe politice încearcă distrugerea ei prin redeschiderea dosarelor Revoluţiei din 1989, că se încearcă scăderea credibilităţii Armatei a IV-a Transilvania spre a servi ca justificare la neacceptarea primirii în 1999 a României în N.A.T.O. şi în Uniunea Europeană (vezi rubrica „Fax în acte“, în Cotidianul din 17 noiembrie 1997, pag. 2).

Excepţia rezidă în faptul că a crescut constant – în ultimul an chiar în proporţie geometrică – gradul de audienţă a senatorului Corneliu Vadim Tudor şi, implicit, a Partidului România Mare. Dar, să fim realişti: oricît de mare ar fi creşterea acestui prestigiu, poziţia liderului şi a partidului său este fragilă întrucît este singur, monstruoasa coaliţie a Puterii este unită (o uneşte frica de mătura Istoriei), Opoziţia este dezbinată de mici orgolii, iar Ţara este în pragul colapsului economic şi politic.

În acest context, remarcăm, printre altele, agresivitatea campaniei duse de catolicii orientali pentru recuperarea averilor după principiul restitutio in integrum – campanie care face parte din războiul dus contra României de către oculta internaţională, dar care este înlesnită chiar de actualul Legislativ şi Executiv.

II. Planul acţiunii „Abrogarea“ a început să fie pus în practică odată cu abrogarea Decretului nr. 358/1948 prin Decretul-Lege nr. 9/29 decembrie 1989. Dar acest plan a fost conceput mai înainte şi continuă şi acum. Demersul recent al lui I. F. I. G. Moisin de abrogare a Decretului 151/1948 nu este o acţiune intempestivă a unui ins care ar putea fi caracterizat ca fiind „o personalitate accentuată“, după expresia unui psihiatru vienez. Aşa cum spusesem în articolul anterior, aplicarea ideii respective este pîndită de vreo 3-4 ani. Printre cei implicaţi în susţinerea logistică, „teoretică“ etc. sunt mulţi cetăţeni străini, îndeosebi catolici, acreditaţi în România sub diverse forme: ziarişti, diplomaţi, misionari etc. Ei constituie tipul „agentului de influenţă“ pe care îl clamase Adrian Severin în contextul scandalului declanşat de interviul său, prin care a dat cu bîta în baltă.

Unul dintre aceşti agenţi de influenţă este o individă2 care, în loc să stea acasă pentru a face copii (deşi n-are sex appeal), are dese contacte cu primul membru al Guvernului. Rezultatul acestor influenţe este, printre altele, şi ideea-avorton a aplicării principiului restitutio in integrum, căreia i se subsumează ideea-avorton a abrogării – inclusiv – a Decretului nr. 151/1948. În consecinţă, recent, „Consiliul Legislativ a respins propunerea legislativă a senatorului P.N.Ţ.C.D. Ioan Moisin privind abrogarea Hotărîrii Consiliului de Miniştri (H.C.M.) nr. 1719/1948“ (vezi Adevărul, 18 oct. 1997, pag. 9).

Apelăm la înţelepciunea şi rectitudinea morală a Consiliului Legislativ să respingă şi această ultimă propunere a lui I.F.I.G. Moisin şi, în genere, toate propunerile de tip satanist – adică fundamentalist-restauraţionist – ale catolicilor orientali, pentru că ele au un scop ocult: subminarea Statului Naţional Român şi dezmembrarea României, ca urmare a distrugerii unităţii spirituale a poporului, combinată cu distrugerea economiei naţionale.

III. Situaţia actuală, tulbure, este similară acelei dintre anii 1927-1930. Concordatul pe care I.F.I.G. Moisin vrea să îl „restabilească“ pe furiş a fost încheiat în 1927 de către regele Ferdinand. Ştiind că era o afacere păguboasă pentru Ţară, din loialitate faţă de România, regele s-a opus, iniţial, dar Vaticanul l-a ameninţat că-i refuză ultima împărtăşanie. Deoarece era bolnav şi în pragul morţii, s-a supus şantajului „Sfîntului“ Scaun: dar a semnat actul în secret, ca să îşi asigure un sfîrşit de domnie liniştit. După ce aranjamentul a ajuns cunoscut, a izbucnit un imens scandal: Parlamentul şi Guvernul s-au opus din răsputeri validării lui.

Dar, după cum arată Valeriu Anania (Î.P.S. Arhiepiscopul Bartolomeu Anania), primul ministru greco-catolic Iuliu Maniu a făcut presiuni asupra Parlamentului, care l-a ratificat, în 1929.

Sfîntul Sinod, în Hotărîrea sa din 24 mai 1929, a considerat că încheierea Concordatului fusese „anticonstituţională, antiortodoxă, antipatriotică şi tulburătoare a păcii confesionale“.

Ne exprimăm rugămintea faţă de d-l senator Corneliu Vadim Tudor – precum şi faţă de alţi directori de publicaţii – să publice in extenso respectiva hotărîre3. Va fi o dovadă că şi în etapa interbelică Biserica Ortodoxă Română s-a opus – cum trebuie să se opună şi acum – încheierii Concordatului. Or, nu se poate spune că atunci ar fi „colaborat cu comunismul“. Iar, dacă acum se va ajunge la încheierea unui nou Concordat, atunci, într-adevăr, înseamnă că suntem nişte netrebnici şi ne merităm soarta. Să sperăm, însă, că nu vom mai ajunge niciodată în situaţia să ni se mai impună un nou Concordat.

Deşi sunt despărţite de mari intervale de timp, prin simpla lor juxtapunere aceste trei aspecte atestă existenţa unui scenariu papalo-ocult, a cărui aplicare este urmărită cu consecvenţă.

Denigrarea Armatei Române şi a Bisericii Ortodoxe Străbune demonstrează, o dată în plus, obstinaţia cu care oculta internaţională îşi hărţuieşte prada. Toate sondajele de opinie post-decembriste, cît or fi fost ele de „cosmetizate“, nu au putut să mascheze faptul că aceste două instituţii fundamentale ale poporului – Armata şi Biserica – sunt pe primele două locuri, la mare distanţă de celelalte, în ceea ce priveşte creditul acordat de populaţie. În ele îşi pune poporul speranţa de salvare. Biserica Ortodoxă Naţională a asigurat unitatea spirituală a poporului român, iar Armata Naţională – chiar cînd nu era o armată modernă, regulată, ci se constituia spontan din oşteni veniţi direct de la plug – i-a asigurat forţa să supravieţuiască şi să progreseze.

Din această cauză, aceste două instituţii fundamentale ale structurii de rezistenţă a României sunt acum ţinta unor extrem de agresive campanii de denigrare, încercîndu-se distrugerea lor printr-o „reformă“ făcută chiar de către agenţii inamicului, infiltraţi în Legislativ şi în Executiv.

Războiul instituţional, axiologic, cultic, economic etc. se dovedeşte mai periculos, mai eficient şi mai „moral“ decît cel „fierbinte“, cel puţin pentru faptul că, în cazul acestuia din urmă, ştiai că, dincolo de linia frontului, este duşmanul. Dar, acum, asasinii sunt printre noi, sunt chiar în instituţiile de conducere ale Statului.

15 noiembrie 1997

Theodor V. Alexandru

NOTE

1. Ioan Ploscaru, Lanţuri şi teroare. Editura Signata, Timişoara, 1993, ISBN 973-551-028-6

2) Este vorba de Karen Fogg, reprezentantă a Uniunii Europene, care, la multe reuniuni ministeriale sau conferinţe de presă, şedea în dreapta premierului Victor Ciorbea – ca să-şi arate importanţa rolului ei factor de influenţă. Ulterior, mutată în Turcia, a fost acuzată de spionaj de către presa turcă.

3) Împreună cu articolul acesta, îi dădusem lui Corneliu Vadim Tudor, atunci, în noiembrie 1997, un exemplar al broşurii tipărite în 1929 de către Patriarhie, dar nu a publicat-o, deşi avea doar 16 pagini, culese cu corp 12, la 1,5 rânduri; vezi, aici, coperta broşurii.

(Continuare în episodul următor)

Colonel (r.) Vasile I. ZĂRNESCU

Anunțuri